Autor: VASILE ANTON IEȘEANU; Ce oare ne face, pe noi românii, să fim eternă pradă?... „Doi mari vrăjmași au românii, scrie poetul basarabean Grigore Vieru, intuind genial, în această cugetare, un mare adeevăr despre psihologia românilor - „mila pentru străini și ura față deai lui.” Și Ion Creangă a intuit la fel de genial psihologia românilor în Povestea lui Harap Alb! Christian W. Schenk - 𝐒𝐞𝐫𝐯𝐢𝐥𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐧𝐮 𝐦𝐨𝐚𝐫𝐞, 𝐬𝐞 𝐦𝐮𝐭𝐚
În ce epocă strălucitoare trăim, o adevărată epocă de bronz
moral, unde trădătorii nu doar că ies din unghere, dar ies însoțiți de PR,
drone și orchestră simfonică. Nu mai au rușine, au strategii de comunicare. Nu
mai complotează pe la colțuri, ci fac livestream-uri cu hashtaguri despre
„adevărul lor”.
Dar ce e cu adevărat fascinant este că același dans al
servilismului și al trădării se petrece și în literatură, într-un act grotesc
de mimetism cultural. Pe vremea când Faraonul (să-i spunem așa, generic, că
altfel ne cheamă CNA-ul) domnea și sufla peste reviste, cenacluri și stipendii,
toată lumea îi lustruiă sandalele ideologice. Criticii? Tăceau sau scriau cu
frică, iar cei care îndrăzneau să scoată capul erau tratați ca niște ciudați,
marginali sau nebuni. Li se tăia microfonul, li se închideau porțile. Astăzi?
Faraonul s-a dus. Poate la piramide, poate la pensie, poate direct în uitare.
Și – oh, minune! – au început să iasă din tranșee criticii de ieri, iar aceia
care până mai ieri lingeau tălpile puterii au descoperit că au, brusc, spate
academic și coloană vertebrală de critic dizident. Iar cei care au fost
odinioară marginalizați, sunt azi brusc „reabilitați” – cu ghilimelele de
rigoare, desigur. Reabilitați nu pentru că ar fi fost vreodată înțeleși, ci
pentru că noul regim cultural are nevoie de o aură de deschidere și
echidistanță – de fațadă. Așa că se face coadă la noul templu, unde noul Mare
Preot al literaturii oficiază. Iar cei care ieri scriau ode Faraonului, azi
scriu eseuri sofisticate despre cum l-au „înțeles critic” încă din anii ‘90 –
doar că n-au apucat să publice, că era „contextul nefavorabil”. Desigur.
Servilismul nu moare, doar își schimbă uniforma. Azi e în sacou de gală la
conferință, mâine e în șlapi pe litoralul literaturii de festival. Și totuși,
nu e nimic nou: cei care odinioară „puneau fundul jos” și se făceau mici-mici
la umbra puterii, azi bat din pinteni prin reviste și festivaluri, umflându-se
în pene ca niște cocoși de hârtie reciclată.
Dacă pe vremea vechei puteri critica era periculoasă, azi e
profitabilă, dar numai dacă o servești retroactiv și cu grijă, ca un vin de
duzină pus într-o sticlă de Bordeaux. Dar măcar știm un lucru sigur: indiferent
de cine ține biciul, literatura nu are voie să devină scaunul din față al
limuzinei puterii. Iar cei care scriu cu coloana dreaptă n-au nevoie de
reabilitare. Ei nu au fost niciodată compromiși.
Restul? Fie le cade masca, fie le cade scaunul.
Vasile A. Ieșeanu; Christian W.Schenk! De ce „servilismul” la români este mai amplificat politic , social și îndeosebi literar decât la alte etnii?... Să fie cauza educația faraonică , ipocrită și duplicitară a „eticii și echității socialiste” când doar Faraonul comunist deținea Adevărul absolut?... Și oare această paradigmă nefericită s-a perpetuat în epoca de tranziție de la Dictatură la Democrația originală de mahala!... Să fie oare cauza „identitatea de gașcă”, care ne face să ne simțim „cineva” doar că aparținem unei găști „elitiste”? Să fie Faraonul literar Nicolae Manolescu care tăia și spânzura în literatură și care a promovat o mulțime de nonvalori literare, spre a-l susține ca Faraon, care au scris cărticele-maculatură a o adevărată inflație literară spre a profita de pensia de scriitor de cei 16.000 de lei ( acum o fi mai mult) la inițiativa legislativă propusă de poetul Adrian Păunescu, slăvitor al tovarășului Nicolae Ceaușescu - Marele Faraon comunist! Da, sunt convins de o realitate comunistă bine mascată în „dizidență” după căderea comunismului a perpetuat aceeași paradigmă a servilismului politic, social și literar din perioada comunistă.
Dar hai să fim sinceri, cu un zâmbet
sardonic:
La cât de frumos se scrie în țară despre
„curaj”, cu atât sunt mai mulți experți în a-l evita…
Servilismul românesc n-a fost niciodată
doar un accident al epocii comuniste. El este, vorba lui Lucian Blaga, „un
blestem al mioriticii împăcări cu destinul” – doar că în loc să ne împăcăm cu o
forță divină, ne-am plecat cervical în fața „Faraonilor” de ocazie, fie că
purtau uniformă, sută de diplome sau carnet de membru USR. Educația
„faraonică”? Fără îndoială! Încă din anii ’50, „Școala Nouă” promova „etica
socialistă” în care adevărul se declina numai în sens unic – de sus în jos,
dinspre Comitetul Central spre clasele primare. Cine se abătea de la linia
partidului – era un „deviator ideologic”, nu un om cu coloană vertebrală. Și
după 1989? Ei bine, ce să vezi – s-au schimbat decorurile, dar nu piesa. Așa
cum observa și istoricul Vladimir Tismăneanu, în Reinventarea politicului,
tranziția a fost un bal mascat în care vechii slujbași au devenit peste noapte
„dizidenți”, iar „găștile” au înlocuit ierarhiile, dar au păstrat fidel
obiceiul închinării.
„Identitatea de gașcă”? Bine observat.
În loc de competență – apartenență. În loc de valori – alianțe. În loc de merit
– „ne cunoaștem de la cenaclu”. Până și statuia meritului a fost vopsită cu
acrilice de salon literar. Și da, Nicolae Manolescu – Faraonul Literar, cum
inspirat îl numești, a domnit peste literatura postbelică ca un Tutankamon cu
pix roșu: a hotărât cine e canon și cine rămâne în mormântul anonimatului. Iar
în umbra lui, o întreagă clientelă de scribi ai oportunismului a produs, cu o
râvnă demnă de o altă cauză, tomuri fără vlagă, dar cu număr ISBN. Și cum să nu
amintim de inițiativa poetului tribun Adrian Păunescu, care a fost, cu toată
retorica lui, cel mai subtil agent al continuității: a transformat cultura în
prebendă, iar revolta în spectacol.
Vasile A. Ieșeanu; Christian W. Schenk! După 1989 s-a schimbat decorurile dar au rămas actorii slăvitorii Faraonului în comunism , atât în politică cât și în cultura română! Obediența se pare e o tară congenitală a mioriticului față de stăpân, Spânul, omul puterii. Cred că Povestea lui Harap Alb scrisă de Ion Creangă redă în esența sa psihologia poporului român. Noi suntem eternul Harap Alb cu care ne asemănăm cel mai mult , ba cred că ne identificăm!
Vasile A. Ieșeanu; Christian W. Schenk! Adevărul este că suntem dezbinați și ușor de dezbinat , de instigat unul împotriva celuilalt după același calapod stalinist , „cine nu e cu noi e împotriva noastră” , recte o gândire în aceiași logică binară irațională noi „sfinții” , voi „pleava” , cum de altfel au împărțit și comuniștii societatea, în „nomenclatură” activiștii de partid - muncitori cu gura și „oamenii muncii” sclavii nomenclaturii. Da, mare adevăr exprimă Vladimir Tismăneanu prin sintagma Stalinism pentru eternitate, care e și titlul cărții sale. De ce stalinism pentru eternitate la români?... Petru că în pofida faptului că stalinismul și comunismul au murit, gândirea în logica binară a rămas ca o amprentă în ADN-ului mioritic. M-am întrebat care e cauza gândirii a majorității românilor în această logică binară? Logica binară pare a fi o logică specific feminină. Unii filozofi ai lingvisticii ca de pildă Ludwig Wittgenstein care și-au adus contribuții la dezvoltarea logicii consideră că „fiecare cuvânt are o semnificație” și limba ne influențează logica și gândirea. Limba română după cum o dovedesc studiile lingvistice este o limbă efeminată și pe cale de consecință avem o gândire efeminată! Unii literați din gașca Humanitas , ca de pildă Horia Roman Patapievici și încă un literat român ( pe moment nu mi-l amintesc), vin cu o propunere radicală: abandonarea limbii române! Ce-i de făcut?... Coopararea pragmatică singura cale de slavareși supraviețuire în această lume imperiilor Răului - a lăcomiei Marilor părădători! Dar suntem capabili , oare noi românii de unire și cooperare pragamtatică?...
Autor: Christian W. Schenk; Vasile A. Ieșeanu! Gândirea binară nu este o moștenire genetică sau lingvistică, ci rezultatul unui sistem educațional deficitar și al unor reflexe ideologice totalitare. Atribuirea acestei gândiri unui „gen feminin” sau unei „limbi efeminate” este o eroare teoretică și un stereotip sexist, fără fundament științific. Wittgenstein nu a vorbit despre genul gândirii, ci despre sensul cuvintelor în uz. Afirmațiile despre abandonarea limbii române sunt scoase din context și trebuie tratate ca metafore radicale, nu ca propuneri reale. Soluția este educația critică, dialogul real și revalorizarea culturii române autentice, nu disprețuirea ei.
Vasile A. Ieșeanu; Christian W. Schenk! Suntem corigenți la filozofie și această corigență spune !a ce nivel cultural ne situăm. Nu am găsit în dicționarele de filozofie Oxford , precum și în cel francez nici un nume de român filozof, deși noi știm că am avut câțiva filozofi ca de pidlă Vasile Conta - a cărei Teorie a ondulațiunii universale ar putea să fie o intuiție genială a fizicii cuantice. Un alt mare filozof a fost Mihai Eminescu, iar Constantin Rădulescu Motru , prin Timp și destin ar putea să fie o celebritate europeană. Emil Cioran se plângea de o cultură mică. De suntem o cultură mică?!... Toți sau aproape toți marii noștri intelectuali s-au ridicat la puterea intelectuală în Franța, nu în România! De la celebrul filozof al emoțiilor Emil Cioran, la mai puțin cunoscutul, dar de avenrgură Ștefan Lupașcu , la celebrul inițiator al teatrului absurdului Eugen Ionescu, la fizicianul Basarab Nicolescu cu excelentul lui eseu filozofic Ce este realitatea? În Lingvistică și filozofie , profesorul Ioan Oprea , încearcă , în zadar , prin Institutul european să promoveze filozofia românească!...
Aveți perfectă dreptate în observația că
filosofia românească este adesea subreprezentată în dicționarele internaționale
de specialitate, cum ar fi cele Oxford sau Larousse. Această omisiune nu
reflectă lipsa de contribuții semnificative, ci mai degrabă o insuficientă
promovare și integrare a gândirii filosofice românești în circuitul academic
internațional. România a dat naștere unor gânditori de o profunzime
remarcabilă, ale căror opere merită recunoaștere globală. De exemplu, Vasile
Conta a propus Teoria ondulațiunii universale, o viziune originală asupra
existenței care anticipează, în mod intuitiv, concepte din fizica modernă.
Mihai Eminescu, deși cunoscut în primul rând ca poet, a elaborat în Geniul
Pădurii și alte scrieri o filosofie romantică profundă, influențată de
Schopenhauer și Kant. Constantin Rădulescu-Motru, în Timp și destin, a explorat
relația dintre individ și societate, propunând o sinteză între idealismul
german și realitățile românești. În secolul XX, Emil Cioran a devenit un nume
de referință în filosofia existențialistă, cu lucrări precum Pe culmile
disperării și Tratat de descompunere, care exprimă o profundă criză a sensului
în lumea modernă. Lucian Blaga, în Trilogia cunoașterii, a propus o metafizică
a misterului, evidențiind limitele cunoașterii raționale. Mircea Eliade, deși
cunoscut mai ales ca istoric al religiilor, a adus contribuții filosofice
semnificative în înțelegerea sacrului și profanului. Este important să
menționăm și alți filosofi români notabili: Petre Țuțea, care a abordat teme
legate de naționalism și spiritualitate. Constantin Noica, cu Devenirea întru
ființă, a căutat să reconcilieze tradiția filosofică occidentală cu specificul
românesc. Ioan Petru Culianu, discipol al lui Eliade, a explorat gândirea magică
și istoria ideilor în Eros și magie în Renaștere.
Ștefan Lupașcu, cunoscut pentru Logica
terțului inclus, a propus o logică dinamică ce depășește principiul
non-contradicției. Basarab Nicolescu, în Ce este realitatea?, a dezvoltat
conceptul de transdisciplinaritate, propunând o nouă abordare a cunoașterii.
Lipsa de recunoaștere internațională a acestor gânditori se datorează, în
parte, contextului istoric și politic care a limitat circulația ideilor
românești. Sper să existe eforturi recente de promovare a filosofiei românești,
cum ar fi Newsletterul de filozofie românească, editat de Societatea Română de
Fenomenologie, care difuzează informații despre evenimente și publicații
relevante în domeniu. Pentru a încuraja o mai bună cunoaștere a filosofiei românești,
recomandăm următoarele lucrări: Filosofia românească pe scurt. De la Maiorescu
la Noica de Nicolae Turcan. Teme și explorări în filosofia românească, o
culegere de studii asupra lucrărilor filosofice românești importante .
Este esențial să continuăm eforturile de
traducere, publicare și promovare a acestor opere, pentru a asigura prezența
meritată a filosofiei românești în dialogul intelectual global.
Sunt absolut sigur că, odată și odată,
să fie chiar și după moarte, Eu voi învinge în această privință chiar dacă lupt
de unul singur!
Vasile A. Ieșeanu; Christian W. Schenk! Vă mulțumesc pentru polemica noastră constructivă, care îmi dă o mică-mare speranță că avem din partea dumnevoastră nu doar recunoașterea valorilor românești , ci și promovarea lor în UE și afirmarea pe plan european dacă nu internațional a adevăratelor noastre valori și a marilor noștri gânditori! Mă bucur nespus că nu suntem , cel puțin în percepția dumnevoastră , o cultură marginală și oricare occidental cultivat merită să-și consume măcar o parte din timp pentru a cunoaște această mică cultură numită cultura română!
Autor: Christian W. Schenk; Vasile A. Ieșeanu! foarte bine spus dar dacă un occidentală nu are acces din cauza bariere de limbă la aceste capodopere, nici nu are cum să se aplece asupra lor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu