Doamna
în negru păşea agale,
Ca
o mireasă palidă şi sumbră,
Marcată
fiind de drama vieţii sale;
Părea
acum, mai mult o umbră.
A
fost o frumuseţe răpitoare,
Pentru
bărbaţi a fost un panaceu;
În
şiruri cavalerii, în pas de defilare,
Veneau
să-i ceară mâna, dar ea voia... un zeu.
Astfel
respinse pe mulţi, din vajnicii bărbaţi,
Până-ntr-o
zi, când iată, cel aşteptat că vine,
Strălucitor
ca zeul, şi mândru între fraţi;
Numai
sânge albastru-i clocotea în vine.
Făcură
nuntă mare, cum alta nu mai fuse,
Căci
prinţul cel frumos era şi prea bogat,
Dar
de la nuntă, nici anul nu trecuse,
Şi,
mort era sărmanul, ucis la el în pat.
Şi
văduvă rămasă, provocatoare nadă,
Adesea
prin oraş era văzută;
Plimba
un câine negru şi fioros în zgardă,
Era
chiar doamna în negru, frumoasă şi temută.
Excitaţi
bărbaţii, ca taurii de sânge,
Pariuri
tot puneau pe seama ei;
Dar
văduva trecea trufaşă, ca cea care învinge;
Regina
frumuseţii, în liota de femei.
Atunci
poposi din ţări străine,
Bărbatul
cam trecut, dar putred de bogat;
Parcă
chemat de tainice destine,
Cu
doamna în negru, îndată s-a-nsurat.
O
vreme amândoi au dispărut
Spre
alte zări, prea bine cunoscute.
În
luni de miere au petrecut,
Tot
ce-i permis doar lumilor avute.
Pe
insule exotice, ca Eva şi Adam;
Pe
mări cu yaht-uri mari de lux
Au
petrecut în ritmuri de tam-tam;
Până
iubirea ajunse la reflux.
Atunci
se petrecu, un fapt divers,
Pe
când stăteau la proră şi priveau în zare,
Iar
bărbatul, tandru, îi şoptea un viers…,
De-o
forţă nevăzută fu aruncat în mare.
Şi
mai bogată acum, făcu întoarsă cale,
Din
nou se îmbrăcă în straiele cernite.
Bărbaţii
iarăşi îi dădeau târcoale,
Chemaţi
de erotismul ei fierbinte.
Un
tânăr cam necopt, şi prea puţin bărbat,
De
doamna în negru, se îndrăgosti pe dată.
După
o lună, fu găsit de-o creangă atârnat,
Chiar
sub balconul doamnei, de propria-i cravată.
Un
detectiv incoruptibil, dar prea puţin subtil,
A
anchetat-o iar, pe doamna-n negru;
O
fi crezut sărmanul c-a prins la ea un fir,
Da-l
prinse ea, pe omul cel integru.
Acesta
fu cuprins de-o dragoste târzie...,
Chemat
de bizara ei magie îşi urmă destinul;
Dar
inima slăbită îl deturnă-n pustie...,
Când
doamna în negru îi arătă sublimul.
Se
duse buhul despre această doamnă,
Cum
că era-ntruchiparea unui vechi blestem.
Pe
când era fecioară, fu violată într-o toamnă
De
nişte derbedei, cu viaţă de boem.
De-atunci
se furişase, în conştiinţa ei,
Un
diavol hâtru şi hărşit în rele;
Cum
vedea bărbatul i se aprindeau scântei,
Şi
luciri drăceşti, ca la albe iele.
Avea
o forţă malefică, devastatoare,
Şi
nimeni nu putea ca să-i reziste,
Iar
moartea bărbaţilor, mereu îngrozitoare,
Îi
produceau orgasme voluptoase şi sinistre.
Doamna
în negru e răzbunătoarea
Fecioarelor
- a celor pângărite,
De-acei
bărbaţi ce n-au nimica sfânt sub soare,
Şi
nu le pasă de florile strivite!
Autor : Vasile Anton Ieșeeanu, luni 5 septembrie2022, Iași
.
