Schadenfreude - Plăcerea sadică...

Foto;: Adrian Bușu  -   Critic  ro.  

„Cum au putut fi atât de cruzi încât aveau în priviri „chiar o plăcere sadică”! Cum e posibil ca omul tânăr al secolului al XX-lea să simtă față de alt semen, om ca și el, chiar dacă e de altă etnie, plăcerea sadică când comite răul asupra celuilalt? De unde vine această plăcere sadică?! De la puterea armei sau de la infailibilitatea conferită de uniforma militară?! Oamenii de cultură germani au exprimat semantica acestui fenomen prin expresia Schadenfreude - care este tradusă în limba română prin sintagma - „plăcere bazată pe nefericirea altuia.”

Eliade a fost primul dintre scriitorii români care a observat acest comportament sadic la tineri, pe care l-a descris surprinzător de plauzibil în romanul Huliganii. Romanul Huliganii dezvăluie o lume a tinerilor fără credință în familie, prietenie, iubire, fără milă pentru aproape, fără respect pentru cuvântul dat. Huliganii trăiesc doar pentru exaltarea instinctului primar al sexualității ca esență a vieții. Sunt tineri între 18 și 25 de ani, nonconformiști, nihiliști și solipsiști - „eu sunt totul!” zic ei – „sunt alfa și omega în această lume”; lumea începe cu mine și se sfârșește cu mine! Când mintea cantonează în instinctual, spiritul umanului se atrofiază.

Plăcerea sadică comportă în sine o doză de invidie și un complex de inferioritate. Plăcerea sadică observată de săteni în ochii acelor copilandri înarmați era generată de invidia pe fericirea celor doi (mirele și mireasa aflați la masa de cununie) și complexul de inferioritate față de starea lor. A le strica momentul de fericire, la care ei nu aveau acces, ce plăcere mai mare pentru niște puștani înarmați?! Nemții i-au invidiat pe evrei, deși se credeau o rasă superioară. Rușii pe ucraineni și pe români, deși se cred superiori. Manifestările sadice ale tinerilor unguri în Ardeal, după Dictatul de la Viena, dar și cruzimile săvârșite la revoluție dovedesc nu doar frustrări etnice, ci invidie și un complex de inferioritate.

Actele criminale săvârșite nu pot să nu provoace mentalului soldaților executanți conflicte psihice, mustrări de conștiință, numite de vechii greci erinii sau eumenide. Toate aceste mecanisme psihice răzbunătoare, prin chinul psihic indus celor care comit fapte criminale, era atenuat, în cazul nemților și rușilor, cu alcool. Bravilor eroi ai SS care împușcau evrei li se dădea bere, soldaților eroi ai NKVD–ului votcă. Drogul alcoolului îi menținea într-o permanentă stare de abrutizare: așadar crima devenea o plăcere sadică, un joc crud de copii.

Paradigma omului nou promovat de ideologii și regimurile extremiste s-a dovedit a fi, nu omul suveranității morale, ci individul dezumanizat, eliberat de orice morală, individul pe care, sociopatul politic, înarmându-l, l-a situat, ideologic, dincolo de bine și de rău.

Tinerii români din zilele noastre, la fel ca cei din perioada interbelică, descriși de Eliade, pornesc în viață cu o doză de scepticism și pesimism, tot mai mare, față de învățătură și cultură. Există o repulsie tot mai manifestă față de carte. Cine are carte, azi nu mai are parte! Ce rost mai are să-mi bat capul, să-mi tocesc coatele, să învăț, dacă promovările se fac într-o competiție acerbă, exclusiv pe baza cumătriilor politice?! Cultura vizuală satisface mai mult decât cuvântul scris, căci, nu-i așa, imaginea face cât o mie de cuvinte?! Jos cultura scrisă! Aruncați cărțile în ghene! Sau, dați-le foc, ca naziștii!(Fragment din eseul  Libertate în iadul de lux)    

Vasile Anton Ieșeanu, 9 septembrie  2015, Iași