Faceți căutări pe acest blog

marți, 18 ianuarie 2022

STAT, CULTURĂ, SOCIETATE „De ce suntem noi românii mereu nemulțumiți și nefericiți?...

 

( eseu după articolul lui Christian Schenk  - Statul, Cultură și Societate,  sursa : https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/ 13 ianuarie 2022)

                        Starea de fericire individuală depinde, în mare măsură, de starea de fericire generală  a unei comunităţi, a unui popor,  iar această stare de fericire  generală este generată de cinstea şi corectitudinea clasei politice în relaţia  cu membrii societăţii şi a funcționarilor din instituțiile statului  cu cetățenii. Există o legătură  de interferență și mai cu seamă de  influențare   benefică reciprocă între STAT, CULTURĂ, SOCIETATE. Excelentul studiu al  eseistului și poetului Christian Schenk medic chirurg, poet, eseist, traducător trilingv și editor german de origine română și corespondent extern al Jurnalulului Bucureştiului exprimă   axiomatic  corelația STAT- CULTURĂ – SOCIETATE  Am spus și scris în repetate rânduri că o țară se ridică prin cultură! Ce au ridicat marile imperii, ce a rămas în urma lor, ce ne-a făcut să devenim ceea ce suntem? Las această întrebare deocamdată retorică! Consecințele corupției asupra economiei, statului, a societății și a culturii sunt dramatice. Corupția împiedică dezvoltarea economică și socială, asigurarea unui sistem de sănătate și educație, distruge capitalul social și cultural suscitând astfel neîncrederea populației față de politică și administrație       Studiile culturale, sociologia artei și culturii, precum și părți mari ale studiilor culturale nu s-au dedicat, sau doar marginal, acestui subiect din motive programatice. Odată cu schimbarea teoriei culturale, științele sociale au reacționat la importanța a ceea  este reprezentat în reproducerea culturală a inegalității sociale. Cultura nu mai era înțeleasă ca suma normelor, valorilor și operelor unei națiuni sau ale unui stat/națiune, ci ca un ansamblu de simboluri, ritualuri și practici. Pe de o parte, acest lucru a făcut posibilă abținerea de la actualizarea matricei culturii stat-națiune prin științele culturale și sociale. Pe de altă parte, legătura dintre stat și cultură a rămas teoretic subexpusă. După Pierre-Félix Bourdieu (1930-2002, fost sociolog și filosof social francez, unul dintre cei mai influenți sociologi din a doua jumătate a secolului XX și profesor la École des hautesétudes in sciencessociales (EHESS) și la Collège de France) statul trebuie înțeles ca o bancă și administrator al capitalului simbolic, care garantează tranzacțiile de capital cultural. Există o producție simbolică a inegalităților sociale, deoarece formele simbolice nu numai că reprezintă inegalitatea socială, ci și o reproduc. Odată cu producerea efectelor etnicizante, statul produce în mod automat și o excludere.          Studiile culturale, sociologia artei și culturii, precum și părți mari ale studiilor culturale nu s-au dedicat, sau doar marginal, acestui subiect din motive programatice. Odată cu schimbarea teoriei culturale, științele sociale au reacționat la importanța a ceea  este reprezentat în reproducerea culturală a inegalității sociale. Cultura nu mai era înțeleasă ca suma normelor, valorilor și operelor unei națiuni sau ale unui stat/națiune, ci ca un ansamblu de simboluri, ritualuri și practici. Pe de o parte, acest lucru a făcut posibilă abținerea de la actualizarea matricei culturii stat-națiune prin științele culturale și sociale. Pe de altă parte, legătura dintre stat și cultură a rămas teoretic subexpusă. După Pierre-Félix Bourdieu (1930-2002, fost sociolog și filosof social francez, unul dintre cei mai influenți sociologi din a doua jumătate a secolului XX și profesor la École des hautesétudes in sciencessociales (EHESS) și la Collège de France) statul trebuie înțeles ca o bancă și administrator al capitalului simbolic, care garantează tranzacțiile de capital cultural. Există o producție simbolică a inegalităților sociale, deoarece formele simbolice nu numai că reprezintă inegalitatea socială, ci și o reproduc. Odată cu producerea efectelor etnicizante, statul produce în mod automat și o excludere[…]Corupția creează, de asemenea, ineficiențe, ceea ce înseamnă că serviciile și produsele sunt create mai scump decât este necesar sau de o calitate mai slabă. Cultura se duce cu toate acestea de râpă. În plus, nu numai cantitatea, ci și calitatea investițiilor publice suferă, deoarece, printre altele, cheltuielile din sectorul social și de infrastructură sunt în scădere. Acest lucru împiedică dezvoltarea durabilă a unei țări și capacitatea unui guvern de a efectua reformele necesare, de exemplu pentru o mai bună reglementare a vieții socialesau o birocrație mai rapidă. Nevoile de bază ale populației, precum accesul la educație, la serviciile de sănătate sau accesul la cultură, prin ignorarea acesteia, nu pot fi satisfăcute așa cum ar fi de așteptat. Există o lipsă a unei infrastructuri funcționale, care la rândul ei este un teren propice pentru o nouă corupție un cerc vicios! Cultura servește este importantă atât pentru a crea o identitate colectivă cât și pentru a identifica colectivul. Creația culturală servește, de asemenea, pentru a face față și a procesa experiența umană modernă. Acest lucru se aplică atât individului, cât și întregii societăți. Arta, cultura și educația culturală sunt esențiale pentru fiecare individ al unei societăți. Educația culturală deschide lumi și perspective noi. Educația culturală este una dintre premisele pentru creativitatea individuală și munca artistică care, fără ajutorul statului și cel al institutelor aferente, nu poate fi realizată decât în condiții îndoielnice! O țară se ridică prin cultură! Un guvern care ignoră cultura își duce țara spre o stare vegetală. Un stat care permite corupția și nepotismul în cultură, dar nu numai desigur, rămâne o țară mică fără o valoare pe plan mondial! S-ar putea face o listă întreaga cu toți aceștia dar, din păcate, spațiul nu permite!” (Christian Schenk  - Statul, Cultură și Societate,  sursa : https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/ 13 ianuarie 2022).

Cu acest articol , publicat în www.jurnalul-bucurestiului.ro   autorul a pus degetul pe rana românilor, a românilor cât de cât cultivați și realiști care înțeleg ce legătură salvatoare pentru identitatea unei comunități există între stat, cultură și societate. Dar din păcate, „aleșii noștri” - politicienii români care ajung la butoanele puterii sunt prea egoiști și prea egocentriști să înțeleagă și să adere necondiționat la aceste mare proiect de țară europeană, pentru a ne menține în evoluția globalismului identitatea de neam și țară. Ce-ar trebui oare făcut să ajungă la românii cultivați și iubitori de neam și țară și care au influență asupra clasei politice în general și a celor de la guvernare în special? Poate bloggerii, poate televiziunile, poate scriitorii celebri, nu știu! Cât privește Ministerul Culturii, Institutul cultural Român , precum și USR au înclin să cred alte priorități politice și nu am prea mare încredere și speranță să adopte o strategie națională de trezire a conștiinței mioritice. Câți creatori avem? Doamne, e plin internetul de poeți și mai cu seamă de poete. Alex Ștefănescu a scris un superb studiu critic Cum te poți rata ca scriitor. Cred că orice creator literar, înainte de a publica o carte, ar trebui să citească acest studiu și să se autoevalueze cât de cât obiectiv. Chestiunea e că scăzut dramatic numărul criticilor literari care pot să confere o anume evaluare a valorii, un anume standard și de ce nu , chiar o anume orientare a creativității. Au dovedit unele țări ale Americii latine că e posibil să faci din literatură nu doar o artă ci și o afacere. Dar o țară nu se reduce doar la literatură. Îndemnul la muncă și creativitate, cercetare științifică dar și susținerea financiară pe valoare și creativitatea ar trebui să fie obiectivul oricărei guvernări democratice care guvernează pentru interesul general și nu pentru o gașcă de privilegiați. Sunt câteva state occidentale care au investit masiv în educație Germania, Franța și Elveția, dacă îmi amintesc bine și au creat o adevărată emulație și educație a tinerilor prin muncă și pentru muncă. Cum să nu-ți iubești patria când politica vizionară vizează viitorul tinerilor! De ce emigrează tinerii români , școliți pe banii statului român? Mă rog, unii spun că pleacă pentru El Dorado occidental, alții mai naționaliști, consideră că occidentul a dat cea mai grea lovitură dată estului prin importul de inteligență și forță de muncă calificată. Adevărul eu cred eu un complex de factori și cei mai numeroși care determină abandonul patriei, nu sunt nici banii, nici civilizația occidentală , ci mai cu seamă factorii psihic induși persuasiv de politicianismul clasei politice care determină o mare neîncredere și o mare dezamăgire tinerilor. Da , statul deține monopolul banilor , dar important este și cine din clasa politică deține statul. Mircea Coșea atrăgea atenția asupra pericolului care planează asupra României dacă nu se iau măsuri. Din păcate Coșea vorbește ca Moise în România.

                 „Dacă elveţienii sunt un popor fericit, atunci,  starea lor de fericire socială este generată de ,,civismul lor ridicat’’, respectul pentru celălalt, respectul pentru îndatoririle ce revin fiecăruia în comunitate,  de renunţarea ,,fără dramă’’ la egoismul individualist, pentru ca buna convieţuire  să fie posibilă.

            Această  atitudine civică, face posibilă creșterea  gradului de încredere, a,,sentimentului de comuniune socială”, cum spune Adler, respectiv ,,fidelitatea ,onestitatea,  înclinația spre conlucrare, interesul pentru stat, popor  și umanitate”, calități morale ce conferă  o anume stare de confort psihic, de bine și implicit de fericire  generală.     

În  comparație cu elvețienii, sub aspectul acestor criterii de evaluare a fericirii, noi românii suntem un popor nevrotic și profund nefericit. 

            O viaţă mulţumitor de prosperă  și  un popor educat  fac pe om mai tolerant faţă de erorile de guvernare  și ciar  actele de corupţie ale guvernanţilor, domoleşte ura şi reduce iniţiativele mişcărilor subversive extremiste care  generează anarhie  și haos social, propice instaurării dictaturilor.                                                                                        Este evident că  mişcările subversive, anarhice sunt iniţiate şi susţinute  din cele mai înalte sfere ale puterii, de   cei interesaţi în arogarea puterii dictatoriale  sub masca democrației.                                     

            De regulă, sunt  folosiți  „revoltaţii” nevroticii,   inadaptaţii şi  impotenţii sociali cronici,   canalia de pe uliți  cum bine   i-a numit Eminescu, mediocri  incapabili să acceadă  în lupta  dreaptă    competițională  la un anume statut de om liber și autonom, capabil să  se  realizeze cu ajutorul mijloacelor raţiunii  și inteligenței  un scop bun în viaţă. 

            Cele mai la îndemână  forme  pentru atingerea limitei de egalitate cu a celor sus-puşi, sunt  violenţa şi agresivitatea – lupta de clasă, care s-a dovedit totdeauna  în istorie, după ce scopul a fost atins,  iraţională şi absurdă.

               Cel  mai  lesne prind, la aceştia,  ideile mistice  ale ideologiilor.  Nu el este un incapabil social, ci societatea este nedreaptă. În rândul acestora se înscriu nevroticii a căror ambiţii depăşesc cu mult  posibilităţile şi suferă eşecuri sociale, sau cei  care îşi propun scopuri  mai presus de capacităţile lor şi, deci, imposibil de atins. Pentru nevrotici autoevaluarea este totdeauna   inflaţionistă, fie în sens depreciativ , fie în sens excesiv apreciativ.                       

             La elveţieni, guvernarea se identifică cu buna administrarea banului public.  Această atitudine de responsabilitate civică creşte gradul de încredere în funcţionarii din instituţiile statului, în clasa politică; atitudinea altruistă a clasei politice reduce la minim conflictul psihic şi elimină nevroza și revolta  socială.  (Vasile Anton Ieșeanu  - Eminescu, în zadar!)   

                 Autor: Vasile Anton Ieșeanu,marți 18 ianuarie 2022, Iași                                                                         

vineri, 14 ianuarie 2022

Poetul şi măiastra

 



 Moto:  ,,Poate  că povestea este  partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti…’’   Mihai Eminescu  

 Eseu din volumul  Vasile Anton - Cum să scriu un eseu...

            Pe Eminescu nu l-am iubit multă vreme. Ştiindu-l moldovean de-al meu, era ca şi cum mi-ar fi fost ,,vecin’’, îl cunoşteam ,,din vedere’’. Poemele sale, deşi mi-au plăcut, nu-mi spuneau mare lucru. Până le-am pătruns înţelepciunea.                                O femeie, o doctoriţă care îl iubeşte mult pe Poet, m-a întrebat în urmă cu vreo doi ani: ,,Ştiţi ce zi e astăzi?’’ Da, e 15 ianuarie. ,,Ştiţi ce mare poet s-a născut în această zi?’’ Am ridicat din umeri. ,,Cum, nu ştiţi?!.., E moldovean de-al nostru, din Botoşani, Mihai Eminescu!’’ ,,Ei bine, data viitoare, când veniţi la cabinet să-mi aduceţi poezia Floare Albastră’’.                    M-am ruşinat de această ignoranţă voluntară. Am  recitit Floare albastră, pătrunzându-i mesajul şi sensul. În acest poem am descoperit marea profunzime a gândirii  eminesciene. Eminescu  era  tânăr când a scris Floare albastră, dar   a reuşit să vadă ceea ce alţii, abia  la vârste înaintate,  reuşesc să deceleze    deosebirea dintre bărbat şi femeie.

Bărbatul este atras spre alte idealuri decât femeile. Pe el alte magii, celeste sau abisale, îl fascinează.  Menirea femeii este să-l ţină pe bărbat legat  în iubirea concretă, reală, pământeană.

Floare albastră

,,Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vie
ții mele.


În zadar râuri de soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica
.”

Această dihotomie erotică,  impune iubiri divergente  bărbatului şi femeii. Bărbatul îi vrea doar trupul, femeia, însă, îi dăruieşte şi sufletul, femeia ar vrea ca bărbatul să-i iubească   şi sufletul, dar el îi iubeşte doar trupul. Această  dihotomie  generează drame  şi tragedii umane. A fost  şi marea tragedie a  Poetului, pe care a exprimat-o, atât de genial  în   Luceafărul.  Pe marginea unei variante, geniul, spune Eminescu:  ,,nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc...’’                                                              

Bărbatul, în general, nu poate ferici femeia, nu doar  cel genial. Şi nu doar pe femeie nu o  poate ferici;  pe nimeni nu poate ferici, nici  chiar pe el. El vrea mereu altceva decât iubirea pământeană. Există, în genetica masculină, înscrisă, o chemare magică mai puternică şi mai aprigă pentru alte tărâmuri decât pentru cele pământene.                                                                         

Femeia vrea, însă, să-şi împlinească menirea ei pământeană. De aceea, va renunţa repede la genul  de bărbat cu capul în nori, prins în mrejele altor magii şi îşi va găsi unul mai pământean. Ea îşi doreşte un bărbat cu picioarele pe pământ, nu unul cufundat în stele şi în nori şi-n ceruri înalte. Ea îi spune un adevăr, anume că, fericirea e aici pe pământ. Bărbatul, însă, e mai puternic atras de magia stelelor, de cerurile înalte, de universal, de abstract  şi absolut. Femeia nu poate înţelege visătorii. Visele de creator, de explorator, de gânditor vor sfârşi în tristeţi incomensurabile. Fără un suflet de femeie, bărbatul rămâne un mare singuratic.


,,Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!’’

M. Eminescu – Floare albastră

 

Poemul eminescian îmi aminteşte  de regretul amarnic al multor oameni visători, care nu şi-au întemeiat o familie. Petre Ţuţea exprima, cinic şi amar, angoasele singurătăţii, care ne cuprinde la bătrâneţe: ,,Sunt neliniştit de bătrâneţe şi însingurat. Am un regret că nu m-am însurat să am şi eu un copil. Chiar dacă sunt nişte javre, copii, dar oricum. Sunt carne din carne...sunt javre din carnea ta. Aşa o fi vrut Dumnezeu. Ţine oare de <<statutul>> filosofului de a fi despărţit de preocupări cotidiene precum căsnicia şi treburile legate de ea? Kant spunea că da. Spunea că filosoful este bine să fie desprins, într-o oarecare măsură, de toate astea şi faptul este că nici nu s-a însurat. Şi de asta nu e nici om. E un filosof’’ (Petre Ţuţea - Între Dumnezeu şi neamul meu, p. 335).                                                          După Floare albastră, am citit o exegeză filosofică despre Poet în Informaţia materiei al lui Mihai Drăgănescu. Apoi am început să-i recitesc toată opera. Eminescu continuă să fascineze, prin adevărurile esenţiale care ni le dezvăluie.                                    Cine spunea, oare, că un mare poet este mai întâi un mare filosof? Nu-mi amintesc! Am trecut superficial pe lângă Poet şi pe lângă M. Eminescu, filosof, în vremuri de şcoală. Am trecut superficial pe lângă Poet şi mai târziu, aşa cum am trecut deseori pe lângă teiul din Parcul Copou. Când am început  să-l citesc, atunci am început să-l iubesc pe Eminescu.                                               O mare iubire se bazează, îndeosebi, pe legătura spirituală. Sunt iubiri care se declanşează la prima vedere. Francezii au găsit o sintagmă metaforică ce  exprimă, sugestiv, şocul iubirii la prima vedere -  coup de foudre - lovitură de trăsnet.                     

Iubeşti ceea ce vezi sau vezi ceea ce iubeşti? Dragostea la prima vedere poate fi mistuitoare, dar adesea e superficială, se arde repede. Adevărata iubire este aceea care se naşte din  cunoaşterea spirituală a Celuilalt.                                                    Se întâmplă adesea, în cazul iubirilor erotice să treci pe lângă un cunoscut sau o cunoscută, care, la întâlnirile aleatorii, să nu-ţi spună nimic. Şi odată se iveşte un moment, o întâmplare, când descoperi o anume spiritualitate care îţi declanşează scânteia extazului. E ca şi cum nu l-ai fi văzut şi nu l-ai fi auzit până în acel moment, deşi te-ai întâlnit de multe ori, ai stat de vorbă şi     l-ai privit  în ochi. Şi deodată, un gest, o vorbă, o imagine declanşează magia, te face să-l vezi şi să-l auzi cum nu  l-ai văzut şi nici nu l-ai auzit până acel moment. Dintr-odată vălul Mayei, cade.  Descoperi, la Celălalt, misterul spiritual care te fascinează. Te simţi tot mai legat de El.     

Din acel moment simţi că nu mai poţi trăi fără El, că trebuie să-l cunoşti până la capăt, să-i descoperi misterul. Şi cu cât îi cunoşti mai mult, cu atât mai puternic te simţi legat de Acesta. Aşa mi s-a întâmplat şi mie, când am început să pătrund în misterul spiritual al lui Eminescu.        

Este posibil ca Poetul să se fi născut la 15 ianuarie, deşi unii autori afirmă că, de fapt, Eminescu s-ar fi născut la 20  decembrie 1849. Chiar poetul consemnează această dată, în  registrul de la Junimea.  După caracteristicile comportamentale, naşterea lui Eminescu ar corespunde, mai degrabă acestei date, adică zodiei Săgetător decât Capricorn  sau Vărsător.                     

Dar aici intrăm pe nisipuri mişcătoare şi îţi trebuie cercetări adânci ca să le desluşeşti înţelesul, căci a  apela la argumentele filosofiei oculte, în speţă a astrologiei, înseamnă să   intri în zone riscante ale cercetării.                                                  Deşi, e bine pentru un cercetător, care se respectă, să se aventureze temerar şi în nisipurile mişcătoare, asemenea avânturi te pot neferici. Şi totuşi, am să risc o scurtă comparaţie, între eul psiho-social al lui Eminescu şi caracteristicile celor două zodii, Săgetător şi Capricorn.                                                                      Am să încep cu o scurtă descriere a eului eminescian, surprins de Dan C. Mihăilescu, în eseul - Perspective eminesciene, pe care am s-o compar cu zodia Săgetător: ,,Înţelegerea eului eminescian ca o sumă de impulsuri contrarii şi de desfăşurări poetice şi sociale ca atare a fost prezentă, sub o formă sau alta, în multele din exegezele de până acum, de la mărturiile contemporanilor poetului (<<vesel şi trist>>, << maniac şi depresiv>> un <<amestec straniu de sfială şi trufie>>, <<pornit spre excese>>, dar şi <<om cu desăvârşire cumpătat>> până la analize complexe ale stărilor poetice duale (pesimism - stoicism / seninătate, depărtare / apropiere etc.) asupra eului scindat (faţa poetului şi cea a publicistului) sau a complexului cultural dual (linia progresului social şi linia arhaizant conservatoare), căpătându-şi în sfârşit o formulare explicită: Dar cu cât se manifestă mai sfâşietor contradicţia, cu atât mai înaltă este aspiraţia spre totalitate’’ (Dan C. Mihăilescu - Perspective eminesciene, p. 8).                                                       

,,Nativul din zodia Săgetător - citesc într-un zodiac - este prietenos, pasionat, tolerant, îi place libertatea si aventura. Poate fi extravagant şi necioplit. Nativul Săgetător este călăuzit de idealuri, până când se hotărăşte să se retragă într-o poziţie sociala sigură. E amabil, deschis, optimist. Poate fi, însă, şi extrem de arogant. Succesele nativului Săgetător se datorează atât intuiţiei, cât si disponibilității de acțiune si mobilității. Talentul sau organizatoric e remarcabil. E neclintit în principiile sale fundamentale, care sunt adevărul şi dreptatea.              Nativul Săgetător e un luptător cinstit, care iubește sportul şi natura, mărinimos faţă de sine şi faţă de ceilalți. Soarele prost  configurat  indică sentimente divergente şi un amor propriu exagerat,  foarte ușor de lezat, trăsături care duc la toane, la exagerare sau la autoamăgire. Nativul Săgetător mai înclină spre capriciu, risipă, fanfaronadă si speculație’’.               ,,Nativul Capricorn este disciplinat, loial, serios, practic, se orientează către succes. Capătă cu greu încredere în ceilalți. Are un puternic simţ al realității. El se concentrează asupra esențialului, este sârguincios, perseverent, econom, corect. Nativul din zodia Capricorn este un om pe care te poți baza. Își cheltuieşte  energia metodic şi se caţără încet spre ţelurile lui ambiţioase. Un Capricorn merge la sigur şi evită experimentele. Are aptitudini pentru profesiuni ca inginer, administrator, constructor sau meșteșugar (în general în profesiuni legate de pământ)’’.                                                                              

Asemănarea cu zodia Săgetător pare evidentă. Asta ne conduce la ipoteza că, Mihai Eminescu să se fi născut la 20  decembrie 1849, aşa cum susţin unii cercetători şi nu în ianuarie 1850.    

         ,,Cât ţine de cronologia ivirii în viaţă a Hyperionului, se concurează şase datări, majoritatea datate de Eminescu însuşi: o însemnare pe Psaltirea versificată a lui Dosoftei (1673), exemplar aparţinând căminarului de la Ipoteşti:<< Astăzi 20 Decembrie la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropeneşti  s-au născut fiul nostru Mihai>>. […] Este apoi vorba de datele de 6, 14 şi 29 decembrie 1849, cum şi rubrica de botez, în care sunt indicaţi la rubrica marginală […] act din 1850 ce prevalează şi care la Data naşterii înscrie:<<Cincisprezece Ghenari>>’’ (Augustin Z. N. Pop - Pe urmele lui Eminescu, p. 24).                                                               Zoe Dumitrescu Buşulenga susţine că Eminescu ar fi din punct de vedere astrologic Vărsător. Am mari îndoieli. Cred mai degrabă că eminenta profesoară eminescologă se află în eroare, căci neastâmpărul pribegiilor lui Eminescu şi aspectele psihice dominante îl plasează în Săgetător.

  Am întâlnit mulţi oameni care afirmau cu nonşalanţă, şi evident, cu multă ignoranţă, că viaţa le-a fost un adevărat roman, gândind probabil la câteva aventuri erotice sordide, care i-ar putea prea-ferici, în eroi de roman. Adevărata viaţă de roman este a omului creator, cu sfâșierile sale interioare, cu extraordinarul să travaliu în focul creaţiei. Unul din romancierii noştri, anume Cezar Petrescu a recurs la romanţarea vieţii Poetului. În roman autorul a încorporat: ,,un Eminescu-om,[…] evitând ireparabila şi grosolana eroare de a năzui să zugrăvesc un Eminescu geniu’’ (Cezar Petrescu - Romanul lui Eminescu, [Cuvânt înainte, p. 16]).

 Structurat într-o trilogie, din care prima parte e numit Luceafărul, a doua Nirvana, iar a treia Carmen Saeculare, romanul (după aprecierea autorului, într-o scrisoare trimisă lui George Călinescu, în anul 1935, la apariţia primei părţi - Luceafărul), trasează ,,coordonatele de frescă socială <<a unui timp, care sigur, Eminescu simbolizează tipul de erou dintre cele mai complexe>>’’ (Cezar Petrescu - Romanul lui Eminescu [Virgil Cuţitaru - Notă asupra ediţiei, p. 8]).                  Eminescu a fost un om ca toţi oamenii, dar ceea ce l-a înălţat, la geniu, a fost extraordinara lui patimă de a rămâne în lumea spirituală. El a trăit aproape un continuu extaz spiritual. Arareori a coborât în lumea sensibilului. Asta a făcut din El,        expresia integrală a sufletului românesc, cum a surprins, Nicolae Iorga, spiritualitatea Poetului.           

În verva culturală a anilor celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea, când pe scena culturii româneşti au început să apară teatrele, se instituise o modă şi o tradiţie, anume aceea de a se aduce omagii artiştilor, prin sonete votive, înscrise pe foi volante, care erau împărţite spectatorilor la intrare. Moda aceasta se va menţine multă vreme. Chiar şi I. L. Caragiale, în 1873, va dedica un sonet de circumstanţă ,,baritonului absolut Agostino Mazzoli, cu prilejul beneficului său în Ernani ’’ (Perpessicius - Eminesciana, p. 30).                                                                               Deşi, unii exegeţi afirmă că, poezia La o artistă ar fi fost închinată, alături de poemul Amorul unei marmure, artistei Eufrosina Popescu, de care ar fi fost îndrăgostit Eminescu, poeme publicate în revista Familia al lui Iosif Vulcan, ei nu cunoşteau că mai exista, încă unul, în caietele manuscris. Un al doilea poem, La o artistă, după cum ne asigură Perpessicius în ,,Carlotta Patti sau una dintre  artiste’’,  a rămas în manuscris până în 1905, când l-a publicat Ilarie Chendi. Poemul, afirmă Perpessicius, este închinat  artistei italiene.

În martie 1869, Eminescu făcea parte din trupa Pascaly, care, în acele momente, se afla în perioada de  relaş. Atunci a sosit, la Bucureşti, cântăreaţa de operă, Carlotta Patti. Supranumită, de o parte a presei româneşti - măiastră păsărică, artista a exercitat o magie, entuziastă, asupra juvenilului Eminescu. Carlotta Patti făcea parte din ansamblul de operă al lui Franchetti. După prima reprezentaţie, a scris şi Eminescu, în acelaşi entuziasm juvenil, al doilea poem La o artistă. În martie 1869, Eminescu abia trecuse de 19 ani. Cu toată vârsta lui fragedă, el trăise mai mult într-un an, decât alţii în cinci. Eminescu a scris acest poem într-un scurt timp. ,,Ciornele, ce se găsesc în ms. 2262, fila 52, atestă un lucru febril, o improvizaţie, ce-şi căuta tiparul în ritm accelerat’’ (Perpessicius - Eminesciana, p. 39).

L-a tipărire, l-au ajutat doi amici, cu care iniţiase cercul Orientul, V. Demetrescu-Păun şi Ioniţă Bădescu. Foile volante cu poemul  La o artistă le-a împărţit spectatorilor, probabil, la ultimul concert din 25 martie 1869. În poem, Eminescu vorbeşte de România şi sora sa Italia, reprezentată de Carlotta Patti cu glasul tău dulce divin. În 1889, după cum spune Perpessicius, aveau să se stingă Carlotta, Eminescu şi Veronica.

Redăm un fragment din al doilea poem de circumstanţă, La o artistă, aşa cum e redactat în Eminesciana lui Perpessicius, p. 28.


,,Credeam ieri că steaua-ţi e-un suflet de înger
Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur
Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur
Cu-al lui dar.
Iar tu interpretă-a cere
știlor plângeri
Credeam că eşti chipul ce palida stelă
Aruncă pe-o frunte de undă rebelă
Pe valul amar
Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri
Răpit de-a ta voce în rai de misteruri
S-aduce aminte că-n cerul deschis
Văzuta-m un geniu cântând Reveria
Pe-o aripă de aur c-un: Ave Maria
Şi-n tine revede sublimul tău Vis.’’

 Multe voci feminine au fost, sunt şi vor fi măiestre păsărici, cum scriau ziarele româneşte,  dar  adevărata Măiastră este Poezia lui Eminescu.

 Bibliografie:

1.      Mihai Eminescu - Floare albastră

2.      Petre Ţuţea - Între Dumnezeu şi neamul meu, Ed. Arta Grafică, Bucureşti,1992

3.      Mihai Drăgănescu - Informaţia materiei, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990

4.      Dan C. Mihăilescu - Perspective eminesciene, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1982

5.      Augustin Z. N. Pop - Pe urmele lui Eminescu, Ed. Sport - Turism, Bucureşti, 1978

6.      Cezar Petrescu - Romanul lui Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1984

7.      Perpessicius - Eminesciana, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989

Autor : Vasile Anton Ieșeanu,  vineri 14 ianuarie 2022, Iași 

miercuri, 12 ianuarie 2022

De ce boli suferă președintele României?...

 


Moto: „O naţiune trebuie să aibă dreptul de a cunoaşte cu exactitate şi în orice moment starea de sănătate a conducătorilor săi, pentru că orice boală, mai mult sau mai puţin evidentă, influențează major deciziile.” Dwight Eisenhower

                              

             Deciziile  politice  aberante, distructive și criminale luate  de Klaus  Werner Johannis împotriva  românilor și a interesului național denotă că suferă de boli care-i afectează grav mintea și  influențează negativ deciziile sale.                                După  ce a  stigmatizat PEESEEDEEE  și l-a trimis,  în pofida alegerilor câștigate  în opoziție, a distrus  și  PNL, apoi a făcut  pact cu „diavolul  PSD ” pentru a salva dezastruoasa  guvernare  Johannis-Câțu-PNL în bătaia de joc  a  românilor.                                                                                    Numeroasele încălcări ale Constituției României  îl  situează în starea de persona non grata la președinția României. Pe românește de nedorit.                                                    De ce boli suferă Klaus Werner Johannis? Oare  nu ar trebui să le afișeze  pe site-l președinției   să știe și națiunea română  totul  despre acest bolnav care ne guvernează țara?!...    

Notă:  

O descriere terifiantă a caracterului președintelui Klaus Iohannis vine din partea unuia dintre cei mai titrați specialiști autohtoni din domeniul psihologiei, dr.Iulian Laurențiu Ștefan, purtător de cuvînt și director juridic la Colegiul Psihologilor din România, fost președinte al Institutului de Psihologie Judiciară, repezentant pe lîngă Comisia Europeană șamd. O descriere ieșită din comun cu atît mai mult cu cît, de regulă, pe întreg mapamondul, specialiștii domeniului au rezerve, ținînd de deontologie, în etichetarea de la distanță a unor personaje publice. Deci, cît de gravă să fie situația dacă s-a ajuns la încălcarea cutumelor?

”Primitiv. Avar. Brutal. Nerafinat. Lipsa totală a autoironiei, a umorului, a empatiei, înlocuite cu stări de absență și indiferență afectivă brutale, justificate de o falsă decență, îi dezvăluie sărăcia afectivă. Arogant, cu o morală contrarie alimentată de megalomanie, cinism și iresponsabilitate. Dominat de senzația superiorității sociale, devine adesea ridicol și disonant. Dizarmonic. Fals. Crud. Inadaptat” scrie, tăios, psihologul pe pagina sa de Facebook. (B.I.)

Sursa : https://inpolitics.ro/

Autor:  Vasile Anton Ieșeanu,miercuri 12 ianuarie  2022, Iași

          

duminică, 9 ianuarie 2022

Cine, carte, nu citește doar în iluzie trăiește! „Evoluează omul spre viaţa eternă?”

 


VASILE ANTON  - CUM SĂ SCRIU UN ESEU...

Moto: ,,După ce Domnul a vorbit în chip potrivit despre împlinirea timpurilor, Salomeea a întrebat: Până când vor muri oamenii? şi a răspuns Domnul: Până când voi femeile veţi naşte! […] Şi când Salomeea întrebă când aveau să se vădească lucrurile pe care le cerea. Domnul a zis: Când haina ruşinii va fi călcată în picioare şi cei doi vor deveni unul, iar bărbatul cu femeia, nici bărbat, nici femeie’’.                                                                          Julius Evola

 Izgonit din Eden, omul a ajuns, prin cunoaşterea binelui şi răului, asemenea lui Dumnezeu,  o fiinţă autonomă. Împiedicat să ajungă, în rai, direct  la Pomul vieţii, omul  a ajuns  în cele din urmă prin propria sa voinţă şi cunoaştere. Odată decodificat programul genetic, omului i se deschid perspectivele vieţii veşnice şi totodată, a zeificării fiinţei umane. Tehnologia acţionează asupra sa ca bagheta magică a vrăjitorului  - totul e posibil  din punctul de vedere al  hi-tech-ului.  Dar tehnologia e doar o  baghetă de vrăjitor ce  amăgeşte  şi iluzionează; ea poate  ascunde  capcane fatale  pentru fiinţa umană. ,,Fuziunea genetică, afirmă John Naisbitt este cea mai copleşitoare  şi mai puternică  deprindere dobândită de către om de la fisiunea atomului încoace’’ (John Naisbitt - Megatendinţe, p. 121).                

Prin cunoaştere, omul are de ales, între bine - să fie creator asemenea lui Dumnezeu -  şi rău, să fie distrugător asemenea lui Lucifer. Care din cele două tendinţe va învinge nu se ştie. Odată descoperit, Pomul vieţii, perspectiva de a trăi veşnic este deschisă şi odată cu vieţuirea eternă,  puterea omului va deveni imensă. Dar, va şti omul ce să facă cu această putere dată de cunoaştere? Va fi capabil să stăpânească forţele răului ce rezultă din cunoaşterea realităţii? Va putea să fie Stăpân  al Binelui  şi Răului?  ,,Se ştie că avântul extraordinar al tehnologiei în ultimele două secole nu s-a tradus printr-o dezvoltare comparabilă a omului occidental. De altfel aşa cum   s-a remarcat <<orice inovaţie comportă un pericol de moarte colectivă>> (André Varagnac)’’ (Mircea Eliade - Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Universitas, Chişinău, 1994, p. 2).

Folosite fără înţelepciune, dacă se va lăsa dominat de Rău, forţele acestuia  îl   vor  împinge, încet dar sigur,  spre autodistrugere. Poate din această perspectivă s-a născut, în Biblie, acel bizar mit cu şi mai ciudata interdicţie dată primilor oameni  de a nu mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului  şi de-a nu-l lăsa să se apropie de pomul vieţii să trăiască veşnic.

Oare nu ar trebui reconsiderat mitul biblic? Oare nu ar trebui să nu-l mai vedem prin prisma eroticului şi a păcatului originar (adică dacă omul va naşte cu siguranţă va muri)?

Oare interdicţia biblică, dată omului, să nu mănânce din pomul cunoaşterii fiindcă negreşit va muri, nu este  mai degrabă  un avertisment, anume că, ştiinţa ce aduce  binele, poate, în aceeaşi măsură, să aducă  şi răul.  La fel cum,  tentaţia pentru  viaţa eternă poate  să-i aducă  moartea,  autodistrugerea şi dispariţia ca specie?  

Un discurs mai expresiv despre binefacerile ştiinţei, dar mai cu seamă despre distrugerile catastrofale, l-am găsit concentrat în câteva fraze din Secolul intelectualilor, scris de  Michel Winock. ,,Marele război  şi revoluţia bolşevică ieşită din vintrele lui au precipitat bulversările care se anunţau în anii 1910. Cine mai putea proclama, pe ruine, încrederea sa în ştiinţă, binefăcătoarea omenirii, cum o făcuse cândva Renan în L’avenir de la science sau, mai încoace, chimistul Marcel Berthelot? Nu de mult sinonim al civilizaţiei, ştiinţa devenise de-acum înainte  pentru mulţi asociată cu distrugerea. Ea adusese tehnicilor de război o putere fără precedent, dar rămânea mută în faţa problematicii condiţiei umane’’ (Michel Winock - Secolul intelectualilor, Ed. Cartier Srl, Bucureşti, 2001, p.141).

    Socrate spunea că unui Zeu nu-i este îngăduit să mintă şi credem că acest avertisment rămâne valabil, mai cu seamă în zilele noastre. Dumnezeu nu l-a minţit, când i-a interzis omului să  mănânce din  pomul cunoaşterii binelui şi răului  că negreşit va muri.  Dumnezeu l-a vrut pe om inocent, să rămână etern  copil. El ştia că odată ce omul  a gustat din pomul   cunoaşterii binelui şi răului,  drum de întoarcere nu mai există  şi   pericolul de moarte colectivă a speciei umane,   creşte  inerent cu fiecare pas făcut în  cunoaşterea ştiinţifică a  realităţii.         

Decodarea pomului vieţii, recte a ADN-ului  nemuritor poate  însemna, pentru om, şi şansa  vieţii   veşnice, dar şi  moartea sa! Să ne amintim de mitul biblic şi de refuzul violent al lui Yahve de a-l lăsa pe om să ajungă la pomul vieţii să nu trăiască veşnic. ,,Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci!’’ (Genesa (Facerea) 3, 22). Cu siguranţă  era  prematur  pentru om să  ajungă la pomul vieţii  şi să trăiască veşnic. Dar va fi viaţa eternă o fericire pentru  om? Oare săturat de zile nu-şi va dori moartea eternă?                                                           Fiecare pas făcut în cunoaştere, fiecare descoperire ştiinţifică aduce omului un bine mai mare, dar şi un rău mai mare. Din punctul de vedere al descoperirilor geneticii, cunoaşterea ne apare, prin viziunea mitului Evangheliei egiptene, mai mult decât o profeţie, ea ne apare ca o perspectivă dirijată a spiritului uman şi o programare a destinului omului. Iată cum, androginul, din mitul lui Platon (Banchetul), în perspectiva tehnologiilor geneticii moderne, va fi revitalizat.                                                                   Cum va fi revitalizat? Dacă clonarea nu pare a fi o soluţie viabilă, descoperirea celulelor stem pare să ofere soluţia pentru fiinţa veşnică. Drept urmare, înmulţirea sexuată la om nu va mai fi necesară.                                                                                      În această situaţie, femeia îşi va pierde rolul ei fundamental;   nemaifiind necesară speciei, va trebuie  să dispară. Dispariţia necesităţii sexului face inoportun sexul. Să rămână doar bărbatul nu e nici drept, dar nici oportun. Ce-ar face bărbatul cu sexul său, fără femeie? Sexul lui devine, la fel de inoportun. Atunci e nevoie de o nouă  fiinţă umană, o fiinţă fără sex, a căror plăcere se vor centra pe cele spirituale. Această fiinţă va trebuie să cuprindă în aceeaşi măsură spiritul masculin şi cel feminin.  Pe lângă mintea bărbatului va fi necesară şi mintea femeii. Ca urmare, va trebuie să apară o fiinţă de genul androginului, dar nu ca imaginaţia frustă a grecilor antici (ar fi o fiinţă grotescă, deşi prin această fiinţă  grotescă, grecii au intuit o fiinţă fabuloasă, capabilă să înfrunte zeii),  ci una care să fie umană, dar care să aibă un creier şi o minte dublă decât cea din prezent.                       O asemenea fiinţă va fi cu necesitatea asexuată, nu hermafrodită cum au gândit-o grecii, ci aşa cum a spus Isus, în Evanghelia după Matei: ,,la înviere  oamenii vor fi ca îngerii lui Dumnezeu din cer’’ (Matei 22). Şi trebuie să vedem învierea, drept învierea fiinţei veşnice,  a unei  fiinţe umane fără sex.

 Sf. Augustin spune că raţiunea omului are două funcţii: una inferioară care judecă lucrurile sub aspectul lor pământesc, îndreptată spre acţiune, şi, alta  superioară, care priveşte spre realităţile spirituale. Aceasta raţiune superioară trebuie să conducă raţiunea inferioară. Ea poartă numele de înţelepciune. Dar, prin înţelepciune, nu se înţelege doar  cunoaşterea sistematică a realităţilor pământului,  nu înseamnă doar cunoaştere ştiinţifică  sau o minte inteligentă.  Înţelepciunea înseamnă ştiinţa morală care ne ajută să folosim cum se cuvine propriile noastre creaţii  şi creaturi, pentru a  ne face să fugim de rău şi să căutăm binele prin prudenţă, cumpătare, tărie, dreptate.  A fi  înţelept  înseamnă a avea discernământ moral.                         De nu vom folosi cunoaşterea cu înţelepciune Răul se va întoarce asupra noastră ca un bumerang; cei ce deţin puterea se vor abate de la calea de mijloc,  vor comite mai devreme sau mai târziu hybris-ul, cum spun grecii, iar lipsa de măsură, trufia îi va orbi şi nu vor vedea răul care îi macină din interior, aşa cum nici  oamenii  marilor  imperii nu au reuşit să vadă şi toate s-au prăbuşit ca nişte castele de nisip. ,,Dar Xenopol Zice: Trebuie să implicăm în factorii explicativi ai fenomenelor istorice hazardul. Nu sunt de acord’’. ,,E mâna divină probabil’’. ,,Sigur!’’ ,,Când Boussuet îi spune succesorului la tronul Franţei, în celebra lucrare, acea filozofie creştină a istoriei prezentată delfinului (Discours sur l’Histoire universelle, la un moment dat Boussuet întreabă: De ce se prăbuşesc tronurile şi tot el îi răspunde acelui tânăr:  Din cauza înfumurării, orgoliului stăpânilor regi care ofensează prin orgoliu majestatea divină. Asta e o explicaţie mistică. Explicaţia cauzal istorică e egal cu zero. Cauzalitatea naturală nici nu există de fapt. Dacă gândim în stilul lui Malebranche, ca să spui de ce se întâmplă un fenomen, trebuie să cunoşti cauza cauzelor, care e Dumnezeu, cauză unică ca principiu unic al tuturor lucrurilor)” (Petre Ţuţea - Între Dumnezeu şi neamul meu,  p. 68).                                                   Există dincolo de noi sau poate în noi,  în inconştientul colectiv, o instanţă morală care  plăteşte  şi răsplăteşte faptele şi gândirea  noastră. Calea de mijloc este linia mediană după care, orice specie se autoreglează spre a putea supravieţui. Omenirea este autonomă, dar nu independentă: ea este interdependentă; această interdependenţă obligă orice societate la autoreglare;  aceeaşi cale de mijloc, deşi mult mai sofisticată este folosită de inconştientul colectiv şi de raţiune spre  aducerea pe acelaşi curs al devenirii pe toţi cei care prin orgoliul şi trufia lor se abat de la ea.                                                                                                          Singura  formă  politică, care permite acest lucru, este democraţia, dar, din păcate, din cauza conducătorilor  legal aleşi, lacomi şi perfizi,  această formă  politică, ce corespunde cel mai bine minţii umane, se erodează până acolo, când omul ajunge să dorească dictatura.

   Divinitatea nu are nevoie să intervină, ocazional, în lume, aşa cum credea filosoful francez Malebranche, căci prin calea de mijloc a determinat autoreglarea (însăşi funcţionarea lumii programată la marginea haosului e o cale de mijloc).  Autoreglarea, conform acestui principiu, elimină, chiar violent şi radical, orice extremism, orice ieşire din umanitate ce poate fi  distrugătoare pentru specia umană. Totuşi omul actual, ca stăpân  al binelui şi răului,  poate  provoca distrugeri apocaliptice planetei.                                                                                             Calea de mijloc nu este doar un mijloc de autoreglare a socialului, ci şi a individualului; orice abatere de la calea de mijloc este sancţionată nu numai de conştient ci şi de inconştientul individului. Omul are posibilitate de a trăi veşnic, de a deveni el însuşi Dumnezeu sau cel puţin un zeu. Descoperirea celulelor stem este o cale a vieţii veşnice.                Cu toată împotrivirea Creatorului, omul a ajuns la pomul vieţii şi a început să mănânce din el. Dar ce va face omul cu o asemenea putere. Va avea el capacitatea morală de a stăpâni binele şi răul? Pericolele de moarte colectivă cresc, în aceeaşi proporţie, cu şansele de vieţuire şi de creştere a speranţei de viaţă. Speranţa medie de viaţa a crescut, de la 40 de ani în secolul al XIX-lea, la peste 75 de ani în prezent, tinzând ca omul să atingă limita biologică. Când omul,  prin  manipularea genetică,  va crea el însuşi fiinţe şi va face posibilă viaţa veşnică şi va fi  asemenea Creatorului, oare acel grup de oameni, care va deţine cheia şi secretul vieţii eterne,  nu va deveni prin asta, atât de vanitos,  încât să creadă că nu mai e nevoie de existenţa celorlalţi  şi va  trece  la exterminarea în masă?                                                        E un scenariu înspăimântător, dar  posibil!  Prin urmare, avertismentul biblic că, omul mâncând din pomul cunoaşterii binelui şi răului va muri negreşit, rămâne astăzi,  mai valabil ca oricând: cunoaşterea binelui şi răului îi poate aduce omului negreşit moartea (clonarea, manipularea genetică, dar şi invizibilii nanoroboţi ar putea constitui arme mortale) pentru specia umană. Intrate pe mâna unor indivizi, ce se vor erija în supraoameni, civilizaţia nanoroboticii ar putea constitui soluţia finală pentru om.                                                                               De aceea, interpretarea mitului că omul sortit veşniciei în rai, a fost drept pedeapsă pentru încălcarea interdicţiei, re-sortit vremelniciei ni se pare  total eronată. Ea pleacă de la teza ,,negreşit veţi muri dacă mâncaţi din pomul cunoaşterii binelui şi răului’’, adică au interpretat teologii  şi alături de ei Kirkegaard că  oamenii, din aceste motive au devenit muritori.                                  Cred că, acesta este mesajul biblic: cine mănâncă  din pomul cunoaşterii binelui şi răului  va muri negreşit  se referă,  nu ca indivizi, ci la specia umană. Şarpele le-a  spus adevărul. ,,Hotărât că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie, că în ziua când veţi mânca din el vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul’’ (Genesa [Facerea] - 2, 3).                  Vă veţi întreba, cum m-am  întrebat şi eu, cum au ştiut cei care au scris biblia că în perspectiva milenară, cunoaşterea binelui şi răului îl va duce pe om la moarte. Dar vă întreb şi eu la rându-mi de unde ştiau aceştia despre  pomul vieţii, nu credem că pomul vieţii e o simplă alegorie, de vreme ce biblia ne spune că însăşi Creatorul îi barează omului  drumul, spre a nu mânca, să trăiască veşnic? Şi de aici putem deduce că omul a fost creat biologic muritor.  Iată că omul, prin cunoaşterea binelui şi răului, a  devenit nu numai ca El, ca Dumnezeu, dar a ajuns astăzi, în pofida  drumului barat de Yahve,  la Pomul vieţii.                          Kirkegaard are totuşi o anumită reţinere când face această afirmaţie; el spune doar cu jumătate de glas,  recunoaşte că afirmaţia nu este în totalitate a lui, ci s-a  pus la mintea altora, adică a acceptat teza teologilor. ,,Dacă Adam (zic eu, ca să mă pun la mintea altora) n-ar fi păcătuit, ar fi păşit în aceeaşi clipă în veşnicie’’ (Søren Kirkegaard – Conceptul de anxietate,  p.133).  De aici şi filosoful de la Copenhaga,  intră pe făgaşul erorii. ,,În clipa când păcatul este instituit, vremelnicia este păcătoşenie […]. Consecinţa definirii vremelniciei drept păcătoşenie este moartea ca pedeapsă” (ibid. p. 133).

Adam a fost creat de la început  muritor şi nu cum ne-a fost indusă ideea de teologi că ar fi devenit muritor, drept pedeapsă pentru încălcarea legii raiului. Vremelnicia lui rezultă din însăşi faptul, că omul în rai nu a apucat să mănânce  din pomul vieţii şi nici nu putea mânca până ce n-ar fi mâncat mai întâi din pomul cunoaşterii binelui şi răului, să i se deschidă mintea. Abia după ce i s-a deschis mintea, i-a fost barat drumul către pomul vieţii.                                                                                     Dar acum, cine îi va mai bara drumul? Omul a fost programat genetic să fie muritor. Tot genetic el a  fost programat şi pentru cunoaştere.  Prin cunoaştere a ajuns la Pomul vieţii. El poate deveni nemuritor prin accesul la ADN,  dar la fel de bine se şi poate auto-distruge.                                                                          Va avea, omul, înţelepciunea  să meargă în devenirea sa pe calea de mijloc? Va avea  voinţa să nu se autodistrugă? Va avea, omul, tăria să atingă dumnezeirea, gustând din  pomul vieţii? Viziunea biblică pare astăzi o profeţie ce se vrea împlinită. Primul pas în cunoaştere a însemnat pentru om şi primul pas spre dumnezeire. ,,Domnul Dumnezeu a zis: Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să întindă mâna, să ia din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în veci’’ (Genesa - 3, 4).                           Viaţa eternă  devine o necesitate pentru om în cucerirea spaţiului cosmic. Poate că  pomul vieţii  a avut acest scop. Căci la marile  distanţe cosmice, din Galaxie, e nevoie de o specie de fiinţe raţionale  care să  trăiască veşnic. Cine îl va mai împiedica acum pe om să ajungă la  pomul vieţii, când deja a decodificat  genomul uman, când cursa pentru clonarea umană   este un deziderat. Dorinţa  de-a trăi veşnic  nu mai poate fi oprită nici de  lege,  nici de vreun stat.                                                     Cunoaşterea, la care a ajuns omenirea, pare să împlinească profeţiile miturilor biblice. Dar, pentru a atinge acel stadiu al cunoaşterii absolute şi a deveni astfel, el însuşi, asemenea Divinităţii, va trebui să aleagă calea de mijloc a raţiunii, aceea a moralei  socratice,  săvârşind cele cuvenite faţă de Zeu şi faţă de oameni.                                                                                                Se pune întrebarea: de unde ştiau  oamenii, care au scris biblia, că există  un pom al vieţii, dacă pomul cunoaşterii binelui  şi răului, să presupunem că, l-ar  fi intuit? Nu căutăm răspunsul, fiindcă  este încă  una din multele enigme ale bibliei.             Există  deja,  la americani, dorinţa de a depăşi limitele  vieţii prin  tehnologia congelării. Ei mizează să reia  viaţa  într-un viitor posibil. ,,Oamenii sunt atraşi de posibilitatea supravieţuirii neîntrerupte  pe termen lung, sau a congelării urmate de reluarea vieţii conştiente, pentru că în  sinea lor pot să privească pur şi simplu ca pe o reluare a vieţii actuale’’ (Thomas Nagel - Veşnice întrebări, p. 17).

  Dar nu numai  asta se întâmplă  cu noua tehnologie. Noua tehnologie, spune John Naisbitt, este un exemplu ,,extrem de amar’’ după opinia sa ,, introducerea în spitale a instalaţiilor perfecţionate pentru prelungirea vieţii. Omul se naşte  şi moare în spital” (John Naisbitt  - Megatendinţe, p. 79). Oamenii au devenit tot mai interesaţi  de calitatea morţii. Dar, excesul de tehnologie a  generat, la americani, mişcarea de respingere a tehnologiei  medicale, îndeosebi ,,în cazul   marilor evenimente personale ale naşterii şi morţii’’ (ibid. p.  208).                     Americanii au început să respingă, într-o mai mare măsură,  ajutorul instituţiilor medicale în cazul naşterii şi a morţii. S-a născut astfel mişcarea pentru aziluri.  Azilurile  americane  nu mai concentrează bătrânii, cu boli incurabile, în cămine, ci asigură serviciile la domiciliu. S-a ajuns, ca  despre moarte, să se predea şi în şcoli pentru conştientizarea  tineretului de ceea ce îi aşteaptă în viitor.                                                                                 Viziunea pesimistă asupra vieţii este, în general, o viziune a omului ajuns la vârsta a treia. Cu siguranţă, omul ajuns la bătrâneţe se află  la   momentul  negării de sine. Problema dominantei  forţei negative şi a celei pozitive este în directă legătură cu vârsta medie a lumii, a raportului dintre bătrâni şi tineri. Dacă raportul între indivizii tineri şi bătrâni ai   lumii  va ajunge să fie în favoarea bătrânilor (şi există această tendinţă), inconştientul colectiv va fi dominat de această forţă negativă a viziunii escatologice asupra lumii.                                                   Dacă raportul va fi în favoarea tinerilor, inconştientul colectiv va fi dominat de forţa pozitivă şi de viziunea optimistă asupra lumii. Cred că raportul ideal pentru menţinerea echilibrului în lume este ca tinerii să reprezinte două treimi din populaţia lumii, iar vârstnicii doar o treime.                                      Aceeaşi viziune pesimistă a negării de sine a descris-o Schopenhauer în doctrina sa. Este o viziune care are drept cauză plictisul, blazarea. Cea mai nocivă substanţă,  pentru psihic, este doza zilnică de plictis. Cei mai expuşi plictiselii sunt cei care trăiesc la întâmplare: din rândul lor se recrutează cel mai adesea  depresivii. Orice om, la care s-a instalat depresia, are o viziune pesimistă asupra vieţii.                                                                        Toţi filosofii existenţialişti au fost  depresivi (majoritatea, din cauza absenţei tatălui, fiind crescuţi de mici doar de mamă - Sartre şi Camus sau cu tată excesiv de sever - Kirkegaard); de aici şi viziunea lor  pesimistă asupra vieţii. ,,Totul este contingenţă’’, afirma Jean Paul Sartre şi, pe baza acestei teze,  existenţialiştii au construit, nu o mare filozofie cum credeau,  ci o mare  lamentaţie,  afirmând că întreaga existenţă este absurdă, că  Universul este  lipsit de un sens raţional. În absenţa Tatălui, omul este aruncat în propria libertate,  o existenţă iraţională, din care, spun ei, rezultă sentimentul angoasei şi absurdităţii  vieţii umane; omul este un rătăcit  în existenţă ca Străinul lui  A. Camus.                                 Psihiatrul Victor Fräncl, fost prizonier în lagărul de  la Auswitz, devenit al treilea şef al şcolii vieneze de psihanaliză, după Freud şi Adler, pe baza experienţei din lagărele naziste, a scris o carte de psihanaliză concentraţionară. El vorbeşte în această carte despre tăria morală asupra suferinţelor fizice şi prin asta despre triumful spiritului asupra fizicului. După acest psihanalist,  doar omul care nu are un ideal, care nu dă sens  vieţii sale şi trăieşte  ca frunza-n vânt, este un rătăcit şi  un candidat sigur al nevrozelor.                                                                              Prin teza lui, Fräncl, a adoptat o viziune optimistă asupra vieţii. Chiar când viaţa biologică  îi era negată, în iadul din lagărul nazist, el nu a încetat nici o clipă să creadă în sine, în spirit şi în ţelul său, în misiunea sa pe Pământ. Psihiatrul vienez spune că, a observat cum toţi cei care  aveau un motiv sau un scop pentru a supravieţui au reuşit să scape cu viaţă; cei care trăiau pur şi simplu au murit. În această ordine de idei, el a pus la punct o tehnică de tratament numită logoterapie. Când discută cu un depresiv, psihanalistul încearcă să determine motivaţia psihologică  a acestuia, încearcă să afle care este ţelul vieţii lui. Pacientul care nu dă curs motivaţiei, sigur, suferă de nevroză. Concentrarea gândirii, asupra unui ţel în viaţă, îi îndepărtează pe oameni de anxietate şi depresie.                                                       Socrate spunea că, a trăi pentru un scop e mai presus decât a trăi pur şi simplu. Ca să scapi de depresii, în viaţă, trebuie să ai un ţel, să elimini din capul locului monotonia şi plictisul; omul care nu are un ţel  ajunge la filozofia pesimistă, aceea  că viaţa e o veşnică rotaţie în cerc, că zilele omului se aseamănă una cu alta ca două picături de apă, că existenţa este absurdă ca aceea a lui Sisif.                                                                                                          Schopenhauer,  pornind de la voluntarismul său, vede existenţa ca fiind lipsită de noimă.  El pleacă în construcţia filosofică, nu de la suferinţă spre a explica lipsa de sens a vieţii, ci de la plictiseală, de la blazare, de la renunţarea de-a mai dori ceva de la viaţă. De la lipsa oricărei dorinţe  ajunge la pesimism. Plictiseala se instalează când psihicul ajunge la saturaţie, când constată că nici o dorinţă nu mai  poate fi cu adevărat îndestulată şi atunci renunţă de-a mai dori ceva. Această blazare  duce inerent la suferinţă, căci renunţarea de-a mai dori  înseamnă negarea de sine şi dacă nu mai există nimic, prin care voinţa să îndestuleze dorinţele, atunci singura scăpare de suferinţă este evadarea în neant.                                                                         Prin această teză, Schopenhauer ne dezvăluie de fapt  o depresie  a personalităţii sale: ajuns la o vârstă înaintată când probabil a scris acest eseu,   filosoful,  suficient de bogat să-şi  satisfacă toate plăcerile vieţii, ajunsese la o vârstă  când, în general, omul nu-şi mai doreşte nimic, când toate plăcerile devin fade. De altfel, în teza lui pesimistă, noi întrevedem pesimismul omului în general, ajuns  la o anumită vârstă când viziunea asupra vieţii se schimbă încet dar sigur de la optimism la scepticism şi ajunge la vârsta a treia, atunci dorinţele scad vertiginos şi odată cu ele  plăcerea  de-a şi le satisface, la starea pesimistă.           Ce şi-ar mai putea dori un om ajuns la vârsta a treia? Ce dorinţe mai poate avea  în această etapă a vieţii, fie că a gustat sau nu, din toate voluptăţile existenţei? Pentru această vârstă, chiar dacă omul vârstnic ar mai avea vreo dorinţă,  nici o dorinţă chiar dacă este  împlinită nu mai are voluptatea  miracolului: ,,pentru prima oară’’ (Mircea Florian - Îndrumare    în filozofie - Schopenhauer şi  voluntarismul, Jacqueline Russ - Istoria filosofiei, vol. II, Cap. V - Rebelii ).                                                             Această saturaţie de plăceri conduce inerent la renunţarea de a mai dori ceva. Şi-atunci Thanatos  vine ca o izbăvire a saturaţiei de zile. La  vârsta senectuţii, omul devine tot mai depresiv şi în aceeaşi măsură pesimist. Negarea de sine  este determinată de vârsta înaintată şi de suferinţele provocate de bătrâneţe. Cum spune poetul Adrian Păunescu în Rugă pentru părinţi: ,,Plini de boli şi suferinzi. Ne întoarcem în Pământ…’’.    Starea depresivă a omului se accentuează odată cu  înaintarea în vârstă. Pesimismul este filozofia bătrâneţii, optimismul tinereţii. În perspectiva cunoaşterii unui bine mai mare  şi  a unui rău şi mai  mare  suferinţele şi  angoasele se instalează asupra lumii ca o fatalitate. 

Din păcate, această viziune pesimistă a negării  de sine se instalează uneori şi  la tineri. Ca o revoltă împotriva vieţii absurde, pornită din acelaşi plictis de moarte (mai cu seamă a copiilor de bani gata), aceştia nu mai au încredere în Demiurgul cel bun, pe care l-au renegat,  şi evadează în satanism.             Cei care aderă la satanism fac parte din grupul celor care trăiesc pur şi simplu. Când trăieşti pur şi simplu, când trăieşti la întâmplare, blazarea pune repede stăpânire pe inconştient. Pe asemenea indivizi, depresia îi împinge spre viziunea cea mai sumbră aceea de a nega întreaga existenţă.                                           Aceşti tineri, la care valorile morale nu au fost formate sau au fost deformate, cred că au găsit calea fericirii prin negarea existenţei celuilalt. În viaţă, noi oamenii depindem unul de celălalt şi nu ne putem izola ca Supraomul lui Nietzsche. Un om nu poate fi fericit de unul singur: el nu se poate bucura şi nici râde de unul singur; cine se bucură şi cine râde singur e nebun. Din fericire, deocamdată, adepţii satanismului se constituie doar în  grupuri izolate, fără o perspectivă de masă; liturghia neagră nu este totuşi  agreată de  tinerii raţionali, care consideră că, viaţa merită a fi trăită, atât pentru faţa, cât şi  pentru reversul ei.

Nu este lumea noastră cea mai bună lume, dar este totuşi cea mai bună dintre lumile posibile. Între dictatură, unde interesele personale sunt subordonate intereselor de stat, şi democraţie, unde interesele de stat sunt subordonate intereselor personale, este de preferat democraţia cu toate relele ce decurg din interesele personale ale fiecăruia.        

A admite teza optimistă al lui Leibniz, anume că, aceasta este cea mai bună dintre lumile posibile, nu înseamnă că din ea este exclus răul, ci doar că acest rău este cel mai puţin rău posibil  şi că  omul creator,  asemănător  Demiurgului cel bun, o poate face mai bună, prin reducerea cât mai mult cu putinţă a răului din lume.                                                                                                       De aceea, fiecare generaţie are obligaţia  morală ca, prin cunoaşterea mai profundă a binelui şi răului, să genereze o lume mai bună şi mai liberă decât cea precedentă. Şi să îndepărtează, cel puţin din inconştientul uman – viziunile pesimiste ale autodistrugerii. Nu trebuie să uităm de Demiurgul cel bun şi calea de mijloc. Mersul istoriei omenirii, în pofida viziunii sumbre ale bătrânelor Casandre şi a acţiunilor extremiste (războaie, acţiuni teroriste), este totuşi o acţiune autoreglatoare, determinată de ,,vicleniile raţiunii’’, cum spunea Hegel, sau mai  cert,  a acelui ,,inconştient colectiv’’ despre care vorbea Jung. 

 

Bibliografie:

1.      Thomas Nagel - Veşnice întrebări, Ed. Bic All, Bucureşti, 2004

2.      John Naisbitt - Megatendinţe (Zece noi  direcţii care ne transformă viaţa), Ed. Politică, Bucureşti, 1989  

3.      Søren Kirkegaard - Conceptul de anxietate, Ed. Amarcord, Timişoara, 1998

4.      Mircea Florian - Îndrumare în filozofie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1982

5.      Jacqueline Russ  - Istoria filosofiei, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000           

6.      Petre Ţuţea - Între Dumnezeu şi neamul meu, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1992

  Autor : Vasile Anton Ieșeanu,  duminică, 9 ianuarie  2021, Iași