Moto: Cine, carte, nu citește doar în iluzie trăiește!
Cuvântul autorului,
Activitatea de sintetizare a ideilor, din
această carte de eseuri, mi-a luat vreo
doi ani. Alegerea temelor şi textelor mi-a fost impusă de cititori. Am înţeles
bine mersul actual al publicaţiilor, profetizat încă din 1980 de Anthony Smith
în cartea Goodbye Gutemberg, anume că, destinatarul (adică
cititorul) are ,,suveranitatea asupra textului”.
Spre a face o primă
evaluare a textelor, am postat majoritatea eseurilor pe blogul meu - http: //filosofie-si-literatura.blogspot.com/ şi pe unele site-uri literare. Un număr relativ mare de
cititori au vizitat textele filosofice, ceea ce m-a determinat să le aleg în
funcţie de numărul de accesări. Celor care s-au aplecat cu răbdare şi
înţelegere şi au comentat textele de pe blog, le aduc sincere mulţumiri.
Comentariile lor m-au ajutat mult în reformularea ideilor şi aprofundarea mai
realistă a eseurilor.
Persoana căreia i-am
dedicat acest volum de eseuri drept mulţumire pentru felul în care m-a ajutat, cu osebire, în corectarea
textelor, reformularea pasajelor şi concentrarea ideilor, e soţia mea, Maria
Anton. Ea a fost colaboratoarea mea cea mai critică, dar cu o viziune realistă a impactului ideilor asupra
cititorilor. Aportul ei devotat a fost determinant în apariţia acestui volum de
eseuri.
Îmi exprim profunda
gratitudine faţă de poetul Liviu Apetroaie, membru al Uniunii
Scriitorilor, pentru sfaturile bune pe
care mi le-a dat, pentru aplecarea cu
sinceră generozitate şi critică înţelegere
asupra textelor, pentru
sugestiile optime acordate şi
pentru bunăvoinţa de a scrie postfaţa
acestui volum de debut.
Aduc sincere mulţumiri d-lui Dragoş
Grosu, patron al S.C. Code 932SRL,
societate producătoare de softuri,
pentru bunăvoinţa şi sprijinul financiar pe care mi l-a acordat şi d-nei Rodica Rodean, preşedinta Asociaţiei
,,Universul Prieteniei’’, pentru implicarea sa în apariţia acestui volum.
Răspunderea pentru ideile
promovate este în totalitate a mea, dar datorez
mult contribuţiei colective.
Vasile Anton
Soţiei mele, Maria,
care a avut răbdarea şi
înţelepciunea
de a-mi înţelege pasiunea pentru filozofie.
Cuprins
1. De ce trăim? De ce
murim?.............................................11
2. Evoluează omul spre viaţa eternă?..................................39
3. Decât în împărăţia lui Hades, mai bine porcar…………53
4. Cum trăim aşijderea murim!............................................63
5. Filosofia luptei dintre Eros şi Thanatos………………...73
6. Cum să scriu un eseu?!....................................................89
7. Doctrina japoneză……………………………………..119
8. Călătorie spre Ţara Soarelui Răsare……………….…..135
9.
Filosofia
japoneză sau tentaţia supremaţiei cu
orice preţ........................................................................143
10. Intervine divinitatea în destinul lumii?..........................153
11. SUA şi
Japonia – două psihologii adverse
sau complementare…………………………………....161
12. Japonia – extaz
şi agonie…………………………..... 173
13. Cine determină sexul copilului - bărbatul sau femeia?.179
14. Nevroza sau profesoara ,,îndrăgostită’’ de
Mircea Badea................................................................185
15. Cum să trăieşti cu un bărbat homosexual (cazul
Prinţesei Brianna Caradja)............................................193
16. Poetul şi măiastra..........................................................213
17. Farmecul vieţii...............................................................223
Postfaţă..........................................................................239
1
De ce trăim? De ce murim?
Moto: ,,Destinul
nostru (spre deosebire de infernul lui
Swedenborg şi de infernul mitologiei tibetane)
nu este înspăimântător pentru că e real;
este înspăimântător pentru că e ireversibil şi de fier’’.
Jorge Luis Borges
De ce există
universul? De ce ne naştem? De ce
există viaţă? De ce există moarte? De ce există iubire? Iată întrebări,
care par absurde, fiindcă e greu de găsit un răspuns la ele şi în această
situaţie întrebarea îşi pierde logica şi sensul. Trebuie să apelăm
la ceea ce filosofii au numit principiul antropic tare, un principiu controversat, în ideea în
care acest concept susţine
că toate acestea (viaţa, iubirea, moartea) permit doar într-un Univers
ca al nostru (din mai multe universuri), existenţa fiinţelor care îşi pun asemenea
întrebări. Omul este singura fiinţă care îşi
pune întrebări asupra existenţei şi, încă de mic, începe cu întrebarea fundamentală ,,de ce?’’
În Cugetări, Blaise Pascal, atribuind vorbele unui
sceptic imaginar, emite un ciudat
paradox. ,,Nu ştiu cine m-a adus pe
lume, nici ce este lumea, nici ce sunt eu însumi. Trăiesc într-o neştiinţă
teribilă cu privire la toate acestea… Tot ce ştiu e că trebuie să mor, însă ce
nu cunosc deloc este tocmai această moarte pe care n-aş putea-o
evita’’ (Cugetări, p. 295).
În pofida acestor
viziuni sceptice ale lui
Pascal vom încerca, împreună cu
cititorul, să aflăm de ce? Orice lucru, din
această lume, are un început şi un sfârşit, în care efectuează o mişcare a drumului întors, un
feedback, un crochiu al palindromului ce generează eterna reîntoarcere, un început de la zero (stadiul de
sămânţă unde spaţiul şi timpul sunt zero, până la sfârşit), la zero
tăiat, sau θ. Ttheta grec simbolizează pe Thanatos, zeul morţii,
sfârşitul, neantul.
Mişcarea Unu-lui întors este dată de chiar înfăşurarea
macromoleculei ADN-ului, mişcare elicoidală a celor două catene, diametral
opuse, ale dublului helix, laturile informaţionale contrarii ce se aseamănă în
oglindă ca feţele tablei de şah.
Cele două catene prefigurează polaritatea vieţuitoarelor
(masculul şi femela speciilor), iar înfăşurarea elicoidală, mişcarea vieţii în
spirală, fără început, dar cu începuturi, fără sfârşit, dar cu sfârşituri, în
care fiecare cerc al spiralei reprezintă o generaţie, care preia şi predă
ştafeta celei ce urmează. Mişcarea vieţii
este o eternă rotaţie în spirală.
Această mişcare în spirală face ca viaţa
să fie şi fără început şi fără sfârşit (pentru specie), cu începuturi şi
cu sfârşituri (pentru indivizi), o istorie ce se repetă mereu în alt plan
temporal. Fecundarea şi naşterea se
constituie într-un drum întors, în fapt
naşterea este o întoarcere pe dos a materiei biologice, care a atins, la
genitori, maturitatea sau punctul critic de negentropie.
Atâta vreme cât soarele încălzeşte planeta (nu şi-a epuizat
energia) nu putem vorbi de un ocean de entropie şi de o
tendinţă de nivelare şi omogenizare a
diferenţelor de temperatură organism-mediu. Soarele emite prin fotoni o entropie minimă şi este radiată de către
organisme, în special de animale, ca
entropie crescută. Dintre plantele şi vieţuitoarele planetei, plantele emit o entropie minimă, de aceea, hrana
dominată a omului trebuie să fie
vegetală şi mai puţin animală.
În această ordine de
idei, viziunea lui Schrödinger este că organismul extrage din mediu entropie
negativă dintr-un ocean de entropie crescândă. Omul nu se poate raporta
nemijlocit la Univers, unde acţionează
legea, ci la mediul nemijlocit, respectiv,
la soare, de la care primeşte indirect, prin plantele şi animalele pe
care le consumă, o entropie minimă şi
deci nu entropia crescândă a Universului
e cauza morţii, ci entropia în creştere a fiecărui sistem biologic (copacii mor din
alte cauze decât din cauza entropiei;
cauza morţii este determinată de accidente, paraziţi etc.
şi nu ca efect al creşterii entropiei
mediului).
Dacă există o cauză internă a îmbătrânirii şi morţii
copacilor, aceasta este determinată de imposibilitatea alimentării cu elemente
energetice (apă, substanţe nutritive), ca urmare a lignificării (într-un anume
sens o îmbătrânire celulară). Cu cât un
copac se apropie mai mult de limita biologică, cu atât scade ritmul de creştere,
iar mlădițele nu mai au vitalitate. În
analogie cu moartea animalelor sau a omului, lignificarea este o îmbătrânire.
Moartea vine din interior, din faptul că ADN-ul a ajuns la ultima legătură de
hidrogen şi celule somatice nu se mai reproduc. Pentru specie, moartea
indivizilor îmbătrâniţi devine o necesitate, pentru individul uman
o dramă. Să fie de vină cea de a doua lege a termodinamicii pentru
degradarea inexorabilă a materiei, în sensul acumulării de entropie? Eu cred că
nu. Dacă entropia ar conduce, prin acumulare, la moartea unui sistem biologic,
atunci toate sistemele biologice (toate speciile) ar trebui să moară la vârste relativ apropiate.
Or, copacii trăiesc vârste matusalemice, iar ierboasele sunt perene, în vreme
ce speciile de animale îmbătrânesc
într-un timp relativ scurt. Durata vieţii este corespunzătoare speciei
şi este legată, în general, de vârsta reproducerii. Este dovedită legătura
dintre reproducere şi durata vieţii, în mod natural. Moartea somonilor sau a
indivizilor unei specii de salmon din Pacific, imediat după fecundare, dar şi
experienţele pe musculiţa de oţet, căreia i s-a prelungit viaţa, pe parcursul
mai multor generaţii, de la 14 zile la
70 de zile, amânându-i reproducerea la fiecare generaţie, au dovedit legătura
dintre Eros şi Thanatos.
Să amintim, din mitul biblic, cazul lui Avraam, care, la
110 de ani şi Sara, la 90 de ani, au fost dăruiţi de Domnul cu un copil -
Isaac. Sara a mai trăit până la 127 ani,
iar Avraam s-a stins la 175 ani, ,,sătul de zile’’ (Genesa [Facerea] 25, 7,
8).
Există, în fiecare sistem, o legitate a entropiei care
creşte inexorabil. Cel puţin asta susţin fizicienii pe baza celei de-a doua
legi a termodinamicii. Dar ce este entropia? Conform celui de-al doilea
principiu al termodinamicii, entropia unui sistem izolat măsoară gradul de
ordonare şi dezordine manifestă a sistemului. Ideea de spaţiu al fazelor o
explică. Un singur punct sau un
compartiment, în cazul sistemelor biologice, un organ o explică. Creşterea
entropiei unui compartiment, nu poate fi alta decât a întregului sistem, adică
caracteristicile observabile sunt identice. O
femeie bătrână nu poate, spre exemplu, să aibă buze senzuale. Cu toate
acestea, moartea unui organ al unui individ este diferită de a celorlalte
organe şi poate constitui chiar cauza morţii lui, chiar dacă celelalte organe sunt
sănătoase. Entropia creşte în timp; asta
înseamnă că, pe măsură ce creşte, sistemul are tendinţa de a se manifesta
dezordonat, în sensul unei dereglări manifeste suferite de sistemele
ireversibile. Ireversibilul se
referă la procesul unui eveniment ce nu mai poate fi reluat şi, prin asta,
timpul sistemului devine inexorabil şi durata lui de viaţă limitată. De ce un
sistem biologic merge de la o ordine ascunsă, în sensul realizării fenotipului
şi apoi spre o degradare constantă sau accelerată şi moare?
Roger Penrose afirmă că, orice sistem, inclusiv Universul
în momentul Big-bang-ului, porneşte de la o entropie minimă. Universul atinge, în
momentul Big-bang-ului, o entropie maximă - ,,sfera de foc’’ primordială. Dar
sferă de foc primordială este un punct extrem de mic. În momentul exploziei,
entropia devine minimă. Începerea procesului de organizare porneşte de la un
nivel minim de entropie (minuscula sferă de foc transformată în lumină); mai
întâi are loc structurarea microscopică a materiei -
neutroni, protoni, electroni, atomi; apoi a marilor structuri
cosmice galaxiile şi sistemele solare.
Prin analogie, fenomenul fecundării porneşte de la o
entropie minimă posibilă, generând formarea celulelor stem, apoi a celor somatice
şi a primelor organe ale unui sistem biologic.
În momentul naşterii, credem că
entropia fătului atinge un nivel relativ apropiat mediului. Dacă ar fi să luăm
îmbătrânirea şi moartea ca efecte ale entropiei, atunci putem emite ipoteza că
îmbătrânirea şi moartea este o legitate generală a Universului. Dar sistemele
vii, din punctul de vedere al entropiei, au o manifestare paradoxală.
Din aceste considerente, entropia nu poate explica de ce un
câine depăşeşte arareori douăzeci de ani, iar broasca ţestoasă este
multicentenară. În această situaţie negentropia, propusă de Schrödinger, a
unităţii organism-mediu nu poate explica fenomenul îmbătrânirii şi al morţii.
În analogie cu
comportamentul stelelor mari, a căror durată de viaţă este cu atât mai scurtă cu
cât steaua este mai mare, organismele supraponderale au tendinţa de a sucomba
din cauza excesului energetic. O stea ce depăşeşte de 1,4 ori masa soarelui (admisă
astăzi; limita Chandrasekhar este de 1,3 masă solară), se transformă într-o
pitică albă, ca urmare a accelerării proceselor nucleare.
Aproximativ 10 la sută din stelele Galaxiei sunt pitice
albe (Roger Penrose, 1989). O stea mai mare decât soarele îşi consumă
combustibilul într-un timp mai scurt. Pe aceste considerente, unii cercetători
au găsit, în obezitate, cauza morţii premature, emiţând ipoteza că excesul
energetic duce la accelerarea diviziunii celulare. De aici s-au construit
teorii cu privire la necesitatea trecerii la alimentarea celulelor somatice cu
un minim energetic, adoptând poziţia ascetică a aşa zisului ,,regim economic’’,
în scopul frânării diviziunii celulare şi prevenirea îmbătrânirii premature.
Se spune despre obezi că se sinucid cu cuţitul, furculiţa
şi paharul de alcool (o supraalimentare cu energie a celulelor). Este adevărat
că, supraponderalii sunt mai predispuşi la boli (una dintre cele mai frecvente şi
mai nefaste efecte ale obezităţii fiind creşterea tensiunii arteriale), dar
obezitate nu explică îmbătrânirea şi moartea sistemelor biologice, nici în
viziunea entropică, nici în privinţa accelerării diviziunii celulare.
Elixirul tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de
moarte (piatra filozofală) a fost căutat cu obstinaţie de alchimiştii evului
mediu, dar în zadar. Misterul vieţii veşnice se află, cred eu, în nemuritorul
ADN.
Cercetările genetice tind să acrediteze ideea că moartea
este programată genetic pentru fiecare specie. Unii cercetători, ca de pildă: ,,gerontologul
american Calloway a ajuns la concluzia
că îmbătrânirea este un proces care începe în perioada prenatală,
probabil în momentul concepţiei, şi ea este un proces care se autofrânează’’
(V. Săhleanu - Omul şi îmbătrânirea,
p. 122).
Îmbătrânirea şi moartea depinde, în principal, de factori
endogeni, dar şi de mulţi factori exogeni, nu doar de momentul concepţiei, deşi
şi momentul concepţiei poate fi un factor ce influenţează viaţa, bătrâneţea şi
moartea, în sensul că cei doi genitori pot ,,prinde’’, în perioada copulării şi fecundării, un moment de
maxim sau de minim energetic cosmic. (Există în acest sens o cercetare
românească despre aşa numitul cronotip).
Altfel, nu putem explica diferenţele mari în durata vieţii,
îmbătrânirea şi moartea fraţilor şi surorilor. Nu putem explica diferenţele în
durata vieţii fraţilor şi surorilor cu anumite boli congenitale, ca de exemplu
cei bolnavi de rinichi polichistici, din a căror cauză unii dintre fraţi şi
surori ajung la dializă, alţii nu, iar cei care nu ajung la dializă, trăiesc cu
mult peste durata vieţii celor care fac dializă. Întrucât toţi fraţii şi
surorile provin de la aceiaşi genitori, singura explicaţie, pentru care unii
sunt mai longevivi, iar alţii mor prematur, ar putea fi încărcătura energetică din momentul concepţiei. Este
doar o ipoteză, obţinută pe baza observaţiilor mele empirice, fără o fundamentare
ştiinţifică.
Singurii fraţi, a căror durată de viaţă, îmbătrânire şi
moarte este similară, sunt gemenii
uniovulari. Pe aceste considerente, emit ipoteza că fatalitatea morţii este
programată genetic, are, din acest motiv, o dominantă endogenă, dar este
influenţată de factori exogeni ce ţin de comportament, nutriţie şi de mediul de
viaţă.
Menţinerea zilnică a activităţii fizice, mentale, periodică
a celei sexuale, precum şi o anumită stare psihică pozitivă (generată de
activităţile amintite), conduce inerent la prelungirea vieţii. ,,Potrivit
OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), 75 la sută dintre afecţiunile cele mai
ucigătoare sunt clar favorizate de cauze
exogene, dup ecuaţia: boala = factor genetic +
factor de mediu’’ ( Roger Fontaine - Psihologia îmbătrânirii, p. 32).
Factorii cei mai favorizanţi ai bolilor incurabile sunt
alimentaţia şi sedentarismul. În cazul sedentarismului, cel al creierului, are
efectele cele mai nocive. Omul a fost predestinat nu doar muncii fizice, ci,
mai cu seamă, cunoaşterii. Or, renunţarea la a gândi este echivalent cu a muri.
A nu gândi îl face pe om o legumă sau cel mult un animal, la care toată activitatea se reduce la hrană şi apă
Conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii,
vina îmbătrânirii o poartă entropia. Chiar dacă nu ar fi programată genetic, materia
biologică ca şi materia nevie, ca suport al informaţiei, suferă, conform celei
de-a doua legi a termodinamicii de aşa numitul proces de
creştere a dezordinii. În sistemele biologice, tendinţa de creştere a entropiei, este anulată
de inerenţa reproducerii; o nouă viaţă înlocuieşte pe cea la care entropia
creşte. Faptul că ADN-ul este nemuritor, iar organismele reproducătoare
muritoare, ne apare ca un paradox al geneticii. ,,Genele nu cunosc senilitate
şi posedă trei caracteristici:
longevitate, fecunditate şi fidelitatea copiei’’
(Roger Fontaine - Psihologia îmbătrânirii, p. 29). Tendinţa spre bine, despre care vorbeşte
Aristotel, la sistemele
biologice, poate fi văzută ca o mai bună adaptare la mediu; continua
regenerarea a fiinţării, într-o permanentă cursă a supravieţuirii prin selecţie
naturală şi mutaţii genetice. Un lucru trebuie înţeles foarte clar, încă de la
început: ceea ce noi numim, în sensul dat de categoriile evoluţioniste,
selecţie naturală şi mutaţie genetică, din punctul de vedere al codului genetic
înseamnă autoprogramare.
Spre
deosebire de ordinatoarele artificiale, cele naturale au capacitatea de a se
autoprograma spre o fiinţare optimă, corespunzătoare condiţiilor oferite de
ecosistem. Când vorbim despre selecţie naturală şi mutaţii genetice, vorbim
despre autoprogramarea informaţiei variabilei codului genetic a speciei
respective. Fără
îndoială că, informaţia programată a dus la fiinţarea vieţii pe Pământ. Cum
am afirmat, codul genetic este o
informaţie programată la marginea haosului; programul genetic, unic pentru toate speciile, este compus dintr-o
informaţie neschimbătoare, un invariant
- tulpina copacului vieţii; o parte schimbătoare, genele
variabile - coroana copacului
vieţii, dacă vrem să asemănăm ADN-ul cu pomul vieţii din mitul biblic. Ce
pot modifica forţele oarbe ale naturii este partea variabilă a codului genetic,
nu şi invariantul. Codul genetic, aşa cum am văzut, nu
poate fi generat de materie, dar informaţia nu poate exista fără a fi înscrisă
pe o structură materială; ea nu poate fi separată de materie, nici măcar în
sămânţă, deşi sămânţa conţine cea mai mare cantitate de informaţie implantată pe
un infim bob de materie. Informaţia,
după cum cred, este de natură spirituală (în sensul de informaţie programată
inteligent); ea este cea care modelează
formele biologice şi odată cu formele biologice generează şi spiritul
fiecărui organism, mintea fiecărui creier, la fiecare specie, în parte. Materia, prin sine, nu poate genera spirit,
dar spiritul este înscris pe un suport, numit materie. Confuzia, pe care o fac
materialiştii, constă în a crede că formele de viaţă sunt generatoare de
spirit, dar uită, deliberat sau nu, că orice formă de viaţă este generată de
codul genetic, care este de natură spirituală. Şi este de natură spirituală de vreme
ce acest cod este informaţie programată, adică o raţiune. Or, problema ce se
pune, cine a generat acest cod genetic, dacă materia nu l-a generat prin sine? Cum informaţia codului genetic este de
natură spirituală, cred că un Spirit (o Raţiune) a programat materia din
Univers. Forţele oarbe ale naturii nu pot face decât să modifice partea
variabilă a codului şi tocmai aceasta a avut în vedere Programatorul când a
conceput codul genetic ca o informaţie
programată la marginea haosului. Programul genelor variabile ale
codului genetic conferă organismelor libertatea de a se adapta oricăror
condiţii rezonabile. Invariantul programează bauplan-ul speciei. Selecţia
naturală şi mutaţiile determinate de forţele oarbe ale naturii nu pot afecta
tulpina (invariantul); cel mult pot modifica variabila codului genetic, pentru o
mai bună adaptare la mediul schimbător.
Formele
de viaţă rămân, astfel, autonome în faţa unui mediu schimbător şi pot
supravieţui în limite rezonabile de schimbare a condiţiilor de mediu. Teoria
transformismului pe verticală, propusă de Darwin, privind apariţia speciilor
superioare, prin evoluţie, nu este plauzibilă şi nu poate fi confirmată,
deoarece o astfel de lume ar fi fost o lume a haosului absolut şi, în aceste
condiţii, lumea nu ar fi viabilă. Până
în prezent, nu putem cunoaşte cu certitudine dacă marile structuri cosmice sunt
ordonate şi puse în mişcare de o informaţie programată, fiindcă nu s-a
descoperit o informaţie a materiei fizice (deşi teoria stringurilor face
analogie cu comportamentul ADN-ului), dar modul de funcţionare a marilor
structuri şi mişcarea acestora conduc spre ipoteza programării materiei cosmice.
În
schimb, în ceea ce priveşte structurile biologice, avem cunoştinţe certe acum,
după descoperirea ADN-ului, că sunt guvernate de informaţia programată.
Funcţionarea structurilor cosmice de mii şi miliarde de ani, devenirea lor,
analoagă sistemelor biologice, ne conduc la ideea unei orto-informaţii. Ce desparte sistemele cosmice, care sunt
nevii, de sistemele biologice despre care spunem că sunt vii? Anumite analogii,
între autoorganizarea cosmică şi cea biologică, ne determină să credem că la baza
acestei autoorganizări cosmice a materiei stă, ca şi la cea biologică, tot
informaţia programată? Ceea ce multă vreme s-a crezut că cea care însufleţeşte
materia biologică este sufletul, s-a descoperit că de fapt este codul genetic.
Fără ADN sau ARN nu este posibilă nicio fiinţare, nicio formă nu se
structurează. ,,Chiar şi cei mai simpli protobionţi au prezentat un program
genetic, cu ajutorul căruia activitatea
lor metabolică era controlată şi dirijată’’(Petre Raicu - Originea vieţii, genele şi evoluţia, p.25).
Fără
informaţie programată nu poate exista mişcarea şi devenirea organizată a
materiei cosmice. Nu se poate vorbi de autoorganizare fără existenţa unui
program informaţional. Cauzele endogene ale
autoorganizării materiei ţin de informaţie şi nu de conglomerate sinergice de
materie, de tipul experienţei Rayleigh - Bérnard, în care au fost generate patern-uri de ordine, prin cooperarea moleculelor. Structurile
biologice nu diferă prea mult, în privinţa autoorganizării, de cele cosmice, nu
numai prin aceea că materia din care sunt structurate este ceva de genul ,,pulberii
din stele’’, cum spune Paul Davies, dar şi pentru că au o ordonare şi o
structurare asemănătoare.
Fizica autoorganizării, în sisteme deschise la
neechilibru, ne oferă comportamente asemănătoare vieţii. Despre structurile vii
cunoaştem că sunt coordonate de o informaţie programată. Cu toate acestea, rămâne
totuşi o enigmă: ce desparte viul de neviu? În orice direcţie privim, galaxiile
ne apar la fel, dar sistemele stelare, care le compun, sunt diferite. Să fie o
informaţie codificată diferită de cea a viului? Schrödinger propunea, pentru
sistemele vii, principiul ordine din ordine, hrănirea cu entropie negativă
a solidului aperiodic şi microcodul. Dar
ajungem tot la ADN, la informaţia programată
Aceste
structuri sunt coordonate de informaţie programată, deşi şi cele vii şi cele
nevii se află la punctul critic al coordonării şi al instabilităţii (să amintim
că şi stelele se nasc şi mor, că universul se dilată, că particulele cuantice
perechi nu pot fi simultan măsurabile) ceea ce ne conduce la teza programării
informaţionale, a întregii materiei, la marginea haosului.
Dar
dacă şi materia vie şi cea nevie sunt structurate de programe informaţionale,
ce anume le desparte? Cred că răspunsul cel mai ingenios, la această întrebare,
nu l-a dat Schrödinger, ci Plotin. Acest mistic păgân pare să se fi apropiat
cel mai mult de ideea programării, prin concepţia sa despre spiritul divin. ,,Dacă
vom analiza în sine fiecare Formă luată în sine, vom găsi înlăuntrul acestei
forme cauza ei. Căci, dacă ceea ce este inert şi lipsit de viaţă nu are absolut
nici o cauză, de unde ar putea căpăta o cauză ceea ce este Forma şi aparţine
Spiritului? Iar dacă am spune că Forma îşi primeşte cauza de la Spirit, această
cauză n-ar putea fi despărţită de fiinţa Formei, de vreme ce forma este
identică cu Spiritul’’ (Plotin - Enn. VI 7, 2, 18). Acum,
se ştie cu precizie că, ceea ce înseamnă fiinţare, adică ceea ce noi numim
viaţă, organism, materie vie sau forma de viaţă şi care o diferenţiază clar de
materia nevie este codul genetic. Viaţa nu există decât în forme, iar forma de
viaţă este generată de programul genetic. Chiar şi microplasma, cel mai simplu
organism, descoperit în plămânii de oaie şi om, are o formă. Această formă bacteriană este generată de
circa 600 de gene care codifică proteine prin mecanismele standard. Aşa cum
spune Plotin, spiritul (informaţia genetică, ADN-ul) este cauza fiinţării care
nu poate fi despărţită de fiinţa Formei. Programul
genetic nu poate fi despărţit, fiind inseparabil de suportul material. Orice
spirit, oricât de rafinat ar putea fi, are nevoie, pentru a exista, de un
suport material. Dacă lumina este cea
mai subtilă structură a materiei, atunci fiinţele de lumină (dacă
ele există?!) au drept suport material,
pentru informaţia ce le dă forma - lumina. Dar fiinţele de lumină sunt ele vii
sau nevii? Este fotonul materie vie? Nu! Dar are o contribuţie fundamentală la
naşterea şi existenţa vieţii. Poate că fotonul este elementul material de
tranziţie dintre viu şi neviu. În mitul biblic
este redat un scenariu cronologic evoluţionist, de apariţie a vieţii, care depăşeşte, cu mult,
prin logică, viziunile darwiniste: lumina, verdeaţa, iarba cu sămânţă, pomii,
animalele marine, apoi cele de uscat şi la urmă omul. În concluzie, viaţa nu a
apărut în ocean, aşa cum se crede, în
aşa numita supă primordială, ci pe uscat; mai întâi au apărut plantele prin
procesul fotosintezei, fotonul acţionând ca organ reproducător. De aceea cred
că, în foton trebuie căutat ceea ce desparte viul de neviu.
Viul
nu ţine doar de programarea genetică, ci şi de reproducere prin procesul
meiozei şi mitozei - adică de sex. Reproducerea a fost depistată la bacterii şi
se numeşte proces de conjugare, o mimare a sexualităţii, numită
parasexualitate, sexul fiind determinat de prezenţa sau absenţa plasmidului F
(cel masculin având acest plasmid). O bacterie masculină se lipeşte de una
feminină şi are loc transferul de informaţie (Marius Cârlan, Şteofil Creangă
- Determinismul sexelor, p. 11).
Fără
sex, viul nu mai este viu. Prin urmare, fundamental pentru existenţa viului, nu
este doar ADN-ul, ci şi sexul – organul reproducător. Pre-există în programul
genetic sau a apărut ca o necesitate a evoluţiei? Geneticienii nu au răspuns
încă.
Aşadar, sufletul care dă viaţă
este în parte program genetic, în parte sex. Aici, Plotin realizează o intuiţie
genială, aceea a dualităţii în unitate.
Informaţia genetică nu poate fi despărţită de Formă, de organismul material. Totuşi,
unii cercetători, în urma unor experienţe de laborator, ca spre exemplu Stuart
A. Kauffman, nu sunt convinşi pe deplin de ,,posibilitatea unui microcod
care dirijează ontogeneza’’, cum credea Schrödinger. De la început,
Kauffman se situează pe poziţii pur materialiste, refuzând ,,ordinea din
ordine’’ al lui Schrödinger. El
susţine ideea că, ultima sursă a ordinii şi a reproducerii ar putea fi dinamica
ordonată colectivă a sistemelor de reacţii complexe, adică a tranziţiei de fază
a mulţimilor autocatalictice de molecule din sistemele termodinamice deschise,
aducând drept argumente sistemele matematice de tip boolean care, de la un
anumit număr critic, se autocatalizează sinergic. ,,Ţinând cont de sistemele
moleculare colectiv autocatalictice probabil că o convergenţă suficient de mare
în spaţiul stărilor va amortiza
fluctuaţiile din aceste sisteme, datorate numerelor potenţial mici de
copii pentru fiecare tip de moleculă în metabolismul cu reproducere colectivă.
Dacă e aşa, atunci structura stabilă a solidelor aperiodice mari (ADN-ul) nu
este nici necesară şi nici suficientă pentru ordinea necesară apariţiei vieţii
sau cea a celor variaţii genetice asupra cărora poate opera cu succes
selecţia’’ (Michael P. Murphy, Luke A.J. O’ Neill - Ce este viaţa,
următorii 50 de ani, speculaţii privind viitorul biologiei), (Stuart A.
Kauffman - Ce este viaţa? A avut dreptate Schrödinger? Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1999, p.96). Astfel, susţine el, apariţia vieţii nu mai depinde
de frumoasele proprietăţi ale tiparelor ADN-ului şi ARN- ului, ci adevăratele
rădăcini ale vieţii s-ar afla în catalizatori şi în combinatorica chimiei. ,,Teoria
tranziţiei de fază pe care am schiţat-o sugerează că sisteme suficient de
complexe de polimeri catalictici pot cristaliza reţele autocatalictice de reacţii în mod spontan, fără proiectarea
inteligentă de către un chimist a structurii de reţea’’(ibid. p. 84).
Teoria
lui Kauffman este seducătoare, numai că astfel de reacţii nu pot genera forme
de viaţă, doar cel mult o substanţă organică de genul coacervatelor (Jong 1932,
Oparin 1957), ori a microsferelor protenoide sau modelul micelelor, dar nici
acestea nu au rezistat la analiza critică asupra definirii apariţiei
ancestorilor protobianţi. Chiar exemplul microplasmei,
considerată a fi cea mai simplă formă de
viaţă, are 600 de gene ordonatoare.
Filosoful
Vasile Conta a exprimat de pe aceeaşi poziţie materialistă, oarecum, aceeaşi
idee, deşi într-o formulare generală mecanicist-naivă, dar nu mai puţin
seducătoare decât al lui Kauffman. Astfel, conform Teoriei Fatalismului, Vasile
Conta afirma: ,,Forţele curat mecanice, fizice şi chimice care mişcă materia
sub formă neorganică se transformează în forţe fiziologice când materia însăşi
a luat formă organică’’ (Vasile Conta – Teoria Fatalismului,
Teoria ondulaţiunii universale , Ed. Junimea, Iaşi, 1995, p. 17). Ce
deosebire majoră am putea găsi între principiul autoorganizării spontane al lui
Kauffman şi principiul mecanicist al
transformării forţelor ale lui Conta? Să
poată fi generată o formă de viaţă este
absolut necesară informaţia programată. Aşadar, în pofida negaţiei lui Kauffman
este necesară proiectar
ea inteligentă de către un chimist a structurii de reţea. Nu
numai că, a avut dreptate fizicianul austriac, dar intuiţia lui ne apare, din
perspectiva descoperirii codului genetic, drept genială, propunând drept
deosebire între viu şi neviu, solidul aperiodic (ADN-ul) şi microcodul. Pe baza
acestor observaţii se poate admite ideea, că moartea este o lege generală în Univers, dar ea este programată,
nu în mod fatalist, ci la marginea haosului, pentru fiecare specie. Vasile Conta îşi imagina mişcarea vieţii ca
o propagare de unde în trei faze, în semicercuri, ce schiţează forma frunzei de
trifoi - cu o ramură suitoare, un punct culminat şi o ramura coborâtoare, iar
fiecare mişcare ar cuprinde alte sub-unde, astfel că întreaga materie biologică
ar evolua într-un necontenit proces
ondulatoriu. Asta vedea filosoful român în ceea ce el numea evoluţia unui organism (ibid. p.220). Situat,
exclusiv, pe poziţii materialiste, Conta nu putea înţelege (şi este de înţeles
pentru secolul în care a trăit) că, ceea ce pune în mişcare materia este
informaţia programată, implantată pe un suport numit materie (codul genetic),
care configurează formele şi determină întreaga evoluţie, de la naştere până la
moarte, într-o veşnică mişcare în spirală, după chipul şi asemănarea
macromoleculei ADN-ului. Conta a observat bine stadiile unei
fiinţări, cu ramura suitoare, ceea ce în termeni actuali are semnificaţia de
creştere şi dezvoltare; punctul culminant, echivalând cu maturitatea şi ramura coborâtoare, cu bătrâneţea şi moartea.
În mare, acestea sunt fazele unei fiinţări şi ele sunt, aşa cum remarca Vasile
Conta, fataliste. Fatalitatea
decurge din ireversibilul şi irevocabilul evoluţiei unei fiinţări, o eternă
mişcare în spirală, eterna reîntoarcere,
în care istoria se repetă şi e mereu alta, sau cum spune Eminescu, ca o armată
ce trece mereu pe scena ce rămâne
aceeaşi, doar actorii se schimbă, iar ,,îndărătul
culiselor vieţii e un regizor, a cărui existenţă n-o putem explica’’ (M. Eminescu -
Sărmanul Dionis). Aceeaşi viziune o exprimă şi André
Maurois în romanul Cercul de familie - ,,În
prolog va apărea un mânuitor de marionete, un uriaş cu barbă albă. […]Păpuşarul
va triumfa cred, rupând marioneta rebela… Şi după aceea toate sforile vor
exista din nou… ’’. Aceleaşi idei le exprimă Eminescu, în Glossă:
,,Viitorul
şi trecutul
Sunt a
filei două feţe,
Vede-n
capăt începutul
Cine ştie
să le-nveţe;
Tot ce-a
fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate’’
Informaţia programată este deterministă prin invariant şi supusă hazardului prin genele variabile şi informaţia dobândită
de la mediu.
Mişcarea în spirală a vieţii determină ca fiecare
fiinţare să fie o istorie care se repetă şi totuşi să fie, în acelaşi timp,
alta.
Dacă mişcarea vieţii nu ar fi în spirală şi s-ar
desfăşura ciclic, într-un cerc închis, ar corespunde unei lumi absolut
deterministe, şi prin asta, fataliste,
ceea ce ar face ca existenţa să fie imposibilă.
Dacă lumea nu ar fi într-o anume proporţie
programată, deci deterministă, atunci ar fi supusă unui haos absolut, ceea ce
iarăşi ar determina o existenţă imposibilă. O lume absolut deterministă sau
absolut supusă hazardului este imposibilă.
Nicio filosofie nu tratează lumea ca fiind absolut
fatalistă sau absolut haotică. Ideea existenţialistă, în speţă al lui Jean Paul
Sartre, anume că: ,, totul începe prin contigenţă'' (Greaţa) sau că ,,existenţa
precede esenţa'', nu e decât un mod de a-şi ostoi angoasele în faţa
unui univers, perceput de existenţialişti, ca fiind absurd şi iraţional. Existenţialiştii
nu au creat o filozofie a gândirii, ci au exprimat o lamentaţie emoţională,
faţă de absenţa Tatălui şi a lipsei de sens raţional al Universului.
Aşadar, lumea nu poate exista decât programată la marginea
haosului. Însăşi codul genetic este o informaţie programată la marginea
haosului, cu un invariant, care păstrează bauplanul speciei şi o variabilă,
care îi conferă individualitatea fenotipului. Chestiunea
este că, dacă acest Univers funcţionează programat la marginea haosului, o
asemenea subtilă programare reclamă un Programator. Acest lucru rezultă din
necesitatea unei precizii foarte mari a evenimentelor primordiale.
,,Precizia cu care trebuie pornit acest Univers încă de la început în cursa sa
nu este cu nimic inferioară preciziei extraordinare pe care ne-am obişnuit s-o întâlnim în
superbele ecuaţii dinamice (ale lui Newton, Maxwell, Einstein) care guvernează
comportarea lucrurilor în fiecare clipă’’ (Roger Penrose - Mintea noastră cea de toate zilele , p. 614).
Chiar dacă materia, s-ar autoprograma prin sine, rămâne
iarăşi întrebarea: cine a creat materia? Fie că acest Programator s-a dizolvat în propria sa creaţie, cum
încearcă să acrediteze ideea unele mituri, prin sacrificiul de sine al
creatorului, dar şi unele filosofii, chiar dintre cele raţionaliste, ca aceea
al lui Spinoza (Dumnezeu sau Natura), fie că Dumnezeu există dincolo de
creaţie. În deducţia lui Plotin crede că: ,,dacă Gândirea este lumea
Formelor conţine într-însa o multiplicitate
şi o diversitate care o împiedică
să fie unitatea dintâi. Trebuie să presupunem, dincolo de ea, existenţa unei
Unităţi absolute, a unui principiu care
este în asemenea măsură Unu încât nu se mai gândeşte pe sine’’. Dar, afirmă
Plotin, ,,acesta nu este decât un raţionament, care rămâne mereu în planul
conştiinţei şi al reflecţiei’’ (Pierre Hadot - Plotin sau simplitatea privirii,
p. 91). Inteligenţa
materiei (informaţia programată), reclamă, fără îndoială, dincolo de Big-bang o
Entitate autocreată. Contestatarii zeului creator (Fernando Savater - Viaţa
eternă, Richard Dawkins – Himera credinţei
în Dumnezeu) nu explică şi nu pot explica cum materia, prin sine, a
reuşit să auto-creeze un asemenea program, ce determină ca Universul şi lumea
să funcţioneze programat la marginea haosului, într-un etern echilibru al
determinismului şi al hazardului ce face posibilă viabilitatea acestei lumi.
Înclin să cred că proporţia de aur pentru
funcţionarea lumii este 66-70% determinare şi 30-34% întâmplare, sau, ca să
reiterăm conceptele filosofice, de 66-70% necesitate şi 30-34% contingenţă. În fond, această programare, pe
care o voi numi drept model creativ
al căii de mijloc, apare la toate structurile fizice şi biologice.
Proporţiile enunţate rezultă din componenţa materiei primordiale. Conform teoriei standard a
Big-bang-ului, componenţa consta, în principal, din 77 procente (masice)
hidrogen, şi aproximativ 23 procente de heliu şi mici cantităţi de alte
materiale. Din aceste considerente, respingem şi teoria ,,ortoexistenţei’’,
a conceptelor ,,profunzimii lumii materiale’’, a ,, inelului lumii
materiale’’, ,,a lumaţiei’’ (energia primordială ce s-ar uni cu
informateria şi ar da naştere Universului), emise de Mihai Drăgănescu, fiindcă
ne conduc, inerent, în acelaşi cerc vicios, (cine a creat lumaţia şi informateria
şi cum s-au unit?).
Concepţia lui Mihai Drăgănescu a fost fundamentată după
modelul teoriilor evolutive ale unirii aminoacizilor cu proteinele enzimatice.
În această idee, suntem nevoiţi să ne întoarcem la intuiţia mitică, care, din perspectiva ştiinţifică a cunoaşterii
actuale, ne apare şocant de realistă, iar fizicienii şi matematicienii actuali, par a fi tot mai puternic prinşi de ideea: ,,preexistenţei
unei conştiinţe cosmice’’ (Roger Penrose
- Mintea noastră cea de toate zilele, 2006, Roman Chirilă - Preliminarii, p.
XIV).
Nu mergem pe pariul lui Blaise Pascal, care, evident,
maschează un sentiment religios a logicii infini-rien (în sensul de a paria mai
degrabă pe Creator, căci pariind pe
El, nu pierzi nimic dacă El nu există,
în vreme ce, dacă pariezi că El nu există, dar există, ai pierdut totul), ci pe
descoperirile matematicii, geometriei fizice şi ale fizicii cuantice. Un
argument tare, la care subscriu, îl aduce matematicianul Roger Penrose. Platonist
convins, matematicianul englez spune că, ,,adevărul matematic este absolut,
exterior nouă şi etern şi că nu este
bazat pe criterii subiective; iar obiectivele matematice au o existenţă veşnică proprie ce nu depinde
de societatea umană şi nici de anumite obiecte fizice’’ (Roger Penrose -
Mintea noastră cea de toate zilele, 2006,
p.196).
Dacă ştiinţele matematice sunt eterne, dacă ele sunt independente de mintea noastră şi nu sunt
creaţii ale minţii umane, atunci ale cui sunt? Ale materiei? Trebuie să fii
complet răuvoitor şi absurd să nu vezi
Ideea platonică şi să nu accepţi o Inteligenţă creatoare, dincolo de
această materie.
Galilei a observat că, dacă în cabina unei corăbii ar
exista muşte, fluturi şi peşti, într-un vas mare cu apă şi nava ar sta pe loc,
comportamentul vietăţilor ar fi normal; dacă corabia ar porni şi s-ar deplasa
cu o viteză constantă, lucrurile s-ar petrece la fel.
La fel se petrece şi în cazul Pământului. Deşi, mişcarea de
rotaţie a Pământului în jurul propriei axe provoacă efecte dinamice, acestea
sunt relativ mici (ca spre exemplu devierea diferită a vânturilor în cele două
emisfere) şi efectele mişcării nu sunt resimţite de vieţuitorii planetei, deşi
Pământul se deplasează cu o viteză constantă de câteva sute de mii
de kilometri pe oră. Nu viteza constantă se resimte, ci acceleraţia. Dacă
Pământul ar fi accelerat sau ar fi frânat, viaţa nu ar mai fi posibilă.
Kepler a arătat că orbitele planetelor sunt eliptice şi nu
circulare, iar forţa de atracţie este invers proporţională cu pătratul
distanţei. O sumedenie de alte coincidenţe, care nu mai sunt întâmplătoare, ci
logice din punctul de vedere al fizicii geometrice, al teoriei relativităţii şi
al fizicii cuantice vin să întărească ipoteza unei Superinteligenţe creatoare.
Teoria fatalismului lui Vasile Conta se loveşte de această
mişcarea generală a lumii în spirală ce denotă că, lumea a fost generată să
fiinţeze şi să funcţioneze, nu în mod absolut determinist, ci conform unui
program (respectiv programul genetic), dar cu informaţia programată la marginea
haosului, o programare cu variabile, în
care invariantul ce generează bauplan-ul
speciei rămâne neschimbat, ca tulpina pomului vieţii, şi indivizii, variabili,
ca ramurile acestuia. Programul cuprinde generalul, în forma fixă a speciei şi
particularul, în genele variabile ale fiecărui organism.
Înfăşurarea în helix a macromoleculei de ADN răspunde
astfel şi problemei antinomice ridicate de Kant - ca teză: lumea are un început
în timp şi este limitată în spaţiu, şi antiteza, nu are nici început, nici
limite.
În ou, informaţia este în stare de repaus, în afara spaţiului şi timpului sau, mai bine
zis, spaţiul şi timpul sunt zero ca
materia din găurile negre, deci are un început. Momentul începerii spaţiului timpului unei fiinţări,
corespunde cu momentul fecundării. Atunci, ceasul biologic începe să
ticăiască şi spaţiul fiinţării intră în expansiune. Conchidem,
alături de Stephen Hawking şi Roger
Penrose, cei doi savanţi englezi care au elaborat teoria găurilor negre că, spaţiul-timpul a
avut un început în momentul Big-bang-ului.
Dacă facem o analogie a oului cu Big-bang-ul vom observa
asemănări izbitoare. Există un inedit mit african care vede Universul ca o
naştere cinetică, dintr-un ou. ,,Mult mai rar, totuşi cu atât mai fascinant,
este mitul creaţiei cinetice: un zeu
african imprimă un impuls haosului
primordial din a cărui rotire tot mai accelerată se formează un ou gigantic, despicat de la sine în
două jumătăţi, ca sub acţiunea unei
forţe centrifuge; iar cele două jumătăţi devenind cele două principii contrare,
rotindu-se mereu una în jurul alteia, menţin echilibrul în univers’’ ( Victor
Kernbach - Miturile esenţiale, pp.
19-20).
În momentul începerii derulării programului genetic,
spaţiul are tendinţa de expansiune (diviziunea celulară în procesul mitozei
generează spaţiul) şi odată cu prima diviziune începe şi numărătoarea inversă a
timpului şi totodată generarea spaţiului-timpului organismului respectiv. Orice
formă materială generează, aşadar, odată cu naşterea, un spaţiu-timp al ei.
Pentru ca lumea să se perpetueze, la nesfârşit, este
necesar ca materia să fie în permanenţă reciclată. Fără această reciclare este
posibil ca informaţia să se deterioreze odată cu suportul ei - materia care
suferă în timp o degradare, conform celui de-al doilea principiu al
termodinamicii.
Materia în repaus (în sămânţă) este mai greu degradabilă,
fiindcă se află în repaus absolut, dar odată produsă fecundarea seminţei,
urmează cele trei curbe propuse de filosoful ieşean, în teoria ondulaţiunii
universale.
Curba fundamentală a vieţii este cea a punctului culminant;
ea corespunde, la toate vieţuitoarele, cu fecundarea. Odată transmis ADN-ul, vechile
fiinţări devin inutile pentru existenţă. Odată cu împlinirea misiunii
fundamentale a vieţii organismul începe, cum spune Conta, curba coborâtoare. Ca
viaţa să continue mişcarea veşnică, moartea devine absolut necesară în Univers.
Moartea! Cine spunea despre moarte că este opusul naşterii?!
Moartea este opusul reproducerii, am putea spune că moartea, în cazul omului,
este opusul iubirii. Dacă observăm natura, atât în regnul vegetal cât şi
animal, fecundarea şi moartea sunt evenimente fataliste. Misiunea fundamentală a vieţii,
aş putea spune, a întregii existenţe biologice, este reproducerea.
De altfel, ceea ce se transmite, prin fecundare, este
programul genetic. Ce este spermatozoidul şi ovulul? O infimă cantitate de
materie, în care este înscrisă o imensă
cantitate de informaţie programată. Dacă ar fi să facem o analogie cu
Inteligenţa Artificială (I.A.), am putea vedea spermatozoidul şi ovulul ca
jumătăţi de DVD ce se unesc în procesul mitozei şi proiectează un nou
computer ca fiinţare viitoare.
Odată cu momentul fecundării şi declanşării procesului
mitozei este pornit şi timpul noii fiinţări. Fiecare bit de informaţie, din
programul genetic consumat, înseamnă, practic,
un moment de timp al existenţei
noii fiinţări. Programul genetic, odată declanşat, prin fecundare, generează
spaţiul-timpul noii fiinţări şi durata
fiinţării. Momentul fecundării este secunda zero când, pentru noua
fiinţare, începe numărătoarea inversă.
Din acest motiv, filosoful francez, Vladimir Jankélévitch,
susţine că timpul este incompresibil şi ireversibil. Viaţa unei fiinţări ne apare ca un film, care
imediat ce a început să ruleze, nu mai poate fi reluat. ,,Viaţa trăită,
spune filosoful, seamănă cu derularea unui film la care asistăm pentru prima
dată, pe care nu l-am văzut niciodată complet derulat; spectatorul priveşte
imaginile şi secvenţele care defilează pe ecran şi primeşte impresiile
vizuale pe măsură ce se succed,
aşteptând un deznodământ necunoscut’’ (Vladimir Jankélévitch - Ireversibilul şi
nostalgia, p. 24).
Filmul, poate cel mult, să fie rulat cu încetinitorul sau
accelerat de persoana în cauză ori oprit, dar nu poate fi reluat. Omul se poate
sinucide cu cuţitul, furculiţa şi paharul prin exces, prin sedentarism fizic şi
mintal, accelerând acţiunea bolilor specifice sau poate încetini acţiunea
distructivă prin alimentaţie ponderată, prin sportul minţii şi al trupului. Din
acest motiv, nu pot fi de acord cu viziunea lui
Jankélévitch că timpul este incompresibil.
Viziunea vieţii ca un film în derulare a fost genial
descrisă de M. Eminescu, filosof (aşa semna Poetul, la 29
mai 1870, în albumul asociaţiei România), în poemul Glossă, care
o vedea ca pe o piesă de teatru (nu apăruse filmul pe vremea lui):
,,Căci
aceloraşi mijloace
Se supun
câte există
Şi de mii
de ani încoace
Lumea-i
veselă şi tristă;
Alte
măşti, aceeaşi piesă
Alte guri,
aceeaşi gamă,’’
În această viziune, omul ne apare în postura simultană de
actor şi spectator. Nimeni, nicio vieţuitoare, nicio fiinţă umană, odată ce s-a născut, nu se poate
întoarce în trecut. De aceea, pentru fiecare om, foarte important pentru un
destin fast, este ca, din momentul în care copilul mănâncă din pomul
cunoaşterii binelui şi răului, adică din momentul ieşirii din copilăriei şi
maturizării, dar şi mai mult, când este alungat din raiul parental şi
devine independent, să se menţină într-o permanentă stare de luciditate, spre a
nu comite vreo eroare fatală, aceasta fiind imposibil de corectat. Regretele amarnice vor fi zadarnice pentru toată viaţa (spre
exemplu, infestarea cu virusul HIV într-un moment de euforie erotică).
Jankélévitch spune că voinţa omului rămâne neputincioasă în
faţa ireversibilului. Un adevărat miracol ce îl poate săvârşi, o fiinţă umană, este să se întoarcă în timp şi să facă
corecţia sau să evite eroarea, irevocabilul care l-a proiectat într-un destin
nefast. Toată existenţa biologică de pe planetă trăieşte într-un continuu
prezent, la intersecţia dintre trecut şi
viitor. Numai depărtarea de stele şi soare sunt observate de noi într-un
virtual trecut; lumina soarelui, spre
exemplu, ajunge la noi în aproximativ 8 minute şi jumătate, iar a stelelor în
ani lumină. Noi vedem starea lor trecută
în prezentul nostru.
Fecundarea corespunde implantării codului genetic al
fiecărei specii, o fatalitate prin care vieţuitoarele transmit cu orice preţ
ADN-ul. La multe specii se realizează cu preţul vieţii genitorilor, spre
exemplu la somoni, caracatiţe etc., cum a descris Richard Dawkins în cartea sa,
Un râu pornit din Eden: ,,La o specie de salmon din Pacific, după
depunerea ouălor, are loc o îmbătrânire bruscă şi dramatică’’ (V. Săhleanu -
Omul şi îmbătrânirea, p. 86).
De aceea, în cazul omului, atâta vreme cât se menţin
funcţiile sexuale se menţine şi vitalitatea organismului; când funcţia sexuală
şi-a încetat activitatea se accelerează îmbătrânirea. Când Eros moare, Tanathos
vine ca un zeu mântuitor. Un răspuns posibil ce se desprinde din întrebarea de
ce trăim, este că trăim pentru perpetuarea speciei.
Dar, toate vieţuitoarele au această menire supremă. Noi
oamenii, doar pentru asta trăim? Nu! Noi, aşa cum spunea Lucian Blaga, dacă nu
înţelegem sensul vieţii, trebuie să-i dăm un înţeles, adică să-i găsim sau să-i
dăm un sens, altfel suntem ca frunza în vânt. A trăi pentru ceva, spune
Socrate, e mai presus decât a trăi pur şi simplu. A trăi pentru ceva ne face să
ieşim din animalitate, din subuman, ne face oameni şi chiar mai mult decât
oameni. Căci ceea ce ne apropie de divinitate este dăruirea şi creativitatea.
Informaţia genetică este astfel programată, încât obligă, în
mod fatal, orice organism să-şi transmită ADN-ul în viitor. Gena egoistă,
după cum ne spune celebrul biolog englez, Richard Dawkins, are nevoie pentru
conservare de un suport nou: ,,noi suntem nişte maşini de supravieţuire -
vehicule robot ce sunt programate orbeşte să conserve moleculele egoiste
cunoscute ca gene’’ ( Richard Dawkins -
Gena egoistă, 1976).
Odată ADN-ul transmis, genitorii îşi pierd utilitatea
biologică, mai cu seamă în cazul speciilor care nu au nici un rol şi nici o
utilitate în învăţarea puilor, cum se întâmplă în cazul somonilor,
caracatiţelor sau al salmonilor, iar genitorii odată ce au depus icrele,
respectiv ouăle, îmbătrânesc galopant şi mor, aparent fără o cauză anume.
La mamifere, unde e nevoie de exerciţiul învăţării
supravieţuirii progeniturilor, viaţa genitorilor se prelungeşte până când aceştia
s-au maturizat. Din aceste considerente, putem afirma că moartea este opusul reproducerii
şi nu a naşterii.
Din observaţia îmbătrânirii biologice, deducem că se
întâmplă ceva cu materia biologică, că suferă o degradare, o degenerare. Ea
suferă această degradare fiindcă suportul informaţiei, respectiv,
materia-energia celulei nu se mai înnoieşte şi nu se mai înnoieşte fiindcă
programul genetic se apropie de sfârşit, şi-a consumat informaţia. Cu fiecare
diviziune celulară ADN-ul pierde o legătură de hidrogen. Când ultima legătură
de hidrogen, ce uneşte catenele, este ruptă diviziunea celulelor somatice
încetează. Ea este diferită de la un
organ la altul, fiind mai accelerată sau mai încetinită, în funcţie de nevoile
organului şi de cantitatea de energie ce l-a alimentat. Faptul că cele mai
frecvente cauze ale morţii se datorează sistemului circulator denotă că este cel
mai solicitat. Este primul sistem ce se formează în fenotip şi primul care, de
regulă, iese din uz (creşterea tensiunii
arteriale, sclerozarea sau înfundarea arterelor,
etc.).
Şi în natura fizică, materia suferă asemenea degradări.
Există în centrele galactice maşinării de reciclare a materiei, care generează
noi galaxii într-un aşa zis ,,univers
copil’’. Cred că, acesta este rolul găurilor negre în univers. Naşterea este
într-un anume sens o întoarcere pe dos a materiei. Reciclarea materiei în
găurile negre, înseamnă, ca şi în cazul naşterii biologice, o întoarcere pe dos
a materiei (S. Hawking, 1988; S. Weinberg, 1977; J. Merleau-Ponty, 1978). La
nivelul organismului degradarea materiei este observabilă, la nivelul
Universului ea este bănuită şi dedusă raţional. Pentru ca gena egoistă să
rămână intactă, ea trebuie să schimbe, periodic, suportul informaţional.
Altfel, odată cu degradarea suportului se deteriorează şi informaţia. Chiar
dacă ADN-ul este nemuritor, chiar dacă
genele posedă longevitate, fecunditate şi fidelitatea copiei, la
bătrâneţe apare incapacitatea ADN-ului
de a mai diviza celulele somatice.
Prin urmare, a face copii la bătrâneţe înseamnă a transmite
informaţii cu caracteristicile stării organismului de la acea vârstă. În Femeia
mării, H. Ibsen, fata de 18 ani, vede absurdă ideea de a se mărita cu unul
din profesorii săi, considerat fiind, ,,foarte bătrân’’,
deşi acesta avea 38 de ani (V. Săhleanu - Omul şi îmbătrânirea, p. 107).
Una din plângerile frecvente, ale lui Baudelaire, pentru
destinul său nefast de poet damnat, era că tatăl său îl concepuse la bătrâneţe cu
o mamă tânără. Şi totuşi fetele din zilele noastre se aruncă orbeşte în braţele
bătrânilor bogaţi. Fata mării, în această privinţă era o lucidă. Arareori
rezistă o căsătorie, cu diferenţe mai mari de 5-7 ani între bărbat şi femeie.
Diferenţa vârstei biologice, prea mare, are consecinţe negative asupra
progeniturii. Cea mai optimă progenitură este generată, atunci când genitorii
sunt apropiaţi ca vârstă biologică şi se aseamănă fizic, psihic, mintal şi
spiritual.
Să ne imaginăm organismul oricărei vieţuitoare drept un bio-computer,
sămânţa (spermatozoidul şi ovulul) drept două jumătăţi de DVD-uri cu programe
informaţionale ce se contopesc; fecundarea şi fiinţarea este analoagă introducerii
unui DVD, într-un computer nou, mai performant şi mai bine adaptat mediului,
corespunzător civilizaţiei umane în continuă
devenire (a se avea în vedere performanţele copiilor, în raport cu
generaţiile mature; la apariţia noilor tehnologii, maturii, uimiţi de
performanţele plozilor de a asimila extrem de rapid noua tehnologie, afirmau
despre copii că s-ar fi născut cu cordonul
ombilical legat direct la calculator).
În sămânţă (în spermatozoid şi ovul) este implantată
informaţia cu starea organismului genitor de până la momentul fecundării; în momentul
fecundării starea organismului genitor trebuie să fie în faza optimă de
sănătate: fecundarea este viabilă dacă organismul este pe deplin maturizat.
Ceea ce spunea Darwin prin legea celui mai puternic a fost înţeles
eronat. El prin fitness s-a referit la aptitudinea de reproducere (în
general, reproducerea are loc, la majoritatea speciilor, la mijlocul vârstei
biologice, cînd organismele se află la nivelul maxim de vitalitate).
De ce mai este necesară transmiterea ADN-ului pentru
generarea unui nou organism? Pentru învăţarea
şi adaptarea la schimbărilor pedoclimatice; în cazul fiinţei
umane pentru adaptarea la mediul cultural al civilizaţiei la care a ajuns
lumea.
Să amintim fluturii Biston, betularia, utilizaţi în multe
scrieri, drept exemple ale melanismului industrial, de adaptare la mediul din
Anglia secolului al XX-lea. Mutaţiile
melanice demonstrează că, genele variabile se pot autoprograma. Or, această
autoprogramare a informaţiei nu este manifestă în fenotip decât la generaţiile
următoare. La generaţia genitorilor ar fi imposibilă asemenea schimbări
de vreme ce genele s-au exprimat deja în fenotip.
Informaţiile, primite de la mediu sau din contactul cu alte
specii, nu produc schimbări esenţiale, ci doar secundare, care nu afectează
invariantul speciei. Din aceste considerente, doctrina darwinistă a
transformismului sau aceea a evoluţionismului pe verticală, este caducă.
Modificările nu pot avea loc decât în variabila genetică (numai pe orizontală), nu în invariantul speciei.
Aşadar omul nu se trage din maimuţă, prin transformism sau evoluţionism şi
trebuie să i se caute alte origini.
În sămânţa genitorilor, însă, este inclusă informaţia
despre modificarea mediului. După cum au dovedit ultimele cercetări, circulaţia
informaţiei este şi inversă, adică şi dinspre mediu spre ADN, nu numai de la ADN
spre fiinţarea în mediu.
Fiecare lot de spermatozoizi şi fiecare ovul poate primi,
în genele variabile, informaţii suplimentare, astfel că, cel puţin la speciile
care nasc un pui sau doi, ca spre exemplu la om, fraţii şi surorile nu seamănă
între ei, decât în cazul gemenilor uniovulari.
Prin urmare, orice program genetic are un stoc de
informaţie invariant ce generează forma generală a speciei şi gene
variabile ce generează organismul singular şi pe care îl
individualizează. De aceea, credem că Entitatea (Creatorul, Programatorul,
Dumnezeu, Demiurgul sau cum vreţi să-l denumim), sau cine a conceput
acest ingenios ADN a implantat aceste fatalităţi ale vieţii: fecundarea şi
moartea, Eros şi Thanatos, pentru ca mişcarea să fie veşnică.
Odată generate noi bio-computere, genitorii îmbătrâniţi
devin, nu numai inutili pentru existenţă, ci chiar poveri insurmontabile
vieţuirii. Dacă, prin absurd, ar supravieţui veşnic ar ocupa atât spaţiul-timp
al progeniturilor, ar consuma mijloacele metabolice ale acestora, ceea ce ar
duce la un haos al existenţei şi a unei lumi ce ar sucomba în sine. De aceea,
moartea ca şi fecundarea, cele două contrarii ale vieţii, sunt absolut necesară
existenţei. Acestea sunt două fatalităţi programate genetic fără de care
existenţa, în general, şi cea biologică, în special, ar fi imposibilă. Dar omul vrea viaţă veşnică. Din acest motiv,
omul ar trebui să fie el însuşi zeu.
Când omul va reuşi să mănânce din pomul
vieţii, aşa cum spune mitul biblic,
atunci va trăi veşnic. Dumnezeu l-a oprit, spune biblia, să mănânce din pomul vieţii, după ce mâncase din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Dar
omul a descoperit pomul vieţii -
ADN-ul. Argumente, tot mai manifeste în ultima vreme, vin să
sprijine teza evoluţiei omului spre viaţa eternă.
Bibliografie:
1. V. Săhleanu - Omul şi îmbătrânirea, Ed.
Enciclopedică română, Bucureşţi,
1971
2. Jorge Lui Borges
- Eseuri, Ed. Polirom, Iaşi, 2006
3. Roger Fontaine - Psihologia
îmbătrânirii, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
4. Vasile Conta - Teoria fatalismului, Teoria
ondulaţiunii universale, Ed. Junimea, 1995
5. Blaise Pascal - Cugetări, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti,1992
6. Michael P. Murphy, Luke A.J. O’ Neill - Ce este viaţa, următorii
50 de ani, speculaţii privind viitorul biologiei),(Stuart A.
Kauffman - Ce este viaţa? A avut dreptate Schrödinger? Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1999, p. 96)
7. Petre Raicu - Originea speciilor, genele şi
evoluţia, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1991
8. Marius Cârlan, Şteofil Creangă - Determinismul sexelor, Ed.
Sedcom Libris, Iaşi, 1998
9. Victor
Kernbach - Miturile esenţiale, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1978
10. Fernando Savater - Viaţă eternă, Ed.
Polirom, Iaşi, 2008
11. Richard Dawkins - Gena egoistă, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 2006
12. Richard
Dawkins - Un râu pornit din Eden, Ed. Humanitas, 1996
13. Stephen Hawking - O mai scurtă istorie a
timpului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007
14. Vladimir Jankélévitch - Ireversibilul şi
nostalgia, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998
15. M. Eminescu -
Poezii, Ed. Cartea Românească , Bucureşti, 1984
16. Roger
Fontaine - Psihologia îmbătrânirii,
Ed. Polirom, Iaşi, 2008
17. Roger Penrose - Mintea noastră… cea de toate
zilele - Ed. Tehnică, Bucureşti, 2006
V Vasile Anton Ieșeanu, duminică, 19 decembrie 2021, Iași
