La o întâlnire cu ideile
La Vasile Anton aş vorbi, în primul rând, despre un suflet care se oglindeşte, în scris,
plin de încercări şi întrebări; despre o tensiune a adâncimilor şi o privire
proiectată diametral opus, în celest. E multă erudiţie şi, mai ales inter şi
transdisciplinaritate. Din primele pagini, scriitorul se recomandă ca venind
din bibliotecă. Dar şi din viaţă. Şi lumea aceasta din care vine nu-l lasă
indiferent. Iese în afară să explice, să-şi explice, să se explice.
Apoi, Vasile Anton are metodă de lucru bine
structurată. Eseurile sale sunt demonstraţii de logică, de formulări
silogistice solide, greu de de construit, întotdeauna fundamentate cu rigoare
ştiinţifică.
Deşi aparent disparate, subiectele abordate au un ce comun, o subtilă legătură şi
simbioză: sensul existenţei şi dimensiunea umană. O gradare a zonelor abordate,
de la ancestral, la actual, de la general la particular desenează un traseu
unitar al preocupărilor sale care se finalizează într-o interesantă luminare
filosofică. Titlurile sunt aparente. „De ce trăim? De ce murim?”, spre pildă,
nu e nicidecum o lamentaţie, cum ar putea părea, ci o plină de substanţă
incursiune în fundamentele fizice şi metafizice ale vieţii ca dat natural, o
asumare lucidă a destinului temporal al omului şi nu întâmplător, îmi place să
cred, volumul se finalizează cu un text care îmbracă toate eseurile în ceea ce
se numeşte „Farmecul vieţii”.
De altfel, în eseurile despre ceea ce numim
îndeobşte „miracolul asiatic”, japonez în cazul de faţă, Vasile Anton ne
trimite spre meditaţie către o filozofie autentică de viaţă, într-o lume care valorizează cu multă
responsabilitate timpul şi resursele, spaţiul şi valorile cu adevărat
autentice. Legate cu paginile despre geniul Eminescian, introspecţiile despre
Japonia şi destinul ei ne trimit la dimensiunea fundamentală a existenţei
umane: asumarea destinului prin creaţie.
Deloc întâmplător, Vasile Anton abordează, cu
acuitate, subiecte aparent banale din cotidian, cum e cel al unei profesoare
nevrozate şi îndrăgostite de o vedetă mass-media, sau „cum să trăieşti (ca
femeie n. n.) cu un homosexual”, în tot acest mozaic încercând explicarea
raţională şi nu denigrarea subiecţilor.
Textul care dă titlul cărţii, „Cum să scriu un
eseu…”, este o superbă demonstraţie de volum de cunoştinţe şi ordonare a acestuia
într-o matrice raţională. Un spectacol de argumente se derulează pe o scenă a
gândirii cu scopul de a demonstra că omul are în determinările sale de fiinţare
înclinaţia către analiză şi hermeneutică, demonstrând că prin analiză profundă
fiinţa îşi întemeiază creaţia şi o valorizează. Textul rămâne, de altfel, şi un
model teoretic referitor chiar la titlul. Chiar aşa! Cum se scrie un eseu? Un
răspuns vine şi de la Vasile
Anton…
Interesante sunt, la acelaşi nivel, abordările
referitoare la sexualitate în toată complexitatea ei umană, de la firesc, la
deviant, de la necesarul natural la excesul maladiv şi provocator de drame
insurmontabile. Şi, în general, tot ce ne propune eseistul, chiar dacă ţine de
problemele eterne ale umanităţii, are oricând alte şi alte posibilităţi de
interpretare şi mereu noi răspunsuri. Aşa cum e firesc, într-o lume care îşi
construieşte, de la o generaţie la alta, noi repere, noi valori.
Am parcurs o carte plină de bucuriile pe care ţi
le oferă o nouă perspectivă hermeneutică. Fără îndoială, Vasile Anton nu ne
spune lucruri necunoscute, nimeni nu are cum să o mai facă, deocamdată, dar le
spune cu claritate, cu argumentaţie şi, mai ales, cu pasiune. E afectat de ceea
ce scrie, în sensul că lumea acestei cărţi e asumată până la explicit de
autorul ei. Care scrie apăsat, convingător şi pasionant.
Vasile Anton intră în literatură cu o tuşă
vizibilă, rezistentă şi ne crează deja un orizont de aşteptare. Acela al
viitoarelor gânduri pe care va dori să le scoată în lume…
Liviu APETROAIE
Iaşi, octombrie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu