Cum a pierdut ministra transporturilor ultimul tren

                          

                         Demnitatea este principalul atribut al omului înţelept: ea ne este dată de raţiunea cu care am fost înzestraţi. Demnitatea este calea de mijloc pe care omului înţelept o alege în viaţă; este calea omului pro-activ, a omului care în orice împrejurare, în orice situaţie îşi păstrează cumpătul, curajul,  bunul simţ, iniţiativa şi creativitatea  (în sensul că nu se ridică la furia orgoliului şi nici nu coboară  în descurajarea umilului), este omul care nu abdică de la virtuţile raţiunii. Demnitatea este calea gândirii raţionale.  

                         Orgoliul şi modestia sunt limitele extreme în care raţiunea umană jonglează, în funcţie de interese şi scopuri. Aceste căi extreme ale raţiunii sunt alese cu deosebire de oamenii re-activi. Cei pro-activi merg pa calea de mijloc – cea a demnităţii şi înţelepciunii. Omul orgolios (îngâmfat, arogant, vanitos ori  trufaş)  ca şi cel modest, (sfios umil,smerit) se situează la polul opus al  gândirii raţionale. El trăieşte, nu sub lumina raţiunii, ci sub orbirea stării afective de moment. Aşadar, dominată la el nu este gândirea raţională, ci gândirea emoţională,  căci starea afectivă care însoţeşte actul gândirii  este cea care domină cel mai adesea raţiunea sa. Gândirea emoţională nu trebuie confundată  cu cea sentimentală căci sentimentul adevărat: iubirea se întâlneşte din punct de vedere moral pe acelaşi palier  cu raţiunea.

                         A iubi – înseamnă a fi moral; a fi raţional semnifică acelaşi lucru – a fi moral. Emoţia nu poate fi echivalată cu iubirea. De altfel, orgoliul nu generează iubire ci ură şi dispreţ faţă de ceilalţi, în timp ce modestia, sfială, ură şi dispreţ,  faţă de sine. Orgoliul ne dă iluzia puterii, iar  modestia pe cea a slăbiciunii, a micimii: omul orgolios, aparent puternic,  ascunde în realitate pe cel slab, iar omul modest, aparent slab, ascunde pe cel puternic. În timp ce la orgolios adesea voinţa se stinge ca un foc de paie, la modest ea arde mocnit timp îndelungat.    

                          Cei mai mulţi, trebuie s-o recunoaştem  ne situăm la cele două extreme pe diferite trepte  ale orgoliului sau ale modestiei. În funcţie de abaterea de la calea de mijloc – calea demnităţii şi a înţelepciunii suntem percepuţi de ceilalţi ca atare. Cei care ne judecă  apelează  la criteriile căii de mijloc, ale gândirii raţionale, care constituie valoarea ideală la care toţi ne raportăm conştient sau inconştient. Omul demn este  omul drept, este omul care a  adoptat în viaţă calea de mijloc în relaţiile cu ceilalţi şi cu lumea în general. Omul drept este omul care trăieşte frumos, căci ,,toate cele drepte sunt şi frumoase.’’(Platon -  Alcibiade, 115a). \

                         Demnitatea dă existenţei noastre valoarea morală a frumosului.  Orgoliosul sau modestul este perceput ca om nedrept, imoral, în măsura în care se abate de la normele demnităţii şi ale gândirii raţionale; gândirea sa emoţională judecă deformat realitatea: nedrept cele drepte şi drept cele nedrepte; el îşi trăieşte urât viaţa. De aceea orgolioşii şi modeştii sunt  oameni profund nefericiţi.  

                          În conformitate cu  locul în care ne situăm în societate, de averea şi bogăţia pe care o posedăm, de treapta puterii pe care ne situăm, de scara politică pe care ne aflăm, suntem mai mult sau mai puţin orgolioşi, în timp ce sărăcia ne situează în partea opusă, unde suntem   mai mult sau mai puţin modeşti. Nu există o delimitare clară a celor două categorii căci  orgolioşi şi modeşti se pot găsi şi de o parte şi de cealaltă, dar în general bogăţia şi puterea generează orgolii, în timp ce sărăcia sfială, modestie, umilinţă, smerenie.

                         E suficient  ca un bogat să-şi cumpere o maşină occidentală, ca orgoliul să-i producă  imediat o  inflaţie a    minţii proporţional cu preţul fabulos al  maşinii. Nu mai vorbim de oamenii puterii, ori parlamentarii la care aroganţa capătă forme dintre cele mai groteşti.  

                         Orgolioşii, de regulă privesc lumea de sus în jos , modeştii, privesc lumea de jos în sus . Ei re-acţionează în relaţiile cu ceilalţi semeni, nu raţionează: nu cumpănesc lucrurile şi nu gândesc; mintea lor autoprogramată pe orgolii sau umilinţe intră imediat în reacţie.  Drept urmare a răspunsului lor re-activ, în confruntarea cu problemele existenţei, ei se situează din punct de vedere psihic, în tabăra  personalităţilor nevrotice, care ascund grave nevroze provocate de complexul de anxietate,  pe care nu-l conştientizează.

                         Acest complex de anxietate poate fi consecinţa fricii generată de o experienţă mai puţin fastă din copilărie care se manifestă la maturitate, amplificată sub forma   aroganţei  sau a modestiei, etc. Gândirea nevroticului este influenţată de starea sa  emotivă şi mai puţin de cea a sentimentului adevărat. Şi aceste argumente de ordin psihic vin în sprijinul idei că orgolioşii şi modeştii  sunt reprezentanţii tipici ai gândirii emoţionale.

                         Anxietate generează inconştient ostilitate faţă de lume, de aici orgoliul sau sfiala celui care trăieşte în acest complex şi reacţia lor faţă de lume. Orgolioşii şi modeştii au cea mai mare trebuinţă de afecţiune. De aceea, cea mai mare influenţă asupra  lor o au linguşitorii, care, fără îndoială, manifestă în raporturile cu ei o falsă afectivitate. Şi cum extremele se atrag  totdeauna vom  întâlni această  bizară atracţie între  aroganţi şi umili, în care arogantul va fi mereu secondat de linguşitori , de pupincurişti ( termen intrat deja în vocabularul mass-media).                                    

                         Mintea orgoliosului, alimentată zi de zi cu orgolii, iar cea a modestului, cu umilinţe şi frustrări, cel mai adesea se auto-programează în sensul informaţiei percepute de cortex.  Forma mentis  este cea  programată.  Repetarea zi de zi a aceloraşi trăiri conduce  la auto-programare, la  formarea unei memorii de lungă durată care determină, la rândul ei, generarea  de noi reţele neuronale corespunzătoare informaţiei furnizate creierului în mod repetat.  Primul semn al arogantului este atitudinea  reală faţă de semeni(faţa lui ascunsă) nu cea publică de dispreţ  faţă de cei care-l îl slujesc, a umilului prin linguşire sau exces de zel.                

            Neuro-plasticitatea este o calitate a  creierului uman, care se menţine, după cum ne asigură cercetătorii în domeniul ştiinţelor cognitive, până  la vârsta de 45-50 de ani, când reţelele neuronale se stabilizează  şi comportamentul psiho-uman   nu se mai schimbă.  Astfel, orgoliosul va deveni  mai arogant, iar modestul mai umil. Orgoliosul îşi va revărsa furia în exterior, spre ceilalţi,  modestul în interior, spre sine.

                         Ultimul tren al Ancăi Boagiu  este  demnitatea conferită de înalta funcţie de ministru al transporturilor. Dar, ea  situându-se în  aceeaşi  comuniune de aroganţă cu cea a preşedintelui ,,legal ales’’, (la care minciuna şi aroganţa  sunt  un modus vivendi),  n-a vrut să accepte, în pofida evidenţelor,  anume că locomotiva era defectă, cum, la fel,  în aceeaşi comuniune de aroganţă  portocalie, Roberta Anastase nu vrea să recunoască înşelăciunea, pe faţă,  la votarea legii pensiilor . 

            Apelul  la minciună îi decade din starea de demnitate  umană , în pofida puterii  pe care o deţin şi-i pune pe toţi aceşti politicieni, aleşi după chipul şi asemănarea  lui Traian Băsescu, în postura nedemnă de aroganţi  şi mincinoşi. Aroganţa şi minciuna  îi determină  să comită mereu nedreptăţi. Aceşti oameni au pierdut ultimul tren acela al demnităţii umane.  Socrate se întreba cum e mai demn pentru un om, să comită o nedreptate sau să suporte o nedreptate? Dumneavoastră , dragi cititori ce părere aveţi?                                       

                         Departe de noi ideea că aroganţii sau modeştii nu ar fi oameni inteligenţi, dar inteligenţa nu e totuna cu înţelepciunea; găsim oameni inteligenţi,  chiar foarte inteligenţi la cele două extremităţi. Ei , adesea , adoptă una din extreme şi nu  calea de mijloc a înţelepciunii şi demnităţii.

                         Un om  arogant sau modest   poate fi deosebit de inteligent, dar această inteligenţă, de care este conştient, îl poate face şi deosebit de orgolios sau îl poate face atât de sfios încât îi inhibă acţiunile. Asemenea oameni, fie ei  şi cei mai inteligenţi trăiesc sub imperativul categoric al   gândirii emoţională şi nu a celei raţionale şi  asta îi situează adesea la una din extreme, de regulă în  partea orgolioşilor, dar îi  întâlnim şi în zona celor modeşti sau mai bine zis al falşilor modeşti.

                         Ca urmare a stărilor emotive care însoţesc actul gândirii,  orgolioşii şi modeşti percep deformat realitatea, fie umflată, în cazul aroganţilor,  fie  minimalizată, în cazul umililor.

                        

Universul vizual al Ligiei(Portretul mamei)

Haiku(Portretul mamei) 
În chipul mamei 
eu am pictat iubire -
adevărată

Haiku 11(Chemarea mării)

 

 

 

 

 

De pe ţărm privind

marea vibrează-n mine 

dor de infinit

Trufia satanică şi paradoxul lui Socrate

Moto: ,,Funcţia criticului este să critice, adică să se  angajeze pro sau contra şi să se situeze situând.’’  -  Jean Paul Sartre 

         

Un critic, care se vrea cu tot dinadinsul savant, m-a apostrofat, afirmând că expresia  ,,diletantism superficial’’ folosită în Eseu despre eseu,  este un pleonasm. Dar  semnificaţia diletantismului  este aceea de amatorism,  nu de superficialitate. DEX - ul o spune foarte clar. Diletant, cf DEX / s. m. şi f. ,,Persoană care manifestă preocupări într-un domeniu al artei, al ştiinţei sau al tehnicii fără a avea pregătirea profesională corespunzătoare; persoană care se ocupă de ceva din afara profesiunii sale, numai din plăcere; amator ; (peiorativ), ,,persoană care nu adânceşte(sau nu are pregătirea ştiinţifică necesară pentru a adânci) problemele profesiunii sale, ale unei ştiinţe.’’ Diletantism cf. DEX -  ,,Faptul de a se ocupa ca diletant de o ramură a artei, a ştiinţei sau a tehnicii. (Peior.)  -   lipsă de pregătire temeinică, de seriozitate sau de însuşiri necesare, dovedite de cineva în propriul domeniu de activitate.’’         

La fel spune şi Dicţionarul de termeni literari, editat de Academia RSR, 1976 (a cărei rigurozitate nu poate fi pusă la îndoială). ,,Termenul  provine din fr. dillettantism, de la italianul dillettante ,,amator’’(cf, lat. delectate ,, a atrage, a desfăta.’’ ,,Prin extindere, diletantismul  a început să desemneze acţiunea aceluia care se dăruieşte unei arte din pură plăcere, sau care manifestă un interes viu pentru arte în general.’’ Dicţionar de termeni literari, p.123). Termenul  superficial, cf, DEX semnifică facil, neaprofundat, sumar, fig. (despre oameni) care tratează problemele fără să le adâncească, care trec uşor peste lucruri.’’

Diletantismul (amatorismul) şi superficialitatea nu sunt termeni echivalenţi din punct de vedere semantic, nu repetă aceeaşi idee, nu au acelaşi înţeles, pentru ca sintagma,,diletantism superficial’’ să fie categorisită drept pleonasm. Superficialitatea se află în contradicţie flagrantă cu plăcerea şi mai cu seamă cu iubirea spirituală.  Plăcerea însă  e pasivă, ne place ceva ne uităm la acel ceva. Numai  iubirea e activă, adică e creatoare de ceva.                                                            

 Or, omul superficial nu poate crea ceva, pentru că nu iubeşte. Superficialitate te scoate din sfera iubirii, ea te plasează în sfera invidiei şi a urii distructive. Numai aparent  superficialitatea e pasivă;  ea mocneşte ura, acumulează energii negative şi distructive  şi  apoi explodează.  Într-un anume sens am putea spune că superficialitatea este echivalentul sentimentului de ostilitate faţă de lume. Cel care iubeşte cartea o iubeşte toată viaţa, nu doar ca să termine o facultate. Cel care se preface  a o iubi  o îndrăgeşte doar până se vede cu o diplomă. Odată obţinută diploma cartea poate deveni cel mult  pierdere de timp ,  cum  e televizorul  sau internetul sau şi mai rău, un joc de cărţi.

Superficialitatea e  starea naturală a omului tiranic. Omul tiranic îl include pe insul arogant, pe snobul ignar, în general pe diletantul superficial. Omul superficial nu poate iubi.  Omul, care iubeşte ceva în mod autentic, trăieşte viaţa mai  din  plin decât acela care nu iubeşte nimic sau care, doar se iluzionează că iubeşte.  A iubi înseamnă a trăi; a trăi  înseamnă a iubi. Viaţa  umană ne obligă să trăim în acest cerc al iubirii.  Cel care nu iubeşte nimic sau care se iluzionează doar, trăieşte pur şi simplu, iese din  cercul  umanului.                                                                             

Un diletant face un anume lucru din plăcere. Englezul  spune că insul care face ceva din plăcere are un hobby. A avea un hobby înseamnă a fi pasionat de ceva, a-ţi consacra o mare parte de timp acestei pasiuni, de regulă, în afara profesiunii. Un profesionist, care nu-şi exercită profesiunea sa din plăcere, ci doar în scop  pecuniar,  este asemenea diletantului superficial. Lumea Occidentală şi îndeosebi cea americană nu  pune atât  de mult preţ pe profesionalismul acoperit cu diplome , cât  mai ales pe  profesionalism real.  Fie  şi diletant, dar pasionat până  la identificare cu pasiunea sa este mai apreciat decât  profesionistul cu diplomă.
                                                                                

Diletantul constructiv se consacră unei activităţi din  pasiune  şi pentru asta pune suflet  în tot ceea ce întreprinde. Un lucru cu adevărat frumos şi viabil realizat de om este atunci  când el pune o picătură de suflet în ceea ce face. A pune o picătură de suflet în ceea ce creează,  înseamnă a  pune o picătură de iubire. Orice creaţie e opera unei mari iubiri. Iubirea creează, ura distruge.        

Şi din aceste considerente , diletantul nu poate fi superficial decât precizând acest lucru prin sintagma ,,diletant superficial’’.  Diletantul superficial  este   şi profesionistul lipsit de talent, de pasiune( căci până la urmă talentul  se identifică cu pasiunea, cu  patima de a  afla ,,adevărurile esenţiale’’(Mircea Eliade – Critica diletantismului).    Eminescu îi numeşte ,,adunători de  coji’’, genul acela  de   profesionişti  lipsiţi  de talent, care ,, caută în lume şi în vreme adevăr, /De pe galbenele file el adună mii de coji,/ A lor nume   trecătoare le înseamnă pe răboj; (Scrisoarea I)  ’’                                                                                                           

Nu-i suficient să iubeşti ceva ca să creezi ceva. Drept suport al iubirii de ceva trebuie să stea patima cunoaşterii.  Şi asta nu se face decât prin pasiune, dedicare, chemare. Sunt diletanţi care fără a fi profesionişti într-un anumit domenii au realizat mai mult decât  profesioniştii acelui  domeniu.                                      
 Există, prin urmare,  diletantul constructiv care trăieşte această plăcere spirituală în mod autentic, şi în contrapondere, diletantul superficial – echivalentul snobului ignar.  Cum a fost Socrate pentru care filosofia a fost viaţa sa  şi totodată  cauza sin(uciderii)sale; în contrapondere,  Phaidros, care doar se preface a iubi înţelepciunea este ,,diletantul superficial’’ , pentru că toată pasiunea sa pentru cunoaştere se reduce la a  epata, la a fi în bontonul protipendadei ateniene din acele vremuri.

 Phaidros este diletantul superficial – snobul ignar – a cărui gândire se manifestă prin cele două extreme, specifice diletantului  superficial - entuziasmul  până la exaltare şi  denigrarea până la profanare ( Phaidros cel real a profanat misteriile Demetrei).                                                                                               

Ca orice diletant superficial Phaidros  este geniul mediocrităţii. El e adeptul modei spirituale, asemenea unui dandi care ţine de moda vestimentară. Diletantul superficial  nu creează noul, el e doar un receptor al noului, un consumator de spirit novator. E mai degrabă un spirit selenar, care reflectă spiritul epocii, îl propagă fără însă a lumina prin propria sa creaţie. 

Alţi trei diletanţi superficiali au fost acuzatorii publici ai lui  Socrate: ,,…Meletos, Anytos şi Lycon; Meletos  dând cuvânt duşmăniei poeţilor, Anytos , celei a meşteşugarilor şi oamenilor politici şi Lycon celei a retorilor.’’ (Apărarea lui Socrate, 24a).  
 Socrate afirmă că la nimic nu se pricepe mai bine decât la  dragostea. E un paradox  pe care ,,bufonul atenian''(aşa era etichetat de epicureici) îl  afirmă cu aceeaşi inocenţă decocertantă,  cu care afirma, în faţa celorlalalţi, anume că   ,,ştiu că nu ştiu nimic!'' Cum e posibil ca raţionalul Socrate la nimic să se priceapă, mai mult,  decât la  dragoste?  Diletanţii superficiali ar putea vedea la Socrate o anume trufie satanică. Dar la el nu-i decât dragostea pentru înţelepciune, adică pentru adevăr.  Din dragoste el moşeşte adevărul; moşirea  lui Socrate înseamnă iubirea căutării adevărului, adică dragoste de înţelepciune.   Socrate este  conşţient  că  nu poate naşte adevărul, ci,  asemenea mamei sale, ,,nobila şi vajnica Phainaréte’’, doar îl moşeşte. Moşirea adevărului e o operaţie grea care cere  nu  doar pricepere şi metodă, ci, mai cu seamă, dragoste.   De asta afirma  Socrate că la nimic nu se pricepe mai bine decît la dragoste. Adevărul se naşte din iubire.    
Diletantul superficial, spre  deosebire de diletantul constructiv,  nu poate să iubească. El poate doar să urască. Prin asta se deosebeşte de diletantul constructiv. Dacă diletantul constructiv ,mai presus de orice, iubeşte moşirea adevărului, cel superficial ,,iubeşte’’ şi el, dar la  mascarea  adevărului.  Discursul  retorului Lysias este edificator  în acest sens. În vreme ce diletantul constructiv,  iubind pasional,   uită  de interesele proprii, iubirea diletantului superficial  nu are decât un scop, interesul propriu. Adevărata iubire înseamnă cunoaşterea adevărului, iubirea din interes  înseamnă cunoaştere superficială şi mascarea adevărului.

 Diletantul superficial nu se angajează în iubiri  pasionale de tipul uitării de sine; el doar simulează iubirea. A iubi pasional, pentru diletantul superficial  e maladiv. El se rezervă pentru tipul de ,,cuceritor indiferent,’’ propus de retorul Lysias. Iubeşte spre a se folosi în chip perfid de iubit. El nu urmăreşte decât avantajul de orice natură, materială, spirituală, psihică – spre satisfacerea  propriului orgoliu, singurul pe care îl iubeşte cu adevărat.  El se îndrăgosteşte formal  de ceva  anume şi de acei oameni care îi sunt utili scopului său, acela  de a parveni. De adevărata iubire diletantul superficial îşi bate joc – pentru el iubirea de ceva sau pentru cineva, în afara iubirii de sine, nu există. E un veritabil narcisist, genul  perfid şi lacom,  la care iubirea pentru adevăr sau pentru aproape se resoarbe în interes. Acesta este după el  unicul criteriu al adevărului.

În plan social diletantul superficial  este identificabil cu arivistul.  Cei doi  termeni, diletant şi superficial ar putea să se intersecteze doar în mod forţat, şi numai la sensul peiorativ al termenului profesional,  nicidecum la semantica lui de bază.

În limba română, termenul păstrează semnificaţia limbilor de provenienţă , aceea de amator şi nu de persoană superficială. Prin urmare  diletantism superficial nu este un pleonasm. Mircea Eliade face distincţia clară între  două categorii de diletanţi  ,,sceptici, uşuratici, suficienţi şi diletanţii  constructivi.’’   (Mircea Eliade – Către un nou diletantism, p. 28). Eu am suplinit  termenii uzitaţi de Mircea Eliade prin termenul superficial. Asta pentru a deosebi pe diletantul arogant şi ignar  de cel constructiv.

Diletantul superficial, în genere, suferă de mania grandorii. De aceea, el nu acceptă critica, ci doar laudele excesive.  Este evident că numai forţând semnificaţia expresiei diletantism de la semantica lui de bază, aceea  de amatorism, ar putea fi echivalat cu  superficialitatea şi am putea găsi eroarea sintagmei. Or, diletantismul, ca superficialitate,  poate fi regăsit şi  în cazul  profesionistului, la  sensul peiorativ.                                                                                                    

A spune diletantism profesional  nu este o contradicţie de termeni, cum nici diletantism superficial nu este un pleonasm. Numai rutina profesională  se poate intersecta semantic cu cea de diletantism superficial. În condiţiile creşterii vitezei informaţionale, un profesionist se poate deprofesionaliza; prin asta el se apropie mai mult  de statutul de diletant superficial decât acela de profesionist sau de diletant constructiv. Unii ajung  chiar ageamii în propriul lor domeniu de activitate. 

Parafrazând  proverbul,,Haina îl face pe om,’’ am putea spune: ,,diploma îl face pe intelectual.’’ El chiar devine un diletant superficial,  menţinut în funcţie  mai degrabă de ,,aroganţa profesională’’, decât de un suport cultural bine întemeiat. E modelul de om tiranic, pe care îl întâlneşti la tot pasul în toate instituţiile statului şi în toate mediile socio-profesionale. Este uşor de recunoscut, e tipul de funcţionar  cu morgă de savant supraocupat,  fără timp de pierdut, care tratează pe toată lumea de sus. Prin diletantism superficial am desemnat modalitatea amatorului care vrea să pară a fi, în opoziţie cu ceea ce este în mod real, adică pe insul arogant care judecă lumea prin două atitudini extremiste – entuziasmul excesiv şi  repulsiile personale, fără a fundamenta printr-o critică de idei adecvată, o  opoziţie realistă.      

Pleonasmul este o eroare de exprimare, care constă în alăturarea a două sau mai multe cuvinte , fără a fi necesar,  repetând  aceeaşi idee. Eroarea de exprimare  ,,e favorizată de o tendinţă existentă în limba română -  aceea de a întări o idee prin cuvinte cu valoare argumentativă.’’(N. Mihăiescu – Îndrumări pentru studiul Limbii române, p.19).  Spre a-şi masca  propria sa ignoranţă, diletantul superficial aruncă fumigene. Chiar dacă nu-i  adevărat, e bine nimerit. E o caracteristică a insului superficial - aceea de a deruta cititorul pentru a-şi masca propria sa ignoranţă. Cine mai caută în dicţionar când a afirmat o autoritate critică?

Superficialitatea este o caracteristică atât a profesionistului autosuficient cât  şi a diletantului lipsit de pasiunea cunoaşterii. Pe diletantul fecund  dăruirea pătimaşă unei arte îl absolvă de superficialitate. Pe profesionistul care îşi practică meseria doar din interese pecuniare, lipsa de interes îl face superficial. Şi din aceste considerente diletantismul nu poate fi confundat cu superficialitatea  decât în mod forţat. Diletantul este echivalent cu amatorul şi nu cu superficialul. Un amator fecund poate fi mai bine informat şi mai profund, decât un profesionist superficial care îşi ascunde autosuficienţa după o diplomă.

Diletantul superficial poate fi  echivalentul  profesionistului deprofesionalizat ce se complace în rutină. Rutina este abilitatea gândirii  mecaniciste a ambilor categorii.  Aceştia  nu au viziunea  noului, ei au doar schema unei gândiri reproducătoare. Un diletant superficial este un adept  al locului călduţ. Spre deosebire de diletantul constructiv, diletantul superficial, la fel ca şi insul care îşi practică fără implicare profesiunea,  nu are o pasiune autentică pentru filozofie,  artă, ştiinţă, ci doar vrea să pozeze pentru creduli. El se simte extrem de bine în postura lui ,,a părea’’, şi o maschează cu grijă pe aceea de ,, a fi.’’                     El evită cu atenţie să abordeze noul. Noul reprezintă avântul spre necunoscut, or, acolo există pericolul nisipurilor mişcătoare; în ele  se pot  afla adevărurile profunde, dar în care te şi poţi scufunda. Dar diletantul superficial  nu vrea adevărul,  el  preferă  minciuna călduţă, dacă îi asigură o laudă.       

          În ,,Cum să scriu un eseu''  am folosit  sintagma ,,diletantism superficial’’,  nu pentru a accentua semnificaţia cuvântului diletantism, ci stricto senso, pentru a deosebi diletantismul superficial de cel fecund. Un diletant superficial nu poate înţelege acest mod de a gândi. El face parte dintre aceia care interpretează fără să asculte, cum credulii ascultă fără să interpreteze.

Un dialog  cu diletantul superficial este, din aceste considerente, imposibil. E un dialog al surzilor. Cât despre polemică, dacă cineva se angajează, înseamnă a se lupta cu morile de vânt. Ar păţi la fel ca în dialogul acelor personaje din Doamna Bovary,   abatele Bournisien,  dogmatic  până la stupizenie şi  farmacistul Homais, adept înfocat al lui Voltaire, la fel de dogmatic,  în care ,,unul vrea să umilească  raţiunea   în faţa adevărului divin, celălalt să elibereze omul de adevărul revelat pentru a-l plasa doar sub legea gândirii limpezi şi responsabile.’’ (Alain Finkielkraut – Înţelepciunea dragostei,  p.80). 

Polemica este  o luptă de opinii, nu un dialog al surzilor. O confruntare de opinii poate duce la înţelegere, iar  din înţelegere poate să rezulte adevărul. ,,Din discuţie (sterilă n.n.) nu iese nimic: din buna înţelegere ţâşneşte lumina.’’ (Jules Renard , Jurnal, p. 320). Or, diletantul superficial nu admite dialogul pentru că nu înţelege. Şi nu înţelege pentru că el nu vrea adevărul, ci doar manifestarea arogantă a  repulsiei personale faţă de oponent, având ca scop desfiinţarea  oponentului. Scopul lui nu este de a scoate adevărul la suprafaţă, scopul lui este să anuleze opoziţia.  Anulând  opoziţia,  rămân doar fanii.                                                    

             Şi pe el, nu adevărul, ci jocul acesta îl interesează.  Argumentaţia critică s-ar izbi  de un zid;  diletantul superficial  nu va vedea sensul ei  constructiv, ci doar o subminare  a poziţiei sale, o uzurpare a tronului pe care s-a cocoţat. Răspunsul lui nu vizează lupta de idei, ci jignirea ,,uzurpatorului’’, umilirea acestuia prin etichetări de genul întrebărilor retorice: ,,Asta e ipoteza paradoxală pentru care faci atât tam-tam?’’ ,,Asta aduci tu nou?’’  ,,Aberaţii peste aberaţii.’’ ,,Asta e o dovadă de TRUFIE SATANICĂ.’’

Toate etichetările au rolul de a slăbi încrederea cititorului în ceea ce a spus autorul. El nu urmăreşte critica constructivă; el are în vedere doar semănarea îndoielii. El  nu doreşte o critică realistă a eseului, ci demolarea prin etichetări a celui care a îndrăznit să-l critice. Derutarea cititorilor prin aruncarea de fumigene, invective şi a etichetări fără suport ideatic,  la asta se reduce toată critica lui. Nici un argument solid, nici un exerciţiu critic  de combatere ,,a aberaţiilor peste aberaţii’’, doar etichetări şi invective.                                                                     

 E modul cel mai simplu de a scrie eseistică cu pretenţii savante. Ca de pildă H-R Patapievici, care folosindu-se de motivaţia ,,de a scrie cărţi pentru a face rău cu scopul de a face bine’’(cuvânt înainte la Ediţia a doua la Politice)  se foloseşte nu de argumentări riguroase , ci doar de etichete şi epitete scatofile  din ,,exasperare şi dezgust’’ faţă de  români, pe care îi numeşte patibulari( adică buni de dus la spânzurătoare. Evident, corifeul este, fără îndoială, în pofida poziţiei sale suspuse  de  portocalii,  un  diletant superficial. Dar el suferă de trufie satanică cronică.                       

De ziua Înălţării ,, Elegie pentru monahul erou Iorgu Cosma''

Moto:  ,,Să taci dacă te-ntreabă morţii/  mi-a zis /  cum am ajuns să  le plâng în oase’’  (Nicoleta Morar – Să taci dacă te-ntreabă morţii)                                                                                                                                                  Să scrii despre  un erou  aproape necunoscut e ca şi cum a-i scrie despre un personaj.  Ce mai este  omul decedat?  Mai este el fiinţa care a fost?  Nu e doar  un personaj istoric ,  o amintire, o urmă de spirit, o poveste care începe cu …  a fost odată ?  A fost odată…   un monah erou,  o  pildă vie  pentru eroii de la Plevna. A fost!  Căci odată trecută  urgia războiului, oamenii aceea viteji, soldaţii şi monahii  care s-au jertfit  pentru  independenţa României,   scriind   o cronică eroică în istoria ţării, acum  nu mai există.                                                                                                                                                                      Nu mai există pentru autorităţi, fiindcă au treburi mai importante decât ,,uscând o lacrimă…’’,  ca Dumitru Negoiţă, care face demersuri peste demersuri , în scopul construirii   unui  mic  monument  monahului erou Iorgu Cosma.   Participant,   ca voluntar,   la Războiul  de independenţă de la 1877 , Iorgu Cosma   s-a destins prin dăruire  sufletească  şi spirituală   pentru soldaţii   unităţii pe care a însoţit-o  în  luptele  cu turcii.  Dintotdeauna  clerul român  a însoţit armatele domnitorilor  în războaiele de apărare.  Istoria a confirmat acest ataşament  al monahilor faţă de  armata ţării.                                                            

Dar acum autorităţile  noastre  au  treburi mai importante! Să  trăiască. Să trăiască bine! Căci  aşa le-a  urat lor  conducătorul: ,,Să trăiţi bine!”  Şi ei trăiesc  bine.  Când   un poet  vine să-i  deranjeze cu morţii lui, fi ei  şi eroi naţionali ai Războiului de independenţă, atunci se supără. Asemenea  solicitări    îi deranjează de la tihna  şi odihna lor, de la traiul lor bun.                                                                                   

 Cine a fost acest monah şi de ce un  poet  buzoian se încăpăţânează  să-i aducă osemintele la locul natal  şi să-i ridice un monument, nu e treaba lor, e doar  nebunia unui poet. ,,Lasă lumea aşa, n-o mai influenţa cu … A fost odată!’’  Treaba lor e să trăiască bine,  fără probleme de ,,moral[u]itate.’’               Iorgu  Cosma , un tânăr din satul Ruşavăţ , comuna Vipereşti,  ajuns călugăr la  mănăstirea Ciolanu-Buzău, alături  de alte sute de călugări  şi  călugăriţe, a răspuns chemării la arme şi s-a încadrat în ,,corpul sanitar’’ spre a servi tânăra armată română,  creată doar cu  zece ani în urmă  de  domnitorul Alexandru Ioan Cuza , armată  renăscută  după două veacuri de ,, slăbiciune şi înjosire naţională’’.        Chemat de convingerea datoriei faţă de patrie,  Iorgu Cosma  a plecat la luptă cu crucea şi drapelul,  două simboluri sacre,  care au ţinut permanent , ridicat,  moralul  românilor în  faţa marilor primejdii.  A fost mereu alături de ostaşi pe care i-a  încurajat, i-a oblojit sau le-a rostit  ultima  moliftă dinaintea morţii,  în toate luptele de la Plevna, Vidin, Smârdan, Nicopole, Griviţa si Rahova, locuri  de  fapte, menţionate pe crucea de mănăstirea Ciolanu Buzău , după ce i-au fost  aduse moaştele de la   mănăstirea Cernica. 
                                                                                                                                                                             Cucerirea redutelor a fost  o luptă cu adevărat eroică – cruzimea turcilor nedezmințindu-se .   Traşi cu căngile, ostaşi  români  erau măcelăriţi cu topoarele, ori prinşi în ambuscade, ca ,,roşiorul Halcu Gheorghe din Găgeni-Buzău[care] ia în lance un derviş şi este împuns în pântec cu  de doi infanterişti, care-l saltă din şa şi-l măcelăresc la rădăcinile porumbilor.’’(Radu Theodoru – Cronica eroică 1877-1878 , roman document, Ed. Albatros, p. 168)                                                                             Dintotdeauna românii au avut  două  mari  repere morale -  credinţa  ortodoxă  şi încrederea în armată. Crucea şi drapelul ţării pe care le-a purtat  monahul Iorgu Cosma.  Scriitorul Radu Theodoru,  în    elaboratul  său roman document,  Cronica eroică, 1887-1878 , vorbeşte despre aşa numitul ,,geniu războinic’’ al românilor.                                                                                                                                                                      Au românii  acest ,,geniu  războinic’’ de care vorbeşte Radu Theodoru?  De bună seamă că  geniu războinic   s-a  implementat  în gena  românească în decursul istoriei românilor de la daco –geţi  până  în zilele noastre ,  în   interminabile confruntări armate cu agresorii  -   romani,    popoare migratoare , huni,   turcii,  ruşi sau  germani.                                                                                                                                                            Dar cine mai citeşte cronică  eroică, astăzi când obsesia a devenit a  trăi bine?  Cine se mai gândeşte la eroii de  pe valea  Plevnei, numită şi   ,,Valea lacrimilor’’? Cui îi mai pasă de  eroismul monahului Iorgu Cosma? El a   devenit o pagină îngălbenită de vreme, o filă ruptă din calendar,  o poveste postată  pe internet: ,, A fost odată… un erou naţional. ’’                                                                                   La ce le mai trebuie copiilor, pentru educaţie,  exemple morale cu eroi uitaţi,  când etnobotanicele îi pun pe  picior de război cu părinţii  şi, în nebunia lor euforică, vor  să-i ucidă cu gantere şi drujbe, fiindcă se opun degradării lor fizice, morale, psihice şi spirituale?                                                                                        La toate demersurile poetului Dumitru  Negoiţă, uşile autorităţile  s-au închis, s-au ferecat. Alţii,  mai perfizii, de la direcţia de cultură  i-au oferit  promisiuni  pentru sfântul aşteaptă –   o  speranţă fără speranţă.                                                                                                                                                                                         Radu Theodoru constată aceeaşi indolenţă a autorităţilor comuniste ca şi a celor  din  originala noastră democraţie. El susţine, la fel ca Dumitru Negoiţă,   ca monumentele războiului de independenţă  trebuie   să fie amplasate  în  şcolile de la sate,   ,, acolo unde cel mai viu ar  trebuie să se păstreze  memoria românilor’’ (ibid.pp.265-266),  date în grija directorilor de şcoală. E o logică elementară,  dar de unde atâta  logică la autorităţi noastre?                                                                                                                         Traiul (ne)bun, cu mici, bere, manele şi erotism ne ucide  spiritul.  Degradarea morală începe de la  lipsa de  educaţie morală , de credinţă şi dragoste de neam a copiilor.  ,,Nimic de pierdut, nimic de câştigat, afirmă sceptic poeta târgovişteancă, Nicoleta Morar  -    din această  ruletă rusească a perindărilor aleatorii printr-un hai-hui cu câteva mii de ani istorie’’.                                                                   

Trăim  o epocă cu  ,, adevăruri ciobite’’, iar   ,, amintirile plăpânde  tranşează pereţii de lut  şi însuşi cugetul moare , cuvintele se întorc înaintea erei lor să şteargă zâmbetele înflorite în altare. Tămâia lucind cu ochi de pisică miroase a sulf.’’ (Nicoleta Morar – Nepalpabil 06).  Când nu mai  credem în trecut , satana ne face semne amicale  din viitor. ,,Uitarea  e în fond - o trădare’’ , spunea Iosif Constantin Drăgan.                                                                                                                                                                      Refuzul autorităţilor  de a ridica monumentul e o  trădare, o trădare  faţă de trecut, faţă de jertfa ostaşilor căzuţi pe redutele de la Plevna , o trădare faţă de străbuni.  Dar cui mai pasă astăzi de efectele nefaste ale trădării, când  trădarea e jocul  politic cel mai  uzitat? Nouă nu ne mai rămâne decât tânguirea elegiacă.

            Construirea monumentul monahului erou Iorgu Cosma  va trebui să aştepte …, poate  până  la  a doua venire al lui Isus. Până atunci,  poetul  Dumitru Negoiţă ,, uscând o lacrimă’’   (di)speră alergând  pe la autorităţi,   în  dorinţa   revigorării  morale a satului natal, prin  ridicarea unui   monument în  amintirea   monahului erou Iorgu Cosma  şi   promovarea  valorilor  cultural-morale,  ale  credinţei  şi  ale dragostei de ţară.  Şi prin  exemplul lui,   implicit   revigorarea morală a  satului românesc contemporan . Dar când  societate  românească  se complace în  mizeria morală, devenită o normă  morală de sine stătătoare,  cine mai are curajul să adopte  aceste valori?  Vasile Anton - Iaşi