Discurs nerostit cu ocazia premierii la Festivalul Internațional „Titel Constantinescu” din 5 septembrie 2015, la Râmnicu Sărat

Discurs , cu ocazia  decernării   premiului „CC Datculescu”,  în cadrul Festivalului internațional de  Literatură „Titel Constantinescu”,   ediția a VIII-a la Râmnicu Sărat.     

Am  deosebita onoare să  salut cu  bucurie  inimoasele  și generoasele  noastre  gazde,  poetul  Constantin  Marafet  și  criticul literar Mioara Bahna  alături de toți invitații  și participanții   la acest   festival.

 Mă simt onorat să fiu alături de  poetul Dan Mircea Cipariu,  romancierul Emilian Marcu,   poetul Viorel Dinescu,  eruditul eminescolog, profesorul  Theodor Codreanu și  neobositul   academician  Vasile  Tărâțeanu.

Cu  sinceră condescendență salut pe premianții  concursului  celei de-a  VIII-a  ediție a  Festivalului Internațional de Literatură  „Titel  Constantinescu”.

 Fără îndoială, n-aș fi reușit  să scriu eseul  - Libertate în  iadul de lux, dacă  nu citeam cele trei romane ale lui Emilian Marcu, Iadul de lux, Suburbii municipale și Tobele mute  și dacă nu l-aș fi cunoscut pe maestrul  ideilor, Isaiah Berlin. Scrierea eseului  a pornit  practic de la  întrebarea pusă de Emilian Marcu  în  romanul Tobele mute  - „Ce este libertatea?”  

  Berlin este istoric al ideilor și filosof britanic, emigrant din lagărul comunist sovietic. Obsedat de  libertate, a scris  cinci  eseuri despre libertate. El  a definit  libertatea drept  „capacitatea de a  alege, așa cum vrei să  alegi, fără  să fii  constrâns,  brutalizat sau înghițit de vreun  sistem…” 

Libertatea  umană, aș defini-o, mai scurt,  drept   refuzul  unui  individ  de-a accepta  nedreptatea,  oricare ar fi sistemul   politic în care  viețuiește.  Nedreptatea  înseamnă abuzarea semenului de alt semen, indiferent de funcția politică, administrativă, economică sau socială  pe care   o îndeplinește în  societate.

 A accepta  o nedreptate, comisă de o autoritate publică,  fie  că  represiunea  se exercită asupra  mea, fie asupra unui alt  semen, înseamnă a  fi de acord cu  atentatul la libertatea individuală. Dacă dreptate  nu e,  nici libertate nu e.  Acest slogan, ce  revine  ca  un leitmotiv la finele  fiecărui  capitol,  e ideea  fundamentală  a  eseului  meu. Relația dreptății   cu  libertatea  este,  fără îndoială,  o relație de condiționare morală a  unei  societăți.

Dreptatea, moralitatea, libertatea sunt cele trei categorii fundamentale ale  existenței  umane  care  se intercondiționează  reciproc, fără de care  omul își pierde  demnitatea de ființă   rațională, iar societatea este grav tarată și  greu funcțională.                 

Toate aceste categorii se leagă  într-un amplu  complex social. Individul   se   poate adapta sau nu condițiilor  justiției impuse de regimul politic în societate.  Oamenii morali, care nu acceptă  nedreptatea  -    aricii, cum îi numește Berlin, în  eseul Ariciul și vulpea,  vor adopta  tactica  libertății  negative, a  apărării demnității și libertății lor, cu orice preț , chiar cu prețul vieții.

Cei mai mulți oameni, indivizii-vulpi  cum îi numește aceleași filosof, vor adopta   tactica  oportunistă. Oportunismul este  tactica vulpii,  aceea a supraviețuirii  cu orice preț, chiar cu prețul   pierderii  statului de  om. Cei mai mulți  dintre noi asta facem, cheltuim mari energii spirituale și materiale  în  arta  oportunismului.

 Înțelepciunea  populară   românească  afirmă despre morala  oportunistului  două  celebre  proverbe:   fă-te  frate cu dracul   și   capul plecat sabia  nu-l taie. 

Creangă,  în  Povestea lui Harap-Alb,  ne avertizează asupra sensului ascuns  și subversiv al acestor  proverbe. Acceptându-l pe spân ca frate, Harap-Alb devine slugă, iar, la urmă, când  spânul nu mai are nevoie  de el îi taie capul.     

Toleranță la rău  și la  nedreptate face  din  noi românii poporul  cel mai vulnerabil.  De altfel, după cum veți  vedea în eseu, dacă veți avea răbdarea să citiți, am identificat  poporul român cu Harap-Alb și pe politicienii noștri cu omul spân. Din aceste considerente  găsesc genială intuiția lui  Creangă. E ca  și cum  povestitorul moldovean  ar fi   cuprins  societatea românească în această poveste.                                  

Oamenii-arici refuză  înjosirea, supunerea, nedreptatea, decăderea  în subuman. Nu abdică  de la demnitatea de om.  Dacă sunt om cu mintea  întreagă  sunt propriul   meu stăpân.  

Un  regim democratic oferă individului această mare șansă să-și păstreze  demnitatea de om. În regimurile totalitare, cu certitudine, după  cum istoria a consemnat, cel care a încercat să  nu abdice,  de la demnitatea de om,  a fost  exterminat.                           

Și în regimurile democratice se pot  petrece  asasinate  politice. În general,  oameni-arici, oameni cu adevărat demni, refuză  să-și plece capul, să facă  sluj  și să accepte  nedreptatea  unei puteri  abuzive.

În  această paradigmă se  încadrează Eminescu.  Poetul a fost o personalitate-arici, un  mare moralist al României și al lumii afirm eu și, din această cauză, a fost  asasinat. De  altfel, în mod bizar, toți   marii moraliști ai lumii, Socrate, Isus, Gandhi  au fost asasinați.     

Că Eminescu a fost asasinat nu există dubii. Salut, cu această ocazie, pe  dl.  profesor  Nicolae Georgescu,  un neobosit  căutător al adevărului  istorico-literar, a  cărui carte,  Boala și moartea lui  Eminescu, dezvăluie cu acribie conjurația politică  antieminesciană care a dus  la închiderea poetului, în mai multe rânduri, la casa de nebuni  și, în cele din urmă, la  asasinarea acestuia.

În aceeași  ordine de idei, nu pot  să  nu amintesc  excelentele   microeseuri   moraliste  ale lui Theodor Codreanu  din  Fragmentele lui  Lamparia.  Expun   aici  citatul lui Jean Marie Le Pen, consemnat  în această carte: „Aveți  o țară prea  frumoasă  ca s-o puteți  păstra fără luptă.”

  „Dar cine să mai lupte pentru ea? ”   întreabă  cu amărăciune  profesorul Theodor  Codreanu.  Țara asta-i prea frumoasă, cum alta nu-i, așa că e  mult râvnită de vecinii noștri de la răsărit și apus. Din această  pricină vecinii, mai apropiați  sau mai depărtați,   fac tot ce le stă în putință s-o ia cu japca  sau  s-o cumpere,  pe te miri ce, cu bucata. Cine să mai lupte când România  e deja ocupată?!...   Poate   generațiile viitoare vor lupta.  Dar cu ce  sacrificii umane  și materiale?

Pe  românii din  generația anului  1940, lașitatea politicienilor malformați  de corupție și defetismul Consiliului de coroană care a decis cedarea fără luptă a  Basarabiei  și  Bucovinei,   i-a costat  enorm.  Străbunii  noștri - bunicii și tații  noștri au luptat,  nu  pentru  ei  înșiși, nu pentru noi generațiile care i-am urmat,  ci, în modul cel mai absurd,  pentru nemți  și  apoi pentru ruși. Atâta sânge  vărsat… pentru cine?!  

Și ce sacrificii  umane și  materiale, ce colosale despăgubiri de război  a trebuit să suportăm și ce sferă roșie ne-a ars ca  un fulger  globular timp de  aproape jumătate de veac!  Câte drame  și tragedii umane  ar  fi fost evitate dacă  politicienii noștri ar fi avut o câtime de demnitate. Fără îndoială,  românii ar  fi fost  învinși,  dar vorba lui Coșbuc din poemul Decebal către popor: „Dar nu-i  totuna leu să mori. Ori câine-nlănţuit.”  Și Franța  și Polonia au fost învinse,  dar măcar și-au păstrat demnitatea.   

Oare cedarea  teritoriilor  fără luptă  nu  a fost un atu istoric  pentru vecinii noștri prădalnici. Evident că, lașitatea actului cedării fără luptă,  le-a indus  multora ideea „dreptului  istoric”  asupra   provinciilor noastre  românești.                                             

Corupția la nivel înalt  a generat  politica  defetistă a cedării fără luptă  a  pământului  românesc.  Acest complex de factori negativi, pe lângă faptul că a deformat  percepția  occidentalilor despre  noi,  i-a făcut să ne  privească ca pe un popor  laș, a indus în mentalul cancelariilor europene ideea unui stat român artificial constituit, îndrituind  propaganda rusească să afirme  pe toate canalele, diplomatice  și mass-media, despre  „dreptului  istoric” rusesc   asupra  provinciilor  românești  ocupate. 

După  ultimatumul sovietic din 26 septembrie 1940,    moment în care   Basarabia  și Bucovina au fost cedate fără luptă, s-a declanșat asupra României o adevărată vânătoare, asemenea haitelor de hiene. Ungaria a cerut retrocedarea Ardealului, Bulgaria a Cadrilaterului.  Și ce-a urmat se știe…   teroarea  hortistă în  Ardeal  și cea sovietică în Basarabia și Bucovina.     

Frații noștri de peste Prut, poeți de la Chișinău și  Cernăuți,  încă  din perioada ultimatumului sovietic  și  până  în zilele noastre  își  strigă  disperarea în poeme.  Dar cine să-i audă  în România? Academicianul Vasile Tărâțeanu nu mai știe care e  harta reală a României,  ar vrea s-o redeseneze pe cea adevărată  dar nu mai  poate.    

Toate acestea sunt acum istorie,  răul  a  devenit realitate, dar ce amprentă  defetistă  și nefastă a pus, asupra  mentalului mioritic colectiv, politica noastră conciliantă!

Cedarea fără lupte a dus la sfâșierea,  practic, a  unui popor care își  regăsise, istoric,  spațiul vital. A fost o  grea și tragică  pierdere pentru noi românii.  Și nu știm când  vor fi reparate  greșelile  trecutului.

Ce  fel de  stat  e acesta  care  nu-și apără  cetățenii?! E ca și cum  un   tată   nu și-ar apăra propria gospodărie și progeniturile sale  de  agresiunea vecinilor.  Suntem o mică   insulă latină   într-o mare slavă.  Ar trebui să nu uităm  nici noi și mai ales să  nu uite  politicienii, asta!                                    

Regret că nu am beneficiat pentru  scrierea  eseului  meu de cartea lui  Theodor Codreanu, Basarabia  sau drama sfâșierii   și cea a Linei Codreanu - Viața ca o poveste, lagărul – un coșmar. Eseul ar fi fost cu siguranță  mai scurt, dar mai profund. Poate la o nouă  ediție…                                                                    

Cea mai mare dramă  pentru românii  generației celei de-a doua mari conflagrații,      au fost lagărele staliniste. Viața din lagărele  staliniste  din Siberia,   descrisă, de  romancierul  Emilian Marcu  în Tobele mute, cu un realism  atât  de  viu, încât  cititorul nu lasă  cartea din mână  până nu o termină, e una din tragediile ce s-au repetat  în aproape toate casele românilor.         

Povestea părinților lui Ion Alnimănui, luați  cu forța de  masa de cununie, e o   poveste de un  teribil  tragism, trăită de sute de  mii de români în lagărele staliniste. 

Dacă  istoria se  va   repeta   în spațiul nostru mioritic, reiterarea ei nu va fi   cauzată de un fatalism metafizic, ci pur și simplu de  starea  mentală de idiotes a politicienilor noștri. Libertatea individuală înseamnă a trăi într-o societate fundamentată pe dreptate. Dacă  dreptate  nu e, nici libertate  nu e!

Vasile Anton Ieșeanu, 9
 septembrie 2015,Iași