Faceți căutări pe acest blog

vineri, 26 septembrie 2014

Emilian Marcu - Tobele mute (Eseu despre romanul libertății) Nu citiți! Cititul dăunează grav ignoranței.



 (fragment) 

  Nu citiți! Cititul dăunează  grav ignoranței.  
Moto: „Deportații  sunt o mărturie   dintr-o altă lume  nu a noastră”  - André  Glucksmann               
Dreptatea - o artă a  hoției
 Omul nu se  poate   lecui de războaie.  Omul de rând  s-ar lecui, dar nu se lecuiesc politicienii. Victime ale războiului sunt oamenii de rând, nu politicienii, căci, spune  Jean-Jacques  Rousseau  -„războiul  nu este atât o relație  de la om la om, cât  o relație de la stat la  stat, relație în care  particularii nu sunt   inamici decât în mod accidental.”                             
În aroganța puterii  nu  există cale de  mijloc, ci doar   forța și amenințarea cu forța. Războiul, spune Freud, atâta  vreme cât există state, națiuni  și naționalități, nu poate fi eliminat.  Războiul,  afirmă în mod paradoxal Proudhon, face parte din morala  umanității. Care morală?!  Morala celui mai puternic?! Cel mai puternic  are totdeauna dreptate!  Morala celui mai tare  a fost negată de  Socrate în  Republica lui Platon. De fapt  în Republica,   nu vorbeşte despre un tip de stat ideal, ci despre  un tip de om  ideal  - omul suveranității morale -  spune Noica, opinie la care  mă asociez.                                                                                       
Platon, spune filosoful român,  vorbește despre   Republica interioară a omului  care este în consonanţă sau disonanţă cu Republica exterioară - cu dreptul celui mai  tare (și cum dreptul celui mai tare  este al stăpânirii,   adică al   politicului); omul   trăiește  viața în societatea modernă  mult  mai constrâns  decât liber, căci   afirmă   Platon în  Republica „fiecare stăpânire  legiuiește  potrivit  cu folosul propriu : democrația  face legi democratice, tirania – tiranice”  și  „declară că acest folos propriu  este, pentru supuși, dreptatea.”           Experiența  noastră democratică  ne face  să credem că  nu e mare  diferență  între dictatura comunistă și  o  democrație coruptă, cum este a noastră.  Dreptatea, în   pofida argumentației  socratice,  rămâne  în continuare,  indiferent de  forma   politică, indiferent de idealurile clamate de UE, „folosul stăpânirii constituite așa cum  afirmă sofistul  Thrasymachos  în Republica lui Platon.                                                                                         
  Chiar dacă  democrația   proclamă  libertatea  și demnitatea  individului, și am putea  chiar  fi seduși de  aceste idealuri,  susținute  de Socrate de România  – Petre Țuțea,   prin aserțiunea că „democrația este   singurul sistem politic  compatibil cu  libertatea și  demnitatea umană”, dacă nu am vedea cum omul de rând rămâne  neliber și aservit de guvernările abuzive, supus  capriciilor  politicienilor în democrație în care ei  proclamă emfatic susținerea  acestor  valori  etice.                                                                                       Am crezut că democrația este cea mai bună formă politică dintre toate   formele  politice, succedate  în  istoria omenirii. Și  ar fi  dacă s-ar  respecta  principiul fundamental teoretizat de Montesquieu în Spiritul legilor   – anume separarea puterilor  și echilibrul  puterilor   în actul de  legislativ și executiv.                                                                                           
Filosoful francez afirmă  că o condiție sine qua non  pentru prevenirea   abuzului de putere e nevoie de vigilența permanentă a cetățeanului  alegător. Dar cum, în genere,   la noi cetățeanul   doarme  sau  nu are cultură politică, iar societatea civilă, vorba lui nenea Iancu, e sublimă dar lipsește cu desăvârșire, abuzul politicului este neîngrădit.                                          
Corupția la nivel înalt anulează chiar aceste  compatibilități  fundamentale  promovate de democrație.  Astfel, în  Democrație, dreptatea nu mai este o  formă  imparțială  de aplicare  a legilor, ci   mai  degrabă, așa  cum afirmă Platon  în Republica, citându-i pe cei  doi mari poeți greci, Homer  și Simonides, este  „o artă  a hoției.”                                            
   La  fel  este  dreptatea pentru marile  puteri  în relația  cu  statele   mici  -    o artă  a hoției. Sau cum spune, Rousseau „dreptul  celui mai tare; drept acceptat cu ironie în aparență și stabilit ca principiu.”                                                                                                            
 În spatele ușilor închise ale marilor cancelarii, dreptul celui mai tare  este  principiul  de drept internațional. Să  nu ne amăgim  cu sloganuri afirmate de conducătorii marilor democrații! Cum să se poată opune statele mici șantajului politic ale marilor puteri?  Afirmația lui  Rousseau rămâne etern valabilă - „cel mai puternic are totdeauna dreptate.”       Clauzele secrete  ale  acordurilor de la Ialta, dovedesc cum guvernele  englez și american  au făcut  posibil, nu doar comunismul în celelalte state, ci și  deportările   masive de oameni  și  cele  mai  groaznice sisteme concentraționare - lagărele staliniste.   
Libertate și constrângere     
Popoarele  care  posedă  sau produc bogăție,  prin propria  lor  muncă creativă,  sunt, fără    îndoială, mai libere decât cele sărace. Se poate  chiar  stabili  o scară a libertății  a unui popor   în  funcție de PIB-ul fiecărui stat, de modul cum  este utilizat banul public, de   nivelul   de   eradicare  a corupției  politice,  de legislația corectă și coerentă, de    imparțialitatea actului de justiției  și de modul  de aplicare  a legilor în statul respectiv.                 
 La nivelul   individului  libertatea depinde de   capacitatea  fiecăruia  de a se autoguverna,  de a produce  valori materiale și/sau spirituale  care  să-i asigure  independența existenței.                                                                                                                
 Pentru  omul de rând, fără un  minim de subzistență,   dreptatea,  libertatea și demnitatea  umană  rămân  valori străine și  caduce, chiar  în  democrație. A fi liber  în societatea  modernă  înseamnă a nu depinde economic de nimeni, a fi independent  financiar și material  chiar  și  față  de statul în spațiul căruia  viețuiești.                                
 Societatea     comunistă l-a transformat pe  om  în sclav. Munca forțată, impusă de  uriașul aparat  represiv,  i-a anulat până și libertatea de a opta. Intrarea  tinerilor din provincie  în orașele mari  a fost blocată.  Înfometarea, frigul,  statul   la  cozi  ne-a făcut tot   mai mult dependenți de cel care ne dădea  - de partidul-stat și de conducător.                                          
 Cu cât  un  individ  este  mai independent economic cu atât   este mai liber. Oamenii  bogați,  sunt  inerent   mai liberi, pentru că  își pot satisface dorințe,  la  care cei mai  mulți  visează   și sunt  nevoiți să și le refuleze.                                                                                           Femeile epocii  postmoderniste  sunt cel mai adecvat argument, în  privința  relației dintre avea  și a fi liber.   Cele   mai multe, devenite  independente economic, s-au   eliberat de sub tirania masculină. Libertatea femeii, conferită de independența  financiar-materială, pune   aroganța masculină  în mare dificultate  în relația  cu  femininul.                                
 Ce să facă  omul sărac cu libertatea când  nu   posedă un minimum de mijloace de subzistență, când, pentru a supraviețui,  este   nevoit  să-și vândă forța de muncă patronului?  Și chiar sufletul - diavolului.  Fără a fi stăpân  pe  o cât  de  mică proprietate materială  nu este stăpân  pe sine,  nu este   liber,  ci un aservit,  la cheremul  patronului  sau la mila   politicianului jegos. Sau și mai  rău  - la cheremul fiarei extremiste!                                                   
 În această  postură,  spune  Marx, omul devine  un alienat social,  dependent   de  alții,  neliber  – un sclav modern care se înstrăinează de sine căci nu poate să-și  realizeze  esența sa umană –  anume aceea  de a   desfășura  o activitate creatoare, liberă, pentru sine și familia  sa.                                                                                      
 În aceeași   ordine de idei cu viziunea lui Platon asupra dreptății sociale, întrebarea fundamentală este, care dintre  formele politice cunoscute este a statului de drept şi care este a statului  nedrept? Statul democratic sau cel totalitar?

Tobele mute  - o poveste umană despre  lagărele sovietice  inumane   


 Emilian Marcu,    în romanul Tobele mute,   nu   indică  care  orânduire  este mai   dreaptă sau mai  nedreaptă pentru  ființa umană, dar lasă să se subînțeleagă.                                  
 Mai mult, autorul  ne  indică  pentru ființa umană o a treia  cale a libertății și demnității umane  -  aceea    a libertății  omului  în mijlocul   naturii, acea fericită  „stare  de natură” a omului inocent al  lui  Rousseau. Am putea crede că   tehnologia  și mașinismul  societății  moderne îl face pe om  mai liber, dar e numai o aparență. Istoria a demonstrat că  tehnologia  și mașinismul  îl    face    mai violent și mai distructiv.                                                                        
 În fața  violenței  unui regim  dictatorial, cum   a fost cel  sovietic,    singura salvare  pentru ca omul să-și păstreze libertatea și demnitate, este întoarcerea la natură.                 În  Tobele  mute, asta vrea să  ne spună  Emilian Marcu, anume  că pentru om  a trăi „starea de natură”,  este  singura cale care asigură adevărata  fericire  umană. Și oare nu,  în  paradisul pierdut, a fost omul cu adevărat fericit?!                                                                 
 Atunci de ce omul modern  se întoarce   mereu și mereu la natură?! Să-și încarce  bateriile, spun cei mai mulți. Natura  induce,  omului modern,  o stare de vitalitate, echivalentă fericirii edenice.                                                                                                       
 Rousseau,   la fel ca Socrate, combate   dreptul celui mai puternic, a acelui  stat  care transformă  puterea în  abuz și obediență. Forța,   afirmă  Rousseau,  e o  putere  fizică. Din acest   motiv  acest  calvinist nu  vede vreo moralitate  în exercitarea  forței.  Și tot din acest motiv  credem că sunt   popoare  atât  de imorale în aroganța lor, încât, chiar și-n această epocă a  globalizării democratice   înlocuiesc  forța dreptului cu dreptul forței. 
(Va urma...) 
Vasile Anton Ieșeanu, 24 septembrie 2014, Iași