Haibun
Am coborât din tren. Acelaşi tren personal pe care-l ştiam de-o viaţă
- Iaşi - Dorohoi - mizerabil şi slinos. Doar câţiva ţărani au mai
coborât. Au luat-o repede spre sat. Mergeam în urma lor agale.
Când am plecat, în urmă cu 20 de ani, gara forfotea de lume.
Era puhoi de elevi şi studenţi. M-am uitat la clădire roşie a
gării. Acum e pustie: mai mică şi mai murdară. Şeful nu mai
poartă şapca aceea roşie frumoasă de ceferist. Doar un steguleţ galben, murdar.
Peronul e năpădit de buruieni, de gâştele
impiegatului şi guguştiuci. Peste tot găinaţ.
Cârdul de gâşte trece legănându-se peste calea ferată. M-am
uitat spre magaziile de cereale. Pe vremuri forfotea de oameni la lucru. Acum,
nimic, nici o mişcare. Doar vântul adie
frunzele tufei de liliac. E singura tufă pe care o ştiam,
rămasă neatinsă de trecerea timpului.
Am avut o tresărire. O ciudată stare melancolică a pus stăpânire pe mine. M-am schimbat eu sau gara?!... Mi-am amintit de basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. M-a cuprins teama.
Am avut o tresărire. O ciudată stare melancolică a pus stăpânire pe mine. M-am schimbat eu sau gara?!... Mi-am amintit de basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. M-a cuprins teama.
Nu, nu se poate ca totul să fi murit aici. Mai aveam o speranţă.
Raiul! M-am îndreptat spre podul de peste Jijia . Îmi şi bucuram
ochiul la gândul că voi revedea raiul meu. Jijia, acolo unde mă
scăldam, în fiecare vară, în apa mică de la Canton,
singurul loc cu fundul nisipos mă emoţiona iarăşi. Vara mă culcam în apă sub
soarele arzător şi apa curgea lină şi caldă ca mângâierea unei fecioare.
M-am uitat la malurile pline de sălcii – în care
rătăceam şi compuneam poeme nescrise. Şi plopii aceia mari de la Canton –
o desfătare. La umbra lor visam iubirea.
Deodată o văd. Jijia e goală. Ca o apă pustie în deşert. Nici o salcie, nici un plop. Buldozerele lucraseră la amenajarea râului. Din raiul meu, doar malurile goale arse de soare. Şi pustiul… Am început să înjur. Iritarea mă făcea vulgar, ca eroi lui Mircea Eliade din Întoarcerea din rai.
Deodată o văd. Jijia e goală. Ca o apă pustie în deşert. Nici o salcie, nici un plop. Buldozerele lucraseră la amenajarea râului. Din raiul meu, doar malurile goale arse de soare. Şi pustiul… Am început să înjur. Iritarea mă făcea vulgar, ca eroi lui Mircea Eliade din Întoarcerea din rai.
Pe malul apei
visam de dor poeme –
acum pustiul
În depărtare satul mă chema cu tălăngile de seară.
L-am privit cuprins de reverie. Ezitam să mai revin acasă. Stăteam
pe pod şi priveam la apa Jijiei, altădată atât de dragă. Acum era mai
tulbure şi emana un miros de baltă stătută. Dezolat, n-am reuşit să trec peste
pod. M-am întors la gară. Peste câteva minte aveam tren spre
Iaşi.
Gâştele împiegatului se întorceau flămânde de la magazii. Nu mai găsiseră nici un grăunte. Împiegatul, îmbrăcat în haine de ţăran, a ieşit cu steagul murdar în mână. Nu-l mai flutura. L-a salutat pe mecanic. M-am urcat în coada trenului. Gara s-a făcut tot mai mică şi mai mică… Apoi a dispărut.
Gâştele împiegatului se întorceau flămânde de la magazii. Nu mai găsiseră nici un grăunte. Împiegatul, îmbrăcat în haine de ţăran, a ieşit cu steagul murdar în mână. Nu-l mai flutura. L-a salutat pe mecanic. M-am urcat în coada trenului. Gara s-a făcut tot mai mică şi mai mică… Apoi a dispărut.
A fost odată
un rai numit Jijia
copilăria mea
nostalgie si culoare
RăspundețiȘtergereMulţumesc de comentariu d-na Dorina!
RăspundețiȘtergere