Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 29 septembrie 2010

ION CAMELEON


Un izvor de stupiditate

Când Silviu Brucan pronunţa injurioasele cuvinte ,,stupid people’’ l-a adresa poporului român, am suferit şi m-a revoltat. La fel am suferit şi m-a revoltat când Patapievici punea etichete şi mai jignitoare românilor, printre care acelea ca ,, 23 de milioane omuleţi patibulari’’ , ,,neam flecar şi lipsit de Dumnezeu’’ ,, că românul este intolerant , xenofob, violent-şi-laş, retractil , agitat-şi-abulic’’ şi altele pe cât de infamante pe atât de stupide. M-am întrebat totuşi de ce aceşti doi ,,înţelepţi’’ au etichetat astfel poporul mioritic. Şi am ajuns la concluzia că în peregrinările lor pe plaiurile mioritice au întâlnit vreun Ion, la fel de stupid ca şi aceşti ,,înţelepţi’’. Şi din cauza lui Ion Cameleon au generalizat în modul lor, la fel de stupid: modelul Ion se potriveşte întregului popor român ( departe de mine de a generaliza şi a măsura Ion-ii cu măsura acestor ,,înţelepţi’’ şi de a-i considera pe toţi Ion-ii stupizi).

Totuşi există un Ion mioritic cu un izvor nesecat de stupiditate. Acesta e Caion sau Ion Cameleon. Stupizenia lui constă în a face rău din invidie sau din plăcerea sadică de a-şi vedea semenul umilit, pus la zid, din invidia aceea prostească specific mioritică. În imbecilitatea lui, caion nu realizează că răul se întoarce mai devreme sau mai târziu ca un bumerang împotrivă-i, că există o justiţie imanentă, o instanţă care înregistrează totul şi această instanţă este inconştientul său din care nu poate şterge gândul sau fapta rea comisă asupra semenului său. Marin Preda descrie în Viaţa ca o pradă acest gen de caion, lipsit de orice morală a binelui ce se potriveşte întocmai speciei de caion mioritic. Şerban Cioculescu aminteşte în Caragialiana ce au păţit Ion Luca Caragiale şi Mihai Eminescu cu un asemenea caion, pe numele lui adevărat Const. Al. Ionescu. ,,Acesta, după cum ne spune Şerban Cioculescu, trimisese spre publicare Moftului o poemă în proză decadentă, inspirată de părul iubitei. Sub titlul Un frizer-poet şi o damă care trebuie să se scarpine-n cap şi cu semnătura(ghiciţi? - cum ar fi putut fi alta) Ion.’’ (Şerban Cioculescu – Caragialiana, p. 194). Caragiale pe bună dreptate îl ironizează. Dar acest ,,Mitică în delir cultural’’ , cum avea să numească această faună de caioni Paul Zarifopol, se răzbună în modul cel mai stupid cu putinţă pe Caragiale. Dirijat din umbră, de nu mai puţin perfidul Macedonski, care prin înscenarea de plagiat făcută lui Caragiale şi prin alte atacuri dirijate împotriva lui Eminescu se va dovedi la fel un caion stupid. Atât de stupid încât opinia publică românească îi va boicota opera. Autoexilul lui în Franţa nu-i va aduce nici pe departe notorietatea la care aspira cu orice preţ.

Efectul de bumerang al loviturilor date în mod perfid lui Caragiale şi Eminescu, demonstrează cât se poate de clar că mai devreme sau mai târziu răul comis se întoarce împotrivă-ţi. Caionii mioritici au vocaţie de iconoclaşti. În marea lor inflaţie psihică toţi suferă de acelaşi complex al caprei vecinului. A refuza autoritatea unei valori consacrate, a o sfărâma , a o distruge este marea lui încercare iresponsabilă şi absurdă. Prin toată constituţia sa psihomentală Ion Cameleon e un instinctual care nu are nici un respect pentru valorile morale – Dreptate, Adevăr, Bine, pentru cele culturale sau democratice. În faţa unui act cultural , instinctivii, fie ei chiar oameni de cultură ,,mugesc’’ vorba lui ,,monşer’’ Marin Preda, ,,nu le pasă de civilizaţie’’. Nu au nici respect pentru valoarea celuilalt. Egoişti şi egocentrişti ei au vocaţia geniului răului. Priviţi la cel de-al treilea … escu! În toate acţiunile sale manifeste se defineşte a fi Caionul mioritic cel mai autentic, o personalitate nevrotică pe care puterea îl face delirant. Pentru nevrotic, competiţia ,,lupta dreaptă’’, se transformă într-o rivalitate a urii oarbe. ,,În societatea noastră, spune psihanalista Karen Horney, rivalitatea nevrotică diferă de cea normală în trei privinţe. În primul rând nevroticul se măsoară mereu pe sine cu ceilalţi, chiar şi în situaţii în care nu cer lucrul acesta. Sentimentul său în faţa vieţii poate fi comparat cu acela al unui jocheu la concursul hipic, jocheu pentru nu contează decât un singur lucru: să fie înaintea tuturor concurenţilor. A doua deosebire faţă de rivalitatea normală (faţă de competiţie) este aceea că ambiţia nu este doar aceea de a realiza mai mult decât ceilalţi, ci de a fi excepţional şi unic. […] A treia deosebire faţă de competiţia normală o marchează ostilitatea implicată şi ambiţiile nevroticului, acea atitudine a sa care spune că ,, nimeni nu poate fi mai frumos, mai capabil şi mai demn de succes ca mine. ’’( Karen Horney - Personalitate nevrotică a epocii noastre, pp. 141-143). Un astfel de Caion îşi găseşte alţi caioni , după chipul şi asemănarea sa, caioni la fel de stupizi şi distructivi ca cel ce se vrea lider. Un nevrotic ajuns în sferele cele mai înalte ale puterii nu are nici o empatie pentru mulţimi pe care nu le consideră mai mult decât o zestre electorală şi-atât.

În această situaţie statul este perceput drept ,,cel mai rece monstru dintre toţi monştrii reci’’ (Nietzsche). Cum să ţii în frâu statul care a încăput pe mâinile unui Caion nevrotic? El, identificându-se cu statul devine din ce în ce mai abuziv faţă de proprii cetăţeni. Cel de-al treilea …escu a intrat în faza de delir a puterii. Şi din nefericire nimeni nu-l mai poate opri. Opoziţia a fost pusă cu botul pe labe, fiind paralizată în acţiunile ei de imposibilitate de a împlini numărul de voturi în Parlament . UNPR - grupul caionilor politici trădători fac jocul lor de interese înguste, dirijaţi de ambiţiile dictatoriale ale celui de-al treilea ...escu, susţinând legile aberante votate fraudulos. Fraudarea voturilor parlamentarilor e consecinţa fraudării alegerilor. Odată porniţi pe această pantă a infracţionalităţii. Votarea prin fraudă la vedere a legii pensiilor cu concursul evident al preşedintei camerei deputaţilor, Roberta Anastasie , susţinută de preşedintele ţării, Traian Băsescu, dă gir tuturor caionilor politici puşi pe căpătuială la devalizarea bugetului statului. UDMR jubilează! A ajuns în poziţia de a determina politica României. Va trece de partea celui care oferă mai multe concesii - portocalii sau opoziţia. Din nefericire pentru noi, doar ungurii au de câştigat la aceste jocuri murdare. Drept dovadă, László Tőkés îşi arogă deja în mod arbitrar iniţiative provocatoare. Ameninţările subtile ale UDMR-ului îi constrâng pe portocalii să adopte o politică tot mai conciliatoare faţă de pretenţiile tot mai abuzive ale acestei formaţiuni. Pentru Ion Cameleon nu contează cât pierde ţara, nu contează împrumuturile tot mai înrobitoare de la FMI, nu contează că se degradează pe zi ce trece autoritatea statului, nu contează devalorizarea moralităţii, nu contează denaturarea principiile şi fundamentelor democraţiei, ci doar interesele sale mercantile şi ale camarilei puse pe căpătuială. Ion Cameleon, aflat în poziţia de subordonat nu poate trăi fără a fi înregimentat sau cel puţin tutelat şi dirijat de un lider; el chiar are nevoie de un lider, căci nu are capacitatea mintală de trăi pe picioarele proprii. Lipsit de iniţiativă şi de voinţă, caionul mioritic se lipeşte ca lipitoarea de un lider pentru a putea trăi. Fără lider nu supravieţuieşte, e genul care trăieşte parazitar, care practică ,,nepotismul’’ ca o ,,concurenţă’’ naturală, un infantil cu aspiraţii ce se vrea bărbat adevărat , dar care nu trăieşte pe picioarele proprii, ci prin protecţie , adesea ,, de fuste’’ , cum spune Eminescu . În speţă caion este prin excelenţă un laş; el nu are curajul să concureze bărbăteşte în ,,lupta dreaptă’’. Dacă şeful îi spune ceva de genul că e alb ceea ce se vede clar că e negru, el se dă peste cap ca să dovedească ,,adevărul’’ şefului. Are o predilecţie psihică pentru dictatură, pentru a fi tutelat de un Tătuc, care îl ironizează, îl umileşte, dar el se simte ocrotit şi această siguranţă psihică îi conferă, asemenea javrei care se gudură şi dă din coadă, starea de fericire. Nevoia de siguranţă este o reminiscenţă a inconştientului colectiv, un arhetip, în accepţia lui Carl Gustav Jung, din acele vremuri imemoriale când s-a născut fenomenul religios în sânul familiei. Fiecare familie avea o zeitatea a ei la care se ruga, şi, un singur pontif – Pater familias, perceput de familie , de soţie, fii şi fiice ca zeu. Treptat, treptat Dumnezeu din cer este înlocuit în inconştientul colectiv, de cel pământean. Credinţa în Dumnezeul pământean, în ,,Tătucul cel bun’’ s-a păstrat încă multă vreme după revoluţie. Pe mulţi i-am auzit afirmând: ,,Dacă Ceauşescu dădea de mâncare poporului ar fi condus şi-acum ţara.’’ Îndoctrinarea a indus în inconştientul colectiv asemenea confuzii încât Ceauşescu era, identificat cu însuşi Mântuitorul. Uciderea lui Ceauşescu a echivalat cu uciderea lui Dumnezeu. El era cel care dădea poporului ,,pâinea noastră cea de toate zilele. La fel se vrea cel de-al treilea …escu a fi – Tătucul, care ne ia sau ne dă ,, pâinea cea de toate zilele’’, după bunul său plac. Caionul cultural este un ,,adunător de coji’’ , ,,brăcuitorul’’, cum îl numeşte Eminescu, care compilează citate, fără ca mintea lui să genereze un ce creativ. Ion Cameleonul cultural este un nesecat izvor de citate stupide pe care le repetă cu obstinaţie, făcându-şi din citate un monstruos limbaj de lemn. Dogmatici, absurzi în relaţia cu ceilalţi, genul care nu ascultă, dar se vor ascultaţi , caionii par a avea o înţelegere mai profundă a existenţei. Atoateştiutori, ei te aburesc cu bruma lor de (in)cultură. ,,Aroganţi, repetând mereu acelaşi lucru , ei au drept alibi de beton o înţelegere mai profundă.’’ (Alain Finkielkraut – Înţelepciunea dragostei , p.85). Lipsit de talent şi de simţ creativ, Ion Cameleon fură idei, copiază citate, pozează în om drept, dar în fondul lui sufletesc este o otreapă, ros de invidie şi plin ranchiună. De aceea lupta lui ,,dreaptă’’ este lovitura mişelească pe la spate. Asemenea şobolanului este un genul de oportunist înnăscut , e singurul care supravieţuieşte şi trăieşte bine în orice regim politic. Din aceste considerente Caion înţelege morala ca fiind a celui mai tare, nu a celui drept. ,,Cel mai puternic are totdeauna dreptate’’, aşa gândeşte Ion Cameleon.

Caion e genul tipic de Ion Cameleon, stupid în esenţa sa psihomentală, e insul care una gândeşte şi alta spune, e tipul de lingău care pe faţă te laudă şi-n spate te înjură, e licheaua lipsită de caracter , atrasă instinctual de un lider la fel de instinctual şi lipsit de caracter. E insul care trădează, căci el nu are principii, el are doar interese şi cel mai bine se simte în această postură, trădarea fiind chiar modul lui de a fi.

Caionul este totdeauna suspicios, te suspectează că eşti asemenea lui - un Caion aflat în slujba adversarului său. În spatele cuvintelor tale, el nu vede altceva decât o angajare, o condiţionare, o aservire, un slujitor a intereselor cuiva. Pentru el nu există ideal sau om idealist, care crede şi luptă pentru respectarea moralei, ci unul la fel de corupt şi coruptibil ca şi el, un ins aservit. Un asemenea ins e preferatul regimurilor extremiste, e modul lui de a fi într-o dictatură la care se angajează plenar, indiferent că e de dreapta sau de stânga. Pentru el deviza ,,Cine nu e cu noi e împotriva noastră.’’ devine o normă morală. De aceea e preferatul dictaturilor. Spre deosebire de caionii de duzină un Caion lider are tendinţe dictatoriale manifeste , chiar şi într-un regim democratic.

Caionii sunt specia favorită a regimurilor politice extremiste; ei sunt recrutaţi ca turnătorii la securitatea sau la siguranţa statului sau devin executanţii zeloşi ai inşilor aflaţi la putere. Într-un regim totalitar, caionii se simt cel mai bine; într-un regim politic totalitar ei chiar îşi arogă poziţii de şefi, căci au deasupra lor un Tătuc, atotputernic, atotştiutor, dumnezeul pământean care l-a înlocuit pe Tatăl ceresc şi pe care îl identifică ca fiind demiurgul şi totodată inconştient chiar ,,Tatăl’’ lui. În atare condiţii, caionii devin cel mai zeloşi executanţi ,ajung să se identifice cu Tătucul, adeseori sunt clone ale Tătucului. Să ne amintim cum mulţi politruci erau mai ceauşeşti decât Ceauşescu. Dar portocalii? Se manifestă chiar mai băsescian decât Băsescu.

În democraţie, unde individualitatea şi individualismul liberal este principiu de bază a existenţei, caionii nu se simt în apele lor . Totuşi, ei găsesc suficiente oportunităţi şi în democraţie, mai cu seamă în democraţia de pe plaiurile mioritice unde se practică masiv politizarea instituţiilor statului. De regulă, în democraţie, caionii mioritici formează ,,zestrea electorală’’ a partidului de la putere , cu care votează mereu. Lor însă le place, fie să trăiască în masa amorfă înregimentată pe post de turnători, fie să fie o mici clone ale conducătorului într-un regim totalitar. Morala lor este morala şefului, e morala a partidului aflat la guvernare cu care simpatizează şi de la care aşteaptă sinecura grasă. Atracţia e o chestiune de asemănare a celor ce gândesc la fel. Caionii sunt manipulatorii manipulaţi, ei sunt indivizii care nu cred în valorile umane perene, sunt executanţii zeloşi cărora nu le pasă de răul pe care-l produc şi nici nu un remuşcări sau procese de conştiinţă. Însăşi componenta conştiinţei lor este aceea de ,, mauvaise conscience’’. Caionii nu cred în Adevăr , Bine, Drept, Frumos, ci în acelea de circumstanţă. Adevărul, Binele, Dreptul, Frumosul sunt, conform logicii lor , ,,omnia pro pecunia’’.

Pentru caionul mioritic valorile morale sunt relative, nu fundamentale. El nu se raportează niciodată la valorile fundamentale , ci doar la valorile relative ale puterii. Stupiditatea lui porneşte din logica lui sofistă, perfidă, vitriolată care urmăreşte producerea răului asupra celuilalt, dacă celălalt nu-i de acord cu simpatiile lui politice sau nu este cu el. E insul bovaric, care se concepe a fi altul decât este în realitate, individul care trăieşte cu iluzia sinelui, cu o imagine pe care a substituită propriei persoane, închipuitul cum spunem noi românii, un individ cu logică sofistă, pentru care a părea e valoros decât a fi. Aici caionul mioritic se întâlneşte cu tipul de nevrotic, care suferă de inflaţie psihică, insul care priveşte de sus, dar linge picioarele stăpânului, în modul lui specific ipocrit, e genul de lingău pervers, lipsit complet de onestitate. Camus spunea că a fi onest înseamnă a fi de acord cu sine. Dar când interesul poartă fesul…, nu-i aşa, nu mai poţi fi onest? Când slujeşti intereselor materiale şi nu principiilor morale ce mai contează să fii onest?! A nu fi onest în concepţia lui Eminescu înseamnă împăca ,,dezgustul din suflet’’ ,,prin a lor minte’’, o caracteristică binecunoscută a sofistului în general. insului cu două feţe a caionului mioritic în special. Cum pot împăca dezgustul din suflet oare toţi aceşti caioni portocalii?! Cum se simt ei în intimitatea lor cu povara aceasta al lui ,,mauvaise conscience’’.

Eminescu a sesizat bine această discrepanţă între gândire şi vorbire, manifestă, în psihologia omului mioritic, care are marea adaptabilitate de a împăca ,,dezgustul din suflet’’, ,,prin a lor minte’’, prefăcându-se în modul acela linguşitor şi perfid faţă de cineva mai important sau mai puternic. Un asemenea individ e tipul de caion cu ,,simţiri reci’’, false, afişate, de faţadă, care face parte din tipologia laşului, a duplicitarului, a insului cu două feţe. Mintea caionului este una mefientă; el vede peste tot relaţii de tip mafiot, ( angajări şi promovări pe bază de pile cunoştinţe relaţii) comploturi. Acest scepticism care se întinde ca o pecingine în inconştientul omului mioritic este întărit de politica de cadre imbecilă a clasei noastre politice de a numi pe criterii politice în funcţiile importante şi nu pe valoarea autentică a individului. În Scrisoarea II, Eminescu se întreabă cu amărăciune la ce mai poate servi ,,lupta dreaptă’’ pentru ,,a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă?’’ când

,, noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi / care-ncearcă prin poeme să devină cumularzi / Închinând ale lor versuri la puternici la cucoane, […] Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste, / Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste,’’ În analiza psihologică a tipologiei lui, Ion Cameleon apare ca un nevrotic anxios. De aceea el este credincios, practicant asiduu, merge la biserică şi se roagă, crezând astfel că păcatele îi sunt iertate. El nu cunoaşte că nimic nu i se iartă, că păcatele sunt acolo înregistrate în inconştientul său şi toate aşteaptă pedeapsa imanentă, care vine când se aşteaptă mai puţin, când îi este lumea mai dragă, căci tribunalul divin, nu se află în afara noastră, în lăcaşul sfânt sau în cer, el este chiar în noi , în inconştientul nostru. Actul lui de invidie sau ură şi chiar din necunoaştere a realităţii sau de refuz a cunoaşte realitatea îl fac să comită, ceea ce vechii greci, în marea lor înţelepciune, numeau hybris. Iar comiterea hybris-ului, după cum spun înţelepţii greci aşteaptă mai devreme sau mai târziu pedeapsa imanentă. Vechii grecii au înţeles bine destinul şi existenţa: Totul se plăteşte în viaţă. Întâmplarea nefastă nu este un simplu joc al hazardului, nu este deloc o pură întâmplare, ci vine ca o răsplată pentru gândurile noastre rele, pentru actele noastre imorale pe care le-am comis din invidie şi ură şi pe care le-am uitat. Nimic nu e mai mare producător de păcate decât ura şi invidia din noi. Raţiunea şi iubirea nu produc păcate, acestea previn păcatele dacă mintea celui care judecă este lucidă. De regulă, Ion Cameleon se împăunează repede cu succesul de moment. De aceea şi căderea vine repede, iar eşecul îl fac şi mai anxios şi mai nevrotic: el a făcut ,,totul bine’’, dar lumea îi este ostilă. Eşecul îl face ranchiunos şi distrugător.

Anxietatea îl face să se gudure şi să facă sluj faţă de puternicii zilei . Dacă omul zilei a căzut Ion Cameleon este primul care îl scuipă. Exprimarea unui adevăr îl supără atât de tare încât e gata de a lovi pe la spate. Pentru el, adevărul este adevărul lui, nu adevărul demonstrat, ci acela relativ, bazat pe vraja emoţională sau din interes pecuniar, în care el crede cu obstinaţie, dând satisfacţie astfel orgoliului său nemăsurat, vanităţii sale inflaţioniste sau interesului său de Hagi Tudose. De aceea Ion Cameleon e un pidosnic inveterat, greu de acceptat de o minte normală. Caionul cel mai reprezentativ e omul tiranic ajuns în instituţiile puterii. Cel care întruchipează la modul exemplar caionul mioritic în sens moderat este omul politic, în sens tare este cel de-a treilea …escu, o tipologie surprinsă atât de sugestiv de Poet.

,,panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii/ Măşti cu toate de renume din comedia minciunii? […] Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă / Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă. […] În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie, Ne fac legi şi ne pun biruri , ne vorbesc filozofie.’’ (Scrisoarea III).

Nu mai puţin stupizi, erau caionii de la Junimea din Iaşi , aşa numita ,,caracudă.’’ Stupizenia acestora consta în limita minţii lor. Membrii ,,caracudei’’ reduceau totul la nivelul ,,băşcăliei’’ , nivel peste care ei nu puteau să-l treacă. Nici cei cu pretenţii de cultură nu erau mai presus de caracuda limitată şi gălăgioasă. Iată ce spune principalul memorialist al Junimii, George Panu, un Ion Cameleon politic, despre Poet: ,,Căci trebuie să spun că Eminescu nu-mi plăcuse deloc; nu-mi plăcuse , fiindcă fondul poeziilor lui era falş(sic!), nedrept, pretenţios; pentru că şi mai târziu Eminescu , dacă are inspiraţiune admirabilă şi forma frumoasă, însă ca gânditor dacă nu este mediocru, cele de mai multe ori este absurd. Şi dacă pe un poet ca Alecsandri îl poţi judeca fără a-i judeca gândirea, pe Eminescu nu.’’ (George Panu – Amintiri de la ,,Junimea’’ din Iaşi , p.38). O stupizenie mai mare nici că putea spune. Maiorescu, numindu-l pe Eminescu drept ,, rege al cugetării’’ îl descalifică pe autorul acestei caracterizări. Criticul avea studii solide de filozofie făcute în Germania şi aprecierea lui despre Poet este cât se poate de realistă. George Panu a fost un caion politic care şi-a regăsit vocaţia de animator al Junimii, după i-au fost închise uşile ministeriale de către partidele pe unde s-a perindat. Eminescu nu doar îşi depăşea confraţii prin cultură, dar îşi depăşea şi epoca prin cugetările sale filosofice. Din acest scurt excurs am înclina să credem că stupizenia constă în ignoranţă. Nu doar în ignoranţă, ci şi în logica sofistă uzitată cu predilecţie de caioni . Prin asta caionul mioritic se poate defini ca un izvor de stupiditate, genul de epigon cu ,, simţiri reci’’, duplicitar, veleitar cu evidente cu apucături ariviste, genul de intelectual care accede cum spune Eminescu , prin ,,protecţie de fuste.’’ Ion Cameleon se regăseşte în aproape toate personajele lui Caragiale ipostaziate în comediile sale: Jupân Dumitrache, Chiriac Sotirescu, Rică Venturiano, (imitator inveterat al lui C. A. Rosetti), chiar şi în limbajul său ,, macaronic rosettist’’, pe care Eminescu îl identifică cu mediocrul dramaturg Frédéric Damé, Nae Ipingescu, ipistatul, Nae Caţavencu, jupân Trahanache, Farfuridi , Brânzovenescu şi Dandanache, poliţaiul Ghiţă Pristanda, Pampon şi Crăcănel o întreagă faună de Caioni din toate straturile sociale. Nu lipsesc de aici nici caionii feminini, personaje memorabile ipostaziate în comediile sale Veta şi Ziţa, Didina Mazu şi Miţa Baston politicianiste şi cea mai caionistă dintre toate , dacă-i o putem numi astfel, coana Joiţica, personaje feminine din tipologia lui Caragiale pe care le putem în camarila de portocaliu: Roberta Anastase, Elena Udrea, Elena Băsescu, alias Eba, Sorina Plăcintă, Monica Iacob-Ridzi. Vor fi fiind şi pe la opoziţie, dar departe încă de guvernare nu şi-au arătat caionismul, ca cele de portocaliu, vorba lui ,,monşer’’ Preda, ,,atât de năroade în mândria lor că sunt frumoase’’. Din nefericire, specia aceasta se înmulţeşte în progresie geometrică pe plaiurile mioritice, invadează peste tot, trăieşte în umbra unui partid aflat la putere, a unui baron local sau central pe care îl idolatrizează şi-l urăşte în egală măsură. Ea se constituie mereu în aşa zisa ,, zestre electorală’’ pentru partidul de guvernământ. Şi intelectuali noştri elitişti contemporani (Patapievici, Liiceanu, Cărtărescu, Pleşu) care se întrec în a aduce osanale liderului unei puteri vădit corupte, stupidă şi iresponsabilă, se înscriu prin asta pe un loc privilegiat a caionilor mioritici. Ca urmare a ascensiunii caionilor în funcţiile cheie, centrul politic-administrativ şi cultural al României a devenit un izvor de stupiditate care se propagă ca valurile seismice în toate structurile şi instituţiile statului.


miercuri, 22 septembrie 2010

Cum să scriu un eseu?


Cum să scriu un eseu?

Moto: Iată marea lege a acţiunii: să ai încredere în Dumnezeu, dar să lucrezi ca şi cum izbânda ar depinde de tine, nu de D-zeu.’’ (Sf. Ignaţiu de Loyola – Sententiae,2)

Despre un poet care compunea la vânătoare şi vâna la masa de scris.

Poarta dintre lumi paralele.

Cum a venit de hac Montaigne extremiştilor ?

Câteva metode eseistice de la Montaigne.

Turnirul khazar şi modus ponens.

Eseul este o forma lingvistică de notaţie originală a unor observaţii critice şi reflexive, filosofice, literare, ştiinţifice. Un eseu, fie filosofic , literar sau ştiinţific este un exerciţiu critic al gândirii. Unii confundă, însă, eseul filosofic, literar sau ştiinţific, cu eseul care se înscrie la jocul rugbi, sau cu proba preliminară de mărci poştale, şi-l tratează ca atare. Adică fac eseu filosofic şi literar când joacă rugbi, şi când fac eseu, joacă rugbi. La fel cum un poet din perioada interbelică, care vânător fiind, compunea la vânătoare şi vâna la masa de scris ( după cum mărturisea Virgil Carianopol, în Scriitori care au devenit amintiri,p105 despre un anume poet). O astfel de manieră de a scrie e specifică diletantului superficial şi a snobului ignar, atoatecunoscător, plin de ifose, cu orgoliu în continuă inflaţie. Inflaţia psihică este echivalentă Infatuării; nu este caracteristica debutantului ci este caracteristica snobului ignar. Cu cât un snob este mai infatuat, cu atât induce o aparenţă de spiritualitate. Cu cât aparenţa spirituală este mai inflaţionistă cu atât se dovedeşte a fi mai ignar şi mai găunos în idei. Între a fi şi a părea, snobul optează pentru a părea.

Eseul este genul literar, filosofic şi ştiinţific cel mai potrivit pentru Reţeaua literară , pentru că în context poate să scrie oricine despre orice. Totodată, această formă lingvistică de comunicare este cea mai populară şi răspunde cel mai bine spiritului diletant. Ceva în genul manelistului care cântă după ureche. De aceea, mulţi cred că eseul este o lucrare nedogmatică, un studiu pe o temă fără nici o regulă, o simplă înşiruire de cunoştinţe şi informaţii plagiate de pe net, sau, copiate dintr-o carte. Deşi eseul are o accesibilitate mare atât a scriitorilor cât şi a cititorilor această formă lingvistică impune manifestarea limbii într-un domeniu specializat. Prin urmare, eseul impune trăsăturile specifice domeniului abordat. Cu toate acestea, eseul, chiar eseul filozofic nu este încorsetat în mod absolut de reguli. Dimpotrivă , dintre toate speciile lingvistice, eseul lasă cea mai mare libertate gândirii şi cea mai largă varietate de mijloace lingvistice, îndeosebi lexicale, spre a conferi ideilor filosofice maximum de credibilitate şi convingere. Cu toată marea diversitate a mijloacelor lingvistice şi lexicale, stilul eseului filosofic are tendinţa de a se apropia de stilul eseului ştiinţific, prin utilizarea atât a lexicului specific ştiinţei, concis, denotativ, uneori însă, și conotativ, cât şi ca urmare a ideilor ştiinţifice utilizate în argumentaţie. Eseurile filosofice denotative au tendința abstractizării, cele conotative au tendința de a da expresivitate textului, de a impresiona, de a emoționa. Denotaţia şi conotaţia se constituie ca spaţiu de întâlnire a celor două lumi paralele, lumea filosofiei şi lumea poeziei. Conotaţia e poarta de trecere dintre cele două lumi. Ca-n contextul poetic, O zi, al lui Tudor Arghezi ,,Cine şi-a pierdut o zi din viaţă, S-o caute repede . Se înnoptează. Se lasă ceaţă.’’ (Dicţionar de termeni literari, p. 96) Deşi mai apropiat de ştiinţă eseul filosofic se foloseşte în construcţia de glosă, de explicaţii şi comentarii critice, mai puţin uzitate în eseul ştiinţific. Dar, eseul în general, cel literar şi cel ştiinţific nu are o stilistică unitară. Eseul ştiinţific uzează ca şi eseul filosofic de lexicul argumentativ din toate cele trei domenii. Numai că, în funcţie de domeniul abordat, eseul va avea o a anume dominantă specifică domeniului în cauză. Din aceste considerente, eseul, îndeosebi cel filosofic şi cel ştiinţific, tinde spre utilizarea metalimbajului. (Lingvistică şi filozofie pp.62-84).

De la logicianul francez H. Poincaré care a afirmat că o ştiinţă este un limbaj s-a ajuns, prin analogie, la ideea că a construi un eseu filosofic înseamnă a construi un limbaj ,, care însă trebuie să aibă calitatea de a fi lipsit , spre deosebire de limbajul natural, de orice ambiguitate.’’ (Lingvistică şi filozofie p. 65, add. Anton Dumitriu, Teoria logicii, Bucureşti, pp.219-220). După Ioan Oprea, eseul ca discurs filosofic al cunoaşterii comportă axarea pe două laturi: latura ontică are în vedere tema de cercetat, latura gnoseologică se referă la capacitatea autorului de a realiza cercetarea, dacă această cercetare se face la nivel concret şi descriptiv sau la nivel abstract(logic), cu mijloacele cunoaşterii comune, sau, a celei ştiinţifice. Prin urmare eseul filosofic se foloseşte de un limbaj specific, numit proces al terminologizării(termen introdus de Hans-Rüiger Fluck), proces care impune termeni de specialitate.( Ioan Oprea - Lingvistică şi filozofie, pp. 65-66).

După cum vedem, eseul comportă totuşi nişte reguli, în pofida libertăţii mari de gândire, dintre care, regulile fundamentale sunt: exerciţiul critic şi limbajul adecvat. În ceea ce priveşte exerciţiul critic, trebuie avut în vedere ceea ce a afirmat o autoritate într-un anumit domeniu şi ce cred eu, în mod critic faţă de afirmaţiile acestuia - idei rodite în urma cercetării temei sau prin introspecţie şi meditaţie asupra unui adevăr rostit de acea autoritate înainte, în domeniul abordat, sau, în cazul introspecţiei, a relaţiei mele cu civilizaţia existentă, cu religia, politica , istoria, arta, literatura,etc. Exerciţiul critic pretinde evaluare şi confruntare, o agonală, o luptă spirituală care să dea expresie convingerilor intime ale autorului.

În construcţia unui eseu autorul trebuie să se folosească de formele inferenţiale. Inferenţa este procesul de trecere de la acceptarea provizorie a unor propoziţii, la acceptarea altora propuse de un alt autor sau de cel în cauză. Regula de inferenţă a fost formulată de scriitorul şi matematicianul englez Dogdson (Lewis Caroll), în stilul lui Zenon, ca regulă de începere a unei demonstraţii. Umberto Eco a popularizat formele inferenţiale propunând următoarele moduri de rezolvare a unei construcţii eseistice: deducţia logică – când se expune un caz şi se ajunge la un rezultat, inducţia - dându-se un caz şi un rezultat se ajunge la o regulă şi abducţia sau ipoteza atunci când avem inferenţa unui caz şi a unui rezultat. În eseu des uzitată este regula logicii - modus ponens [de la P la P şi de la P la Q], care deschide calea ipotezei prin trecerea de la două premise, sau cea contrară a lui modus tollens [dacă P, atunci Q, dar nu Q, deci nici P.] , contrariul primului, aceea a negării. La regula modus ponens pentru fiecare nouă axiomă am nevoie de o nouă axiomă(N+1). Această regulă de inferenţă este demonstrată de Andrei Cornea în admirabila sa carte - Turnirul khazar(Împotriva relativismului contemporan). În subcapitolul ,, Feminismul şi modus ponens'', Andrei Cornea spune: ,,Paradoxul în care se ajunge arată ceva de fapt foarte simplu: anume că în substratul oricărei aserţiuni, al oricărei pretenţii de adevăr expuse şi care cere un acord de grup, acord urmat de anumite consecinţe, stă implicit modus ponens (ca şi, în cazul eşecului comunicării, contrariul său, modus tollens), adică se află inferenţele logicii clasice. Într-adevăr, din implicaţia că, dacă autorul are dreptate sau afirmă ceva important, interesant, atunci textul are o anumită valoare, meritând a fi citit şi discutat pot decurge două alternative: ori autorul are dreptate şi atunci textul său are valoare(modus ponens), ori textul sau nu are valoare şi atunci autorul nu are dreptate sau e neinteresant (modus tollens).’’ (Andrei Cornea -Turnirul khazar, p. 180). A scrie un eseu nu înseamnă o citire în tren sau o carte de vacanţă, ci studiu asiduu, cercetare , analiză şi o logică adecvată. De regulă, în construcţia unui eseu, aşa cum am afirmat , prevalează logica deductiv - denotativă, îndeosebi în cazul eseurilor filozofice, iar în cazul celor literare se poate apela şi la logica inductiv -conotativă

luni, 20 septembrie 2010

Animalul politic



Animalul politic

Moto: ,,Omul este un animal politic.’’ – Aristotel

1 - O democraţie fără demos
2 – Când alegătorul este o jucărie electorală…
3 - Condiţiile fundamentale ale unei democraţii
4- Pericolele gândirii instinctuale
5 – Ce este o personalitate?
6 - Răul provine din dominanta instinctuală
7 – Puterea de o zi a demosului…
8- Oligarhie în pseudo-democraţie
9- Democraţia românească pusă la grea încercare.

Democraţia noastră românească, ,,originală’’, e o democraţie fără demos, o democraţie în care singura acţiune civică a românului se reduce la a merge la vot, odată la patru sau la cinci ani. La atât se reduce guvernarea prin popor sau controlul exercitat de popor asupra puterii politice. Nici o democraţie europeană nu este directă cum a fost de pild
ă cea ateniană. Toate democraţiile moderne sunt reprezentative. Drept urmare, societatea civilă trebuie să înlocuiască democraţia directă în exercitarea controlului civic asupra puterii, dar în societatea românească, societatea civilă nu funcţionează şi nu exercită nici un control asupra puterii politice. Din aceste considerente, puterea politică devine tot mai abuzivă în România. Deosebirea esenţială între o democraţie stabilă, ca cea din Occident şi SUA şi democraţia românească, constă în faptul că un politician din Occident sau SUA, care încălcă legea, este anchetat de o comisie parlamentară şi poate fi sancţionat de un judecător fără consecinţe asupra actului juridic; la noi este imposibil acest lucru. ,,Modelul occidental [al democraţiei n.n.] este cel mai bine simbolizat nu de plebiscitul popular, ci de judecătorul imparţial.’’([Zakaria ,1997] Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer – Democraţia şi alternativele ei, p. 49)

În România supremaţia legii este instituită formal. Pentru politicianul român legea este greu aplicabilă sau nu se aplică deloc. Prin asta orice politician aflat în sfera puterii şi acoliţii acestuia pot deveni, sub oblăduirea puterii, deosebit de abuzivi. Cazurile prezentate în mass media sunt numeroase şi elocvente în acest sens. Abuzul de putere al politicienilor aflaţi la guvernare este o predispoziţie firească a insului cu dominantă instinctuală. Plasat deasupra indivizilor prin măreţia conferită de putere, politicianul ajuns la guvernare se simte dintr-odată superior celor care l-au ales. Dacă în perioada preelectorală alegătorii sunt pentru politician un scop, imediat după alegeri, cetăţenii se metamorfozează în simple mijloace de menşinere la putere a acestuia, adică simple obiecte electorale, la fel ca bannerele pe care le aruncă imediat după alegeri. Solemnitatea puterii îi amplifică unui instinctual energia instinctuală până la limita incontrolabilităţi. Toate acestea îl fac pe politicianul de la guvernare să fie mai abuziv, mai nepăsător şi mai iresponsabil decât cel aflat în opoziţie.



Puterea generează inflaţie psihică, mai cu seamă la indivizii dominaţi de gândirea instinctuală. Această dominantă instinctuală îl situează pe individ în postura de om tiranic sau om amorf. Omul tiranic în accepţia noastră este individul care suferă de inflaţie psihică şi a cărui gândire este dominată de energiile instinctuale. Jorge Luis de Borges, în eseul ,,Scriitorul argentinian şi tradiţia’’, defineşte gândirea instinctuală drept o gândire ,,care se prezintă fără colaborarea raţionamentelor.’’(Jorge Luis Borges – Eseuri, p.125). Eu afirm că gândirea instinctuală este o gândire fără discernământ moral. Un instinctual poate fi deosebit de inteligent, poate apela la colaborarea raţionamentelor, dar inteligenţa lui este mai degrabă iraţională, inumană, absurdă. Când la un individ inteligenţa e lipsită de discernământul moral, e lipsită de umanism şi prin asta nu e doar nulă, e profund negativă. În fond, când vorbim de discernământ moral spunem acelaşi lucru ca şi Borges, deoarece o gândire instinctuală fără discernământ moral este echivalentă cu o gândirea lipsită de ,,colaborarea raţionamentelor’’. Trebuie să recunoaştem raţiunii, în pofida multor critici ale existenţialiştilor, că în adevăratul ei înţeles, este nemijlocit legată de morală şi prin asta este specifică umanului.

Raţiunea, alături de facultatea de a cunoaşte realitatea, de a judeca, are şi pe aceea de a determina conduita umană, aşa numitul discernământ moral, respectiv capacitatea de a decela binele de rău. Se poate deduce de aici că există o raţiune pozitivă, cea la care domină discernământul moral, creativă şi o raţiune negativă, în care dominantă este gândirea instinctuală, distructivă. Deşi ambele au ca fundament funcţional energiile instinctuale, fiecare individ este în măsură să orienteze şi să canalizeze aceste energii, fie spre bine, spre raţiunea pozitivă, fie spre rău, spre raţiunea negativă. Absenţa discernământului moral în cazul raţiunii negative, face ca indivizii dominaţi de instinctualitate să fie iraţionali, chiar dacă aparent dau dovadă de o inteligenţă peste medie. Ei sunt cu atât mai periculoşi cu cât se află mai sus în sfera puterii. S-a văzut în foarte multe cazuri de eminenţe deosebit de inteligente care, dominaţi de patimi instinctuale, frizează nebunia sau sunt chiar nebuni. Medicii psihiatri au putut remarca la psihotici această sciziune între inteligenţa eminentă şi absenţa discernământului moral. Prin urmare, raţiunea mai poate fi definită şi puterea de a judeca bine, adică de a judeca uman, opunându-se, prin asta, nebuniei şi pasiunii necontrolate. Când instinctualitatea domină raţionalitatea este evident că avem de-a face cu o ieşire din sfera umanului, deci o ieşire din calea de mijloc a raţiunii şi prin asta gândirea instinctuală este profund iraţională.



Este un instinctual o personalitate? Da, dacă privim personalitatea prin prisma patimii fricii, dar dacă o privim prin prisma discernământului moral se poate spune, fără eroare, că respectivul este o perso-nulitate, care mai devreme sau mai târziu îşi va dezvălui imbecilitatea, în pofida aparenţei scânteierilor de inteligenţă. Ce este o personalitatea? Un ansamblu de trăsături morale sau intelectuale care caracterizează un individ, spune DEX-ul. Eu cred că este un ansamblu de trăsături morale şi intelectuale, căci la adevărata personalitate nu se separă trăsăturile morale de cele intelectuale. O personalitate, mai ales o personalitate politică trebuie evaluată după trăsăturile sale morale, nu după inteligenţa sa instinctuală, care poate fi şi de altfel este, în cele mai multe cazuri, instinctuală ci după spiritul său de dreptate. Inteligenţa instinctuală ne poate induce, prin spiritul agresiv şi patima voinţei de putere o falsă imagine de virilitate. Aici este marea eroare pe care o săvârşeşte alegătorul când votează un instinctual, cel mai adesea este indus în eroare de această falsă virilitate pe care o afişează ostentativ un instinctual.


Dacă, la un individ există discrepanţă între trăsăturile morale şi intelectualitate, în sensul că trăsăturile morale sunt la nivelul zero, iar inteligenţa la nivel maxim, acel individ nu poate fi numit personalitate, ci cel mult ceea ce vechii latini înţelegeau prin ,,persona’’, masca unui actoraş, a unui comediant, a unui circar. Un individ poate fi categorisit drept personalitate, în speţă personalitate politică, numai dacă acesta are drept criteriu fundamental cultul dreptăţii. Ca personalitate politică trebuie să acţionezi, aşa cum spunea Kant, ,,astfel încât să tratezi întreaga umanitate atât în propria ta persoană, cât şi în persoana celuilalt, întotdeauna şi ca scop, nu numai ca mijloc.’’ (Fundamentele metafizicii moravurilor). Din punct de vedere intelectual, un instinctual poate fi o personalitate, dar absenţa discernământului moral face din acea personalitate una profund negativă. Un instinctual ajuns în sfera puterii nu poate vedea omul ca scop ci doar ca mijloc. Este viziunea acelor indivizi, care compun în marea lor majoritate clasa noastră politică, dar cu deosebire este viziunea celui de-al treilea …escu şi a grupării oligarhice pe care o păstoreşte - pentru ei, alegătorii sunt doar un mijloc de ascensiune sau de a se menţine la putere şi nu un scop în sine. Ei nu mai acţionează ca şi cum ar simţi umanitatea în persoanele lor, ci ca şi cum ar simţi supraumanul în sinele lor. Un instinctual este asemenea supraomului lui Nietzsche: la omul în care voinţa de putere generată de energia instinctuală este călăuzită spre activităţi creatoare ea apare de natură cu adevărat umană, la acela la care energia instinctuală nu este reprimată, nici canalizată spre bine, ci exaltată în voinţa pentru putere se dovedeşte a fi subumană sau supraumană (aceeaşi voinţă de putere pe care o regăsim în cazul animalelor la masculul dominant, respectiv la insul nebun). La orice individ uman, energia instinctuală dacă nu e reprimată sau nu e dirijată în scopuri creative se manifestă distructiv şi autodistructiv.


Sociologul francez Ėmile Durkheim afirmă că ,,răul de care suferim […] dovedeşte o alarmantă mizerie morală şi nu o mai mare mizerie economică.’’ (Ėmile Durkheim – Despre sinucidere, p.316). Mizeria morală este generată exclusiv de gândirea instinctuală când energiilor instinctuale nu mai pot fi controlate. Montesquieu vorbeşte de o raţionalitate riguroasă ce sălăşluieşte într-o ,, raţiune primitivă’’. Afirm că ,,raţiunea riguroasă’’ îşi are sălaşul în gândirea instinctuală ca o dezvoltare pozitivă şi creativă a acestei gândiri. Gândirea instinctuală ţine mai mult de animalitatea din noi şi mai puţin de primitivismul umanului. Din observaţiile efectuate de etnologi asupra societăţilor primitive s-a putut deduce că indivizii triburilor primitive au un nivel de discernământ moral mai ridicat decât al omului modern şi prin asta o dorinţa mai mare de a trăi. Suicidul e aproape necunoscut la primitivi, deoarece, spre deosebire de moderni, ei îşi reprimă şi îşi domină mai bine energiile instinctuale, au un discernământ moral mai profund decât la omul modern. La primitivi dreptatea este o condiţie naturală a discernământului lor moral; ea aparţine ideii de bine, de armonie, pe care primitivul o respectă mai mult decât omul modern. Prin urmare, nu putem vorbi despre o gândire primitivă la om, ci mai degrabă de o exaltare a gândirii lui instinctuale, în condiţiile amplificării cunoaşterii binelui şi răului. Nu societăţile primitive au săvârşit cele mai mari atrocităţi ci societăţile aşa zis moderne.


Din aceste considerente, omul dominat de energiile instinctuale nu are ce căuta în sfera puterii: el e omul tiranic deosebit de distructiv. El trebuie depistat încă din perioada campaniei electorale şi sancţionat de electorat în ziua alegerilor. Cum îl depistăm? Simplu! El este animalul politic care promite demagogic mult şi nu face nimic; este acel candidat care eludează problemele existenţiale stringente şi ne abureşte cu show-uri marginale. Pentru a fi cât de cât edificaţi asupra adevăratelor intenţii ale unui candidat, trebuie nu doar să-i privim persona, adică masca publică a acestuia ci, îndeosebi, trebuie să-i vedem pe cei care se află în spatele candidatului. Criteriul principal pe care trebuie să-l avem atunci când alegem un anume candidat este cultul dreptăţii sociale şi a supremaţiei legii pe care acel candidat le promovează în mod realist. O alegere lucidă trebuie să se îndrepte, nu spre acel candidat care promite marea cu sarea, ci spre acela la care este manifestă iubirea dreptăţii şi respectul pentru supremaţia legii, mai precis, alegerea trebuie să se îndrepte spre acela, dintre candidaţii la preşedinţie, care îşi stăpâneşte mai bine instinctualitatea.
Învăţătorul grec Socrate( şi am spus bine învăţător pentru că el asta s-a vrut pentru concetăţenii săi) , cel care moşea adevărul fără să-l nască, găsise o legătură firească, imanentă între gândirea raţională şi virtute, adică între ,,colaborarea raţionamentelor’’ şi morală, între înţelepciune şi dreptate. Astfel a ajuns acest mare moralist grec să afirme că nimeni nu este nedrept cu bună ştiinţă. Mântuirea omului vine din cunoaştere realităţii, din dominarea energiilor instinctuale şi discernământul moral în relaţia cu ceilalţi semeni. Fără ,,colaborarea raţionamentelor’’, energia instinctuală îl împinge pe om la acţiuni distructive şi autodistructive, iar pe individul din sfera puterii la abuzuri, decizii şi acte egoiste distructive pentru ţară şi pentru comunitate. Pentru el, alegătorul nu-i decât o jucărie electorală, pe care o abandonează imediat ce a câştigat alegerile.

Că o ducem din rău în mai rău nu se datorează numai crizei economice ci şi proastei gestionări a banului public. Toată nimicnicia noastră se datorează lipsei de reactivitate a societăţii civile, a ONG-urilor şi a noastră a tuturor faţă de abuzurile tot mai făţişe ale puterii politice, a absenţei controlului riguros asupra puterii. ,,O clasă (politică în cazul nostru) favorizată în mod deosebit de o criză nu mai este dispusă să rămână resemnată, iar spectacolul bogăţiei şi risipei sale naşte în restul societăţii pofte nemăsurate. Dorinţele scăpate din frâu nu mai ştiu unde să se oprească şi , de altfel, se găsesc într-o stare de exaltare naturală prin simplul fapt că vitalitatea generală este mai intensă. Prada mai bogatăle stimulează, le face mai exigente, mai nerăbdătoare în respecatrea regulilor, exact în momentul în care regulile tradiţionale îşi pierd autoritatea. Starea de dereglare sau anomie este întărită de faptulcă pasiunile sunt mai puţin disciplinate în momentul când ar avea nevoie de mai multă disciplină.''(Ėmile Durkheim – Despre sinucidere, p.205). Patima lăcomiei îi face orbi şi surzi la percepţia realităţii. Că vor pierde sau vor cîâştiga alegerile contează, dar într-o măsură mai mică. Pentru structura oligarhică a portacaliilor important este ca până la turul doi să-şi facă plinul.


În epoca noastră, demosul are puterea pentru o singură zi: ziua alegerilor. Cei aleşi prin voinţa populară au puterea pentru patru, respectiv cinci ani. ,,Ziua alegerilor are o mare importanţă pentru politicienii democraţi; ceea ce se întâmplă după alegeri îi afectează în principal pe cetăţeni.’’
(Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer – Democraţia şi alternativele ei,p. 22). Intoxicând pe omul din clasa medie în modul cel mai perfid cu iluzia unui viitor bun (care nu mai vine) sau atrăgându-i, pe cei săraci şi ignoranţi, cu câteva batjocoritoare pomeni electorale ori cu ideea evident autarhică de a reduce Parlamentul la o singură cameră ( în realitate o jegoasă răzbunare pentru suspendarea motivată a celui de-al treilea …escu, care prinde la omul ignorant, acesta crezând că reducând bugetul parlamentarilor va primi mai mulţi bani - o gogoriţă care în realitate vizează instaurarea puterii oligarhice sub paravanul democraţiei), politicienii noştri vânează statutul de parlamentar, de ministru sau de preşedinte, conferit de puterea politică prin alegeri libere, nu cu mandatul de om politic, ci cu acela de impostor politic. După alegeri, aflaţi sub beţia inflaţionistă a puterii, guvernaţii noştri au credinţa eficacităţii şi dreptăţii actului lor de guvernare. Percepţia falsă a realităţii, generată de abuzul de putere, îi situează în postura abnormă de a nu mai sesiza discrepanţa între aspiraţiile guvernaţilor şi guvernarea lor. După alegeri aspiraţiile guvernaţilor sunt uitate şi singura preocupare a politicienilor noştri o constituie doar aspiraţiile lor.



Montesquieu afirma în Spiritul legilor ,IV,5 că virtutea guvernaţilor trebuie să fie ,,iubirea de legi şi de patrie care pretinde ca interesul public să fie necontenit pus înaintea celui privat.’’ Dar de unde la politicianul român atâta iubire de legi şi de patrie, de unde să primeze la ei interesul public , când în prim plan la el este interesul lui egoist, privat? La politicianul român primează iubirea de arginţi şi conturile grase, provenite din banul public, deschise în băncile elveţiene. Cei aleşi să fie responsabili se dovedesc a fi, după alegeri, iresponsabili şi infantili. Aceşti imbecili care ne guvernează se cred deasupra oricărei responsabilităţi - banul public este risipit ca şi cum ar risipi proprii bani la ruleta de la Monte Carlo. Prin comportamentul lor aberant, politicienii noştri ne tratează ca pe un stupid people. Din această perspectivă eticheta de ,,stupid people’’ pusă de Silviu Brucan pare să fie realistă. Stupiditatea românilor provine din excesiva toleranţă istoric-ereditară. E toleranţa faţă de rău care se întoarce asupra noastră ca un bumerang. ,,În al doilea Tratat asupra guvernării civile( 1690), Locke observă că, deşi libertatea şi proprietatea trebuie socotite printre drepturile naturale, ele trebuie reglementate , căci altfel ar avea o tendinţă incorigibilă , de a se dezvolta în toate direcţiile , în anarhia şi dezordinea mişcării instinctive ce tinde să treacă dincolo de .(Tratat asupra guvernării cap.2,psr.4)’’ (Colectiv coordonat de Jacqueline Russ – Istoria filosofiei III, Triumful raţiunii, p.31).


Situându-se deasupra supremaţiei legii, guvernanţii noştri în frunte cu cel de-al treilea …escu şi-au constituit mari proprietăţi private din banul public, iar libertatea lor, conferită de puterea care îi situează deasupra legii, este nelimitată. Cum se spune în expresia populară, ei taie şi spânzură. Orice adevăr, scos la iveală de massmedia, îl acoperă cu nenumărate straie de minciună. Supremaţia legii, definită de Montesquieu drept principiu de ordine, de comandă şi datorie, este doar pentru cei mulţi şi proşti. Toţi instinctualii se situează deasupra legi, dar cu deosebire cei din sfera puterii. Aroganţa şi dispreţul faţă de ,,vulgul’’ care i-a ales se constituie la aceştia drept ,,discernământ moral.’’ O clasă politică care amplifică la extrem instinctualitatea generează o societate conflictuală în care coexistă psihoza fricii, îngrijorările existenţiale, iraţionale stupidităţi existenţiale şi situaţii politice absurde. Noi îi votăm, ca ei să ne fure pe faţă, băgând adânc mâinile în buzunarele noastre.

Englezii nu au nevoie de o Constituţie scrisă ca democraţia lor să funcţioneze impecabil şi legile să fie respectate, ei îşi fundamentează respectul faţă de legea fundamentală pe raporturi de justiţie subînţelese. ,,Marea Britanie este o democraţie , dar constituţia ei a rămas tot timpul nescrisă. Aşa cum nici o constituţie scrisă nu garantează democraţia…’’ (Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer – Democraţia şi alternativele ei, p.25) Noi avem o Constituţie scrisă, dar este grav încălcată, chiar de acela, care, ales în cea mai înaltă funcţie a statului român, ar trebui să vegheze la respectarea cu stricteţe a literei şi spiritul ei. Dacă Constituţia scrisă nu garantează democraţia, atunci ce garantează o democraţie? Existenţa partidelor şi Parlamentul. Parlamentul este reprezentantul alegătorilor în sfera puterii, iar ei parlamentarii trebuie să-i apere pe cetăţeni de abuzurile executivului de la centru şi din teritoriu. De aceea într-o democraţie supremaţia legii impune şi supremaţia Parlamentului în faţa puterii unui executiv şi a unui preşedinte abuziv. Dar executivul poate deveni incontrolabil în cazul instituirii unei singure camere, dominată de un singur partid ( în Ungaria tendinţa este să se treacă de la unicameral la bicameral, aşa cum este peste tot în Europa) şi pot institui cu adevărat un regim oligarhic. Din păcate, la noi mai persistă în inconştientul colectiv mitul conducătorului providenţial, o aberaţie care, în cazul că se va institui puterea oligarhică a portocaliilor sub comanda despotică a celui de-al treilea …escu, ne va costa libertatea şi implicit bunăstarea existenţială.

Anton Vasile - Iaşi