Unul dintre poemele care uimește prin intuiția genială, pe care Eminescu l-a scris la 16 ani este Floarea albastră. De ce spun intuiție genială ? Fiindcă e greu să crezi că, un băiat de 16 ani poate să deceleze iubirea masculină de cea feminină. În vreme ce băiatul tânăr este atras de iubirea pentru idealul abstract - „cufundat în stele și în cerurile înalte” , fata îi spune că e zădărnicie gândul lui la stele, la cer la câmpiile asire; să nu caute, în depărtare, fericirea. Fericirea e aici în concret material, el și ea în pădure, la izvor, sărutându-se... Citește eseul „Poetul și măiastra”! Află de ce sunt fericiți cei care îl iubesc pe Eminescu!
Poetul şi măiastra
Moto: ,,Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti…’’
Mihai Eminescu
Pe Eminescu nu l-am iubit multă
vreme. Ştiindu-l moldovean de-al meu, era ca şi cum mi-ar fi fost ,,vecin’’, îl
cunoşteam ,,din vedere’’.
Poemele sale, deşi mi-au plăcut, nu-mi spuneau mare
lucru. Până le-am pătruns înţelepciunea. O
femeie, o doctoriţă care îl iubeşte mult pe Poet, m-a întrebat în urmă cu vreo
doi ani: ,,Ştiţi ce zi e astăzi?’’ Da, e 15 ianuarie. ,,Ştiţi ce mare
poet s-a născut în această zi?’’ Am ridicat din umeri. ,,Cum, nu ştiţi?!.., E moldovean de-al nostru, din
Botoşani, Mihai Eminescu!’’ ,,Ei bine, data viitoare, când veniţi la
cabinet să-mi aduceţi poezia Floare Albastră’’.
M-am ruşinat de această ignoranţă voluntară. Am recitit Floare albastră, pătrunzându-i mesajul şi sensul. În
acest poem am descoperit marea profunzime a gândirii eminesciene. Eminescu era tânăr când a scris Floare albastră, dar a
reuşit să vadă ceea ce alţii, abia la
vârste înaintate, reuşesc să
deceleze deosebirea dintre bărbat şi femeie.
Bărbatul
este atras spre alte idealuri decât femeile. Pe el alte magii, celeste sau
abisale, îl fascinează. Menirea femeii
este să-l ţină pe bărbat legat în
iubirea concretă, reală, pământeană.
Floare albastră
,,Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.
,,Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.
În zadar râuri de soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.”
Această dihotomie erotică, impune iubiri divergente bărbatului şi femeii. Bărbatul îi vrea doar
trupul, femeia, însă, îi dăruieşte şi sufletul, femeia ar vrea ca bărbatul să-i
iubească şi sufletul, dar el îi iubeşte
doar trupul. Această dihotomie generează drame şi tragedii umane. A fost şi marea tragedie a Poetului, pe care a exprimat-o, atât de
genial în Luceafărul. Pe marginea unei variante, geniul, spune
Eminescu: ,,nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi
fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc...’’ Bărbatul, în general, nu poate
ferici femeia, nu doar cel genial. Şi nu
doar pe femeie nu o poate ferici; pe nimeni nu poate ferici, nici chiar pe el. El vrea mereu altceva decât
iubirea pământeană. Există, în genetica masculină, înscrisă, o chemare magică
mai puternică şi mai aprigă pentru alte tărâmuri decât pentru cele pământene. Femeia
vrea, însă, să-şi împlinească menirea ei pământeană. De aceea, va renunţa
repede la genul de bărbat cu capul în
nori, prins în mrejele altor magii şi îşi va găsi unul mai pământean. Ea îşi
doreşte un bărbat cu picioarele pe pământ, nu unul cufundat în stele şi în
nori şi-n ceruri înalte. Ea îi
spune un adevăr, anume că, fericirea e aici pe pământ. Bărbatul, însă, e
mai puternic atras de magia stelelor, de cerurile înalte, de universal, de
abstract şi absolut. Femeia nu poate înţelege
visătorii. Visele de creator, de explorator, de gânditor vor sfârşi în tristeţi
incomensurabile. Fără un suflet de femeie, bărbatul rămâne un mare singuratic.
,,Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!’’
M.
Eminescu – Floare albastră
Poemul eminescian îmi aminteşte de regretul amarnic al multor oameni visători,
care nu şi-au întemeiat o familie. Petre Ţuţea exprima, cinic şi amar, angoasele
singurătăţii, care ne cuprinde la bătrâneţe: ,,Sunt neliniştit de bătrâneţe
şi însingurat. Am un regret că nu m-am însurat să am şi eu un copil. Chiar dacă
sunt nişte javre, copii, dar oricum. Sunt carne din carne...sunt javre din
carnea ta. Aşa o fi vrut Dumnezeu. Ţine oare de <<statutul>> filosofului de a fi despărţit de preocupări cotidiene
precum căsnicia şi treburile legate de ea? Kant spunea că da. Spunea că
filosoful este bine să fie desprins, într-o oarecare măsură, de toate astea şi
faptul este că nici nu s-a însurat. Şi de asta nu e nici om. E un filosof’’
(Petre Ţuţea - Între Dumnezeu şi neamul meu, p. 335). După Floare albastră, am citit o exegeză filosofică
despre Poet în Informaţia materiei al lui Mihai Drăgănescu. Apoi am
început să-i recitesc toată opera. Eminescu continuă să fascineze, prin
adevărurile esenţiale care ni le dezvăluie.
Cine
spunea, oare, că un mare poet este mai întâi un mare filosof? Nu-mi amintesc!
Am trecut superficial pe lângă Poet şi pe lângă M. Eminescu, filosof, în
vremuri de şcoală. Am trecut superficial pe lângă Poet şi mai târziu, aşa cum
am trecut deseori pe lângă teiul din Parcul Copou. Când am început să-l citesc, atunci am început să-l iubesc pe
Eminescu. O mare iubire se bazează, îndeosebi,
pe legătura spirituală. Sunt iubiri care se declanşează la prima vedere.
Francezii au găsit o sintagmă metaforică ce exprimă, sugestiv, şocul iubirii la prima
vedere - coup de foudre -
lovitură de trăsnet.
Iubeşti ceea ce vezi sau vezi ceea ce iubeşti? Dragostea la
prima vedere poate fi mistuitoare, dar adesea e superficială, se arde repede.
Adevărata iubire este aceea care se naşte din cunoaşterea spirituală a Celuilalt.
Se întâmplă
adesea, în cazul iubirilor erotice să treci pe lângă un cunoscut sau o
cunoscută, care, la întâlnirile aleatorii, să nu-ţi spună nimic. Şi odată se
iveşte un moment, o întâmplare, când descoperi o anume spiritualitate care îţi
declanşează scânteia extazului. E ca şi cum nu l-ai fi văzut şi nu l-ai fi
auzit până în acel moment, deşi te-ai întâlnit de multe ori, ai stat de vorbă
şi l-ai privit
în ochi. Şi deodată, un gest, o vorbă, o imagine declanşează magia, te
face să-l vezi şi să-l auzi cum nu l-ai
văzut şi nici nu l-ai auzit până acel moment. Dintr-odată vălul Mayei,
cade. Descoperi, la Celălalt, misterul
spiritual care te fascinează. Te simţi tot mai legat de El.
Din acel moment simţi că nu mai poţi trăi fără El, că
trebuie să-l cunoşti până la capăt, să-i descoperi misterul. Şi cu cât îi
cunoşti mai mult, cu atât mai puternic te simţi legat de Acesta. Aşa mi s-a
întâmplat şi mie, când am început să pătrund în misterul spiritual al lui
Eminescu.
Este posibil ca Poetul să se fi născut la 15 ianuarie, deşi
unii autori afirmă că, de fapt, Eminescu s-ar fi născut la 20 decembrie 1849. Chiar poetul consemnează
această dată, în registrul de la
Junimea. După caracteristicile
comportamentale, naşterea lui Eminescu ar corespunde, mai degrabă acestei date,
adică zodiei Săgetător decât Capricorn
sau Vărsător.
Dar aici intrăm pe nisipuri mişcătoare şi îţi trebuie cercetări adânci ca să le desluşeşti înţelesul, căci a apela la argumentele filosofiei oculte, în speţă a astrologiei, înseamnă să intri în zone riscante ale cercetării.
Deşi, e bine pentru un cercetător, care se respectă, să se aventureze temerar şi în nisipurile mişcătoare, asemenea avânturi te pot neferici. Şi totuşi, am să risc o scurtă comparaţie, între eul psiho-social al lui Eminescu şi caracteristicile celor două zodii, Săgetător şi Capricorn.
Am
să încep cu o scurtă descriere a eului eminescian, surprins de Dan C.
Mihăilescu, în eseul - Perspective eminesciene, pe care am s-o compar cu
zodia Săgetător: ,,Înţelegerea eului eminescian ca o sumă de impulsuri
contrarii şi de desfăşurări poetice şi sociale ca atare a fost prezentă, sub o
formă sau alta, în multele din exegezele de până acum, de la mărturiile
contemporanilor poetului (<<vesel şi trist>>, << maniac şi
depresiv>> un <<amestec straniu de sfială şi trufie>>, <<pornit
spre excese>>, dar şi <<om cu desăvârşire cumpătat>> până la
analize complexe ale stărilor poetice duale (pesimism - stoicism / seninătate,
depărtare / apropiere etc.) asupra eului scindat (faţa poetului şi cea a
publicistului) sau a complexului cultural dual (linia progresului social şi
linia arhaizant conservatoare), căpătându-şi în sfârşit o formulare explicită:
Dar cu cât se manifestă mai sfâşietor contradicţia, cu atât mai înaltă este
aspiraţia spre totalitate’’ (Dan C. Mihăilescu - Perspective eminesciene, p. 8).
,,Nativul din zodia Săgetător -
citesc într-un zodiac - este prietenos, pasionat, tolerant, îi place libertatea
si aventura. Poate fi extravagant şi necioplit. Nativul Săgetător este călăuzit
de idealuri, până când se hotărăşte să se retragă într-o poziţie sociala sigură.
E amabil, deschis, optimist. Poate fi, însă, şi extrem de arogant. Succesele
nativului Săgetător se datorează atât intuiţiei, cât si disponibilității de acțiune si mobilității. Talentul sau organizatoric e
remarcabil. E neclintit în principiile sale fundamentale, care sunt adevărul şi
dreptatea. Nativul
Săgetător e un luptător cinstit, care iubește sportul şi natura, mărinimos
faţă de sine şi faţă de ceilalți. Soarele prost
configurat indică sentimente
divergente şi un amor propriu exagerat,
foarte ușor de lezat, trăsături care duc la toane, la exagerare sau
la autoamăgire. Nativul Săgetător mai înclină spre capriciu, risipă, fanfaronadă
si speculație’’. ,,Nativul Capricorn
este disciplinat, loial, serios, practic, se orientează către succes. Capătă cu
greu încredere în ceilalți. Are un puternic simţ al realității. El se concentrează asupra
esențialului, este sârguincios, perseverent, econom, corect.
Nativul din zodia Capricorn este un om pe care te poți baza. Își cheltuieşte energia metodic şi se caţără încet spre ţelurile
lui ambiţioase. Un Capricorn merge la sigur şi evită experimentele. Are
aptitudini pentru profesiuni ca inginer, administrator, constructor sau meșteșugar (în general în profesiuni
legate de pământ)’’. Asemănarea cu zodia
Săgetător pare evidentă. Asta ne conduce la ipoteza că, Mihai Eminescu să se fi
născut la 20 decembrie 1849, aşa cum
susţin unii cercetători şi nu în ianuarie 1850. ,,Cât
ţine de cronologia ivirii în viaţă a Hyperionului, se concurează şase datări,
majoritatea datate de Eminescu însuşi: o însemnare pe Psaltirea versificată a
lui Dosoftei (1673), exemplar aparţinând căminarului de la Ipoteşti:<<
Astăzi 20 Decembrie la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropeneşti s-au născut fiul nostru Mihai>>. […]
Este apoi vorba de datele de 6, 14 şi 29 decembrie 1849, cum şi rubrica de
botez, în care sunt indicaţi la rubrica marginală […] act din 1850 ce
prevalează şi care la Data naşterii înscrie:<<Cincisprezece Ghenari>>’’
(Augustin Z. N. Pop - Pe urmele lui Eminescu, p. 24). Zoe
Dumitrescu Buşulenga susţine că Eminescu ar fi din punct de vedere astrologic
Vărsător. Am mari îndoieli. Cred mai degrabă că eminenta profesoară eminescologă
se află în eroare, căci neastâmpărul pribegiilor lui Eminescu şi aspectele psihice
dominante îl plasează în Săgetător. Am
întâlnit mulţi oameni care afirmau cu nonşalanţă, şi evident, cu multă
ignoranţă, că viaţa le-a fost un adevărat roman, gândind probabil la câteva
aventuri erotice sordide, care i-ar putea prea-ferici, în eroi de roman. Adevărata
viaţă de roman este a omului creator, cu sfâșierile sale interioare, cu
extraordinarul să travaliu în focul creaţiei. Unul din romancierii noştri,
anume Cezar Petrescu a recurs la romanţarea vieţii Poetului. În roman autorul a
încorporat: ,,un Eminescu-om,[…] evitând ireparabila şi grosolana eroare de
a năzui să zugrăvesc un Eminescu geniu’’ (Cezar Petrescu - Romanul lui Eminescu,
[Cuvânt înainte, p. 16]).
Dar aici intrăm pe nisipuri mişcătoare şi îţi trebuie cercetări adânci ca să le desluşeşti înţelesul, căci a apela la argumentele filosofiei oculte, în speţă a astrologiei, înseamnă să intri în zone riscante ale cercetării.
Deşi, e bine pentru un cercetător, care se respectă, să se aventureze temerar şi în nisipurile mişcătoare, asemenea avânturi te pot neferici. Şi totuşi, am să risc o scurtă comparaţie, între eul psiho-social al lui Eminescu şi caracteristicile celor două zodii, Săgetător şi Capricorn.
Structurat într-o trilogie, din care prima parte e numit Luceafărul, a doua Nirvana, iar a treia Carmen
Saeculare, romanul (după aprecierea autorului, într-o scrisoare trimisă lui
George Călinescu, în anul 1935, la apariţia primei părţi - Luceafărul), trasează ,,coordonatele de frescă socială <<a
unui timp, care sigur, Eminescu simbolizează tipul de erou dintre cele mai
complexe>>’’ (Cezar Petrescu - Romanul lui Eminescu [Virgil Cuţitaru - Notă
asupra ediţiei, p. 8]). Eminescu
a fost un om ca toţi oamenii, dar ceea ce l-a înălţat, la geniu, a fost
extraordinara lui patimă de a rămâne în lumea spirituală. El a trăit
aproape un continuu extaz spiritual. Arareori a coborât în lumea sensibilului.
Asta a făcut din El, expresia integrală a sufletului românesc,
cum a surprins, Nicolae Iorga, spiritualitatea Poetului.
În verva culturală a anilor celei de-a doua jumătăţi a
veacului al XIX-lea, când pe scena culturii româneşti au început să apară
teatrele, se instituise o modă şi o tradiţie, anume aceea de a se aduce omagii
artiştilor, prin sonete votive, înscrise pe foi volante, care erau împărţite
spectatorilor la intrare. Moda aceasta se va menţine multă vreme. Chiar şi I. L.
Caragiale, în 1873, va dedica un sonet de circumstanţă ,,baritonului absolut
Agostino Mazzoli, cu prilejul beneficului său în Ernani ’’ (Perpessicius -
Eminesciana, p. 30). Deşi, unii exegeţi afirmă că,
poezia La o artistă ar fi fost închinată, alături de poemul Amorul
unei marmure, artistei Eufrosina Popescu, de care ar fi fost îndrăgostit
Eminescu, poeme publicate în revista Familia al lui Iosif Vulcan, ei nu
cunoşteau că mai exista, încă unul, în caietele manuscris. Un al doilea poem, La
o artistă, după cum ne asigură Perpessicius în ,,Carlotta Patti sau una dintre
artiste’’, a rămas în
manuscris până în 1905, când l-a publicat Ilarie Chendi. Poemul, afirmă
Perpessicius, este închinat artistei
italiene.
În martie 1869, Eminescu făcea parte din trupa Pascaly,
care, în acele momente, se afla în perioada de
relaş. Atunci a sosit, la Bucureşti, cântăreaţa de operă,
Carlotta Patti. Supranumită, de o parte a presei româneşti - măiastră
păsărică, artista a exercitat o magie, entuziastă, asupra juvenilului
Eminescu. Carlotta Patti făcea parte din ansamblul de operă al lui Franchetti.
După prima reprezentaţie, a scris şi Eminescu, în acelaşi entuziasm juvenil, al
doilea poem La o artistă. În martie 1869, Eminescu abia trecuse de 19
ani. Cu toată vârsta lui fragedă, el trăise mai mult într-un an, decât alţii în
cinci. Eminescu a scris acest poem într-un scurt timp. ,,Ciornele, ce se
găsesc în ms. 2262, fila 52, atestă un lucru febril, o improvizaţie, ce-şi
căuta tiparul în ritm accelerat’’ (Perpessicius - Eminesciana, p. 39).
L-a tipărire, l-au ajutat doi amici, cu care iniţiase
cercul Orientul, V. Demetrescu-Păun
şi Ioniţă Bădescu. Foile volante cu poemul La o artistă le-a împărţit
spectatorilor, probabil, la ultimul concert din 25 martie 1869. În poem,
Eminescu vorbeşte de România şi sora sa Italia, reprezentată de Carlotta Patti cu
glasul tău dulce divin. În 1889, după cum spune Perpessicius, aveau să se
stingă Carlotta, Eminescu şi Veronica.
Redăm un fragment din al doilea poem de circumstanţă, La
o artistă, aşa cum e redactat în Eminesciana lui Perpessicius, p.
28.
,,Credeam ieri că steaua-ţi e-un suflet de înger
Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur
Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur
Cu-al lui dar.
Iar tu interpretă-a cereștilor plângeri
Credeam că eşti chipul ce palida stelă
Aruncă pe-o frunte de undă rebelă
Pe valul amar
Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri
Răpit de-a ta voce în rai de misteruri
S-aduce aminte că-n cerul deschis
Văzuta-m un geniu cântând Reveria
Pe-o aripă de aur c-un: Ave Maria
Şi-n tine revede sublimul tău Vis.’’
Multe voci feminine au fost, sunt şi vor fi măiestre
păsărici, cum scriau ziarele româneşte, dar
adevărata Măiastră este Poezia lui Eminescu.
Bibliografie:
1.
Mihai Eminescu - Floare
albastră
2.
Petre Ţuţea - Între
Dumnezeu şi neamul meu, Ed. Arta Grafică, Bucureşti,1992
3.
Mihai Drăgănescu - Informaţia
materiei, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990
4.
Dan C. Mihăilescu - Perspective
eminesciene, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1982
5.
Augustin Z. N. Pop - Pe
urmele lui Eminescu, Ed. Sport - Turism, Bucureşti, 1978
6.
Cezar Petrescu - Romanul
lui Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1984
7.
Perpessicius - Eminesciana,
Ed. Minerva, Bucureşti, 1989
Vasile Anton Ieșeanu, 16 ianuarie 2015, Iași
