Faceți căutări pe acest blog

joi, 30 decembrie 2021

Regele Mihai I de la colaborare cu comuniștii la 23 august 1944 la abdicare, obligat de comuniști, la 30 decembrie 1947...

       Moto: Vă întreb:Ce căutam eu în safe-ul Palatului, când plicul cu convenția de armistițiu, semnate mai târziu de rege , venise, prin Stockholm, adresată mie la Președinția consiliului de miniștri? (Mareșal I. Antonescu - ultimul cuvânt)        

     Ce-a crezut  regele Mihai I  „fonful”  când a acceptat colaborarea cu comuniștii  și a dat lovitura de stat  la  23 August  1944, când l-a  arestat pe  mareșalul Ion Antonescu și a  pus armata  română și țara în cea mai  umilitoare situație?  Ce  iluzii și-a făcut? Ce-a  crezut în mintea lui  infantilă că  rămâne rege peste o Românie comunistă?    

           Oare  nu știa  ce a pățit  țarul Nicolae al II-lea al Rusiei , oare nu știa că a fost  asasinat  împreună cu  familia de comuniști?  Oare  nu știa că  acești  primitivi sălbatici   îndoctrinați  cu  noua religie  marxist- ateistă  au regii lor.  

                    Familia Romanov (țarul Nicolae al II-lea, soția sa țarina Alexandra și cei cinci copii ai lor (Olga, Tatiana, Maria, Anastasia, și Alexei) și toți cei care au ales să-i însoțească în captivitate—anume Evgheni Botkin⁠(d), Anna Demidova⁠(d), Alexei Trupp⁠(d) și Ivan Haritonov⁠(d)—au fost împușcați, înjunghiați cu baionetele și omorâți cu lovituri[1] la Ekaterinburg în noaptea de 16–17 iulie 1918.[2] Țarul și familia sa au fost uciși de trupe bolșevice conduse de Iakov Iurovski⁠(d) din ordinele Sovietului Regional Ural și conform instrucțiunilor lui Lenin, Iakov Sverdlov⁠(d) și Felix Dzerjinski. Trupurile lor au fost apoi dezbrăcate,[3] mutilate,[1] arse și îngropate pe un câmp numit Porosenkov Log⁠(d) în pădurea Kopteaki.   

                        Și cât a costat  România  această decizie imbecilă, indusă  persuasiv de  agentul perfidului Albion, anume  Iuliu Maniu, care avea tot interesul  să execute  ordinele  lui Churchill,   după ce acesta  bătuse palma  cu  Stalin la Ialta  și acceptând  sacrificarea României.                                                                 Care a fost prețul  aceste mari trădări  a regelui?   Bucureștiul bombardat  și distrus de aviația germană  cu mii de  români  uciși.  Umilitoarea  întoarcerea armelor împotriva  fostului aliat și  170.000 de români carne de tun  pentru victoria armatei sovietice  spre   vest.  Da,   sacrificiul a   170.000  de români  a  meritat să mai rămână pe tron încă trei ani.     Lovitura de stat a echivalat, practic, cu o „capitulare”, o predare” „necondiționată” în fața sovieticilor si a restului Aliaților. Negocierile inter-aliate au întârziat semnarea armistițiului pentru ca sovieticii să ocupe cât mai mult posibil din România astfel încât să poată dicta termenii armistițiului. În această perioadă, un număr de 114.000- 160.000 de soldați români au fost luați prizonieri de război de către sovietici fără luptă, ca urmare a ordinului de încetare a focului dat de rege,și au fost trimiși pe jos în lagăre din Uniunea Sovietică; aproximativ o treime dintre ei murind pe drum.  (sursa:   https://ro.wikipedia.org/wiki/ Ocupația sovietică în România. Dar vouă  fanatici regaliști ce vă pasă  că au murit   atâția  români ca urmare   a  unei lovituri de stat a   trădărtorului  Mihai, vă pasăde rege ca și cum ar fi fost  dumnezeu  pentru voi .                                                                                                                                                                      La 30 decembrie 1947 comuniștii, colaboratorii lui la  lovitura de stat  din 23 august 1944,  au intrat în palat și  l-au obligat să abdice.  S-au a fost mai degrabă un aranjament de culise?! Că de, prietenii  comuniști  aduși la putere de regele  fonf  la 23 August  1944,  nu doar de tancurile sovietice cum cred unii  au fost aduși la putere  comuniștii ci și cu sprijinul  cozilor de topor de teapa regelui  Mihai  și al lui Iuliu Maniu)       au jucat  farsa  pentru români că l-au obligat să abdice.                        Pe cale de consecință  i-au oferit  un tren  regal  cu 9 vagoane  cu obiecte de  valoare să aibă  maistatea sa   „tovarășul”  rege Mihai cu ce trăi până la adunci bătrăneți  în minunata Elveție. Până la urmă noua clasă  comunistă politică -   pozând  în  democrați capitaliști  i-au oferi  fonfului,  odraslei sale principesa Margareta  și principele Radu  insipidul  ginere, avansat colonel,  proprietăți  castelul de la Săvârșin , județul Arad.                                                                              Tot comuniștii resetați în capitaliști democrați   ca de pildă liberalul comunist Călin Popescu Tăriceanu împreună   cu pesedistul  comunist Liviu Dragnea, spre  marea mea stupoare,  i-au organizat funeralii naționale regelui Mihai de două ori trădător de neam și țară.                                                                 Ce  iluzii și-a făcut  acest  rege  când   a semnat  în 1989, declarația de la  Budapesta.                                                                Că va fi rege al României susținut de Budapesta și va face concesii  ungurilor  care visează  la anularea Trianonului!               Ce iluzii și-a făcut când  în 1990  a venit  forțat în România muribundă ( al dracului  toate hienele s-a aruncat  asupra României aflată  în haos post-revoluțiionar)  că gașca Kaghebistă  Iliescu -Brucan - Roman - Militaru  îl vor unge din nou rege?!...                                                                                                          Poate se  încumetă vreun   istoric să  facă o analiză riguroasă  să aflăm și noi câte vieții de români a costat deciziile lui  politice  aberante  și cât a pierdut România   prin  politica aberantă  al  Carol al II-lea „regele cartofor”  - tatăl lui!...

Autor: Vasile Anton Ieșeanu,  joi 30 decembrie 2021, Iași    

           

                                                      

marți, 28 decembrie 2021

„Unde a dispărut patria?” se întreabă Doru Bușcu de la Cațavencii


                Patria a dispărut în buzunarul foștilor comuniști (PSDR, PDL) și  mai cu seamă  în buzunarele  slujitorilor lor devotați - securiștii deveniți după 1989,   toți  MARI  CAPITALIȘTI ȘI  MARI DEMOCRAȚI cu pensii speciale. Pentru acești  indivizi  comuniști și securiști   stupizi, patria e  medalia (tinicheau) „atârnată pe pieptul  bombat”  cum spune  istoricul Marius Oprea  în Moștenitorii securității. „Ce e patria, pentru ei, în afara  unei bucăți de metal , atârnate la pieptul bombat al unui fost șef  al Securității?...”[...] „Cu  aproape  1700  de generali securiști”  cu pensii speciale, avansați de Iliescu- Roman - Militaru- KGB, apoi avansați la grămadă de președinții  dublu acoperiți ai serviciilor:   Băsescu- Johannis, „ne putem mândri  cu cea mai titrată structură militară din lume,  scrie Marius Oprea, exceptând   poate juntele militare sud-americane”.                                                                                                      Da, în buzunarele acestor falnici tâlhari care au jefuit România după căderea „savantei de renume mondial” Elena Ceaușescu  și  a  „genialului”   infantilul Nicolae Ceaușescu , se află patria. Afacerea   de   jaf  organizat  a patriei   „Gelsor și  FNI  ( Fondul   Național de  Investiții)  sunt  operele securiștilor  coordonați de Sorin Ovidiu Vântu.   Da, cu o astfel  de  armată de  generali pesnionari ne putem mândri că suntem români.                                  Pe felie cu capii  bisericii, securiștii s-au  transformat  din atei comuniști  fanatici , în fanatici religioși. După ce  au devalizat Bancorex  în complicitate  cu comuniștii  din partidele  „democratice”, au  devalizat și Banca Religiilor  în complicitate cu  Înalții prelați din BOR.                                                                                       Astfel, patria a mai dispărut  în Catedrala  Mântuirii Neamului   și mai cu seamă în buzunarele   securiștilor ( sereiști)  și în buzunarele  mult prea  largi ale prelaților mântuitori de neam.  Trebuie făcută precizarea între „morala creștină” și biserică (preoți) pentru că am observat că mulți confudă biserica( preoții) cu morala creștină. Toți preoții fac parte din sistemul puterii politice.                          Cei care nu se supun sistemului sunt eliminați sau mai rău, cum a fost de pildă în comunism ostracizați, martirizați, trimiși în spitalele de psihiatrie pentru misticism religios, în pușcărie, ori la tăiat stuf în Deltă. Ca de pildă  cazul preotului mutat pentru reeducare în spirit comunist în satul meu natal pe nume Zamisnicu Dumitru, apoi trimis la pușcărie, pentru misticism religios și refuzul de a se ruga pentru „conducătorii de partid și de stat comuniști”.                                                  Martirajul lui l-am descris în cartea mea eseu LIBERTATE ÎN IADUL DE LUX. În vremea comunismului de voie de nevoie preoții au colaborat cu puterea politică , dar mai cu seamă cu securitatea. Mulți au fost depistați , mai cu seamă în diaspora ca informatori ai securității, ori chiar acoperiți cu galoane de securiști ( Vezi Ovidiu Creangă - Cu și fără securiști.   Acum  preoțimea  colaborează din interes finaciar și material cu puterea politică. În concluzie: excepțiile întăresc regula - toți ceilalți se supun sistemului. Doamne ajută!                 Da, e de râs, când  e de plâns , dar   aceasta  e marea tragicomedie românească.  

Autor: Vasile Anton Ieșeanu,  miercuri , 29 decembrie 2021, Iași 

     

luni, 27 decembrie 2021

Viaţa-n cicluri infinite…

 



  

 Vine iarna ca o fiara!

Cu zăpadă, frig și ger…

Totul e gata să piară,

Din Pământ și pân ' la Cer!

  

În copaci cu crengi de pâclă

Cârâie sinistru-n sate,

Peste șesul ca de sticlă

Ciori aproape congelate.

 

Nimeni nu mai stă pe-afară

E acum atât de frig!

Vremea asta mă-nfioră

Grivei tremură covrig…

 

Sus, spre zarea neguroasă,

Sa ivit încet din ceaţă

Ca o pată monstruoasă,

O figură de albeaţă.

 

Un berbec de foc și pentru,

Sparge zidul gros de nori,

Iese soarele afară  

Să alunge nori-ninsori.

 

Dar săgeata lui prea rece

Ne atacă în chip fatal,

Raza lui e inca  rece…

 Prin palatul de cristal  


Vine noaptea-n grabă mare

Totul e pustiu si-n cer,

Iese luna albă, mare,

Ca un rece giuvaer

 

Dup-un timp de ger și ceață,

Sus din nori întunecați…

Soarele s-arată-n față,

În râu țurțuri lăcrimați. 

  

 Firav alb și mititel,

De sub neaua îngheţată

A ieşit un ghiocel

Și din nou învinge viața!

 

Pe colinele însorite,

Ies miei la iarb-acuş

Tot în cicluri infinite

Viaţa iese din culcuş!

 

 Autor : Vasile Anton Ieșeanu, luni 27 decembrie 2021, Iași  

 

 

 

sâmbătă, 25 decembrie 2021

Când s-a născut mântuitorul a fost sacrificat dictatorul...

           


                          În ziua de  25 decembrie susține Biserica Creștină s-a născut Isus  Mântuitorul. În ziua de  25 decembrie 1989  românii, fanatici religioși  au sacrificat dictatorul  comunist.     

            Asemănarea  dintre Creștinism și  Comunism  este izbitoare. Ambele și religia  creștină și ideologia comunistă au cerut renunțarea  la propritatea indiividuală; ambele s-au ridicat la putere prin aceleași crime odioase  barbare, ambele au fost susținute  de instituții de forță  -  Biserica Catolică de Inchiziție,  Comunismul de Securitate.                           Între Inchiziție și Securitate   există asemănări izbitoare. O singură  deosebire mare - mică  a fost. Ambele au impus  UNIFORMA.                                                                                                   Biserica  Creștină   credea în Dumnezeul din cer și Comunismul în liderul - tiran, pământean. 
         În realitate și Biserica Catolică,  precum Comunimsul,   îl întrupase pe Dummnezeul din cer  în papa de la Roma. Pe cale de consecință  între Creștinism și Comunism nu există nicio deosebire   ci doar  bizare  asemănări.     

                     

joi, 23 decembrie 2021

De Crăciun ne-am luat porția de libertate individuală... , dar spiritul de turmă renaște

 

             


               Cât de mare  a fost rația de libertate? Păi cam vreo 30 de ani... De Crăciun am sacrificat  scroafa   și porcul bine îngrășați de la gospodăria de partid și peste o mie de români uciși pentru o porție de libertate a individului.Dar ce  mai contează sacrificiul acelor eroi  morți!Și alte mii răniți.   Morții cu morții și vii cu vii.                                      După 30 de ani, românii  încep să scuipe  pe  democrație, capitalism și drepturile omului.  Ura  împotriva celuilalt , care nu este cu noi  și e de bună seamă împotriva noastră  a crescut gradual  în fiecare an. Pandemia a amplificat ura, iar guvernarea liberală ce să mai zic, cu nimic deosebită de cea din perioada interbelică de parcă ne-am roti ca nebunii în același cerc vicios a împins  inconștientul colectiv român  să scuipe pe democrație  și drepturile omului.  Ne-am săturat prea  repede de   libertate?!...                                                                Românii, deziluzionați  și exasperați  de guvernele postdecemmbriste alese democratic nu mai vor  democrație, nu mai vor drepturile omului - vor  din nou în turmă. Tineri  frumoși și liberi prinși în același idealități naive  ca toți tinerii  din generațiile anterioare deja  s-au conformat  - se îmbracă în uniforme  fasciste sau comuniste.  Ideologia  turmei reclamă și impune  gândirea de turmă,neapărat  o gândire   UNIFORMĂ  și  neapărat uniforma să arate că aparții  acelei turme.                                                                               Tinerii vor să se întoarcă la turmă -  o turmă și-un păstor.  Contaminarea  psihică  cu ideologia  turmei  se  răspândește  rapid printre  tineri. Noua idealitate a mai binelui ideoligc le apare  drept  rezolvarea tuturor nedreptăților și frustrărilor sociale  generate de o clasă politică implicată în acțiuni ilegale și compromisă aproape în totalitate. Subminarea reputației  prin propaganda PR își atinge imediat  scopul subversiv  și-a atins scopul.  Democrația a eșuat.                    E greu, foarte greu să gândești de unul singur  propria ta  existență, în  această concurență accerbă a capitalismului sălbatic, deseori  abuzivă  și părtinitoare  din partea funcționarilor statului  de drept. În spatele statuluide drept se află statul paralel - statul mafiei comunist-securiste, resetați în democrați  și capitaliști.   Da,  gânditul e  greu, e foarte greu și turma  ne salvează  de la acest  mare  efort  intelectual. Pentru  turmă gândește ciobanul.  El ne  dă de mâncare, el ne dă adăpost.  Asta să fie  oare  forma politică cea mai  adecvată psihologiei  mioritice  - turma și păstorul?                                                              Și eu care credeam  că  modelul suedez  al cooperării. De bună seamă eu sunt naivul. Am văzut  acest model  suedez  al cooperării aplicat  în sat la  mine. Ei, de bună seamă   nu gândit  de  economiști ca  modelul suedez , ci de țărani cu  scaun la cap, un model mai primitiv, dar eficient.                                                                           Și satul  meu natal Spineni  părea mai degrabă în acele vremuri  o comunitate a cooperării benevole, decât  o comunitate de bogați și săraci.  Cooperarea benevolă înseamnă  mai multe minți mai multă minte , dacă, oamenii  care cooperează benevol au același scop.  Asta până la colectivizare că, după ce comuniștii  au pus mâna pe putere cu  tancurile sovietice,  au declanșat dihonia urii stupide  între sătenii din satul meu, dar de bună seamă deosebit de eficace pentru consolidarea puterii lor  și cooperarea forțată  în colectiv  pentru binele  nomeclaturii comuniste.                                                               În această epocă, potmodernă, după  schizofrenia  comunistă, sunt slabe șanse să se mai realizeze  comunități ale cooperării  benevole.  Pe cale de consecință dezbinarea  la români pare o stare perpetuă.     

Autor: Vasile Anton Ieșeanu,  joi, 23 decembrie 2021, Iași                   .                   

luni, 20 decembrie 2021

Copii eram noi amândoi … (La sugestia fiicei mele Gabriela am scris acest poem al copilăriiei mele)


 

 

 

Copii eram noi amândoi…,

 Fratele meu și cu mine

 Aveam  vreo șapte ani – vioi!

Când a venit și el  pe lume. 

 

Ne despărțeau  un  timp  aproape revolut,

N-am copilărit  împreună;

Eu mergeam cu vaca la păscut

El se juca,  gol,  în  țărână…

  

Tata aduse acasă un câine  alb,  flocos,

 Căruia Hitler  eu i-am zis pe  nume…

 De  unde,   oare,  auzisem  de  criminalul  fioros,

 Încă de  mic -  nu știu  anume!  

 

 De ce  nu  Stalin să-i fi zis?

 M-a întrebat vecinul...

 De  teamă să nu fiu proscris,

 Învățătoare ne spunea că eram „prieteni ” cu stalinul.

 

 Și, Doamne ce  liberi  și voioși  eram!

Pe când părinții vânați erau  de colectivizare…

 Hălăduiam pe câmpuri ca  niște crai de neam!  

Și-n Jijia, la scaldă,  goi,  ne bălăceam în soare.   

 

Și nici măcar nu percepeam ce drame ei trăiesc!      

Deși  le  vedeam chipul  cuprins  de teamă, 

Și nouă  ne părea că totul e firesc…

În  vremea  în care părinții trăiau cumplita dramă.

 

Bunica ne spunea povești  de somn            

Și  noi  visam că eram eroii serii…

Eu citeam  și cărți  s-ajung din  fiu de  țărani, un  domn!

Așa am fost prins în  mrejele puterii.       

  

Parcă  împins de-acel  daimon socratic

Elev la liceul militar am  fost  încazarmat,

Încă din clasa  a -IX-a  viața  mi-a fost  luată, ostatic      

 Să servesc patria și comunismul, înarmat!

 

Deși matur am  rămas copil, în sinele din  mine

Și-adolescent visam la dragostea curată…

 Mi-a fost  dat  să întâlnesc  fata  minune…

 Și-am trăit povestea vieții  cu „a fost odată”…     

 

N-am cunoscut  amenințarea  relelor de-acum,

Când  totul  pentru copii e  un pericol  virtual,

Când  joaca  poate  fi explozie  și scrum!

Și viața se sfârșește tragic la spital!

 

Trăiam fără de griji, deși săraci și goi,

 Fără  amenințări și fără postmoderne  anxietăți,

Înregimentați  în detașamente de pioneri-eroi,        

 Educați să fim  proprietari de țară, fără proprietăți!   

 

Nu știu dacă, copilăria mea!

A fost  mai fericită decât a generației de  azi,        

 Dar  joaca liberă în natură avea…

Fericirea copiilor nomazi! 

 

În suflet  mi-a rămas  amprenta  comunistă;

Frigul, furia, frica - foamea mea de pâine,  

Copilul mutilat de educația schizofrenistă, 

 Blestem în disperare comunismul și viață mea de câine.       


 Autor: Vasile Anton Ieșeanu,  luni, 20  decembrie 2021, Iași  

 

 

 

duminică, 19 decembrie 2021

Cum să scriu un eseu..., eseul: De ce trăim? De ce murim?

              



Moto: Cine, carte, nu citește  doar în iluzie trăiește!      

Cuvântul autorului,

 

Activitatea de sintetizare a ideilor, din această carte de eseuri, mi-a  luat vreo doi ani. Alegerea temelor şi textelor mi-a fost impusă de cititori. Am înţeles bine mersul actual al publicaţiilor, profetizat încă din 1980 de Anthony Smith în cartea  Goodbye  Gutemberg, anume că, destinatarul (adică cititorul) are ,,suveranitatea asupra textului”.

Spre a face o primă evaluare a textelor, am postat majoritatea eseurilor pe blogul meu - http: //filosofie-si-literatura.blogspot.com/ şi pe unele site-uri literare. Un număr relativ mare de cititori au vizitat textele filosofice, ceea ce m-a determinat să le aleg în funcţie de numărul de accesări. Celor care s-au aplecat cu răbdare şi înţelegere şi au comentat textele de pe blog, le aduc sincere mulţumiri. Comentariile lor m-au ajutat mult în reformularea ideilor şi aprofundarea mai realistă a eseurilor.

Persoana căreia i-am dedicat acest volum de eseuri drept mulţumire pentru felul în  care m-a ajutat, cu osebire, în corectarea textelor, reformularea pasajelor şi concentrarea ideilor, e soţia mea, Maria Anton. Ea a fost colaboratoarea mea cea mai critică, dar cu o viziune  realistă a impactului ideilor asupra cititorilor. Aportul ei devotat a fost determinant în apariţia acestui volum de eseuri.

Îmi exprim profunda gratitudine faţă de poetul Liviu Apetroaie, membru al Uniunii Scriitorilor,  pentru sfaturile bune pe care mi le-a dat, pentru aplecarea  cu sinceră generozitate  şi critică  înţelegere  asupra  textelor, pentru sugestiile optime  acordate şi pentru  bunăvoinţa de a scrie postfaţa acestui volum de debut.            

            Aduc sincere mulţumiri d-lui Dragoş Grosu, patron al  S.C. Code 932SRL, societate  producătoare de softuri, pentru bunăvoinţa şi sprijinul financiar pe care mi l-a acordat şi  d-nei Rodica Rodean, preşedinta Asociaţiei ,,Universul Prieteniei’’, pentru implicarea sa în  apariţia acestui volum.

            Răspunderea pentru ideile promovate este în totalitate a mea, dar datorez  mult contribuţiei colective.          

                                                                      Vasile Anton

Soţiei mele, Maria,

care a avut răbdarea şi înţelepciunea

de  a-mi înţelege pasiunea pentru filozofie.

 

Cuprins

1.      De ce trăim? De ce murim?.............................................11

2.      Evoluează omul spre viaţa eternă?..................................39

3.      Decât în împărăţia lui Hades, mai bine porcar…………53

4.      Cum trăim aşijderea murim!............................................63

5.      Filosofia luptei dintre Eros şi Thanatos………………...73

6.      Cum să scriu un eseu?!....................................................89

7.      Doctrina japoneză……………………………………..119

8.      Călătorie spre Ţara Soarelui Răsare……………….…..135

9.      Filosofia japoneză sau tentaţia supremaţiei cu

orice preţ........................................................................143

10.  Intervine divinitatea în destinul lumii?..........................153

11.  SUA  şi Japonia – două psihologii adverse

sau complementare…………………………………....161

12.  Japonia – extaz  şi agonie…………………………..... 173

13.  Cine determină sexul copilului - bărbatul sau femeia?.179

14.  Nevroza sau profesoara ,,îndrăgostită’’ de

Mircea Badea................................................................185

15.  Cum să trăieşti cu un bărbat homosexual (cazul

Prinţesei Brianna Caradja)............................................193

16.  Poetul şi măiastra..........................................................213

17.  Farmecul vieţii...............................................................223

Postfaţă..........................................................................239


1

                              De ce trăim? De ce murim?

 Moto: ,,Destinul nostru (spre deosebire de  infernul lui Swedenborg  şi de infernul mitologiei tibetane) nu este înspăimântător  pentru că e real; este  înspăimântător  pentru că e ireversibil şi de fier’’.

                                                                Jorge Luis Borges

 

  De ce există universul? De ce ne naştem?   De ce există viaţă? De ce există moarte?  De ce există iubire? Iată întrebări, care par absurde,  fiindcă e greu de găsit un răspuns la ele şi în această situaţie întrebarea îşi pierde logica şi sensul. Trebuie să  apelăm  la ceea ce filosofii au numit principiul antropic tare,  un principiu controversat, în ideea în care  acest concept  susţine  că toate acestea (viaţa, iubirea, moartea) permit doar într-un Univers ca al nostru (din mai multe universuri),  existenţa fiinţelor care îşi pun asemenea întrebări. Omul este singura fiinţă care îşi  pune întrebări asupra existenţei şi, încă de mic, începe cu  întrebarea fundamentală  ,,de ce?’’

În Cugetări, Blaise Pascal, atribuind vorbele unui sceptic imaginar, emite  un ciudat paradox. ,,Nu ştiu cine m-a adus  pe lume, nici ce este lumea, nici ce sunt eu însumi. Trăiesc într-o neştiinţă teribilă cu privire la toate acestea… Tot ce ştiu e că trebuie să mor, însă ce nu cunosc  deloc este  tocmai această moarte pe care n-aş putea-o evita’’ (Cugetări, p. 295).   

 În pofida acestor  viziuni sceptice  ale lui Pascal  vom încerca, împreună cu cititorul, să aflăm de ce?  Orice lucru, din această lume, are un început şi un sfârşit, în care  efectuează o mişcare a drumului întors, un feedback, un crochiu al palindromului ce generează eterna reîntoarcere,  un început de la zero (stadiul de sămânţă unde spaţiul şi timpul sunt zero, până la sfârşit), la zero tăiat, sau θ. Ttheta grec  simbolizează pe Thanatos, zeul morţii, sfârşitul, neantul.                                                                                    

Mişcarea Unu-lui întors este dată de chiar înfăşurarea macromoleculei ADN-ului, mişcare elicoidală a celor două catene, diametral opuse, ale dublului helix, laturile informaţionale contrarii ce se aseamănă în oglindă ca feţele tablei de şah.       

Cele două catene prefigurează polaritatea vieţuitoarelor (masculul şi femela speciilor), iar înfăşurarea elicoidală, mişcarea vieţii în spirală, fără început, dar cu începuturi, fără sfârşit, dar cu sfârşituri, în care fiecare cerc al spiralei reprezintă o generaţie, care preia şi predă ştafeta celei ce urmează. Mişcarea vieţii  este o eternă rotaţie  în spirală. Această  mişcare în spirală face ca viaţa să fie şi fără început şi fără sfârşit (pentru specie),  cu începuturi şi cu sfârşituri (pentru indivizi), o istorie ce se repetă mereu în alt plan temporal. Fecundarea şi naşterea  se constituie  într-un drum întors, în fapt naşterea este o întoarcere pe dos a materiei biologice, care a atins, la genitori, maturitatea sau punctul critic de negentropie.

Atâta vreme cât soarele încălzeşte planeta (nu şi-a epuizat energia)  nu putem vorbi  de un ocean de entropie şi  de  o tendinţă de nivelare şi omogenizare a  diferenţelor de temperatură organism-mediu. Soarele emite prin fotoni o  entropie minimă şi este radiată de către organisme, în  special de animale, ca entropie crescută. Dintre plantele şi vieţuitoarele planetei,  plantele  emit o entropie minimă, de aceea, hrana dominată a omului trebuie să fie  vegetală şi mai puţin animală.

 În această ordine de idei, viziunea lui Schrödinger este că organismul extrage din mediu entropie negativă dintr-un ocean de entropie crescândă. Omul nu se poate raporta nemijlocit  la Univers, unde acţionează legea, ci la mediul nemijlocit, respectiv,  la soare, de la care primeşte indirect, prin plantele şi animalele pe care le consumă, o entropie minimă  şi deci  nu entropia crescândă a Universului e cauza morţii, ci entropia în creştere a fiecărui sistem  biologic (copacii   mor din   alte cauze decât din cauza entropiei; cauza   morţii  este determinată de accidente, paraziţi etc. şi nu  ca efect al creşterii entropiei mediului).

Dacă există o cauză internă a îmbătrânirii şi morţii copacilor, aceasta este determinată de imposibilitatea alimentării cu elemente energetice (apă, substanţe nutritive), ca urmare a lignificării (într-un anume sens o îmbătrânire celulară). Cu cât  un copac se apropie mai mult de limita biologică, cu atât scade ritmul de creştere, iar mlădițele nu mai au vitalitate.                      În analogie cu moartea animalelor sau a omului, lignificarea este o îmbătrânire. Moartea vine din interior, din faptul că ADN-ul a ajuns la ultima legătură de hidrogen şi celule somatice nu se mai reproduc. Pentru specie, moartea indivizilor îmbătrâniţi devine o necesitate, pentru individul  uman  o  dramă.          Să fie de vină cea de a doua lege a termodinamicii pentru degradarea inexorabilă a materiei, în sensul acumulării de entropie? Eu cred că nu. Dacă entropia ar conduce, prin acumulare, la moartea unui sistem biologic, atunci toate sistemele biologice (toate speciile)  ar trebui să moară la vârste relativ apropiate. Or, copacii trăiesc vârste matusalemice, iar ierboasele sunt perene, în vreme ce speciile de animale îmbătrânesc  într-un timp relativ scurt. Durata vieţii este corespunzătoare speciei şi este legată, în general, de vârsta reproducerii. Este dovedită legătura dintre reproducere şi durata vieţii, în mod natural. Moartea somonilor sau a indivizilor unei specii de salmon din Pacific, imediat după fecundare, dar şi experienţele pe musculiţa de oţet, căreia i s-a prelungit viaţa, pe parcursul mai multor generaţii,  de la 14 zile la 70 de zile, amânându-i reproducerea la fiecare generaţie, au dovedit legătura dintre Eros şi Thanatos.

Să amintim, din mitul biblic, cazul lui Avraam, care, la 110 de ani şi Sara, la 90 de ani, au fost dăruiţi de Domnul cu un copil - Isaac. Sara a mai trăit  până la 127 ani, iar Avraam s-a stins la 175 ani, ,,sătul de zile’’ (Genesa [Facerea] 25, 7, 8).        

Există, în fiecare sistem, o legitate a entropiei care creşte inexorabil. Cel puţin asta susţin fizicienii pe baza celei de-a doua legi a termodinamicii. Dar ce este entropia? Conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii, entropia unui sistem izolat măsoară gradul de ordonare şi dezordine manifestă a sistemului. Ideea de spaţiu al fazelor o explică. Un singur punct  sau un compartiment, în cazul sistemelor biologice, un organ o explică. Creşterea entropiei unui compartiment, nu poate fi alta decât a întregului sistem, adică caracteristicile observabile sunt identice. O  femeie bătrână nu poate, spre exemplu, să aibă buze senzuale. Cu toate acestea, moartea unui organ al unui individ este diferită de a celorlalte organe şi poate constitui chiar cauza morţii lui, chiar dacă celelalte organe sunt sănătoase.                                Entropia creşte în timp; asta înseamnă că, pe măsură ce creşte, sistemul are tendinţa de a se manifesta dezordonat, în sensul unei dereglări manifeste suferite de sistemele ireversibile.       Ireversibilul se referă la procesul unui eveniment ce nu mai poate fi reluat şi, prin asta, timpul sistemului devine inexorabil şi durata lui de viaţă limitată. De ce un sistem biologic merge de la o ordine ascunsă, în sensul realizării fenotipului şi apoi spre o degradare constantă sau accelerată şi moare?

Roger Penrose afirmă că, orice sistem, inclusiv Universul în momentul Big-bang-ului, porneşte de la o entropie minimă. Universul atinge, în momentul Big-bang-ului, o entropie maximă - ,,sfera de foc’’ primordială. Dar sferă de foc primordială este un punct extrem de mic. În momentul exploziei, entropia devine minimă. Începerea procesului de organizare porneşte de la un nivel minim de entropie (minuscula sferă de foc transformată în lumină); mai întâi are loc structurarea microscopică a  materiei -  neutroni, protoni, electroni, atomi; apoi a marilor structuri cosmice  galaxiile şi sistemele solare.                         

Prin analogie, fenomenul fecundării porneşte de la o entropie minimă posibilă, generând formarea celulelor stem, apoi a celor somatice şi a primelor organe ale unui sistem biologic.      În momentul naşterii, credem că entropia fătului atinge un nivel relativ apropiat mediului. Dacă ar fi să luăm îmbătrânirea şi moartea ca efecte ale entropiei, atunci putem emite ipoteza că îmbătrânirea şi moartea este o legitate generală a Universului. Dar sistemele vii, din punctul de vedere al entropiei, au o manifestare paradoxală.

Din aceste considerente, entropia nu poate explica de ce un câine depăşeşte arareori douăzeci de ani, iar broasca ţestoasă este multicentenară. În această situaţie negentropia, propusă de Schrödinger, a unităţii organism-mediu nu poate explica fenomenul îmbătrânirii şi al morţii.

 În analogie cu comportamentul stelelor mari, a căror durată de viaţă este cu atât mai scurtă cu cât steaua este mai mare, organismele supraponderale au tendinţa de a sucomba din cauza excesului energetic. O stea ce depăşeşte de 1,4 ori masa soarelui (admisă astăzi; limita Chandrasekhar este de 1,3 masă solară), se transformă într-o pitică albă, ca urmare a accelerării proceselor nucleare.

Aproximativ 10 la sută din stelele Galaxiei sunt pitice albe (Roger Penrose, 1989). O stea mai mare decât soarele îşi consumă combustibilul într-un timp mai scurt. Pe aceste considerente, unii cercetători au găsit, în obezitate, cauza morţii premature, emiţând ipoteza că excesul energetic duce la accelerarea diviziunii celulare. De aici s-au construit teorii cu privire la necesitatea trecerii la alimentarea celulelor somatice cu un minim energetic, adoptând poziţia ascetică a aşa zisului ,,regim economic’’, în scopul frânării diviziunii celulare şi prevenirea  îmbătrânirii premature.                              

Se spune despre obezi că se sinucid cu cuţitul, furculiţa şi paharul de alcool (o supraalimentare cu energie a celulelor). Este adevărat că, supraponderalii sunt mai predispuşi la boli (una dintre cele mai frecvente şi mai nefaste efecte ale obezităţii fiind creşterea tensiunii arteriale), dar obezitate nu explică îmbătrânirea şi moartea sistemelor biologice, nici în viziunea entropică, nici în privinţa accelerării diviziunii celulare.

Elixirul tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte (piatra filozofală) a fost căutat cu obstinaţie de alchimiştii evului mediu, dar în zadar. Misterul vieţii veşnice se află, cred eu, în nemuritorul ADN.

Cercetările genetice tind să acrediteze ideea că moartea este programată genetic pentru fiecare specie. Unii cercetători, ca de pildă: ,,gerontologul american Calloway a ajuns la concluzia  că îmbătrânirea este un proces care începe în perioada prenatală, probabil în momentul concepţiei, şi ea este un proces care se autofrânează’’ (V. Săhleanu - Omul şi  îmbătrânirea, p. 122).

Îmbătrânirea şi moartea depinde, în principal, de factori endogeni, dar şi de mulţi factori exogeni, nu doar de momentul concepţiei, deşi şi momentul concepţiei poate fi un factor ce influenţează viaţa, bătrâneţea şi moartea, în sensul că cei doi genitori pot ,,prinde’’, în perioada copulării şi fecundării, un moment de maxim sau de minim energetic cosmic. (Există în acest sens o cercetare românească despre aşa numitul cronotip).

Altfel, nu putem explica diferenţele mari în durata vieţii, îmbătrânirea şi moartea fraţilor şi surorilor. Nu putem explica diferenţele în durata vieţii fraţilor şi surorilor cu anumite boli congenitale, ca de exemplu cei bolnavi de rinichi polichistici, din a căror cauză unii dintre fraţi şi surori ajung la dializă, alţii nu, iar cei care nu ajung la dializă, trăiesc cu mult peste durata vieţii celor care fac dializă. Întrucât toţi fraţii şi surorile provin de la aceiaşi genitori, singura explicaţie, pentru care unii sunt mai longevivi, iar alţii mor prematur, ar putea fi încărcătura energetică din momentul concepţiei. Este doar o ipoteză, obţinută pe baza observaţiilor mele empirice, fără o fundamentare ştiinţifică.

Singurii fraţi, a căror durată de viaţă, îmbătrânire şi moarte este similară, sunt  gemenii uniovulari. Pe aceste considerente, emit ipoteza că fatalitatea morţii este programată genetic, are, din acest motiv, o dominantă endogenă, dar este influenţată de factori exogeni ce ţin de comportament, nutriţie şi de mediul de viaţă.

Menţinerea zilnică a activităţii fizice, mentale, periodică a celei sexuale, precum şi o anumită stare psihică pozitivă (generată de activităţile amintite), conduce inerent la prelungirea vieţii. ,,Potrivit OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), 75 la sută dintre afecţiunile cele mai ucigătoare  sunt clar favorizate de cauze exogene, dup ecuaţia: boala = factor genetic +  factor de mediu’’ ( Roger Fontaine -  Psihologia îmbătrânirii, p. 32).

Factorii cei mai favorizanţi ai bolilor incurabile sunt alimentaţia şi sedentarismul. În cazul sedentarismului, cel al creierului, are efectele cele mai nocive. Omul a fost predestinat nu doar muncii fizice, ci, mai cu seamă, cunoaşterii. Or, renunţarea la a gândi este echivalent cu a muri. A nu gândi îl face pe om o legumă sau cel mult un animal, la care toată  activitatea se reduce la hrană şi apă     

Conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii, vina îmbătrânirii o poartă entropia. Chiar dacă nu ar fi programată genetic, materia biologică ca şi materia nevie, ca suport al informaţiei, suferă, conform celei de-a doua  legi a  termodinamicii de aşa numitul proces de creştere a dezordinii.           În sistemele biologice, tendinţa de creştere a entropiei, este anulată de inerenţa reproducerii; o nouă viaţă înlocuieşte pe cea la care entropia creşte. Faptul că ADN-ul este nemuritor, iar organismele reproducătoare muritoare, ne apare ca un paradox al geneticii. ,,Genele nu cunosc senilitate şi posedă trei caracteristici:  longevitate, fecunditate şi fidelitatea copiei’’

(Roger Fontaine - Psihologia îmbătrânirii, p. 29).                 Tendinţa spre bine, despre care vorbeşte Aristotel, la sistemele biologice, poate fi văzută ca o mai bună adaptare la mediu; continua regenerarea a fiinţării, într-o permanentă cursă a supravieţuirii prin selecţie naturală şi mutaţii genetice. Un lucru trebuie înţeles foarte clar, încă de la început: ceea ce noi numim, în sensul dat de categoriile evoluţioniste, selecţie naturală şi mutaţie genetică, din punctul de vedere al codului genetic înseamnă autoprogramare.                        

Spre deosebire de ordinatoarele artificiale, cele naturale au capacitatea de a se autoprograma spre o fiinţare optimă, corespunzătoare condiţiilor oferite de ecosistem. Când vorbim despre selecţie naturală şi mutaţii genetice, vorbim despre autoprogramarea informaţiei variabilei codului genetic a speciei respective.                                                                                      Fără îndoială că, informaţia programată a dus la fiinţarea vieţii pe Pământ. Cum am  afirmat, codul genetic este o informaţie programată la marginea haosului; programul genetic, unic pentru  toate speciile, este compus dintr-o informaţie neschimbătoare, un invariant -  tulpina copacului vieţii; o parte schimbătoare, genele variabile - coroana copacului vieţii, dacă vrem să asemănăm ADN-ul cu pomul vieţii din mitul biblic. Ce pot modifica forţele oarbe ale naturii este partea variabilă a codului genetic, nu şi invariantul.                                                   Codul genetic, aşa cum am văzut, nu poate fi generat de materie, dar informaţia nu poate exista fără a fi înscrisă pe o structură materială; ea nu poate fi separată de materie, nici măcar în sămânţă, deşi sămânţa conţine cea mai mare cantitate de informaţie implantată pe un infim bob de materie.                              Informaţia, după cum cred, este de natură spirituală (în sensul de informaţie programată inteligent); ea este cea care modelează  formele biologice şi odată cu formele biologice generează şi spiritul fiecărui organism, mintea fiecărui creier, la fiecare specie, în parte.  Materia, prin sine, nu poate genera spirit, dar spiritul este înscris pe un suport, numit materie. Confuzia, pe care o fac materialiştii, constă în a crede că formele de viaţă sunt generatoare de spirit, dar uită, deliberat sau nu, că orice formă de viaţă este generată de codul genetic, care este de natură spirituală. Şi este de natură spirituală de vreme ce acest cod este informaţie programată, adică o raţiune. Or, problema ce se pune, cine a generat acest cod genetic, dacă materia nu l-a generat prin sine?           Cum informaţia codului genetic este de natură spirituală, cred că un Spirit (o Raţiune) a programat materia din Univers. Forţele oarbe ale naturii nu pot face decât să modifice partea variabilă a codului şi tocmai aceasta a avut în vedere Programatorul când a conceput codul genetic ca o informaţie  programată la marginea haosului.                                                    Programul genelor variabile ale codului genetic conferă organismelor libertatea de a se adapta oricăror condiţii rezonabile. Invariantul programează bauplan-ul speciei. Selecţia naturală şi mutaţiile determinate de forţele oarbe ale naturii nu pot afecta tulpina (invariantul); cel mult pot modifica variabila codului genetic, pentru o mai bună adaptare la  mediul schimbător.

Formele de viaţă rămân, astfel, autonome în faţa unui mediu schimbător şi pot supravieţui în limite rezonabile de schimbare a condiţiilor de mediu. Teoria transformismului pe verticală, propusă de Darwin, privind apariţia speciilor superioare, prin evoluţie, nu este plauzibilă şi nu poate fi confirmată, deoarece o astfel de lume ar fi fost o lume a haosului absolut şi, în aceste condiţii, lumea nu ar fi viabilă.                          Până în prezent, nu putem cunoaşte cu certitudine dacă marile structuri cosmice sunt ordonate şi puse în mişcare de o informaţie programată, fiindcă nu s-a descoperit o informaţie a materiei fizice (deşi teoria stringurilor face analogie cu comportamentul ADN-ului), dar modul de funcţionare a marilor structuri şi mişcarea acestora conduc spre ipoteza programării materiei cosmice.                                                                                 În schimb, în ceea ce priveşte structurile biologice, avem cunoştinţe certe acum, după descoperirea ADN-ului, că sunt guvernate de informaţia programată. Funcţionarea structurilor cosmice de mii şi miliarde de ani, devenirea lor, analoagă sistemelor biologice, ne conduc la ideea unei orto-informaţii.      Ce desparte sistemele cosmice, care sunt nevii, de sistemele biologice despre care spunem că sunt vii? Anumite analogii, între autoorganizarea cosmică şi cea biologică, ne determină să credem că la baza acestei autoorganizări cosmice a materiei stă, ca şi la cea biologică, tot informaţia programată? Ceea ce multă vreme s-a crezut că cea care însufleţeşte materia biologică este sufletul, s-a descoperit că de fapt este codul genetic. Fără ADN sau ARN nu este posibilă nicio fiinţare, nicio formă nu se structurează. ,,Chiar şi cei mai simpli protobionţi au prezentat un program genetic, cu ajutorul căruia  activitatea lor metabolică era controlată şi dirijată’’(Petre Raicu -  Originea vieţii, genele şi evoluţia, p.25).                                                 

Fără informaţie programată nu poate exista mişcarea şi devenirea organizată a materiei cosmice. Nu se poate vorbi de autoorganizare fără existenţa unui program informaţional. Cauzele endogene ale autoorganizării materiei ţin de informaţie şi nu de conglomerate sinergice de materie, de tipul experienţei Rayleigh - Bérnard, în care au fost  generate patern-uri de  ordine, prin cooperarea moleculelor.                                      Structurile biologice nu diferă prea mult, în privinţa autoorganizării, de cele cosmice, nu numai prin aceea că materia din care sunt structurate este ceva de genul ,,pulberii din stele’’, cum spune Paul Davies, dar şi pentru că au o ordonare şi o structurare asemănătoare.

 Fizica autoorganizării, în sisteme deschise la neechilibru, ne oferă comportamente asemănătoare vieţii. Despre structurile vii cunoaştem că sunt coordonate de o informaţie programată. Cu toate acestea, rămâne totuşi o enigmă: ce desparte viul de neviu? În orice direcţie privim, galaxiile ne apar la fel, dar sistemele stelare, care le compun, sunt diferite. Să fie o informaţie codificată diferită de cea a viului? Schrödinger propunea, pentru sistemele vii, principiul ordine din ordine, hrănirea cu entropie negativă a  solidului aperiodic şi microcodul. Dar ajungem tot la ADN, la informaţia programată

Aceste structuri sunt coordonate de informaţie programată, deşi şi cele vii şi cele nevii se află la punctul critic al coordonării şi al instabilităţii (să amintim că şi stelele se nasc şi mor, că universul se dilată, că particulele cuantice perechi nu pot fi simultan măsurabile) ceea ce ne conduce la teza programării informaţionale, a întregii materiei, la marginea haosului.

Dar dacă şi materia vie şi cea nevie sunt structurate de programe informaţionale, ce anume le desparte? Cred că răspunsul cel mai ingenios, la această întrebare, nu l-a dat Schrödinger, ci Plotin. Acest mistic păgân pare să se fi apropiat cel mai mult de ideea programării, prin concepţia sa despre spiritul divin. ,,Dacă vom analiza în sine fiecare Formă luată în sine, vom găsi înlăuntrul acestei forme cauza ei. Căci, dacă ceea ce este inert şi lipsit de viaţă nu are absolut nici o cauză, de unde ar putea căpăta o cauză ceea ce este Forma şi aparţine Spiritului? Iar dacă am spune că Forma îşi primeşte cauza de la Spirit, această cauză n-ar putea fi despărţită de fiinţa Formei, de vreme ce forma este identică cu Spiritul’’ (Plotin - Enn. VI 7, 2, 18).                                                                                      Acum, se ştie cu precizie că, ceea ce înseamnă fiinţare, adică ceea ce noi numim viaţă, organism, materie vie sau forma de viaţă şi care o diferenţiază clar de materia nevie este codul genetic. Viaţa nu există decât în forme, iar forma de viaţă este generată de programul genetic. Chiar şi microplasma, cel mai simplu organism, descoperit în plămânii de oaie şi om, are o formă.     Această formă bacteriană este generată de circa 600 de gene care codifică proteine prin mecanismele standard. Aşa cum spune Plotin, spiritul (informaţia genetică, ADN-ul) este cauza fiinţării care nu poate fi despărţită de fiinţa Formei.                     Programul genetic nu poate fi despărţit, fiind inseparabil de suportul material. Orice spirit, oricât de rafinat ar putea fi, are nevoie, pentru a exista, de un suport material. Dacă  lumina este cea mai subtilă structură a materiei, atunci fiinţele de lumină (dacă ele există?!) au drept suport  material, pentru informaţia ce le dă forma - lumina. Dar fiinţele de lumină sunt ele vii sau nevii? Este fotonul materie vie? Nu! Dar are o contribuţie fundamentală la naşterea şi existenţa vieţii. Poate că fotonul este elementul material de tranziţie dintre viu şi neviu. În mitul biblic  este redat un scenariu cronologic evoluţionist, de  apariţie a vieţii, care depăşeşte, cu mult, prin logică, viziunile darwiniste: lumina, verdeaţa, iarba cu sămânţă, pomii, animalele marine, apoi cele de uscat şi la urmă omul. În concluzie, viaţa nu a apărut  în ocean, aşa cum se crede, în aşa numita supă primordială, ci pe uscat; mai întâi au apărut plantele prin procesul fotosintezei, fotonul acţionând ca organ reproducător. De aceea cred că, în foton trebuie căutat ceea ce desparte viul de neviu.

Viul nu ţine doar de programarea genetică, ci şi de reproducere prin procesul meiozei şi mitozei - adică de sex. Reproducerea a fost depistată la bacterii şi se numeşte proces de conjugare, o mimare a sexualităţii, numită parasexualitate, sexul fiind determinat de prezenţa sau absenţa plasmidului F (cel masculin având acest plasmid). O bacterie masculină se lipeşte de una feminină şi are loc transferul de informaţie (Marius Cârlan, Şteofil Creangă - Determinismul sexelor, p. 11).

Fără sex, viul nu mai este viu. Prin urmare, fundamental pentru existenţa viului, nu este doar ADN-ul, ci şi sexul – organul reproducător. Pre-există în programul genetic sau a apărut ca o necesitate a evoluţiei? Geneticienii nu au răspuns încă.                                                                       Aşadar, sufletul care dă viaţă este în parte program genetic, în parte sex. Aici, Plotin realizează o intuiţie genială,  aceea a dualităţii în unitate. Informaţia genetică nu poate fi despărţită de Formă, de organismul  material.                                   Totuşi, unii cercetători, în urma unor experienţe de laborator, ca spre exemplu Stuart A. Kauffman, nu sunt convinşi pe deplin de ,,posibilitatea unui microcod care dirijează ontogeneza’’, cum credea Schrödinger. De la început, Kauffman se situează pe poziţii pur materialiste, refuzând ,,ordinea din ordine’’ al lui Schrödinger.                                                                    El susţine ideea că, ultima sursă a ordinii şi a reproducerii ar putea fi dinamica ordonată colectivă a sistemelor de reacţii complexe, adică a tranziţiei de fază a mulţimilor autocatalictice de molecule din sistemele termodinamice deschise, aducând drept argumente sistemele matematice de tip boolean care, de la un anumit număr critic, se autocatalizează sinergic. ,,Ţinând cont de sistemele moleculare colectiv autocatalictice probabil că o convergenţă suficient de mare în spaţiul stărilor va amortiza  fluctuaţiile din aceste sisteme, datorate numerelor potenţial mici de copii pentru fiecare tip de moleculă în metabolismul cu reproducere colectivă. Dacă e aşa, atunci structura stabilă a solidelor aperiodice mari (ADN-ul) nu este nici necesară şi nici suficientă pentru ordinea necesară apariţiei vieţii sau cea a celor variaţii genetice asupra cărora poate opera cu succes selecţia’’ (Michael P. Murphy, Luke A.J. O’ Neill - Ce este viaţa, următorii 50 de ani, speculaţii privind viitorul biologiei), (Stuart A. Kauffman - Ce este viaţa? A avut dreptate Schrödinger? Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999, p.96). Astfel, susţine el, apariţia vieţii nu mai depinde de frumoasele proprietăţi ale tiparelor ADN-ului şi ARN- ului, ci adevăratele rădăcini ale vieţii s-ar afla în catalizatori şi în combinatorica chimiei.                                    ,,Teoria tranziţiei de fază pe care am schiţat-o sugerează că sisteme suficient de complexe de polimeri catalictici pot cristaliza reţele autocatalictice  de reacţii în mod spontan, fără proiectarea inteligentă de către un chimist a structurii de reţea’’(ibid. p. 84).                      

Teoria lui Kauffman este seducătoare, numai că astfel de reacţii nu pot genera forme de viaţă, doar cel mult o substanţă organică de genul coacervatelor (Jong 1932, Oparin 1957), ori a microsferelor protenoide sau modelul micelelor, dar nici acestea nu au rezistat la analiza critică asupra definirii apariţiei ancestorilor protobianţi. Chiar exemplul microplasmei,  considerată a fi cea mai simplă formă de viaţă, are 600 de gene ordonatoare.                                                                  

Filosoful Vasile Conta a exprimat de pe aceeaşi poziţie materialistă, oarecum, aceeaşi idee, deşi într-o formulare generală mecanicist-naivă, dar nu mai puţin seducătoare decât al lui Kauffman. Astfel, conform Teoriei Fatalismului, Vasile Conta afirma: ,,Forţele curat mecanice, fizice şi chimice care mişcă materia sub formă neorganică se transformează în forţe fiziologice când materia însăşi a luat formă organică’’ (Vasile ContaTeoria Fatalismului, Teoria ondulaţiunii universale , Ed. Junimea, Iaşi, 1995, p. 17). Ce deosebire majoră am putea găsi între principiul autoorganizării spontane al lui Kauffman şi principiul mecanicist al  transformării forţelor ale lui Conta? Să poată fi generată o formă de  viaţă este absolut necesară informaţia programată. Aşadar, în pofida negaţiei lui Kauffman este necesară proiectar



ea inteligentă de către un chimist  a structurii de reţea.
                                             

Nu numai că, a avut dreptate fizicianul austriac, dar intuiţia lui ne apare, din perspectiva descoperirii codului genetic, drept genială, propunând drept deosebire între viu şi neviu, solidul aperiodic (ADN-ul) şi microcodul.                                         Pe baza acestor observaţii se poate admite ideea, că moartea este o lege  generală în Univers, dar ea este programată, nu în mod fatalist, ci la marginea haosului, pentru fiecare specie.    Vasile Conta îşi imagina mişcarea vieţii ca o propagare de unde în trei faze, în semicercuri, ce schiţează forma frunzei de trifoi - cu o ramură suitoare, un punct culminat şi o ramura coborâtoare, iar fiecare mişcare ar cuprinde alte sub-unde, astfel că întreaga materie biologică ar evolua într-un necontenit proces  ondulatoriu. Asta vedea filosoful român în ceea ce  el numea evoluţia unui organism (ibid. p.220).                                      Situat, exclusiv, pe poziţii materialiste, Conta nu putea înţelege (şi este de înţeles pentru secolul în care a trăit) că, ceea ce pune în mişcare materia este informaţia programată, implantată pe un suport numit materie (codul genetic), care configurează formele şi determină întreaga evoluţie, de la naştere până la moarte, într-o veşnică mişcare în spirală, după chipul şi asemănarea macromoleculei ADN-ului.                                            Conta a observat bine stadiile unei fiinţări, cu ramura suitoare, ceea ce în termeni actuali are semnificaţia de creştere şi dezvoltare; punctul culminant, echivalând cu maturitatea şi  ramura coborâtoare, cu bătrâneţea şi moartea. În mare, acestea sunt fazele unei fiinţări şi ele sunt, aşa cum remarca Vasile Conta, fataliste.                                                                                               Fatalitatea decurge din ireversibilul şi irevocabilul evoluţiei unei fiinţări, o eternă mişcare în spirală, eterna reîntoarcere, în care istoria se repetă şi e mereu alta, sau cum spune Eminescu, ca o armată ce trece mereu pe scena ce rămâne  aceeaşi, doar actorii se schimbă, iar ,,îndărătul culiselor vieţii e un regizor, a cărui existenţă n-o putem explica’’ (M. Eminescu -    Sărmanul Dionis). Aceeaşi viziune o exprimă şi André Maurois în romanul Cercul  de familie - ,,În prolog va apărea un mânuitor de marionete, un uriaş cu barbă albă. […]Păpuşarul va triumfa cred, rupând marioneta rebela… Şi după aceea toate sforile vor exista din nou… ’’.  Aceleaşi idei  le exprimă Eminescu,   în Glossă:

,,Viitorul şi trecutul

Sunt a filei două feţe,

Vede-n capăt începutul

Cine ştie să le-nveţe;

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate’’

 

Informaţia programată este deterministă prin invariant şi supusă hazardului prin genele variabile şi informaţia dobândită de la mediu.

Mişcarea în spirală a vieţii determină ca fiecare fiinţare să fie o istorie care se repetă şi totuşi să fie, în acelaşi timp, alta.

Dacă mişcarea vieţii nu ar fi în spirală şi s-ar desfăşura ciclic, într-un cerc închis, ar corespunde unei lumi absolut deterministe, şi prin asta,  fataliste, ceea ce ar face ca existenţa să fie imposibilă.

Dacă lumea nu ar fi într-o anume proporţie programată, deci deterministă, atunci ar fi supusă unui haos absolut, ceea ce iarăşi ar determina o existenţă imposibilă. O lume absolut deterministă sau absolut supusă hazardului este imposibilă.

Nicio filosofie nu tratează lumea ca fiind absolut fatalistă sau absolut haotică. Ideea existenţialistă, în speţă al lui Jean Paul Sartre, anume că: ,, totul începe prin contigenţă'' (Greaţa) sau că ,,existenţa precede  esenţa'', nu e decât un mod de a-şi ostoi angoasele în faţa unui univers, perceput de existenţialişti, ca fiind absurd şi iraţional. Existenţialiştii nu au creat o filozofie a gândirii, ci au exprimat o lamentaţie emoţională, faţă de absenţa Tatălui şi a lipsei de sens raţional al Universului.

Aşadar, lumea nu poate exista decât programată la marginea haosului. Însăşi codul genetic este o informaţie programată la marginea haosului, cu un invariant, care păstrează bauplanul speciei şi o variabilă, care îi conferă individualitatea fenotipului.                                                                            Chestiunea este că, dacă acest Univers funcţionează programat la marginea haosului, o asemenea subtilă programare reclamă un Programator. Acest lucru rezultă din necesitatea unei precizii foarte mari a evenimentelor primordiale. ,,Precizia cu care trebuie pornit acest Univers încă de la început în cursa sa nu este cu nimic inferioară preciziei extraordinare  pe care ne-am obişnuit s-o întâlnim în superbele ecuaţii dinamice (ale lui Newton, Maxwell, Einstein) care guvernează comportarea lucrurilor în fiecare clipă’’ (Roger Penrose  - Mintea noastră cea de toate zilele , p. 614).

Chiar dacă materia, s-ar autoprograma prin sine, rămâne iarăşi întrebarea: cine a creat materia? Fie că acest Programator  s-a dizolvat în propria sa creaţie, cum încearcă să acrediteze ideea unele mituri, prin sacrificiul de sine al creatorului, dar şi unele filosofii, chiar dintre cele raţionaliste, ca aceea al lui Spinoza (Dumnezeu sau Natura), fie că Dumnezeu există dincolo de creaţie. În deducţia lui Plotin crede că: ,,dacă Gândirea este lumea Formelor conţine într-însa o multiplicitate  şi o diversitate  care o împiedică să fie unitatea dintâi. Trebuie să presupunem, dincolo de ea, existenţa unei Unităţi  absolute, a unui principiu care este în asemenea măsură Unu încât nu se mai gândeşte pe sine’’. Dar, afirmă Plotin, ,,acesta nu este decât un raţionament, care rămâne mereu în planul conştiinţei şi al reflecţiei’’ (Pierre Hadot - Plotin sau simplitatea privirii, p. 91).                               Inteligenţa materiei (informaţia programată), reclamă, fără îndoială, dincolo de Big-bang o Entitate autocreată. Contestatarii zeului creator (Fernando Savater - Viaţa eternă, Richard Dawkins – Himera credinţei  în Dumnezeu) nu explică şi nu pot explica cum materia, prin sine, a reuşit să auto-creeze un asemenea program, ce determină ca Universul şi lumea să funcţioneze programat la marginea haosului, într-un etern echilibru al determinismului şi al hazardului ce face posibilă viabilitatea acestei lumi.

Înclin să cred că proporţia de aur pentru funcţionarea lumii este 66-70% determinare şi 30-34% întâmplare, sau, ca să reiterăm conceptele filosofice, de 66-70% necesitate şi 30-34%  contingenţă. În fond, această programare, pe care o voi numi drept model creativ al căii de mijloc, apare la toate structurile fizice şi biologice.

Proporţiile enunţate rezultă din componenţa materiei  primordiale. Conform teoriei standard a Big-bang-ului, componenţa consta, în principal, din 77 procente (masice) hidrogen, şi aproximativ 23 procente de heliu şi mici cantităţi de alte materiale. Din aceste considerente, respingem şi teoria ,,ortoexistenţei’’, a conceptelor ,,profunzimii lumii materiale’’, a ,, inelului lumii materiale’’, ,,a lumaţiei’’ (energia primordială ce s-ar uni cu informateria şi ar da naştere Universului), emise de Mihai Drăgănescu, fiindcă ne conduc, inerent, în acelaşi cerc vicios, (cine a creat lumaţia şi informateria şi cum s-au unit?).

Concepţia lui Mihai Drăgănescu a fost fundamentată după modelul teoriilor evolutive ale unirii aminoacizilor cu proteinele enzimatice. În această idee, suntem nevoiţi să ne întoarcem la intuiţia mitică, care,  din perspectiva ştiinţifică a cunoaşterii actuale, ne apare şocant de realistă, iar fizicienii şi  matematicienii actuali, par a fi  tot mai puternic prinşi de ideea: ,,preexistenţei unei  conştiinţe cosmice’’ (Roger Penrose - Mintea noastră cea de toate zilele, 2006, Roman Chirilă - Preliminarii, p. XIV).

Nu mergem pe pariul lui Blaise Pascal, care, evident, maschează un sentiment religios a logicii infini-rien (în sensul de a paria mai degrabă pe Creator, căci  pariind pe El,  nu pierzi nimic dacă El nu există, în vreme ce, dacă pariezi că El nu există, dar există, ai pierdut totul), ci pe descoperirile matematicii, geometriei fizice şi ale fizicii cuantice.                                              Un argument tare, la care subscriu, îl aduce matematicianul Roger Penrose. Platonist convins, matematicianul englez spune că, ,,adevărul matematic este absolut, exterior nouă şi etern şi că nu este  bazat pe criterii subiective; iar obiectivele matematice  au o existenţă veşnică proprie ce nu depinde de societatea umană şi nici de anumite obiecte fizice’’ (Roger Penrose - Mintea noastră cea de toate zilele,  2006, p.196).

Dacă ştiinţele matematice sunt eterne, dacă ele sunt  independente de mintea noastră şi nu sunt creaţii ale minţii umane, atunci ale cui sunt? Ale materiei? Trebuie să fii complet răuvoitor şi absurd să nu vezi  Ideea platonică şi să nu accepţi o Inteligenţă creatoare, dincolo de această materie.

Galilei a observat că, dacă în cabina unei corăbii ar exista muşte, fluturi şi peşti, într-un vas mare cu apă şi nava ar sta pe loc, comportamentul vietăţilor ar fi normal; dacă corabia ar porni şi s-ar deplasa cu o viteză constantă, lucrurile s-ar petrece la fel.

La fel se petrece şi în cazul Pământului. Deşi, mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul propriei axe provoacă efecte dinamice, acestea sunt relativ mici (ca spre exemplu devierea diferită a vânturilor în cele două emisfere) şi efectele mişcării nu sunt resimţite de vieţuitorii planetei, deşi Pământul  se deplasează  cu o viteză constantă de câteva sute de mii de kilometri pe oră. Nu viteza constantă se resimte, ci acceleraţia. Dacă Pământul ar fi accelerat sau ar fi frânat, viaţa nu ar mai fi posibilă.

Kepler a arătat că orbitele planetelor sunt eliptice şi nu circulare, iar forţa de atracţie este invers proporţională cu pătratul distanţei. O sumedenie de alte coincidenţe, care nu mai sunt întâmplătoare, ci logice din punctul de vedere al fizicii geometrice, al teoriei relativităţii şi al fizicii cuantice vin să întărească ipoteza unei  Superinteligenţe creatoare.

Teoria fatalismului lui Vasile Conta se loveşte de această mişcarea generală a lumii în spirală ce denotă că, lumea a fost generată să fiinţeze şi să funcţioneze, nu în mod absolut determinist, ci conform unui program (respectiv programul genetic), dar cu informaţia programată la marginea haosului, o programare cu  variabile, în care invariantul ce generează  bauplan-ul speciei rămâne neschimbat, ca tulpina pomului vieţii, şi indivizii, variabili, ca ramurile acestuia. Programul cuprinde generalul, în forma fixă a speciei şi particularul, în genele variabile ale fiecărui organism.

Înfăşurarea în helix a macromoleculei de ADN răspunde astfel şi problemei antinomice ridicate de Kant - ca teză: lumea are un început în timp şi este limitată în spaţiu, şi antiteza, nu are nici început, nici limite.

În ou, informaţia este în stare de repaus,  în afara spaţiului şi timpului sau, mai bine zis,  spaţiul şi timpul sunt zero ca materia din găurile negre, deci are un început.  Momentul începerii spaţiului timpului unei fiinţări, corespunde cu momentul fecundării. Atunci, ceasul biologic începe să ticăiască  şi spaţiul  fiinţării intră în expansiune. Conchidem, alături  de Stephen Hawking şi Roger Penrose, cei doi savanţi englezi care au elaborat  teoria găurilor negre că, spaţiul-timpul a avut  un început în momentul  Big-bang-ului.

Dacă facem o analogie a oului cu Big-bang-ul vom observa asemănări izbitoare. Există un inedit mit african care vede Universul ca o naştere cinetică, dintr-un ou. ,,Mult mai rar, totuşi cu atât mai fascinant, este  mitul creaţiei cinetice: un zeu african  imprimă un impuls haosului primordial din a cărui rotire tot mai accelerată se formează  un ou gigantic, despicat de la sine în două  jumătăţi, ca sub acţiunea unei forţe centrifuge; iar cele două jumătăţi devenind cele două principii contrare, rotindu-se mereu una în jurul alteia, menţin echilibrul în univers’’ ( Victor Kernbach  - Miturile esenţiale, pp. 19-20).

În momentul începerii derulării programului genetic, spaţiul are tendinţa de expansiune (diviziunea celulară în procesul mitozei generează spaţiul) şi odată cu prima diviziune începe şi numărătoarea inversă a timpului şi totodată generarea spaţiului-timpului organismului respectiv. Orice formă materială generează, aşadar, odată cu naşterea, un spaţiu-timp al ei.

Pentru ca lumea să se perpetueze, la nesfârşit, este necesar ca materia să fie în permanenţă reciclată. Fără această reciclare este posibil ca informaţia să se deterioreze odată cu suportul ei - materia care suferă în timp o  degradare, conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii.

Materia în repaus (în sămânţă) este mai greu degradabilă, fiindcă se află în repaus absolut, dar odată produsă fecundarea seminţei, urmează cele trei curbe propuse de filosoful ieşean, în teoria ondulaţiunii universale.

Curba fundamentală a vieţii este cea a punctului culminant; ea corespunde, la toate vieţuitoarele, cu fecundarea. Odată transmis ADN-ul, vechile fiinţări devin inutile pentru existenţă. Odată cu împlinirea misiunii fundamentale a vieţii organismul începe, cum spune Conta, curba coborâtoare. Ca viaţa să continue mişcarea veşnică, moartea devine absolut necesară în Univers.

Moartea! Cine spunea despre moarte că este opusul naşterii?! Moartea este opusul reproducerii, am putea spune că moartea, în cazul omului, este opusul iubirii. Dacă observăm natura, atât în regnul vegetal cât şi animal, fecundarea şi moartea sunt evenimente fataliste. Misiunea fundamentală a vieţii, aş putea spune, a întregii existenţe biologice, este reproducerea.

De altfel, ceea ce se transmite, prin fecundare, este programul genetic. Ce este spermatozoidul şi ovulul? O infimă cantitate de materie, în care este înscrisă o imensă  cantitate de informaţie programată. Dacă ar fi să facem o analogie cu Inteligenţa Artificială (I.A.), am putea vedea spermatozoidul şi ovulul ca jumătăţi de DVD ce se unesc în procesul mitozei şi proiectează  un  nou computer ca fiinţare viitoare.

Odată cu momentul fecundării şi declanşării procesului mitozei este pornit şi timpul noii fiinţări. Fiecare bit de informaţie, din programul genetic consumat, înseamnă, practic,  un  moment de timp al existenţei noii fiinţări. Programul genetic, odată declanşat, prin fecundare, generează spaţiul-timpul noii fiinţări şi durata  fiinţării. Momentul fecundării este secunda zero când, pentru noua fiinţare, începe numărătoarea inversă.

Din acest motiv, filosoful francez, Vladimir Jankélévitch, susţine că timpul este incompresibil şi ireversibil. Viaţa  unei fiinţări ne apare ca un film, care imediat ce a început să ruleze, nu mai poate fi reluat. ,,Viaţa trăită, spune filosoful, seamănă cu derularea unui film la care asistăm pentru prima dată, pe care nu l-am văzut niciodată complet derulat; spectatorul priveşte imaginile şi secvenţele care defilează pe ecran şi primeşte impresiile vizuale  pe măsură ce se succed, aşteptând un deznodământ necunoscut’’ (Vladimir Jankélévitch - Ireversibilul şi nostalgia, p. 24).

Filmul, poate cel mult, să fie rulat cu încetinitorul sau accelerat de persoana în cauză ori oprit, dar nu poate fi reluat. Omul se poate sinucide cu cuţitul, furculiţa şi paharul prin exces, prin sedentarism fizic şi mintal, accelerând acţiunea bolilor specifice sau poate încetini acţiunea distructivă prin alimentaţie ponderată, prin sportul minţii şi al trupului. Din acest motiv, nu pot fi de acord cu viziunea lui  Jankélévitch că timpul este incompresibil.

Viziunea vieţii ca un film în derulare a fost genial descrisă de M. Eminescu, filosof (aşa semna Poetul, la 29 mai 1870, în albumul asociaţiei România), în poemul Glossă, care o vedea ca pe o piesă de teatru (nu apăruse filmul pe vremea lui):

 

,,Căci aceloraşi mijloace

Se supun câte există

Şi de mii de ani încoace

Lumea-i veselă şi tristă;

Alte măşti, aceeaşi piesă

Alte guri, aceeaşi gamă,’’

 

            În această viziune, omul ne apare în postura simultană de actor şi spectator. Nimeni, nicio vieţuitoare, nicio fiinţă  umană, odată ce s-a născut, nu se poate întoarce în trecut. De aceea, pentru fiecare om, foarte important pentru un destin fast, este ca, din momentul în care copilul mănâncă din pomul cunoaşterii binelui şi răului, adică din momentul ieşirii din copilăriei şi maturizării, dar şi mai mult, când este alungat din raiul parental şi devine independent, să se menţină într-o permanentă stare de luciditate, spre a nu comite vreo eroare fatală, aceasta fiind imposibil de corectat. Regretele  amarnice vor fi zadarnice pentru toată viaţa (spre exemplu, infestarea cu virusul HIV  într-un moment de euforie erotică).

Jankélévitch spune că voinţa omului rămâne neputincioasă în faţa ireversibilului. Un adevărat miracol ce îl poate săvârşi, o fiinţă umană,  este să se întoarcă în timp şi să facă corecţia sau să evite eroarea, irevocabilul care l-a proiectat într-un destin nefast. Toată existenţa biologică de pe planetă trăieşte într-un continuu prezent, la intersecţia  dintre trecut şi viitor. Numai depărtarea de stele şi soare sunt observate de noi într-un virtual  trecut; lumina soarelui, spre exemplu, ajunge la noi în aproximativ 8 minute şi jumătate, iar a stelelor în ani  lumină. Noi vedem starea lor trecută în prezentul nostru.

Fecundarea corespunde implantării codului genetic al fiecărei specii, o fatalitate prin care vieţuitoarele transmit cu orice preţ ADN-ul. La multe specii se realizează cu preţul vieţii genitorilor, spre exemplu la somoni, caracatiţe etc., cum a descris  Richard Dawkins în cartea sa, Un râu pornit din Eden: ,,La o specie de salmon din Pacific, după depunerea ouălor, are loc o îmbătrânire bruscă şi dramatică’’ (V. Săhleanu - Omul şi îmbătrânirea, p. 86).

De aceea, în cazul omului, atâta vreme cât se menţin funcţiile sexuale se menţine şi vitalitatea organismului; când funcţia sexuală şi-a încetat activitatea se accelerează îmbătrânirea. Când Eros moare, Tanathos vine ca un zeu mântuitor. Un răspuns posibil ce se desprinde din întrebarea de ce trăim, este că trăim pentru perpetuarea speciei.

Dar, toate vieţuitoarele au această menire supremă. Noi oamenii, doar pentru asta trăim? Nu! Noi, aşa cum spunea Lucian Blaga, dacă nu înţelegem sensul vieţii, trebuie să-i dăm un înţeles, adică să-i găsim sau să-i dăm un sens, altfel suntem ca frunza în vânt. A trăi pentru ceva, spune Socrate, e mai presus decât  a trăi  pur şi simplu. A trăi pentru ceva ne face să ieşim din animalitate, din subuman, ne face oameni şi chiar mai mult decât oameni. Căci ceea ce ne apropie de divinitate este dăruirea şi creativitatea.

Informaţia genetică este astfel programată, încât obligă, în mod fatal, orice organism să-şi transmită ADN-ul în viitor. Gena egoistă, după cum ne spune celebrul biolog englez, Richard Dawkins, are nevoie pentru conservare de un suport nou: ,,noi suntem nişte maşini de supravieţuire - vehicule robot ce sunt programate orbeşte să conserve moleculele egoiste cunoscute ca gene’’ ( Richard Dawkins  - Gena egoistă, 1976).

Odată ADN-ul transmis, genitorii îşi pierd utilitatea biologică, mai cu seamă în cazul speciilor care nu au nici un rol şi nici o utilitate în învăţarea puilor, cum se întâmplă în cazul somonilor, caracatiţelor sau al salmonilor, iar genitorii odată ce au depus icrele, respectiv ouăle, îmbătrânesc galopant şi mor, aparent fără o cauză anume.

La mamifere, unde e nevoie de exerciţiul învăţării supravieţuirii progeniturilor, viaţa genitorilor se prelungeşte până când aceştia s-au maturizat. Din aceste considerente, putem afirma că moartea este opusul reproducerii şi nu  a naşterii.

Din observaţia îmbătrânirii biologice, deducem că se întâmplă ceva cu materia biologică, că suferă o degradare, o degenerare. Ea suferă această degradare fiindcă suportul informaţiei, respectiv, materia-energia celulei nu se mai înnoieşte şi nu se mai înnoieşte fiindcă programul genetic se apropie de sfârşit, şi-a consumat informaţia. Cu fiecare diviziune celulară ADN-ul pierde o legătură de hidrogen. Când ultima legătură de hidrogen, ce uneşte catenele, este ruptă diviziunea celulelor somatice încetează. Ea este diferită  de la un organ la altul, fiind mai accelerată sau mai încetinită, în funcţie de nevoile organului şi de cantitatea de energie ce l-a alimentat. Faptul că cele mai frecvente cauze ale morţii se datorează sistemului circulator denotă că este cel mai solicitat. Este primul sistem ce se formează în fenotip şi primul care, de regulă, iese din uz (creşterea  tensiunii arteriale, sclerozarea sau înfundarea  arterelor, etc.).

Şi în natura fizică, materia suferă asemenea degradări. Există în centrele galactice maşinării de reciclare a materiei, care generează noi galaxii într-un  aşa zis ,,univers copil’’. Cred că, acesta este rolul găurilor negre în univers. Naşterea este într-un anume sens o întoarcere pe dos a materiei. Reciclarea materiei în găurile negre, înseamnă, ca şi în cazul naşterii biologice, o întoarcere pe dos a materiei (S. Hawking, 1988; S. Weinberg, 1977; J. Merleau-Ponty, 1978).                                                            La nivelul organismului degradarea materiei este observabilă, la nivelul Universului ea este bănuită şi dedusă raţional. Pentru ca gena egoistă să rămână intactă, ea trebuie să schimbe, periodic, suportul informaţional. Altfel, odată cu degradarea suportului se deteriorează şi informaţia. Chiar dacă ADN-ul este nemuritor, chiar dacă  genele posedă longevitate, fecunditate şi fidelitatea copiei, la bătrâneţe apare  incapacitatea ADN-ului de a mai diviza celulele somatice.

Prin urmare, a face copii la bătrâneţe înseamnă a transmite informaţii cu caracteristicile stării organismului de la acea vârstă. În Femeia mării, H. Ibsen, fata de 18 ani, vede absurdă ideea de a se mărita cu unul din profesorii săi, considerat fiind, ,,foarte bătrân’’, deşi acesta avea 38 de ani (V. Săhleanu - Omul  şi îmbătrânirea,  p. 107).

Una din plângerile frecvente, ale lui Baudelaire, pentru destinul său nefast de poet damnat, era că tatăl său îl concepuse la bătrâneţe cu o mamă tânără. Şi totuşi fetele din zilele noastre se aruncă orbeşte în braţele bătrânilor bogaţi. Fata mării, în această privinţă era o lucidă. Arareori rezistă o căsătorie, cu diferenţe mai mari de 5-7 ani între bărbat şi femeie. Diferenţa vârstei biologice, prea mare, are consecinţe negative asupra progeniturii. Cea mai optimă progenitură este generată, atunci când genitorii sunt apropiaţi ca vârstă biologică şi se aseamănă fizic, psihic, mintal şi spiritual.

Să ne imaginăm organismul oricărei vieţuitoare drept un bio-computer, sămânţa (spermatozoidul şi ovulul) drept două jumătăţi de DVD-uri cu programe informaţionale ce se contopesc; fecundarea şi fiinţarea este analoagă introducerii unui DVD, într-un computer nou, mai performant şi mai bine adaptat mediului, corespunzător civilizaţiei umane în continuă  devenire (a se avea în vedere performanţele copiilor, în raport cu generaţiile mature; la apariţia noilor tehnologii, maturii, uimiţi de performanţele plozilor de a asimila extrem de rapid noua tehnologie, afirmau despre copii că s-ar  fi născut cu cordonul ombilical legat direct la calculator).

În sămânţă (în spermatozoid şi ovul) este implantată informaţia cu starea organismului genitor de până la momentul fecundării; în momentul fecundării starea organismului genitor trebuie să fie în faza optimă de sănătate: fecundarea este viabilă dacă organismul este pe deplin maturizat. Ceea ce spunea Darwin prin legea celui mai puternic a fost înţeles eronat. El prin fitness s-a referit la aptitudinea de reproducere (în general, reproducerea are loc, la majoritatea speciilor, la mijlocul vârstei biologice, cînd organismele se află la nivelul maxim de vitalitate).

De ce mai este necesară transmiterea ADN-ului pentru generarea unui nou organism? Pentru învăţarea  şi adaptarea  la  schimbărilor pedoclimatice; în cazul fiinţei umane pentru adaptarea la mediul cultural al civilizaţiei la care a ajuns lumea.

Să amintim fluturii Biston, betularia, utilizaţi în multe scrieri, drept exemple ale melanismului industrial, de adaptare la mediul din Anglia secolului al XX-lea.                            Mutaţiile melanice demonstrează că, genele variabile se pot autoprograma. Or, această autoprogramare a informaţiei nu este manifestă în fenotip decât la generaţiile următoare.  La generaţia genitorilor ar fi imposibilă asemenea schimbări de vreme ce genele s-au exprimat deja în fenotip.

Informaţiile, primite de la mediu sau din contactul cu alte specii, nu produc schimbări esenţiale, ci doar secundare, care nu afectează invariantul speciei. Din aceste considerente, doctrina darwinistă a transformismului sau aceea a evoluţionismului pe verticală, este caducă. Modificările nu pot avea loc decât în variabila genetică (numai  pe orizontală), nu în invariantul speciei. Aşadar omul nu se trage din maimuţă, prin transformism sau evoluţionism şi trebuie să i se caute alte origini.

În sămânţa genitorilor, însă, este inclusă informaţia despre modificarea mediului. După cum au dovedit ultimele cercetări, circulaţia informaţiei este şi inversă, adică şi dinspre mediu spre ADN, nu numai de la ADN spre fiinţarea în mediu.

Fiecare lot de spermatozoizi şi fiecare ovul poate primi, în genele variabile, informaţii suplimentare, astfel că, cel puţin la speciile care nasc un pui sau doi, ca spre exemplu la om, fraţii şi surorile nu seamănă între ei, decât în cazul gemenilor uniovulari.

Prin urmare, orice program genetic are un stoc de informaţie invariant ce generează forma generală  a speciei  şi gene variabile  ce generează organismul singular şi pe care îl individualizează. De aceea, credem că Entitatea (Creatorul, Programatorul, Dumnezeu, Demiurgul  sau cum vreţi să-l denumim), sau cine a conceput acest ingenios ADN a implantat aceste fatalităţi ale vieţii: fecundarea şi moartea, Eros şi Thanatos, pentru ca mişcarea să fie veşnică.

Odată generate noi bio-computere, genitorii îmbătrâniţi devin, nu numai inutili pentru existenţă, ci chiar poveri insurmontabile vieţuirii. Dacă, prin absurd, ar supravieţui veşnic ar ocupa atât spaţiul-timp al progeniturilor, ar consuma mijloacele metabolice ale acestora, ceea ce ar duce la un haos al existenţei şi a unei lumi ce ar sucomba în sine. De aceea, moartea ca şi fecundarea, cele două contrarii ale vieţii, sunt absolut necesară existenţei. Acestea sunt două fatalităţi programate genetic fără de care existenţa, în general, şi cea biologică, în special, ar fi imposibilă.  Dar omul vrea viaţă veşnică. Din acest motiv,  omul ar trebui să fie el însuşi zeu. Când omul va reuşi să mănânce  din pomul vieţii, aşa cum spune  mitul biblic, atunci va trăi veşnic. Dumnezeu l-a oprit, spune biblia, să mănânce  din pomul vieţii, după ce mâncase  din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Dar omul a descoperit pomul vieţii -  ADN-ul.  Argumente,  tot mai manifeste în ultima vreme,  vin să  sprijine teza evoluţiei omului spre viaţa eternă.  

 

 

Bibliografie:

1.      V. Săhleanu - Omul şi îmbătrânirea, Ed. Enciclopedică  română, Bucureşţi, 1971     

2.      Jorge Lui Borges  - Eseuri, Ed. Polirom, Iaşi, 2006

3.      Roger Fontaine  -  Psihologia  îmbătrânirii, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

4.      Vasile Conta - Teoria fatalismului, Teoria ondulaţiunii universale, Ed. Junimea,  1995

5.      Blaise Pascal - Cugetări, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1992

6.      Michael P. Murphy, Luke A.J. O’ Neill - Ce este viaţa, următorii 50 de ani, speculaţii privind viitorul biologiei),(Stuart A. Kauffman - Ce este viaţa? A avut dreptate Schrödinger? Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999, p. 96)

7.      Petre Raicu - Originea speciilor, genele şi evoluţia, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1991

8.      Marius Cârlan, Şteofil Creangă - Determinismul sexelor, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 1998

9.      Victor  Kernbach - Miturile esenţiale, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978 

10.  Fernando Savater - Viaţă eternă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008   

11.  Richard Dawkins - Gena egoistă, Ed. Tehnică, Bucureşti,  2006

12.   Richard Dawkins - Un râu pornit din Eden, Ed. Humanitas, 1996   

13.  Stephen Hawking - O mai scurtă istorie a timpului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007 

14.  Vladimir Jankélévitch - Ireversibilul şi nostalgia, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998

15.   M. Eminescu - Poezii, Ed. Cartea Românească , Bucureşti, 1984    

16.   Roger Fontaine - Psihologia  îmbătrânirii, Ed. Polirom, Iaşi, 2008         

17.  Roger Penrose - Mintea noastră… cea de toate zilele  - Ed. Tehnică, Bucureşti, 2006 

V  Vasile  Anton Ieșeanu,  duminică, 19 decembrie  2021, Iași