Un troll rusofil turnător la Facebook. ro

                Individul  acesta  pe nume Constantin Vâlsan , sigur a fost turnător la securitate, căci așa cum spune înțelepciunea populară  năravul din fire nu are lecuire, iar acum e turnător la securicii de  la Facebook sau Meta cum îi spun acum  platformei de socializare.  Individul nu are niciun prieten pe Facebook, sigur e un troll filorus.  Ce-i mai trist pentru noi românii e faptul că asemenea indivizi  fanatici devotați pecere, toți  incapabilii,  incompetenții, invidioși și ticăloșii  din naștere  își turnau prietenii sau vecinii la securitate, ca și cum ar fi fost toți  încarnarea lui Iuda.                                                                                                                         La postarea mea, care era un citat din Theodor Codreanu - Basarabia sau drama sfâșierii   „Dolgoruki este o poreclă și se traduce prin mâna lungă, numind prin aceasta lăcomia acaparatoare a Rusiei.” , individul a  început să mă hărțuiască  sub textul și pretextul că nu cunosc bine limba română. Pe trollul  filorus nu l-a deranjat  gramatica, nici nu avea de ce pentru că era un citat din cartea lui Theodor Codreanu. Acesta a fost doar un pretext pentru a mă  hărțui, să mă enerveze. Pe  filorus l-a deranjat  cel mai tare mesajul  Dolgoruki - mâna lungă.   

               E citat din cartea eminescologului Theodor Codreanu - Basarabia sau drama sfâșierii. Și eu îl cred pe Codreanu pentru că autorul s-a inspirat de la basarabeni și e un eseist deosebit de riguros și bine documentat. Codreanu spune că Dolgoruki e o poreclă. Că a fost deformată traducerea de frații noștri de peste Prut , asta e altă poveste. Dar Codreanu spune clar denumirea vine de la prințul rus Dolgoruki.  Amice , i-am răspuns, ești incultul care se dă cult. Tipologia asta de  Ion Cameleon  o cunosc de mult.Eu n citez de pe internet  eu ți-am dat citatul din cartea lui  Theodor Codreanu  Basarabia sau drama sfâșierii. Tu de unde ai învățat gramatica limbii române. De la  taică-tău  activist pecere  sau securist?  Hai , spune dret învățatule de sorginte comunistă!  Proștii care se dau deștepți sunt cu nemiluita pe Meta.  Eu sunt român  și punctum!, spun și  eu cum spunea Eminescu.   Nu sunt cu USR  sau cu alt partid, iar dacă nu  ai înțeles ce mare rău  ne-a făcut  panslavismul  sovietic comunist ,  în speță stalinismul, un rău mai imens decât  jefuirea materială de către  USA-UE, atunci  du-te  și închină-te la ruși! Nu  jaful pe care l-au făcut  și  romanii  și  turcii și  austriecii  dar mai cu seamă rușii  prin raptul teritorial Basarabia și nordul Bucovinei( de care de bună seamă ai uitat  și care echivalează  cu de o mie de ori cele 400 de miliarde cu  care  exagerat   faci propagandă că ne-au  jefuit  USA- UE  ) , e  important  ci, mai cu seamă amprenta  slavă care  și-a pus-o asupra  românilor din  această mică insulă  latină  îndeosebi   în Basarabia și nordul Bucovinei , dar,  prin comunismul,  adus pe tancuri  în 1944 și asupra noastă a tuturor românilor.  De bună seamă că și alții au observat că UE al dracului mai seamănă cu fosta URSS. De pildă istoricul Marius Oprea sub influența rusului Vladimir Bukovski, disident antisovietic, expulzat în 1976, devenit scriitor britanic, lansează în Mediafax o critică virulentă al adresa Bruxelles. Bucovski spune „Așa cum URSS, «uniunea de nezdruncinat a republicilor libere», cum spunea imnul sovietic, a fost creată cândva pentru a aduce fericire omenirii, iată că o nouă Uniune hegemonica e pe punctul sa vadă lumina zilei. Precum predecesoarea ei sovietică, ea afișeaza nobilele principii ale libertății, progresului și drepturilor omului. Si tot ca străbuna Uniune Sovietica, noua Uniune se folosește de aceleași argumente specioase pentru a-și asigura perenitatea și a discredita din start orice critică.” ( Vladimir Bukovski - Uniunea Europeana… O noua URSS?) După ce s-a certat cu rusul, Marius Oprea fiind pe atunci foarte pro european, acum începe să fie sceptic. De bună seamă UE -știi nu sunt mai sfinți decât comuniștii, dar eu cred că orientarea noastră spe vest e generată de înalta lo cultură și mă refer aici, la științe și tehnologie. Ce alegem? Să fim o țară ca afară sau o gubernie rusă înapoiată?!...  P.S. Eu nu  am  prea mare încredere  în „disidentul” rus care  încearcă  o  subtilă manipulare.                                    Fără îndoială Facebook  România  s-a conformat, și m-au blocat   24 de ore să nu mai postez și 2 zile să  nu mai distribui  pe  grupuri,  căci ce să vezi l-am „intimidat” pe turnătorul  lor  de serviciu cu răspunsul meu, securiștii de  la  FB Meta  simțindu-se ei însăși lezați. Ei, intimidare! Cenzorii de la FB găsesc  mereu texte și pretexte. Căci,  cine sunt cenzorii de la FB Meta  România?  Ați ghicit fii și fiice de  securiști,căci, stimați cititori, cred că știți  maxima: cine deține informația deține puterea!                                                               Și cine deține puterea  azi în  România democrată?... Ați ghicit.Securitatea lui Ceaușescu. De aceea i-au și sacrificat   pe cei doi,  pe Elena și Nicolae Ceaușescu,  drept țapi ispășitori,  ca noi oamenii de rând să credem că  răul  comunist  a fost extirpat   la revoluția în 25 decembrie 1989 și ei adevărații criminali să nu fie ca în alte state, în  Germania de pildă  judecați pentru crimele comise în comunism.                                                   Ba mai mult au jefuit  țara ( devalizarea  Bancorex  și a Băncii Internaționale a Religiilor e opera lor), ei au pus mâna pe putere, infiltrându-și acoperiți în toate partidele, ba  au bătut palma și cu alte servicicii cu care s-au aflat în complicitate  în comunism și postcomunism. Pentru detalii și argumentare pertinentă, citiți-l pe istoricul  Marius  Oprea - Moștenitorii securității! Din păcate, la revoluție, România a încăput pe mâna acestor securiști și activiști  pecere și a urmașilor acestora  și  se îndreaptă vertiginos spre prăpastie.                   

Autor; Vasile Anton  Ieșeanu,  duminică,  30 ianuarie  2022, Iași                                       

Iertare cerem TÂLHARILOR PLANETARI , dar nimeni nu ne iartă pe noi românii!

  Moto:  1)Rușii ne-au luat totul: bunicii din fața bisericii, veniți la slujbă de ziua Sfintei Cruci, în 14 septembrie 1944... ( Vasile Anton Ieșeanu - Poetul, liberalul și fiara extremistă)   

2)Răsărită  din rase  mongolice  - scrie Eminescu -  de natura lor cuceritoare, așezate pe stepe  întinse a căror monotonie are  înrâurire asupra  inteligenței  omenești, lisind-ode  mlădoșenie și dându-i instincte fanatice  pentru idei de o vagă măreție, Rusia e în mod egal muma mândriei și alipsei de cultură, a fanatimsului și despoției.Frumosul e înlocuit prin măreț...” ( Timpul 7 aprilie  1878)      

 3)„ Dacă ne aflăm  într-un ceas al adevărului , de ce n-am spune-o  că ideea  expasionismului rusesc, își are rădăcinile   în veeacul al XI-lea, când cneazul Dolgoruki a făcut  primul pas, spre unificarea      Dolgoruki este o poreclă și se traduce prin mâna lungă, numind prin aceasta lăcomia acaparatoare a Rusiei.”( Theodor Codreanu - Basarabia  sau drama sfâșierii   

 Rușii ne-au luat totul: bunicii din fața bisericii, veniți la slujbă de ziua crucii, în 14 septembrie 1944, ca să împlinească planul de prizonieri ordonat de Stalin și i-au  trimis pe săracii țărani nevinovați în gulagurile din Siberia ; ne-au luat cu japca încă de la 1812 Basarabia; ne-au luat prin așa numite sovromuri comuniste toate bogățiile și vrei să iertăm!  Da, ne cerem iertare  frate  Ivan  pentru toate crimele comise de voi  împotriva românilor, inclusiv pentru asasinarea poetului comunist Nicolae Labiș pentru poemul Pasărea cu clonț de rubin și a miilor de intelectuali  asasinați  la primul canal Dunăre Marea Neagră sau în închisorile comuniste   sub dictatura stalinistă.    Care o fi această pasăre cu clonț de rubin?!...Unii spun că, ați ghicit  Kremlin!                                                                                                                               Că azi ne jefuiesc alții  și inclusiv rușii, vina o poartă exclisiv patridiotul Nicolae Ceaușescu  care a împins România   în  1989 la revoluția serviciilor  -  rusești, ungurești,franceze  evreiești, americane, germane  și la propulsarea la butoanele puterii în statul democratic  român  a cailor troieni,  toți acoperiți ai acestor  servicii  enumerate.                                                                                                        Deciziile antiromânești   laute de  președinții  și premierii postdecembriști în favoarea rușilor( Iliescu - Băsescu), ungurilor, evreilor, austriecilor  și germanilor ( Adrian Năstase - Klaus Werner Johannis)  și americanilor (demostrează  fără tăgadă) a cui interese au servit  și deservesc. România nu trebuia să ajungă al revoluție, căci  așa cum demonstrează Vladimir Volkof  în eseul Tratat de dezinformare - de la Calul Troian la  Internet, caii troieni  s-au infiltrat  la butoanele puterii  în entuziasmul nostru, în aplauzele  noastre odată cu căderea regimului ceaușist.  Deci, pentru că noi  românii suntem vinovați de toate rele pământului, noi  ne cerem iertare, dar  nimeni  nu ne iartă  „sârbii și grecii, vecinii noștri prieteni și aliați,  ne pot învinui că am autorizat pe germani să folosească  teritoriul nostru pentru a-i ataca pe la spate, aliații noștri tradiționali,( Anglia și Franța n.n.) pentru că ne-am aliat apoi cu Germania, pentru a cuceri Basarabia și Bucovina; rușii nu ne iartăcă noi, mmică putere, am îndrănit  să pătrundem în Sfânta Rusie, până la malurile Volgăi, germanii pot  nutri un adânc resentiment pentru trădarea de la 23 August 1944...”(  Cassian  Maria Spiridon   - Vocația  și  proza  democrației, Ed. Institutul European, 2015, Iași                                                                                               Un popor de curve ar spune despre românii , de pildă, ungurii  și  rușii!                      Momentul care  ne-a pecetluit niertarea   tuturor, a   rușilor , a nemților, a englesilor ,a francezilor, a americanilor a  fost  ziua fatidică de  27 iunie 1940, moment când inexplicabil  pentru noi,  dar probabil știut  doar  de  regele Carol al II-lea,  impostorul  ajuns  clandestin  rege, după  ce  renunțase la  scaunul regal   în 1925, pentru amanta sa     evreica Elena  Lupescu,   cartofor înrăit  și cel mai corupt  rege ( de ce oare  ne  blagloslovește pe  noi  românii Providența  cu  asemenea  conducători model Spânul , omul roș, din  Poveste alui Harap -Alb, nu știu!), când a organizat  un al doilea Consiliu de  coroană,  în urma ultimatumului sovietic,  pentru cedarea Basarabiei fără luptă, din care doar șase  s-au împotrivit la al doilea Consiliu - Nicolae Iorga,Victor Iamandi,Silviu  Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu , Ernest Ungureanu, după ce la primul Consiliu  votul   a fost de 25 pentru mobilizare. Fără îndoială, „pierdeam războiul în opt zile, scrie Cassian Maria Spiridon în Vocația  și proza democrației, mureau câteva zeci de mii de oameni, dar germanii ar fi intrat în  țară, pentru că n-ar fi admis   e un calcul  pe care-l puteau face  și oamenii politici de atunci - să-i lase pe ruși să pună  mâna pe petrolul de la Ploiești, din moment ce pregăteau un război împotriva URSS. Lucrul acesta se știa , în scrisese Hitler în cartea sa Mein Kamf, cu ani în urmă.”                                                       Rămâne  o mare enigmă istorică , nu știu cine o a descâlci cine și de ce a decis  organizarea unui al doilea Consiliu de Coroană?!...  Eu o bănuiesc influența maleficei  evreice,  Elena  Lupescu,  amanta regelui Carol  al II-lea,  l-a  întors  pe dos, pe regele impostor,  dar nu am dovezi.  Urmarea deciziei nefaste la al doilea  consiliu de Coroană, România nu doar că a pierdut teritoriile Basarabiiei și Bucovinei fără să se bată pentru pământul  lor, dar  au pierdut 800.000    de  români, lupând  pentru nemți  în est și pentru  ruși  în vest. Sânge românesc pentru ce și pentru cine?!                                    

Autor: Vasille Anton  Ieșeanu,duminică,30 ianuarie 2022, Iași                   

                                                       

DE ZIUA UNIRII, 24 IANUARIE 2022,CEL MAI MULT MI-A PLĂCUT DE Johannis

 

              ...cum pășește el, istoric, pas cu pas, în pas de gânsac, care  îmi amintește de „pasul de gâscă”, de tristă  amintire - nazist, dar ce mai contează!...  când el pășește acum de ziua Unirii,  arogant  și  fanafaron,  îmbrăcat  pe banii   românilor în palton , cum pășește el   istoric peste „statul  întunecat”  român de la 1940, cum pășește el medical în această pandemie, plin de fudulie,  cum pășește el , profesorul de  fizică  peste  „România educată”, cum pășește el într-atât de   demagogic peste „proiectul  de țară”; cum pășește el peste copii  români vânduți la  băncile de organe canadiene, cum pășește el peste cadavrele adolescenților români arși la „Colectiv”;  cum   pășește el peste „Muie PSD”  și face pact cu „diavolul”, cum  îngroapă el pas cu pas România... da,  îmi place  de Johannis, cum pășește el  peste românii lui ca un  impostor  - escroc de mare clasă!

Autor:  Vasile Anton Ișeeanu, luni , 24 ianuarie 2022, Iași                                      

Nu mai cred azi în horă noastră, a unirii...

Nu mai cred azi în horă noastră, a unirii…

Un ideal scris de poetul pașoptist pentru popor,

Ficțiune - prinși de mâini într-un optimism al firii ,

Noi dansăm hora unirii - hora falsului amor.

Nu mai cred nici în hora, nici în inima română, conștiința!

Nu dansând în 24 Unirea - un spectacol, fariseic ca simbol,

Hai să cooperăm cu mintea, cu talentul și credința!

Dacă vrem să fim stăpâni în țară - bravi și demni, un mic popor.

În zadar în 24 noi ne prindem azi unirea în spectacole, ca hora!

În zadar ne prindem mână ca la teatru de păpuși!

Pozăm doar paiațe goale, eu ca frate, tu ca sora…

Ne urâm apoi de moarte, ploconiți pe la străini, sclavii lor supuși.

Nu mai cred azi în horă noastră , a unirii…

Un ideal scris de poetul pașoptist pentru popor ,

Ficțiune - prinși de mâini într-un optimism al firii ,

Noi dansăm hora unirii - boala falsului amor.

Hora noastră e frumoasă, odată pe an trăim,

E doar mica sărbătoare - un comment la scurte știri!

Nu ținându-ne de mână azi românii ne unim!

Ci lucrând cu mic cu mare și în cuget și-n simțiri.

Nu mai cred, nici în hora , nici în inima română, conștiința!

Nu dansând în 24 Unirea - un spectacol, fariseic ca simbol,

Hai să cooperăm cu mintea, cu talentul și credința!

Dacă vrem să fim stăpâni în țară - bravi și demni, un mic popor.

Autor:Vasile Anton Ieșeanu, luni, 24 ianuarie 2022, Iași

Intervine divinitatea în destinul lumii?...

 

Moto: ,,Omul urmează legile pământului

             Pământul urmează legile cerului;

             Cerul urmează  legile lui Tao

             Iar Tao propria sa lege interioară’’

                                                             Tao Te Ching   

 

Unul, dintre savanţii, care a avut rolul decisiv în  realizarea, la momentul oportun,  a  Proiectului  Manhattan a fost Einstein. Deşi nu a participat   efectiv la proiect, după cum vom vedea,  rolul indirect al  său a fost mare .                                                Ce este  proiectul Manhattan?  Proiectul  Manhattan  a fost  primul  proiect  prin care s-a realizat  prima  armă de distrugere în  masă - bomba atomică.  Au fost realizate trei bombe - una experimentală detonată la 16 iulie 1945,  la Los Alamos  şi două, ce au fost folosite  asupra  oraşelor  Hiroşima  şi Nagasaki, spre a impune  capitularea Japoniei.                             A  doua  bombă,   numită Little Boy,  a fost lansată la 6 august 1945 asupra  oraşului Hiroşima, a treia,  numită  Thin  Man,  a  fost lansată,   la  9 august asupra   oraşului Nagasaki.  Americanii  au   folosit  şi cea de-a  doua bombă, fiindcă, în pofida  imenselor distrugeri provocate oraşului  Hiroşima şi a pulverizării armatei  a doua  japoneze,  cartiruită  în oraş, Japonia nu răspunde în nici un fel, acestei  fantastice ameninţări.  Singurul fizician nuclearist nipon, Nishima, nebăgat în seamă  până atunci, este chemat la Ministerul de Război, unde confirmă  efectele apocaliptice ale noi energii. Cu toate acestea, conducătorii japonezi gândesc că un al doilea proiectil nu va mai fi folosit. Abia după ce  portul Nagasaki este ras de pe  faţa pământului,  consiliul suprem de război se duce,  in corpore, la împărat. Împăratul, considerat  sufletul Japoniei, dictează  secretarului său instrucţiuni pentru guvernul Suzuki  de  acceptare imediată a ultimatumului american.                                      Ceea ce este specific japonezilor şi face de temut acest popor este tenacitatea. Niciun alt popor nu are  această capacitate de a renaşte ca  pasărea Phoenix, cum îl are poporul japonez. Tenacitatea ne apare,  din perspectiva psihologiei nipone,  drept  o voinţă extremă -  un  fanatism  de  o vitalitate  inepuizabilă,  care  i-a   întărit   pe japonezi  după  fiecare  shoku  şi i-a   determinat  la  spectaculoase  renaşteri, de parcă remarca lui  Nietzsche,  anume: ce nu mă omoară mă întăreşte, i-ar fi  vizat  direct pe micii bonsai.        

A fi tenace înseamnă a  fi dârz,  perseverent, răbdător, rezistent, greu sau  aproape  imposibil de învins. Ei nu  împărtăşesc  nici entuziasmul boomului economic  american,  nici delăsarea fatalistă  în faţa  crizei.  Sobri, serioşi şi perseverenţi, închişi în ei, japonezii se revitalizează  după fiecare catastrofă   naturală sau artificială cu o energie supraumană.

Ca să înţelegem mai bine ce înseamnă tenacitatea, voi reaminti cititorilor  mesajul  metaforă  - o veche  legendă din credinţa ortodoxă -  din filmul lui Andrei  Tarkovski, Sacrificatio.         Se povesteşte că la o mânăstire  ortodoxă, în care trăia un călugăr bătrân, a venit un ucenic. În ziua aceea,  călugărul a plantat pe munte un arbust uscat şi l-a pus pe ucenic să-l ude în fiecare zi. Ucenicul l-a udat cu credinţă timp de trei ani. Şi într-o  zi s-a  produs miracolul. Venind să-l ude,  tânărul ucenic a găsit copacul înflorit. În acest sens trebuie privită şi tenacitatea japoneză.                                                                                               Deşi, Einstein  nu a participat  efectiv,  la Proiectul Manhattan,  cum am afirmat,  rolul  lui  a fost   hotărâtor  în accelerarea  derulării proiectului realizării  bombei atomice. Citind dedesubturile acestei istorii, rămâi stupefiat de ciudatul  şi  uimitorul  joc al hazardului în destinul omenirii. 

 

Cum a ajuns arma  atomică  în mâna pacifiştilor  americani  şi cum  Hitler a  pierdut   şansa,  pe propria-i mână? Rămâne o mare enigmă? Există oare, în explicarea inexplicabilului,  o intervenţie  a divinului?  A fost  mâna destinului, ca să mă exprim, cum le place unora sintagma aceasta?  A intervenit  providenţa  divină   şi  a  aruncat  zarurile  în favoarea americanilor?                                                                Trebuie să recunoaştem, în pofida multor  comportamente abuzive  şi a   multor critici aduse americanilor  şi Americii  ca superputerea militară că, este singura putere care  adoptă  în relaţiile  internaţionale forme democratice  ale  căii de mijloc şi nu cele extremiste.  Această  psihologie  internaţionalistă   este  reflecţia  psihologiei democratice  a   americanului   din middle class  -  John, iubitor de viaţă  şi tolerant.                                            Cum de i-a dat lui  Hitler gândul cel  rău, anume s-o recuze pe savanta  evreică, Lisa Meitner, singura care ar fi dus  la bun sfârşit  proiectul  bombei atomice  la care lucrau  nemţii? Monitorizează oare cineva  lumea  şi nu lasă să se producă  dezechilibre catastrofale? 

În această situaţie am  fi nevoiţi  să admitem ca filosoful  francez, Malebranche, anume,   intervenţia  ocazională al lui Dumnezeu în lume. Este  oare posibilă  intervenţia ocazională a divinului în lume, cum credea  filozoful francez?  Există o cauzalitate  eficientă al  lui Dumnezeu  în care credeau filosofii islamici din secolul al IX-lea şi de la care a preluat-o  Malebranche? Odată ce lumea a fost programată să funcţioneze, la fel ca şi Universul, la marginea haosului, Dumnezeu nu intervine în această lume.                                                                       Dumnezeu  nu a intervenit  nici măcar la   ruga disperată al lui  Isus.   În noaptea   din  grădina  Ghetsimani,  Isus se roagă, astfel: ,,Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta’’ (Matei 26,39). Tatăl nu a intervenit  şi nu a depărtat paharul.

Pe vremea grecilor antici a avut loc un fapt similar. Zeus a vrut să intervină  pentru a salva viaţa  fiului său, Sarpedon,  dar Hera l-a oprit, argumentând  că: ,,un asemenea gest ar avea drept urmare anularea legilor Universului’’ (Mircea Eliade - Istoria Credinţelor  şi ideilor  religioase,  p, 168).   Dacă  Dumnezeu  nu intervine în  această lume,   atunci cum se explică  anumite fenomene, inexplicabile din punctul de vedere  al logicii  raţionale?                   

Suntem  monitorizaţi de  entităţi  din spaţiul   multidimensional, entităţi care sunt invizibile  pentru noi, cei  care trăim  în acest  spaţiu-timp  cvadridimensional, dar   care pot interveni în lumea noastră, aşa cum ne sugerează Ioan Petru Culianu  în Călătorii  în lumea de dincolo?                                                    Este oare posibil  ca lumea subatomică, cea a particulelor elementare, (pe care nu o vedem), unde nu există spaţiu şi timp, să controleze lumea cvadridimensională, aşa cum noi o controlăm pe cea bidimensională? Deznodământul bun al    acestui  scenariu mondial   m-a condus la aceste întrebări retorice.

Militariştii  niponi nu acordau nici un credit  noilor descoperiri ale fizicii.  Singurul fizician  japonez, Nishima, nu era băgat în seamă de  clasa militaristă  japoneză.   La  Los Alamos, echipa de  fizicieni nuclearişti,  condusă de Robert Oppenheimer, se pun pe treabă, încă din anul  1939, dar proiectul rămâne  în fază incipientă şi savanţii bat pasul pe loc.                          Proiectul  Manhattan  stagna, nefiind în atenţia preşedintelui. În acest timp,  nemţii  au o somitate  în materie, anume pe  Lisa Meitner. Hitler nu voia să aibă de-a  face cu o evreică în echipa de cercetători, aşa că, în pofida rugăminţilor  a doi  fizicieni germani cu care lucra savanta evreică, Hitler,  iritat, o recuză. Pentru a nu cădea în mâinile  gestapoului,  colegii germani  îi organizează fuga peste graniţă, privându-l  pe Hitler de şansa  armei  atomice.

Unul dintre savanţii lui Hitler, antinazist convins, Flügge, face  publice, într-o revistă ştiinţifică realizările nemţilor. Câteva reviste ajung  la  trei savanţi care lucrau la Proiectul Manhattan - Fermi, Szilard, Teller.   Aceştia şi-au dat  seama imediat   de avansurile  luate de nemţi.                                                               Cum să-l contacteze pe preşedinte  trei  savanţi aproape  necunoscuţi? L-au căutat  pe Einstein, care era o celebritate şi i-au expus problema. Einstein se afla în vacanţă într-un sătuc din Long Island, Peconic, unde nimeni nu ştia de reşedinţa savantului. Răbdători, l-au aşteptat şi   îl zăresc, când a ieşit la plimbare.  Einstein nu se gândise, până atunci, la reacţii explozive  ale energiei nucleare şi la folosirea ei  în scopuri militare. La sugestia celor trei, convins de  efectele apocaliptice ale  bombei  atomice   a  redactat   scrisoarea către  preşedinte.             Un  apropiat  al preşedintelui i-a înmânat-o lui Roosvelt. Citind scrisoarea, Roosvelt a  reuşit să înţeleagă  fantastica putere a armei nucleare. Din acel moment, cercetările au luat  o turnură  alertă.   Roosvelt,  însă,  nu va ajunge s-o folosească , căci, la 12 aprilie 1945, o hemoragie  cerebrală   pune punct vieţii acestuia.                       Aflând  de moartea lui Roosvelt,  Tokio jubilează. Pentru scurtă vreme însă. Truman,  noul preşedinte,  a fost artilerist în armată. El  îşi dă seama de  puterea fantastică  a acestei noi arme.  Deşi, face să-i parvină guvernului japonez o  notă diplomatică, prin care cere capitularea, lăsând să se înţeleagă o ameninţare redutabilă, D. T. Suzuki,  premierul Japoniei ia  în derâdere ameninţarea  americană şi declară presei, la 28 iulie 1945:   ,,acest soi de ultimatum al americanilor, eternul refren ar trebui  tratat cu un oarecare dispreţ’’ (Jean-Jacques Servan-Schreiber  -  Sfidarea  mondială,  p. 207). Peste  numai zece zile, la 6 august 1945,  ameninţarea redutabilă  va deveni  o cruntă şi crudă realitate.  Ca în  magia neagră, în câteva minute, două  oraşe au fost şterse  din existenţa  Japoniei.       

Ne putem imagina ce-ar fi fost  bomba atomică în mâna lui Hitler? Deutschland uber alles  ar fi devenit  noua rasă pământeană.  Să presupunem că, arma atomică ar fi ajuns în mâna  militariştilor niponi.  Noua  ordine mondială ar fi fost, fără îndoială,  cea japoneză.  În atare situaţie,  se pune întrebarea, ce a determinat această întorsătură a evenimentelor, ce a determinat    ca Hitler s-o revoce, pe evreica, Lisa Meitner şi militariştii niponi să n-audă de  fizica atomică?      

A fost decizia personală  al lui Hitler  sau a fost influenţat de cuantica creierului său? Cine a refuzat  ca militariştilor niponi să nu  li  se  deschidă ochii  asupra perspectivelor   energiei atomice?  Ce  forţe oculte au determinat ca  generalii niponi  să nu acorde  atenţie  unui  asemenea proiect? Nu cred că  erau total ignoranţi,  în problemele fizicii atomice; cu certitudine deţineau ceva informaţii.                                                                   Întâmplări ce par a  fi   ciudate, în acel context al  războiului,  au condus  destinul  omenirii spre deznodământul cel bun. Acest  fapt  m-a  determinat să emit  ipoteza  unui joc cuantic al  binelui care învinge răul.                                       Există, în noi, oare, la nivelul inconştientului colectiv,  un program   moral  care  exclude auto-exterminarea?  Există o monitorizare la nivelul inconştientului colectiv, care exclude  extincţia în masă a omenirii? Există o rezonanţă  cuantică a creierului uman cu o Conştiinţă  Cosmică, cum ne sugerează matematicianul englez, Roger Penrose?                                              Putem oare  vedea Cosmosul ca un Megacomputer, iar  fiinţele raţionale terminale, care  execută  programe  autonome, dar  nu independente, cuplate la  Conştiinţa  cosmică, Tatăl, scria  Eminescu: ,,punctul acela în mişcare, mult mai slab ca boaba spumii /  E stăpânul  fără margini peste marginile lumii…’’ (M. Eminescu  - Scrisoarea I).                                                                   Există şi  o intercomunicare, la nivelul inconştientului colectiv, fapt  remarcat de sociologul francez,  Ėmile  Durkheim, în studiul său Despre sinucidere?  Cum funcţionează acest concept colectiv? Victor Kernbach rămâne uimit de  extraordinara  identitate a culturilor, aflate la distanţe  foarte mari, imposibile pentru contacte şi influenţă în  vremurile mitice. ,,Este  interesant de remarcat  că, deşi civilizaţiile periodizabile ale  omenirii au fost dispersat geografic şi adesea necoincidente în timp, grupându-se doar în  cadrul unor bazine de culturi comunicante (egipto-mesopotamic, aric, ameridian, extrem oriental) miturile esenţiale au în osatura iniţială - ca toate miturile cosmogonice - identităţi cu atât mai surprinzătoare, cu cât raporturile sistematice între grupurile străvechi ale populaţiilor pământului nu se presupun înainte de revoluţia păstorească şi agrară, adică înaintea mezoliticului’’ (Victor Kernbach - Miturile esenţiale, Labirintul mitologiei, p. 8). Cum se explică aceste identităţi culturale mitice? Cum comunicau?                                         Aşadar există, oare, nu doar o comunicare cu conştiinţa cosmică, ci şi o intercomunicare cu conştiinţele  acelor care gândesc la fel  şi  au o stare  cuantică a creierului  comună?   Penrose  o numeşte  stare de corelare sau de coerenţă, între conştiinţa umană şi Conştiinţa Cosmică şi conştiinţa individuală cu alte conştiinţe.                                                                                    Dar cum se  produce această  corelare a  conştiinţei individuale cu cea Cosmică? Există  o comunicare instantanee  de  tip cuantic între  o anume conştiinţă individuală  şi cea Cosmică?

Altfel,  cum să explicăm  marile descoperiri ştiinţifice, acele flash-uri  ale minţii? Sunt ele o consecinţă a procesării informaţiei de către inconştient, sunt viziuni primite de la Conştiinţa Cosmică sau sunt    informaţii decodificate,  provenind din inconştientul colectiv?  ,,Niels Bohr   povesteşte el însuşi  cum a  avut în vis imaginea atomului. Tot în vis a văzut şi Kekulé  structura benzenului, Mendeleev, celebrul sistem periodic  al  elementelor, Voltaire, o altă variantă a Henriadei şi exemplele s-ar putea încă mult continua’’ (Dumitru Constantin - Inteligenţa materiei, p. 277).  Vechii greci credeau că: ,,zeii folosesc visul  pentru a face cunoscută  oamenilor  voinţa lor’’.                                Roger Penrose merge mai departe şi se întreabă,   dacă  matematicienii au  elaborat doar nişte simple construcţii mentale sau sunt  descoperiri reale. ,,Sau  matematicienii  descoperă efectiv  adevăruri care există, de fapt, deja undeva - adevăruri a căror existenţă  este total independentă de  îndeletnicirile matematicienilor?’’  (Roger Penrose - Mintea  noastră cea de toate zilele, p. 160).                                                                           Aceste descoperiri,  Penrose le numeşte platonism  matematic, fiindcă Platon a fost primul filozof, care a văzut  în  lumea  sensibilă drept  o copie a lumii Ideilor.

 Visul premonitoriu, intuiţia, inspiraţia, flash-ul instantaneu, viziunile paranormale   sunt  informaţii primite  de  la Conştiinţa Cosmică sau sunt  fulgerări ale procesării cuantice a informaţiei de către crierul uman? Şi oare invenţiile mentale nu sunt ele  descoperiri ale realităţii?  Pentru  tema noastră se pune întrebarea: ce oare  determină  ca unora să li se deschidă ochii la momentul oportun  şi să vadă şi  alţii nu sau ,dimpotrivă, să le  fie  deturnată   oportunitatea? Dacă Hitler  ar fi avut  informaţii asupra stadiului  proiectului Manhattan, ar mai fi recuzat-o, pe evreica, Lisa Meitner? Cu siguranţă, în pofida urii  sale viscerale   faţă de evrei,  şi-ar fi călcat pe sentimentele sale xenofobe  şi ar fi solicitat  contribuţia  savantei la  producerea cât mai rapidă, a armei atomice.                                                                                     Autonomia  şi independenţa omului  faţă de Conştiinţa Cosmică creşte cu fiecare  pas  făcut în cunoaştere. Ajutat de calculator, omul  devine   un   fel de zeu. În aceste condiţii  omul este  tot mai puternic.  Tot mai  mulţi indivizi,  sociopaţi,  au tendinţa de-a se crede  stăpâni ai  binelui  şi răului şi  se  erijează  în  judecători divini. Stăpânirea  binelui şi răului impune, fără îndoială, responsabilităţi tot mai mari pentru fiinţa umană.                        Din  nefericire,  în veacul ce va să vină,   se arată tot mai  clar şi evident  semnele  apocalipsei. Actele teroriste  par  desprinse din  acest  scenariu biblic. Dacă actele teroriste organizate de o grupare politică  au o logică, în iraţionalitatea lor,  acţiunea nebunului de la Oslo nu are nici un fundament logic, cum nici  furia huliganilor de  la Londra.                                        Şi astfel  de  cazuri  se vor înmulţi, fără îndoială.  În pofida creşterii  numerice  şi a supradotării  forţelor  de  ordine, acestea se vor dovedi  a fi tot mai  vulnerabile  în faţa avalanşei manifestărilor violente.  Dotarea cu arme  clasice  şi chiar  confecţionarea  de  arme  de  distrugere în masă  va fi  tot mai accesibilă  sociopaţilor. (Amintim atacul cu sarin  din 1995,  din Tokio, al   sectei Aum  - Adevărul suprem).   Ce efect  a avut  Proiectul Manhattan asupra japonezilor?   Ştiinţa  şi tehnologia vor  deveni pentru ei noua religie.                                                      După cel de-al doilea război mondial s-au   deschis   perspectivele  altor războaie,   pacifiste, anume  războaiele   economice.  Japonezii şi-au pus ştiinţa şi voinţa  lor creativă  de a le câştiga.  Şi  le-au câştigat, rând pe rând,  pe toate: războiul  textilelor, al automobilelor şi al roboţilor. Practic, după cele două  bombe de la Hiroshima şi Nagasaki,  Japonia pornea de la nivelul zero al economiei, iar şocurile petroliere nu au adus-o înapoi la acelaşi  nivel,  dimpotrivă au întărit-o.  ,,La sfârşitul războiului, Japonia, scria ambasadorul SUA, era complet ruinată, cu un venit pe locuitor în 1945 de 20 de dolari, considerat nivel zero. Zece ani  mai târziu, în 1956: 300 de dolari. Nivelul este cel al lumii a treia. Pentru ultima oară. Zece ani mai târziu, în 1967: 1000 de dolari. Este pragul considerat astăzi ca semnificativ pentru << punctul de decolare>>, al unei ţări spre dezvoltare şi este cifra pe care o atinsese, de exemplu Brazilia, înainte de criza petrolieră. În momentul primului şoc petrolier, cel din octombrie 1970: 1800 de dolari. Reiese că accelerarea, dublarea, sau aproape triplarea, se efectuează acum în trei ani. După al doilea  şoc petrolier   şi noua redresare, cel din octombrie 1973, şi în lunile în care are loc: 3600de dolari, după al treilea şoc petrolier  şi noua redresare, la sfârşitul anului 1979: 10.000 de dolari. Pentru prima oară  pe picior de egalitate cu America. În sfârşit, în 1980: 12.000 de dolari’’ (Jean-Jacques  Servan-Schreiber - Sfidarea mondială, Ed. Politică, 1982, pp. 213 - 214).      Micul bonsai a  devenit gigantul bonsai.  Japonia  a ajuns,  după cel de-al doilea  război mondial, prima putere economică  a lumii  şi în anii ’80 viza statutul de primă putere informatică. Un inginer japonez, ajuns preşedintele Keidanren-lui, pe nume  Toshiwo Doko va propune lumii occidentale,  cel mai  grandios  proiect, intitulat: Revoluţia ştiinţifică şi societatea de informaţie.  Prin acest proiect, Doko  invita lumea dezvoltată la transferuri de tehnologie către lumea a treia, contra petrol.              Acest moment Doko, al anilor optzeci  din secolul trecut, este, după opinia mea,  începutul globalizării. Instruit la şcoala filosofiei Zen, Doko are o viziune de ansamblu asupra lumii. El lansează lumii o nemaiîntâlnită viziune: ,,a dezvolta universul sau a pieri împreună’’ ( Jean-Jacques Servan-Schreiber  -  Sfidarea  mondială, p. 178).     

În bătăliile economice, inginerul Doko, avea reputaţia învingătorului absolut: toate  bătăliile  fuseseră câştigate de Japonia. Bondoc, lat în  spate, cu un cap  pătrăţos,  Doko pare a semăna, cu un judocan, spune autorul Sfidării mondiale,  sau, în opinia noastră,  cu un bonsai.            Doko propune  o reconstrucţie a lumii, nu pe energia petrolului  care este epuizabilă, ci pe alte resurse energetice - informaţie, comunicare, gândire.                     El îşi fundamentează teza pe  realitatea  japoneză, care nu are resurse naturale, ci doar o singură resursă: capacitatea minţilor noastre.   În aceasta a constat miracolul  japonez, în puterea calmului  şi  minţii  lucide? Nu!  Mai este ceva, ceva care  la multe popoare  începe să se desacralizeze,  odată cu globalizarea,  îndeosebi la noi la români - ataşamentul de glia strămoşească, dragostea de ţară  şi  sacralitatea   muncii pentru   reputaţia Japoniei. ,,Exista la japonezi, într-adevăr, un cult al muncii care depăşeşte înţelegerea noastră europeană. Japonezul nu lucrează numai pentru el însuşi, el are conştiinţa că lucrează şi pentru ţara sa, deci pentru Japonia, o entitate care este infinit mai importantă decât viaţa sa personală, o entitate transcendentă, ca să folosesc un termen filozofic, ceva care justifică sacrificiul şi conferă un caracter sacru muncii’’ (Matei Vişniec - Japonia un miracol, la ce preţ - România liberă, 29 august 2007).                                                                                      La fiecare shoku petrolier,  Japonia  a  renăscut  economic. Stagnarea a fost scurtă -  o pauză de redresare.  Orice criză, spunea Doko, trebuie obligată să dea naştere unei noi şanse.  Dar acest  inginer era aproape  necunoscut în lumea japoneză. Modest, el se ţinea departe de lumea reclamei şi a populismului.                                                                                                În acele vremuri, ca şi-n zilele noastre,  interferenţa  dintre concernurile lumii occidentale şi americane şi cele japoneze a  generat acte de corupţie. Guvernul  a  iniţiat o serie de anchete.  Un informator  l-a  indicat   pe preşedintele Keidanren-lui. Ei bine, poliţia, căutându-l la adresa indicată,  se aştepta   să vadă o  adevărată reşedinţă, în vreme ce acesta locuia într-un modest pavilion.                                                                                               Ancheta poliţiei a scos la iveală un om deosebit de tăcut, modest  şi auster.  Cu toate acestea,  viaţa,  la nivel înalt,  nu a fost lipsită de  corupţie şi  scandaluri sexuale.                 Japonia rămâne  stoică şi închisă, în pofida deschiderii internaţionale. Japonia  este  mereu paradoxală. Tentaţia  supremaţiei economice o face să  se îndepărteze de  stoicismul ei  funciar  şi de izolaţionismul ancestral. Japonia vrea să fie campioana globalizării. Dar, odată cu această deschidere spre cultura americană   şi occidentală este generată, în rândul  tineretului   japonez,  tentaţia  modului  de viaţă american şi occidental,  a plăcerilor interzise,  a  fructului oprit şi a consecinţelor nefaste ale acestora.

   

Bibliografie:

1.  Mircea Eliade - Istoria Credinţelor  şi ideilor  religioase, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000

2.  Matei Vişniec - Japonia un miracol, la ce preţ - România liberă, 29 august 2007 

3.  Jean-Jacques Servan-Schreiber  -  Sfidarea  mondială, Ed. Politică, Bucureşti, 1982

4. Victor Kernbach - Miturile esenţiale, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1978   

5.  Ioan Petru Culianu   -  Călătorii  în lumea de dincolo, Ed. Polirom, Iaşi, 2002

6. Mihai Eminescu - Poezii  - Proză literară, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1984

7. Dumitru  Constantin - Inteligenţa materiei, Ed. Militară, Bucureşti, 1981

8.  Roger Penrose - Mintea  noastră cea de toate zilele, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2006

Vasile  Anton Ieșeanu,  duminică, 23 ianuarie  2022, Iași 

STAT, CULTURĂ, SOCIETATE „De ce suntem noi românii mereu nemulțumiți și nefericiți?...

 

( eseu după articolul lui Christian Schenk  - Statul, Cultură și Societate,  sursa : https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/ 13 ianuarie 2022)

                        Starea de fericire individuală depinde, în mare măsură, de starea de fericire generală  a unei comunităţi, a unui popor,  iar această stare de fericire  generală este generată de cinstea şi corectitudinea clasei politice în relaţia  cu membrii societăţii şi a funcționarilor din instituțiile statului  cu cetățenii. Există o legătură  de interferență și mai cu seamă de  influențare   benefică reciprocă între STAT, CULTURĂ, SOCIETATE. Excelentul studiu al  eseistului și poetului Christian Schenk medic chirurg, poet, eseist, traducător trilingv și editor german de origine română și corespondent extern al Jurnalulului Bucureştiului exprimă   axiomatic  corelația STAT- CULTURĂ – SOCIETATE  „Am spus și scris în repetate rânduri că o țară se ridică prin cultură! Ce au ridicat marile imperii, ce a rămas în urma lor, ce ne-a făcut să devenim ceea ce suntem? Las această întrebare deocamdată retorică! Consecințele corupției asupra economiei, statului, a societății și a culturii sunt dramatice. Corupția împiedică dezvoltarea economică și socială, asigurarea unui sistem de sănătate și educație, distruge capitalul social și cultural suscitând astfel neîncrederea populației față de politică și administrație       Studiile culturale, sociologia artei și culturii, precum și părți mari ale studiilor culturale nu s-au dedicat, sau doar marginal, acestui subiect din motive programatice. Odată cu schimbarea teoriei culturale, științele sociale au reacționat la importanța a ceea  este reprezentat în reproducerea culturală a inegalității sociale. Cultura nu mai era înțeleasă ca suma normelor, valorilor și operelor unei națiuni sau ale unui stat/națiune, ci ca un ansamblu de simboluri, ritualuri și practici. Pe de o parte, acest lucru a făcut posibilă abținerea de la actualizarea matricei culturii stat-națiune prin științele culturale și sociale. Pe de altă parte, legătura dintre stat și cultură a rămas teoretic subexpusă. După Pierre-Félix Bourdieu (1930-2002, fost sociolog și filosof social francez, unul dintre cei mai influenți sociologi din a doua jumătate a secolului XX și profesor la École des hautesétudes in sciencessociales (EHESS) și la Collège de France) statul trebuie înțeles ca o bancă și administrator al capitalului simbolic, care garantează tranzacțiile de capital cultural. Există o producție simbolică a inegalităților sociale, deoarece formele simbolice nu numai că reprezintă inegalitatea socială, ci și o reproduc. Odată cu producerea efectelor etnicizante, statul produce în mod automat și o excludere.          Studiile culturale, sociologia artei și culturii, precum și părți mari ale studiilor culturale nu s-au dedicat, sau doar marginal, acestui subiect din motive programatice. Odată cu schimbarea teoriei culturale, științele sociale au reacționat la importanța a ceea  este reprezentat în reproducerea culturală a inegalității sociale. Cultura nu mai era înțeleasă ca suma normelor, valorilor și operelor unei națiuni sau ale unui stat/națiune, ci ca un ansamblu de simboluri, ritualuri și practici. Pe de o parte, acest lucru a făcut posibilă abținerea de la actualizarea matricei culturii stat-națiune prin științele culturale și sociale. Pe de altă parte, legătura dintre stat și cultură a rămas teoretic subexpusă. După Pierre-Félix Bourdieu (1930-2002, fost sociolog și filosof social francez, unul dintre cei mai influenți sociologi din a doua jumătate a secolului XX și profesor la École des hautesétudes in sciencessociales (EHESS) și la Collège de France) statul trebuie înțeles ca o bancă și administrator al capitalului simbolic, care garantează tranzacțiile de capital cultural. Există o producție simbolică a inegalităților sociale, deoarece formele simbolice nu numai că reprezintă inegalitatea socială, ci și o reproduc. Odată cu producerea efectelor etnicizante, statul produce în mod automat și o excludere[…]Corupția creează, de asemenea, ineficiențe, ceea ce înseamnă că serviciile și produsele sunt create mai scump decât este necesar sau de o calitate mai slabă. Cultura se duce cu toate acestea de râpă. În plus, nu numai cantitatea, ci și calitatea investițiilor publice suferă, deoarece, printre altele, cheltuielile din sectorul social și de infrastructură sunt în scădere. Acest lucru împiedică dezvoltarea durabilă a unei țări și capacitatea unui guvern de a efectua reformele necesare, de exemplu pentru o mai bună reglementare a vieții socialesau o birocrație mai rapidă. Nevoile de bază ale populației, precum accesul la educație, la serviciile de sănătate sau accesul la cultură, prin ignorarea acesteia, nu pot fi satisfăcute așa cum ar fi de așteptat. Există o lipsă a unei infrastructuri funcționale, care la rândul ei este un teren propice pentru o nouă corupție un cerc vicios! Cultura servește este importantă atât pentru a crea o identitate colectivă cât și pentru a identifica colectivul. Creația culturală servește, de asemenea, pentru a face față și a procesa experiența umană modernă. Acest lucru se aplică atât individului, cât și întregii societăți. Arta, cultura și educația culturală sunt esențiale pentru fiecare individ al unei societăți. Educația culturală deschide lumi și perspective noi. Educația culturală este una dintre premisele pentru creativitatea individuală și munca artistică care, fără ajutorul statului și cel al institutelor aferente, nu poate fi realizată decât în condiții îndoielnice! O țară se ridică prin cultură! Un guvern care ignoră cultura își duce țara spre o stare vegetală. Un stat care permite corupția și nepotismul în cultură, dar nu numai desigur, rămâne o țară mică fără o valoare pe plan mondial! S-ar putea face o listă întreaga cu toți aceștia dar, din păcate, spațiul nu permite!” (Christian Schenk  - Statul, Cultură și Societate,  sursa : https://www.jurnalul-bucurestiului.ro/ 13 ianuarie 2022).

Cu acest articol , publicat în www.jurnalul-bucurestiului.ro   autorul a pus degetul pe rana românilor, a românilor cât de cât cultivați și realiști care înțeleg ce legătură salvatoare pentru identitatea unei comunități există între stat, cultură și societate. Dar din păcate, „aleșii noștri” - politicienii români care ajung la butoanele puterii sunt prea egoiști și prea egocentriști să înțeleagă și să adere necondiționat la aceste mare proiect de țară europeană, pentru a ne menține în evoluția globalismului identitatea de neam și țară. Ce-ar trebui oare făcut să ajungă la românii cultivați și iubitori de neam și țară și care au influență asupra clasei politice în general și a celor de la guvernare în special? Poate bloggerii, poate televiziunile, poate scriitorii celebri, nu știu! Cât privește Ministerul Culturii, Institutul cultural Român , precum și USR au înclin să cred alte priorități politice și nu am prea mare încredere și speranță să adopte o strategie națională de trezire a conștiinței mioritice. Câți creatori avem? Doamne, e plin internetul de poeți și mai cu seamă de poete. Alex Ștefănescu a scris un superb studiu critic Cum te poți rata ca scriitor. Cred că orice creator literar, înainte de a publica o carte, ar trebui să citească acest studiu și să se autoevalueze cât de cât obiectiv. Chestiunea e că scăzut dramatic numărul criticilor literari care pot să confere o anume evaluare a valorii, un anume standard și de ce nu , chiar o anume orientare a creativității. Au dovedit unele țări ale Americii latine că e posibil să faci din literatură nu doar o artă ci și o afacere. Dar o țară nu se reduce doar la literatură. Îndemnul la muncă și creativitate, cercetare științifică dar și susținerea financiară pe valoare și creativitatea ar trebui să fie obiectivul oricărei guvernări democratice care guvernează pentru interesul general și nu pentru o gașcă de privilegiați. Sunt câteva state occidentale care au investit masiv în educație Germania, Franța și Elveția, dacă îmi amintesc bine și au creat o adevărată emulație și educație a tinerilor prin muncă și pentru muncă. Cum să nu-ți iubești patria când politica vizionară vizează viitorul tinerilor! De ce emigrează tinerii români , școliți pe banii statului român? Mă rog, unii spun că pleacă pentru El Dorado occidental, alții mai naționaliști, consideră că occidentul a dat cea mai grea lovitură dată estului prin importul de inteligență și forță de muncă calificată. Adevărul eu cred eu un complex de factori și cei mai numeroși care determină abandonul patriei, nu sunt nici banii, nici civilizația occidentală , ci mai cu seamă factorii psihic induși persuasiv de politicianismul clasei politice care determină o mare neîncredere și o mare dezamăgire tinerilor. Da , statul deține monopolul banilor , dar important este și cine din clasa politică deține statul. Mircea Coșea atrăgea atenția asupra pericolului care planează asupra României dacă nu se iau măsuri. Din păcate Coșea vorbește ca Moise în România.

                 „Dacă elveţienii sunt un popor fericit, atunci,  starea lor de fericire socială este generată de ,,civismul lor ridicat’’, respectul pentru celălalt, respectul pentru îndatoririle ce revin fiecăruia în comunitate,  de renunţarea ,,fără dramă’’ la egoismul individualist, pentru ca buna convieţuire  să fie posibilă.

            Această  atitudine civică, face posibilă creșterea  gradului de încredere, a,,sentimentului de comuniune socială”, cum spune Adler, respectiv ,,fidelitatea ,onestitatea,  înclinația spre conlucrare, interesul pentru stat, popor  și umanitate”, calități morale ce conferă  o anume stare de confort psihic, de bine și implicit de fericire  generală.     

În  comparație cu elvețienii, sub aspectul acestor criterii de evaluare a fericirii, noi românii suntem un popor nevrotic și profund nefericit. 

            O viaţă mulţumitor de prosperă  și  un popor educat  fac pe om mai tolerant faţă de erorile de guvernare  și ciar  actele de corupţie ale guvernanţilor, domoleşte ura şi reduce iniţiativele mişcărilor subversive extremiste care  generează anarhie  și haos social, propice instaurării dictaturilor.                                                                                        Este evident că  mişcările subversive, anarhice sunt iniţiate şi susţinute  din cele mai înalte sfere ale puterii, de   cei interesaţi în arogarea puterii dictatoriale  sub masca democrației.                                     

            De regulă, sunt  folosiți  „revoltaţii” nevroticii,   inadaptaţii şi  impotenţii sociali cronici,   canalia de pe uliți  cum bine   i-a numit Eminescu, mediocri  incapabili să acceadă  în lupta  dreaptă    competițională  la un anume statut de om liber și autonom, capabil să  se  realizeze cu ajutorul mijloacelor raţiunii  și inteligenței  un scop bun în viaţă. 

            Cele mai la îndemână  forme  pentru atingerea limitei de egalitate cu a celor sus-puşi, sunt  violenţa şi agresivitatea – lupta de clasă, care s-a dovedit totdeauna  în istorie, după ce scopul a fost atins,  iraţională şi absurdă.

               Cel  mai  lesne prind, la aceştia,  ideile mistice  ale ideologiilor.  Nu el este un incapabil social, ci societatea este nedreaptă. În rândul acestora se înscriu nevroticii a căror ambiţii depăşesc cu mult  posibilităţile şi suferă eşecuri sociale, sau cei  care îşi propun scopuri  mai presus de capacităţile lor şi, deci, imposibil de atins. Pentru nevrotici autoevaluarea este totdeauna   inflaţionistă, fie în sens depreciativ , fie în sens excesiv apreciativ.                       

             La elveţieni, guvernarea se identifică cu buna administrarea banului public.  Această atitudine de responsabilitate civică creşte gradul de încredere în funcţionarii din instituţiile statului, în clasa politică; atitudinea altruistă a clasei politice reduce la minim conflictul psihic şi elimină nevroza și revolta  socială.  (Vasile Anton Ieșeanu  - Eminescu, în zadar!)   

                 Autor: Vasile Anton Ieșeanu,marți 18 ianuarie 2022, Iași