Emilian Marcu - Tobele mute (Eseu despre romanul libertății) Nu citiți! Cititul dăunează grav ignoranței.

 (fragment) 

  Nu citiți! Cititul dăunează  grav ignoranței.  

Moto: „Deportații  sunt o mărturie   dintr-o altă lume  nu a noastră”  - André  Glucksmann               

Dreptatea - o artă a  hoției

 Omul nu se  poate   lecui de războaie.  Omul de rând  s-ar lecui, dar nu se lecuiesc politicienii. Victime ale războiului sunt oamenii de rând, nu politicienii, căci, spune  Jean-Jacques  Rousseau  -„războiul  nu este atât o relație  de la om la om, cât  o relație de la stat la  stat, relație în care  particularii nu sunt   inamici decât în mod accidental.”                             

În aroganța puterii  nu  există cale de  mijloc, ci doar   forța și amenințarea cu forța. Războiul, spune Freud, atâta  vreme cât există state, națiuni  și naționalități, nu poate fi eliminat.  Războiul,  afirmă în mod paradoxal Proudhon, face parte din morala  umanității. Care morală?!  Morala celui mai puternic?! Cel mai puternic  are totdeauna dreptate!  Morala celui mai tare  a fost negată de  Socrate în  Republica lui Platon. De fapt  în Republica,   nu vorbeşte despre un tip de stat ideal, ci despre  un tip de om  ideal  - omul suveranității morale -  spune Noica, opinie la care  mă asociez.                                                                                       

Platon, spune filosoful român,  vorbește despre   Republica interioară a omului  care este în consonanţă sau disonanţă cu Republica exterioară - cu dreptul celui mai  tare (și cum dreptul celui mai tare  este al stăpânirii,   adică al   politicului); omul   trăiește  viața în societatea modernă  mult  mai constrâns  decât liber, căci   afirmă   Platon în  Republica – „fiecare stăpânire  legiuiește  potrivit  cu folosul propriu : democrația  face legi democratice, tirania – tiranice”  și  „declară că acest folos propriu  este, pentru supuși, dreptatea.”           Experiența  noastră democratică  ne face  să credem că  nu e mare  diferență  între dictatura comunistă și  o  democrație coruptă, cum este a noastră.  Dreptatea, în   pofida argumentației  socratice,  rămâne  în continuare,  indiferent de  forma   politică, indiferent de idealurile clamate de UE, „folosul stăpânirii constituite” așa cum  afirmă sofistul  Thrasymachos  în Republica lui Platon.                                                                                         
  Chiar dacă  democrația   proclamă  libertatea  și demnitatea  individului, și am putea  chiar  fi seduși de  aceste idealuri,  susținute  de Socrate de România  – Petre Țuțea,   prin aserțiunea că „democrația este   singurul sistem politic  compatibil cu  libertatea și  demnitatea umană”, dacă nu am vedea cum omul de rând rămâne  neliber și aservit de guvernările abuzive, supus  capriciilor  politicienilor în democrație în care ei  proclamă emfatic susținerea  acestor  valori  etice.                                                                                       Am crezut că democrația este cea mai bună formă politică dintre toate   formele  politice, succedate  în  istoria omenirii. Și  ar fi  dacă s-ar  respecta  principiul fundamental teoretizat de Montesquieu în Spiritul legilor   – anume separarea puterilor  și echilibrul  puterilor   în actul de  legislativ și executiv.                                                                                           

Filosoful francez afirmă  că o condiție sine qua non  pentru prevenirea   abuzului de putere e nevoie de vigilența permanentă a cetățeanului  alegător. Dar cum, în genere,   la noi cetățeanul   doarme  sau  nu are cultură politică, iar societatea civilă, vorba lui nenea Iancu, e sublimă dar lipsește cu desăvârșire, abuzul politicului este neîngrădit.                                          

Corupția la nivel înalt anulează chiar aceste  compatibilități  fundamentale  promovate de democrație.  Astfel, în  Democrație, dreptatea nu mai este o  formă  imparțială  de aplicare  a legilor, ci   mai  degrabă, așa  cum afirmă Platon  în Republica, citându-i pe cei  doi mari poeți greci, Homer  și Simonides, este  „o artă  a hoției.”                                            

   La  fel  este  dreptatea pentru marile  puteri  în relația  cu  statele   mici  -    o artă  a hoției. Sau cum spune, Rousseau „dreptul  celui mai tare; drept acceptat cu ironie în aparență și stabilit ca principiu.”                                                                                                            

 În spatele ușilor închise ale marilor cancelarii, dreptul celui mai tare  este  principiul  de drept internațional. Să  nu ne amăgim  cu sloganuri afirmate de conducătorii marilor democrații! Cum să se poată opune statele mici șantajului politic ale marilor puteri?  Afirmația lui  Rousseau rămâne etern valabilă - „cel mai puternic are totdeauna dreptate.”       Clauzele secrete  ale  acordurilor de la Ialta, dovedesc cum guvernele  englez și american  au făcut  posibil, nu doar comunismul în celelalte state, ci și  deportările   masive de oameni  și  cele  mai  groaznice sisteme concentraționare - lagărele staliniste.   

Libertate și constrângere     

Popoarele  care  posedă  sau produc bogăție,  prin propria  lor  muncă creativă,  sunt, fără    îndoială, mai libere decât cele sărace. Se poate  chiar  stabili  o scară a libertății  a unui popor   în  funcție de PIB-ul fiecărui stat, de modul cum  este utilizat banul public, de   nivelul   de   eradicare  a corupției  politice,  de legislația corectă și coerentă, de    imparțialitatea actului de justiției  și de modul  de aplicare  a legilor în statul respectiv.                 

 La nivelul   individului  libertatea depinde de   capacitatea  fiecăruia  de a se autoguverna,  de a produce  valori materiale și/sau spirituale  care  să-i asigure  independența existenței.                                                                                                                

 Pentru  omul de rând, fără un  minim de subzistență,   dreptatea,  libertatea și demnitatea  umană  rămân  valori străine și  caduce, chiar  în  democrație. A fi liber  în societatea  modernă  înseamnă a nu depinde economic de nimeni, a fi independent  financiar și material  chiar  și  față  de statul în spațiul căruia  viețuiești.                                

 Societatea     comunistă l-a transformat pe  om  în sclav. Munca forțată, impusă de  uriașul aparat  represiv,  i-a anulat până și libertatea de a opta. Intrarea  tinerilor din provincie  în orașele mari  a fost blocată.  Înfometarea, frigul,  statul   la  cozi  ne-a făcut tot   mai mult dependenți de cel care ne dădea  - de partidul-stat și de conducător.                                          

 Cu cât  un  individ  este  mai independent economic cu atât   este mai liber. Oamenii  bogați,  sunt  inerent   mai liberi, pentru că  își pot satisface dorințe,  la  care cei mai  mulți  visează   și sunt  nevoiți să și le refuleze.                                                                                           Femeile epocii  postmoderniste  sunt cel mai adecvat argument, în  privința  relației dintre avea  și a fi liber.   Cele   mai multe, devenite  independente economic, s-au   eliberat de sub tirania masculină. Libertatea femeii, conferită de independența  financiar-materială, pune   aroganța masculină  în mare dificultate  în relația  cu  femininul.                                

 Ce să facă  omul sărac cu libertatea când  nu   posedă un minimum de mijloace de subzistență, când, pentru a supraviețui,  este   nevoit  să-și vândă forța de muncă patronului?  Și chiar sufletul - diavolului.  Fără a fi stăpân  pe  o cât  de  mică proprietate materială  nu este stăpân  pe sine,  nu este   liber,  ci un aservit,  la cheremul  patronului  sau la mila   politicianului jegos. Sau și mai  rău  - la cheremul fiarei extremiste!                                                   

 În această  postură,  spune  Marx, omul devine  un alienat social,  dependent   de  alții,  neliber  – un sclav modern care se înstrăinează de sine căci nu poate să-și  realizeze  esența sa umană –  anume aceea  de a   desfășura  o activitate creatoare, liberă, pentru sine și familia  sa.                                                                                      

 În aceeași   ordine de idei cu viziunea lui Platon asupra dreptății sociale, întrebarea fundamentală este, care dintre  formele politice cunoscute este a statului de drept şi care este a statului  nedrept? Statul democratic sau cel totalitar?

Tobele mute  - o poveste umană despre  lagărele sovietice  inumane   

 Emilian Marcu,    în romanul Tobele mute,   nu   indică  care  orânduire  este mai   dreaptă sau mai  nedreaptă pentru  ființa umană, dar lasă să se subînțeleagă.                                  

 Mai mult, autorul  ne  indică  pentru ființa umană o a treia  cale a libertății și demnității umane  -  aceea    a libertății  omului  în mijlocul   naturii, acea fericită  „stare  de natură” a omului inocent al  lui  Rousseau. Am putea crede că   tehnologia  și mașinismul  societății  moderne îl face pe om  mai liber, dar e numai o aparență. Istoria a demonstrat că  tehnologia  și mașinismul  îl    face    mai violent și mai distructiv.                                                                        

 În fața  violenței  unui regim  dictatorial, cum   a fost cel  sovietic,    singura salvare  pentru ca omul să-și păstreze libertatea și demnitate, este întoarcerea la natură.                 În  Tobele  mute, asta vrea să  ne spună  Emilian Marcu, anume  că pentru om  a trăi „starea de natură”,  este  singura cale care asigură adevărata  fericire  umană. Și oare nu,  în  paradisul pierdut, a fost omul cu adevărat fericit?!                                                                 

 Atunci de ce omul modern  se întoarce   mereu și mereu la natură?! Să-și încarce  bateriile, spun cei mai mulți. Natura  induce,  omului modern,  o stare de vitalitate, echivalentă fericirii edenice.                                                                                                       

 Rousseau,   la fel ca Socrate, combate   dreptul celui mai puternic, a acelui  stat  care transformă  puterea în  abuz și obediență. Forța,   afirmă  Rousseau,  e o  putere  fizică. Din acest   motiv  acest  calvinist nu  vede vreo moralitate  în exercitarea  forței.  Și tot din acest motiv  credem că sunt   popoare  atât  de imorale în aroganța lor, încât, chiar și-n această epocă a  globalizării democratice   înlocuiesc  forța dreptului cu dreptul forței. 

(Va urma...) 

Vasile Anton Ieșeanu, 24 septembrie 2014, Iași  

Priviri liminare: Emilian Marcu – Iadul de lux

  

             

               Mă  întreb dacă Emilian Marcu a fost mai întâi poet și apoi romancier sau a fost concomitent poet și romancier. Deși  a publicat mai întâi poezie, nu se poate spune cu precizie dacă mai întâi nu a fost  prozator. Eu cred că este și poet și prozator.  Și asta din două motive:  primul este faptul că a scris mai întâi  romanul Iadul de lux.                                                                                    Iadul de lux,   l-a scris, după cum mi-a mărturisit  la 24 de ani, ceea ce, în acele vremuri pentru un romancier era o vârstă  precoce.  Al doilea motiv este oximoronul. Aici  poetul s-a întâlnit  miraculos cu  prozatorul.  Iadul de lux  este  un oximoron.                                                               

          Emilian  Marcu a publicat prima plachetă de versuri Nunta în sâmbure(1975), deci  la  25 de ani. Romanul, Iadul de lux l-a scris  la 24 de ani , adică în 1974, dar   l-a publicat  după 30  de ani de la scriere, în 2004 la  prestigioasa  editură  Junimea, Iași. În toată perioada comunistă, Iadul de lux a rămas, din motive lesne de înțeles, o „creație de sertar.”                                  

           Dar,   dacă  poetul (Emilian Marcu,  cunoscut  și recunoscut   ca poet și mai puțin ca romancier),  nu ar fi publicat mai întâi  poezie ci acest roman, nu l-am fi putut percepe doar  ca prozator, ci și ca poet.                                             

        Motivul este oximoronul, după cum am afirmat.  Iadul de lux este  un oximoron,  prin care autorul definește  în cea mai economică semantica  -  comunismul.                                                                                       Oximoronul este utilizat ca figură  de stil îndeosebi în poezie și constă în alăturarea a doi termeni incompatibili, contradictorii, oxys  - ascuțit, logic, rațional, moros  - stupid , nebun, absurd.                                                                

         Umberto Eco numește oximoronul o figură de stil a împăcării contrariilor, deși e greu de   crezut că anodul   și   catodul  se pot   împăca vreodată fără a se scurtcircuita.  Tocmai   scurtcircuitarea  generată de  alăturarea termenilor conferă estetica acestei figuri de stil. Iluminarea  scurtă,  flashul  care transmite o informație șocantă,  acesta este scopul  urmărit de    oximoron.                      

         Oximoronul fost uzitat  de mari poeți, începând cu  Horațiu: „simfonie   discordantă” , Hölderlin:  „bucuros în tristețea sa”,Rimbaud: „splendoare invizibilă”   Baudelaire: „soare negru” Eminescu: „Suferință, tu, dureros de dulce”, Blaga:  „dulci otrăvuri”.                                                                    

          A fost   utilizat și de   prozatori, dar în măsură  mai mică. Quintilian, marele  retor și orator roman,  l-a utilizat în retorica sa, ca în exemplul cel mai frapant: „un zeu muritor.”                                                                                 

                  De ce este Iadul de lux  un oximoron?  Iadul  este iad, nu poate fi de lux, cum nici  raiul nu se poate delimita în   rai de lux  și  rai comun. Dar Iadul de lux vizează  societatea comunistă. Și  este   iad  de  lux, fiindcă, dacă   în realitatea ei concentraționară s-a dovedit a fi    un adevărat   iad,  în  utopia   indusă de ideologie, anume viziunea idilică propagată a  unui viitor de aur ce nu  va mai   veni niciodată, o făcea de lux.                                                                     

                Așadar,   după cum ne  sugerează titlul oximoronic al romanului  -   Iadul de lux este un roman care denunță viața fericită a satului românesc, indus de propaganda comunistă.                                                                                

                  Emilian Marcu  este unul dintre marii  poeți  și marii  prozatori  ieșeni, iar viziunea  lui Alexandru Dobrescu despre autor,  anume că, „Emilian Marcu nu poate să iasă din pielea lui naturală  de poet și să îmbrace, fie și temporar,haine de împrumut”este, după opinia  mea, o viziune superficială, fiindcă Emilian Marcu nu îmbracă  temporar, haine  de împrumut, el creează   în stil original universul  iadului într-un sat românesc  din anii colectivizării.                                    

            E adevărat că  oximoronul reapare  și în  interiorul romanului. Să exemplific  unul  care  mi-a plăcut:  „O salvare. Miroase a moarte”.                     

          Uzitarea   oximoronului ar susține argumentul lui  Alexandru Dobrescu, „anume că nu poate ieși din piele lui naturală de poet”,  dar nu e un argument tare, fiindcă această  figură de stil  chiar dacă este uzitată preponderent de  poeți  e  creată și  de prozatori.                                                                     

         Emilian  Marcu, chiar dacă  are o natură dominant poetică, nu înseamnă  că  nu îmbracă și haina originală de prozator bun.                                                        

             Este  romanul lui  Emilian Marcu, un roman   original  sau imită  varii curente de pe varii continente?!  Dacă  e să căutăm analogii sau asimptote cu varii creații străine le putem găsi, căci la noi s-a practicat cu  o insidioasă obstinație   raportarea la străini, ca și cum scriitorii  noștri nu ar putea crea nimic   original fără să se inspire  de  la ei.                                                                         Așa s-a întâmplat cu Eminescu, care  a  fost forfecat cu de-amănuntul  de I. M Rașcu. Istoricul   i-a găsit atât  de multe ecouri franceze  în poezia lui Eminescu încât ai crede că Eminescu nu a fost „muntele care izbucnește deodată spre cer  din câmpia plată”, ci doar un simplu  plagiator al poeziei franceze.                                                                                                  Așadar, dacă e să-i găsim analogii  cu tot  dinadinsul, le  putem identifica, căci   Alexandru Dobrescu  le-a aflat în Cocoșul  roșu al lui Bulatovic, ori    în scriitorii sud americani Sàbato,Marques, Scorza.                                                        

          Ba chiar și eu  într-o discuție cu autorul  i-am  mărturisit că-l citesc pe Joyce  și am găsit în Iadul de lux, oarece apropieri de  scriitorul irlandez „Da, zice  Emilian, e posibil,  numai că eu l-am citit   pe Joyce zece ani   mai târziu  după ce scrisesem romanul.                                                                            

         Primul meu roman  Iadul  de lux are un destin aparte.  Era  în ziua de 29 august 1974,  când  urma să mă  prezint la  post, la   școala  din satul  Pocreaca,   comuna Schitu Duca, unde fusesem repartizat ca profesor, după  terminarea facultății.                                                                                        

        Ei bine,  m-am prezentat  la primăria Schitu Duca, iar  primarul mi-a dat  căruța primăriei, ca omul de serviciu,  să mă ducă  în satul,   așezat undeva  între dealuri,  la vreo 15 kilometri de centrul  comunei.                                               

        În ziua aceea  de  sfârșit de vară și început de  toamnă, oarecum rece  pentru acele zile,    pe care n-am  s-o uit niciodată,  se sărbătorea  la  creștinii ortodocși,  tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul.                                              

       Țăranii nu   țineau  cont de  propaganda comunist-ateistă. Pentru ei sărbătorile religioase erau sfinte.   Am plecat cu căruța primăriei   spre satul   Pocreaca  și  am ajuns  la vreo două ceasuri  după amiază.                              

       Chiar la intrarea în  sat  am văzut în  mijlocul drumului  o vânzoleală de oameni. Căruțașul a oprit căruța  și vrând-nevrând  am asistat la  o scenă șocantă.                                                                                                            Un țăran, cu capul despicat în două,  a mai făcut zece pași și s-a prăbușit la pământ.”                                                                                                            

       O scenă   horror  care  părea să  confirme   violența  dintotdeauna a omului sau  o forță ocultă ce   făcea să se repete în ziua aceea, scena tăierii capului lui Ioan Botezătorul, ori,  dacă pătrundem   mai adânc  în taina   omorului, la care a asistat   fără voia lui  autorul,  descoperim  povestea biblică al  Abel și Cain.                                                                                                        

        Tatăl, ca orice țăran responsabil pentru familia sa, împarte pământul celor doi frați, dar exact pe hatul care despărțea cele două loturi de pământ  a crescut   un prun.                                                                                               Frații au decis  de comun acord, ca fiecare să culeagă prunele, unul într-un an, celălalt în  anul următor.  Până aici toate bune și frumoase, pace și armonie. Numai că, prunul, la fel ca smochinul  biblic, nu făcea prune  în fiecare an, ci odată la doi ani. De fiecare dată prunele  de țuică  reveneau  fratelui  mai  mare iar cel mic rămânea  cu buza umflată. 

            Ranchiuna celui mic a crescut, întreținută și de persuasiunea  și incitarea   soaței, până  când s-au format  două tabere aflate permanent pe  picior de război.                                                                            Și,  deodată  în ziua aceea, când  creștinii  sărbătoresc  tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, invidia dintre Abel și Cain  a izbucnit aprigă, ucigătoare.           

              Cain a pus mâna pe secure  și a lovit  capul lui Abel  cu toată  forța, cum  dai să despici  un lemn de foc. Abel a făcut câțiva pași, iar  în timp  ce mergea  cu capul despicat spre o țintă  doar de el știută  „mi-a înfipt baioneta între umeri”,  să fie sigur că  se  prăbușește   și, în acel  moment   s-a prăbușit  în groapa de la marginea drumului „și totul se amestecase  cu gunoaie și cu țărână și numai aburul ce ieșea din țeasta lui mai era viu căci în rest totul murise”.                                                                                                                      

            Apoi, ca și cum nimic  grav  nu  s-ar fi întâmplat,  cei implicați au continuat  sărbătoare creștină, „Să  trăiți să-l pomeniți… Mai toarnă-mi bădie o cană cu țuică. Și mortului i-a plăcut fie-i țărâna ușoară. Hă, hă, hă…”      dar „era  o tristețe   în aer și prunele duhneau a mort și a jale.”                                       

          Pentru tânărul profesor de limbă română, omorul la care a  asistat, paralizat în căruță alături de omul  de serviciu al primăriei,  incapabili de vreun gest, de vreo reacție, totul petrecându-se  cu viteza fulgerului, ei doar asistând   la scena finală când  fratele i-a  tăiat capul în două „de parcă  ar fi tăiat  un harbuz dom’ Antim”, scena  părea desprinsă din  Ororile războiului sau din ciclul  Capriciile  lui  Goya, când  somnul  rațiunii naște monștri.                                 
          Ar fi fost ilogic și  absurd  pentru  nou veniții în sat, șocați de monstruozitatea faptei,  să intervină  în  încăierare când acolo totul părea determinat de un  spațiu-timp al satanei care   în ziua aceea coborâse Iadul  în acel loc. Iadul în viziunea borgesiană„nu este un loc  înfiorător,  este   un loc unde se întâmplă lucruri  înfiorătoare”                                                                 

                 Tânărului absolvent  al Facultății de litere  din Iași  i-a rămas,  în memorie,  obsedant,  realitatea unei  lumi halucinante  imposibil de acceptat de o  minte omenească normală.                                                                               

                   „În cap îi cântau pitpalaci…”spune  despre Antim,  personajul   principal   în care îl identificăm  pe autor, căci o asemenea scenă de neașteptată  violență, de   cruzime absurdă  șochează pe oricine. Mai ales că el cunoscuse satul, se născuse  și copilărise într-unul   aproape  la fel, dar dacă nu era satul idilic cântat de Coșbuc, era satul   românesc  cu bune și rele, fără să se fi confruntat cu scene monstruoase  ca cea  din ziua aceea  nefastă a tăierii   capului  Sf. Ioan Botezătorul,  întâlnită la Pocreaca.                                                                     Zece zile și zece nopți  din acea dimineață răcoroasă de toamnă a umblat Antim  pe câmp,  „să nu mai văd  figură de om”, „o cât de monstruoși au fost”.      

  

    Așa  s-a născut romanul  Iadul de lux,  în care se dezvăluie vizionar  lumea de coșmar  a colectivizării forțate, drama omul simplu  izolată și stagnată in illo tempore  într-un sat uitat de lume, fără contact cu lumea civilizată aflată în continuă mișcare  și evoluție.                                                                  

       „Dirigintele, un agrocopist, terminase  școala agricolă și-o făcea pe  profesorul, se vede că nu-i plăcea munca  în meseria pe care și-o alesese, îl luase mai mult pe sus din bancă  și-l  trimise acasă , bă să nu mai  vii   la școală până nu se trece tacto la colectiv. Antim  se întreba cum să-l facă   pe ăl bătrân să se treacă  la colectiv …”                                                                                      Această scenă pe care a trăit-o însuși autorul și care s-a repetat  în  mai toate satele în care țăranii, grei de cap, încăpățânați și recalcitranți,  nu  înțelegeau   raiul comunist  și ce corn al abundenței se va  revărsa  asupra lor  dacă  intrau  în colectiv, iar copii  erau   șantajați cu datul afară din învățământ este memorabilă în roman. 

  

                  Scena descrisă cu încercarea de  trecere la colectiv al lui Antim ăl Bătrân   este realistă și plină de umor.  Antim  ăl bătrân reușește printr-un   ingenios  șiretlic, á la Ulise,  specific  țăranului prins la ananghie, să-i  păcălească pe  „ciocănitori”, adică pe membrii Comisiei de colectivizare.                                     

               Și iată cum, din cauza ateismului satanist  propagat de ideologia roșie ce pătrunsese și   întinase cu  pucioasă  până  și sfintele biserici ortodoxe cu acordul tacit și defetist   al slujitorilor ei, unii habotnici  ca Savu  - Împăratul nebunilor, vor  găsi alte spații pentru  a   ridica  biserică.  Savu  își face   în inima  pădurii, acolo unde  era natura pură și  unde  nu  pătrundeau diavolii  roșii că nu aveau  nici interes, nici timp să se pună cu „nebunul”  satului, biserica sa.  „Vezi aici, Antime, coliba asta, aici am stat o iarnă atunci cu colectivul.”                                                                                                         

       „Romanul acesta, mi-a mărturisit autorul,  ar fi putut să rămână încă multă vreme  în sertar, dar prin anul 2000 ducându-mă   la Manuela,  secretara școlii,  am rugat-o  să-mi  tasteze ceva la calculator. Văzând că se pricepe la calculator,   i-am spus că am un  manuscris, un  caiet mare în care scrisesem cu ce apucasem, cu creionul  și  cu stiloul, romanul Iadul de lux.    „Aduceți-l”,  mi-a spus ea. I l-am dat. Pur și simplu, luat cu alte  treburi, am  uitat de el. După trei luni, Manuela m-a chemat  și mi-a  înmânat manuscrisul și  romanul listat.                                                                                                                Când l-am văzut  listat, în acel moment,  parcă  l-am văzut în altă lumină. M-am apucat să-l corectez, iar în timp cel corectam a intrat în birou Alexandru Dobrescu. „Ce citești acolo așa prins”,  m-a întrebat. I-am arătat  și fiindcă i-a plăcut mult, a decis  să-mi scrie postfața.                                                                 

         Există în   romanul lui Emilian Marcu   un pasaj  profetic. „Pe  masa ei mică[…] se afla cartea de versuri a unui poet despre care ea auzise că a  murit ciudat de repede  și de stupid. Cartea  purta un titlu  plin de semnificație: Brusc să  deschizi fereastra!”                                                                                     

         Fereastra spre libertate se deschide brusc,  uneori brutal, nu încet, nu cu poticneli. De aceea, cine vrea  să evadeze dintr-un  lagăr concentraționar, trebuie să lupte. Acesta este și mesajul  romanul.   „Antim înțelese un lucru,  un singur lucru  că viața e un iad de lux  pentru care trebuie  să  lupți să nu treci pe lângă porțile lui ca pe lângă niște stații facultative   unde dacă destinul nu are chef nu oprește.”                                                                                                                  Viața e un iad,   în care iluziile -  luxul ei, ne  induc  insidios, dorința de a supraviețui în această lume monstruoasă. „Marta goală, cu trupul ei ca un lujer de crin, doamne, ce picioare  lungi are fata  asta , zise Antim…[…]  Ea, goală, în cameră, îi luă mâna și o puse pe inimă: vezi, aici am eu o  rană mai mare  ca astea de pe șolduri și picioare. Pune-ți buzele pe ea să înceteze izvornița asta de sânge  să mai curgă.”                                                                                       
             Cititorul   va descoperi  în Iadul de lux,  nu doar  „o demonstrație de virtuozitate literară” cum spune Alexandru Dobrescu, ci și o  fascinantă lume  mică care a evadat din lumea reală mare atât de   groaznică în bestialitatea ei, într-o alta, naturală, pură  și inocentă, în care iadul lumii reale nu poate ajunge și nu o  poate întina. E o lume care  își construiește, în locul iadului de lux  - raiul ei  - un rai posibil.                                                                                          

  

              Pentru  Antim  au fost zece zile și zece   nopți  de calvar  în care s-a  eclipsat  din  lumea reală și  „în  ziua aceea de schimbare la față Antim săvârși lucrarea lui.”                                                                                         

       

          Emilian Marcu  posedă  un mare secret, un secret al creației  literare  autentice în care  metafora, metonimia, oximoronul țâșnesc spre înalturi, ca niște superbe   focuri de artificii  ce îl țin pe cititor mereu cu ochi prinși de pagina cărții. Cine citește această carte va adăuga spiritului său  adevărate  conuri  de lumină.                                                                                                        

      Vasile Anton Ieșeanu,  3 iulie 2013, Iași                                                                                                                                                                 

Te crucești de (i)moralitatea societății românești - o profesoară bătută , în școală, de un elev sub ochii celorlalți.

        Citisem,  cu multă vreme în  urmă , un roman scris de un american, Jon Updike, intitulat  Centaurul, apărută în SUA  prin 1963 și tradusă la noi  prin 1968. Drama centaurului este drama  unui profesor   din școala americană. Profesorul  Caldwell este  un excelent  pedagog  care încurajează gândirea liberă a elevilor, dar, deși bun pedagog , profesorul nu este nici iubit , nici stimat de elevi.  E supus  ironiilor și chiar  insultelor  unor elevi grobieni și primitivi.                                        

       Dar acesta era un roman și nu puteam concepe că elevii ar avea îndrăzneala de a-și bate joc de dascălul lor. 

          În România , regimul comunist , un regim al constrângerilor draconice,   era imposibil  să te comporți necivilizat față de profesori, fără consecințe dramatice, mergându-se cu exmatricularea din toate școlile.                                                                                        

         Bătaia   elevilor  în școala românească  comunistă   era continuată   în forme aberante , fără nici o șansă de revoltă. Ei bine, acum, după întâmplările din școala românească, îmi dau seama că romanul  lui Updike  redă fapte reale din școlile americane din urmă cu jumătate de veac. Dar, de la  batjocura  imbecilă a  unui infatuat , probabil  fiu de bogătaș, care  comitea insultele ,  nu provocându-l pe profesor în mod deschis la un duel, ci  laș  și  josnic, ascunzându-se în turmă  și până la  a bate profesorul e o cale imorală a societății în care trăim. Elevul care   lovește  profesorul(profesoara în speță) nu va ezita mai târziu  să-și lovească părinții.     

              Caldwell era bărbat  și până la urmă, dacă  era  profesorul ce se trăgea de șireturi  cu elevii își  va  fi meritat soarta. De aici  și până la a lovi o profesoară  e  o mare diferență  și în ultimă instanță, un gest de primitiv.

      Ceea ce, însă,  șochează este atitudinea clasei de elevi. Imperturbabili,  elevii asistă, iar unul, gen paparazzi  de ocazie,    pidosnic  și  imbecil  ca bravii  informatori de pe vremuri, filmează și probabil vinde filmul, tabloidului Cancan, care titrează cu litere de-o șchioapă  informația șocantă.                                                                                                  ,,IMAGINI INCREDIBILE! O profesoară este snopită în bătaie de un elev, chiar în faţa clasei! O împinge şi o loveşte în ultimul hal

           O scenă incredibilă a avut loc într-o şcoală din România. O profesoară este luată la palme de un elev sub ochii colegilor săi, care nu fac nimic să o salveze.

           Femeia încearcă să iasă din clasă, dar elevul se postează în faţa uşii şi refuză să o lase să părăsească încăperea. Fără nicio autoritate în faţa adolescentului, profesoara îl împinge pe acesta, dar ajunge să încaseze câteva palme.

   "Ia uite, mă, ce-mi face! Du-te dracului de aici, du-te şi lasă-mă", îi spune ea tânărului care nu se lasă înduplecat.

"De ce dai tu, mă nimicule, în mine? Uite cine dă, un râs de-ăsta", exclamă ea. Colegii elevului se distrează de minune şi filmează incidentul cu telefonul mobil.

Când îşi dă seama că ar putea ajunge "vedetă" pe internet şi toată lumea va afla ce  a păţit, tânăra se îndreaptă nervoasă spre "cameraman" şi îi spune să şteargă ce a filmat” 

Domnilor, în ce lume trăim? Aproape că  îți vine să-i dai dreptate comentatorului agramat și prost, care scria:  Pitipoanca nu avea ce sa caute intr-o scoala ca si cadru didactic, dar in iepoca portocalie se intampla numai neintamplate!”           Comentariile moraliștilor  abundă  de  exclamații radicale  împotriva elevului -   de la exmatriculare definitivă și  închisoare,  până    la  cameră de gazare, ca și atitudini,   după culori politice,  de  genul  asta-i reforma învățământului  lui Marga și Andronescu (o absurditate mai mare  nici că putea exprima un anume  Moromete). 

Obiceiul acesta de a-și ascunde identitatea și a  pune etichete  agramate denotă un caracter laș.  

       Moromete  mai scrie:  ,,ANDRONEASCA , A NASCUT MONSTRII”( de-a dreptul incredibil cum pune  agramatul acesta virgula între subiect și predicat). Altul  exclamă:  LA PSUHCARIE CU ACEL GIBON !!!Dar dacă ar fi copilul lui, nepotul sau rudă  ar incrimina-o pe profesoară, nu-i așa?   

          Un altul spune că foarte bine a făcut că a plesnit-o, că ea a ridicat prima mâna  asupra lui.  Și bineînțeles, toate comentariile sunt pline de etichetări  gen cufuriți, giboni, proști, fără o analiză lucidă.                   

           Eu cred că o colaborare  părinți-profesori se impune  elevilor,  până  la facultate, altfel societatea românească  va educa  elevi care vor produce doar sex, droguri și filme de paparazzi.                                            

E nevoie de  o colaborare efectivă  părinți-profesori ,    de o schimbare    radicală  a atitudinii și mentalității părinților  de-a înceta de a  da vina pe profesori  și pe  stat, pe reformă  și pe miniștrii sau foștii miniștri ai învățământului.

Principalii vinovați îi găsesc pe părinții  unor asemenea elevi care nu  le-au dat educația corespunzătoare în cei șapte ani de-acasă. Un blogger de succes, Sebastian Bârgău, a scris   un eseu deosebit  intitulat  ,,O carte citita la timpul ei face cat 10 profesori. ”

           Iată ce scrie  acest blogger   pe blogul lui ,,visurât”   -  lucruri  de bun simț ce stau la îndemâna  tuturor  părinților care vor să-și vadă copii  realizați social, nu doar niște poveri pentru familie - drogați , alcoolici, inși fără  căpătâi,  care se întorc împotriva propriilor genitori, tocmai, fiindcă la momentul oportun  nu au primit  educația  cuvenită.

        ,,In acel timp, prin rotatie, mă luau la ascultat.Intai trebuiau sa verifice temele, ca sunau la profesori sa afle daca mi-au dat sau nu tema, prin urmare nu puteam minti. Nu sunau zilnic, doar cand ziceam ca n-am tema sau aleator, sa vada daca mi-am facut toate temele. Apoi venea partea de “studiu individual”. Trebuia sa-mi aleg niste carti pe care sa le citesc. In functie de cat de mari erau aveam calculat timpul necesar. Are cartea trei volume? Ai o saptamana. E o nuvela de 100 de pagini? Maine mi-o povestesti.

Si asta faceam. Ei imi calculau timpul ca, zilnic, minim o ora sa citesc. Eu calculam altfel. Azi nu citesc ora aia ci ma joc, maine citesc doua ore. Totul era la alegerea mea, nu eram fortat sa stau o ora pe zi in fata unei carti pentru ca era posibil ca in ziua aia sa nu am chef de citit. Dar la finalul saptamanii trebuia sa vin cu rezumatul scris si cu ce-am inteles eu din cartea sau cartile alea. Si, tot prin rotatie, se discuta pe marginea cartii. Si nu puteam fenta nicicum acest moment pentru ca parintii mei citisera toate cartile pe care trebuia sa le citesc eu. Daca nu citeam, incepeau bobarnacele. Nu luam bataie, dar se taiau beneficiile. Nu mai ieseam la joaca X zile, canci televizor, banii de prajituri dispareau si ei…

Ei bine, inmultiti asta cu 12 ani. 2-3-4 carti pe saptamana timp de 12 ani (da, stiam sa citesc inainte sa merg la scoala). Sunt niste sute de carti, nu? Culmea este alta. Toata “corvoada” s-a oprit la un moment dat. A inceput cu “ascultarea” la 2 saptamani, apoi o data pe luna, apoi deloc. Dar reflexul era format deja. Aveam ora mea de citit si, chiar daca nu-mi mai cerea nimeni acest lucru, continuam sa-l fac din obisnuinta si pentru ca ajunsese sa-mi si placa. Si acum vad ca nu mi-a prins deloc rau.

Prin urmare eu nu mai am mila nici de parintii care se scuza si nici de copiii semi-analfabeti. Ai mei au putut sa se sacrifice pentru binele meu, altii de ce nu pot? Ai facut copii, nu te-ai gandit daca poti avea grija de ei? Ce-ai crezut, ca-l arunci la scoala si cu asta s-a terminat responsabilitatea ta? Ei bine, nu.” (Sebastian  Bârgău  - O carte la timpul ei face cât zece profesori )    

          Ei bine, ceea scapă din  vedere  părinții este să-și  pună  odraslele   să citească  o carte pe săptămână , nu să-i  lase să stea  toată ziua și noaptea  pe net să se informeze și să se autoeduce cu fel și fel de bazaconii.     

   Vasile Anton, Iași, 5 aprilie 2012  

           

                                                                                                            

Acvila Legiunii a IX - a

Un joc predilect, dintotdeauna pentru puştanii aflaţi la vîrsta prepubertară, între 9 -12 ani, este jocul de-a războiul – jocul cu soldăţei, jocul cu arcurile, jocul cu săbiile, cu pistoale şi armele. Cu aceeaşi înclinare spre arta războiului au rămas şi băieţii din zilele noastre , la care predilecte, acum, sunt jocurile virtuale. Pe vrermea mea, cultura română era dominată de spiritualitatea comunismului rus. Prin urmare, o carte, pe care am citit-o cu sufletul la gură, a fost ,,Copii eroi.’’ Nu mai îmi amintesc autorul, dar fascinat de eoismul copiilor ruşi dincel de-al doilea răboi mondial , aş fi vrut să fiu la fel ca ei. Era o carte despre copii-partizani, în care, puştani, aflaţi sub impulsivitatea instinctuală, se angajau să îndeplinească misiuni pe care cei maturi nu le-ar fi putut duce la bun sfârşit. Eram departe de ceea ce am aflat mai târziu anume că noi românii ne-am trage de la Râm şi că am fi urmaşii Romei. Apariţia romanului Acvila Legiunii a IX-a mi-a adus în memoria copilăria cu impresionantele jocuri de-a războiul. Dacă există o carte bună de citit pentru băieţii, atunci aceasta este. Şi nu doar pentru băieţii , ci şi pentru maturii, care vor să-şi retrăiască copilăria. Rosemary Sutcliff , ofiţer al Ordinului imperiului britanic, s-a dedicat romanului istoric şi literaturii pentru copii. Un tânăr, pe nume Marcus, aproape un copil porneşte în căutarea tatălui său, conducătorul acestei legiuni. Călătoria, plină de primejdii, îl transportă pe cititor într-o lume fascinantă şi plină de misterioase aventuri , care fac din micul călător un adevărat erou de poveste. Nici un copil, aflat la vârsta aventurii, nu ar trebui să treacă nepăsător fără a citi acest roman. Romanul îi deschide ochii asupra lumii şi totodată îl încarcă de emoţii pozitive. Dacă aş mai fi copil, aş vrea să fiu acel Marcus din Acvila Legiunii a IX-a.