Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 19 noiembrie 2014

Citește în Jurnalul Bucureștiului - Poetul, liberalul, baba comunistă și fiara extremistă

 Jurnalul bucureștiului- Sunt o babă comunistă?                                                                                                            - Nu e, că Dan Lungu n-a trăit în timpul comunismului. Numai titlul atinge problema… Dacă eşti martor la o tragedie, eşti dator să o povesteşti. Am răsuflat  ușurat.   Iată, mi-am zis   opinia mea despre  romanul   - Sunt o babă  comunistă,   nu e cu mult diferită de a  prim-criticului.                                                                                                                                                    
            Inițial,   când am auzit de succesul fulminat   al   babei comuniste, m-am   gândit  să-l   aleg   pe Dan Lungu   drept mentor  în arta  literară.  Marele   „maestru”  al literaturii de consum   făcea reclamă  pe   internet   pentru  învățăcei, amatorii doritori pe care să-i învețe, contra unei sume     deloc   modestă  cum se scrie un roman.  Adică  pe  aspiranții fraieri.                                        
           Ca și cum  a scrie un roman se învață. Arta literară nu se învață. Cu ea te naști. Scriitorul  bănățean  Petru  Vintilă   întreba   prietenii, la  al treilea  roman   - Numărătoare inversă, dacă are talent. Nuvela  „Hiena”  după  care s-a turnat filmul  Patima, i-a confirmat talentul.                                                                                                                                          ,          Nu  doar talent  ci și patima de a scrie  poate să  te facă scriitor. Pe   unii  exasperarea   vieții   i-a   așezat  în rândul scriitorilor de talent.  „Scriu pentru că viața mă exasperează,” afirma   Geo Bogza.  Scriitura,  ca artă, este  o trăire pătimașă, o iubire  mistică, cum declară  criticul  Alex Ștefănescu . „Iubesc literatura într-un mod aproape mistic.”                                                           
           Ei aici, e aici. Arta de a scrie constă  în patimă, e pasiunea  de a  descoperi  adevărul, iar „germenii   găsirii adevărurilor esențiale”, afirma Eliade  se nascîn iubire și ură”, „în exasperarea vieții” sau  „în iubirea mistică”.  Sau cum spun scriitorii   Michaux, Blanchot, Kundera  - arta  literară este o revelație ( Luiza Palanciuc , un interviu cu  Dumitru Țepeneag  Observator Cultural, nr. 142 (400), din 29 noiembrie - 5 decembrie 2007), adică  trebuie să ai chemare, sau ca să mă exprim  mai elevat să ai, vocație,  o   anume   înclinație nativă  care     generează patima  și beția pentru  cărți ,o  patimă  care te  urmărește   toată  viața  și   te  împinge să   încerci  marea cu degetul.  Dorința de  a scrie, de a spune   prin arta  cuvântului  ceva  lumii  e mai puternică decât   magia  iubirii.  E o credință!                                                                                            
          Or, romanele  lui Dan Lungu n-au nimic din toate acestea.  Sunt scrise „silnic, fără talent și cu o filozofare amatoristică”, ca să mă folosesc de expresiile cu care   criticul   Alex  Ștefănescu  gratula   „opera”  lui Norman Manea  și care se potrivește,  ca o mănușă,   „operei” lui Dan Lungu.                                                                                                                                    
      A, că pentru a scrie  ai nevoie de multă, de foarte  multă cultură, asta e altă poveste.  Trebuie   întrebat Eminescu, dacă   talentul l-a făcut   mare poet sau vasta sa cultură!  Ceea ce nu e cazul să-l întrebi pe Dan Lungu. Dar, spune  Mircea Zaciu  un alt critic de marcă, „nu e suficientă erudiția, pregătirea filozofică, e nevoie de  sensibilitate, de gust estetic și de talent creator.”                                                                                                                                             Dacă  l-aș fi ales  mentor, aș fi săvârșit o mare eroare.  Mi-amintesc de  o întâmplare  hilară povestită  de  scriitoarea Ioana Pârvulescu  în România  literară . Într-o seară, când a  ieșit de la Uniunea scriitorilor, a abordat-o un individ, care a întrebat-o,  insolent   și perfid: vrei  să te fac scriitoare?”   Ioana  Pârvulescu n-a  mai povestit urmarea , fiindcă nici n-a mai fost, șocată fiind de  impertinența  escrocul sentimental. Dar noi  ne putem imagina  unde voia s-o facă   scriitoare. Cam la fel  l-o fi întrebat  și cumătrul  liberal pe  Dan  Lungu: vrei să te fac scriitor?                                                                                                                                             
         Romanul  Raiul găinilor   nu l-am mai citit-o. Ar fi fost o pierdere inutilă de timp, fiind  sigur, că e la fel de anost ca primele două menționate.   Din romanele lui Dan  Lungu   rămâi  doar cu  o  mahmureala mintală   ca după o  beție  de unul singur,  cu bere  la pet - Trei stejari,  Bucura sau Bergenbier.                                                                                                                             
           Și totuși cărțile  lui  Dan   Lungu, sunt traduse în zece limbi , sunt vândute la Paris.  Cred că nouăzeci și   nouă la sută se datorează  prestigiului  editurii  Polirom  și nu  valorii literare a romanelor. Și   farsei, pe  care  Dan Lungu , a indus-o   prin titlu.  Romanele sale   sunt exact,  cum afirmă  chiar el  în  studiul sociologic o    „recunoașterea  formală: cărți, recenzii favorabile, premii ce nu acoperă   totdeauna o competență  estetică reală.”   Asistăm  azi la triumful subculturii?!  La fel ca și politica,   în care a ajuns  să triumfe  individul subuman  și   subpolitica. De ce această  devastatoare degradare a  valorilor umane?!...                                                                    
              Promovarea  non-valorilor literare   pe bază de afiliere la un anume partid, recte, în cazul lui Dan Lungu,   la partidul cumătrului  liberal, nu face decât  rău culturii   române.  A fi slugă la   un partid sau altul  -   a părea  sau a fi tu  însuți, este o chestiune care  diferențiază  demnitatea  de om.  Dincolo de   inteligență, cultură, putere politică ceea ce   conferă valoare  unui individ uman este  capacitatea de a fi   moral  și demn   în relațiile cu   semenii, indiferent de poziția  politică sau socială  pe care o ocupă ceilalți.      
Vasile Anton Ieșeanu,  19 noiembrie  2014, Iași