FILOZOFII OAMENILOR TÂMPI ȘI PAȘNICI

DICTATURILE - SISTEME POLITICE DETERMINISTE; DEMOCRAȚIILE - SISTEME POLITICE RELATIVISTE

                 Chiar şi pentru cei pentru care destinul este o istorie care se repetă, un cerc de familie de genul lui Sisif, nu există o identitate cu a predecesorilor, aşa cum nici pentru firul de iarbă nu este identic cu cel din anul precedent.

              Eterna reîntoarcere observată de stoici, nu este o reîntoarcere fatalistă, o întoarcere în cerc, cum credeau ei, anume că universul ar relua identic același șir de evenimente. Acest lucru a fost, de altfel, sesizat de Nietzsche în faimoasa sa capodoperă Aşa grăit-a Zarathustra, în viziune simbolică a păstorului gata să înghită şarpele care îi intrase în gură în timp ce dormea. Zarathustra strigă să-i reteze capul cu dinţii. Astfel, susţine Nietzsche, roata implacabilă a destinului poate fi schimbată prin biruinţa omului asupra fricii în faţa existenţei şi prin voinţa de cunoaştere.

Eminescu a exprimat și mai expresiv ideea eternei  reîntoaceri  în poemul Glossă „Vreme trece, vreme vine / Toate-s vechi și nouă toate”; Dar putem considera, la fel ca Hegel, istoria drept o mișcare într-o vastă spirală? Ideea hegeliană vede istoria ca pe „o luptă perpetuă a unor forțe spirituale încarnate în instituții, biserici, rase, imperii, state naționale, când indivizi cu o statură supraumană – figuri istorice de dimensiune universală – cu un geniu îndrăzneț și necruțător, dominatori și plini de dispreț față de neînsemnații lor contemporani.” (Isaiah Berlin – Cinci eseuri despre libertate și alte scrieri)

                Dimpotrivă, Marx nu vede o luptă a spiritului și o materialității acestei lumi; lupta de clasă, materialistă, a unor grupuri împotriva altora. Ambii gânditori germani nu iau în calcul indivizii umani bărbați și femei, tineri și bătrâni, adolescenți  și  maturi,  oameni obișnuiți, prinși în vârtejul acestor lupte ale istoriei. Cei doi au multe analogii cu darwinismul social. „Atât Hegel, cât și Marx, scrie Berlin, evocă imaginea unor oameni tâmpi și pașnici, în mare parte inconștienți pe care îl joacă în istorie…”

Milan Kundera  în eseul  Arta romanului,  prea ideea din Procesul lui Kafka ( roman-parabolă ce anticipa sistemele concentraționare)    reproduce mirarea acestui autor care  întreba dacă sistemele sociale  deterministe, ca forțe  exterioare covârșitoare pentru individ uman,  mai lasă vreo portiță de libertate pentru mobilurile sale  interioare, mobiluri care într-un  sistem relativist democratic  determină comportamentul individului. „Dar, mirarea lui Kafka nu se află aici. El nu se întreabă care sunt   motivațiile interioare care determină  comportamentul omului. El  pune o întrebare radical deosebită: care mai sunt posibilitățile omului într-o lume în care determinările exterioare au devenit  atât de covârșitoare, încât mobilurile interioare nu mai contează deloc.   
           Oamenii  „tâmpi  și pașnici” sunt   oamenii   unei comunități  asupra căreia acționează sistemele  deterministe (comuniste și fasciste), aduși    la nivelul de  turmă (poporul)  și păstorul (dictatorul). Asemenea  tipologie de om nou  a dorit să  realizeze comunismul.                                                               

               Pe aceste viziuni  ale  filozofilor  germani, în speță Hegel  și Marx,    s-au construit marile ideologii ale lumii - fascismul și comunismul. Omul de rând, ființa umană, nu mai reprezenta nimic sau aproape nimic, cel mult o simplă piuliță în marele angrenaj social, de care conducătorii se puteau lesne lipsi. 
             Așa au fost inițiate, prin „genialitatea” celor doi gânditori germani, premisele creației prin distrugere. Omenirea secolului al XX-lea fost martoră a distrugerii săvârșite de fascism și comunism în proporții apocaliptice și moartea a milioane de oameni. Lagărele de exterminare naziste și sovietice vorbesc de la sine de „marea forță care este creatoare, prin chiar spiritul său distructiv”, viziune exaltată de Nietzsche și Bakunin.(fragment din eseul LIBERTATE ÎN IADUL DE LUX )

 Vasile  Anton Ieșeanu,  27 decembrie  2015, Iași 

Un discurs aproape filosofic

Pe vremea  când eram  tânăr   și  nemuritor  nu mă gândeam să scriu, când  am început să îmbătrânesc și să mor în fiecare zi, m-am   gândit  să scriu, să rămân  nemuritor.                                                                                               Ce să scriu la o vârstă așa de înaintată?  Să scriu poezie nu se cădea. Deși  cei mai mulți au  debutat cu poezie lumea  ar fi  zis  despre mine  că m-am  scrântit  la bătrânețe.  

Așa că, am considerat că  cel mai potrivit pentru  vârsta  mea era eseul  filosofic și am  debutat cu cartea Cum să scriu un eseu…

 Femeile, mai cu seamă, debutează cu  poezie. Firi  romantice,  tânjind după  iubire, ele  vor  să rămână mereu  adolescentine.

Hegel spune că  filosofia este ultima treaptă a spiritului. El se referea  la   rațiunea  pură  al lui Kant. Eseul e   prima treaptă  a  ultimei trepte a spiritului, adică  e  clasa întâi a filosofiei.                                                                 Cei mai  mulți  cititori ai mei  au fost medici. Când  mergeam  la  medic îi dădeam o carte. Era o mică păcăleală, ca să evit să-i  dau bani.             

 Cum,   odată cu   îmbătrânirea,  am mers din ce în ce mai des  la medici, cu ei  mi-am  lărgit numărul de cititori. Unul dintre ei  a spus   despre cartea mea că este interesantă; în   mentalul  medicului   poate  fi un caz interesant de  boală.                                                                      

 Un chirurg   mi-a zis că e o carte  practică. Nu am înțeles dacă e malpraxis sau benepraxis.                                                                                                 Criticul  cel mai vizionar al  cărții mele este o necititoare. Nepoțica mea, Ligia, pe  când  era  în clasa a doua  a mers la librărie,  împreună cu colegele ei, să cumpere  cărți. Colegele ei  au cumpărat  cărți  pentru copii; ea a cumpărat cartea lui Noica  -  Despre lăutărism.                                               

   Intrigată, vânzătoarea   i-a spus: „e o carte de filozofie.  Citești tu  așa ceva?”  „Am cumpărat-o pentru bunicul meu. El e filosoful  familiei…”                                                         

Vasile Anton Ieșeanu, 6 august 2015, Iași                                                                                                      

Atentate teroriste sau despre misterul numărului fatidic 11

Parlamentul European a declarat  ziua de 11 martie  "ziua victimelor terorismului".  De ce data de  11 martie a fost declarată  ziua victimelor terorismului? E doar  o coincidență  sau numărul 11 este fatidic și fatalist?   Este mai fatidic și mai fatalist decât numărul ghinionist 13?!                                              

Primul atentat   terorist, din acest secol, a avut loc , la 11 septembrie 2001, asupra celor  două turnuri emblema a SUA. Al doilea  atentat  a avut loc la 11 martie 2004, asupra trenurilor  din Spania, în gara Madrid. Al treilea atentat  din sudul Franței, a început în ziua de 11 martie cu împușcarea unui soldat la  Toulouse.

  

Citește  și

http://blogulluianton.blogspot.com/2012/03/noul-ipad-al-lui-apple-se.html

Urmăresc,   atentatorii,   zile cu semnificație importantă pentru ei?!

Observăm că aceste  date se află, din  punct de vedere al timpului astrologic, exact diametral opuse.                                                                  

  După atentatul din 11 septembrie 2001, cel mai căutat cuvânt pe Google a fost  Nostradamus. Noi nu l-am căutat pe Google, ci în  Istoria filosofiei oculte, scrisă de Alexandrian. O mulțime de   comentatori, scrie Alexandrian, au încercat să pătrundă  enigmele din sibilinicele sale Centurii. Una din cele o mie de centurii mi-a atras atenția. 

În anul  o mie nouă sute nouăzeci și nouă și șapte luni

Din ce veni-va un mare Rege de spaimă

Învia-va el pe  marele Rege de  Angoumois

Înainte, după,  Marte  domni-va cu bucurie

 O mie  nouă  sute  nouăzeci și nouă  și șapte luni, ar putea  fi  prin extensie 2000  și  șapte luni.  Este posibil, ca timpul, să nu fi fost pentru Nostradamus,  la acea vreme,  calcul cel mai exact.                                         

Ceea ce șochează  însă este cel de-al doilea vers: ,,Din cer veni-va  un Rege de spaimă.” Alexandrian presupune  că acest vers are semnificația   unui puci militar sau un atac terorist.                                                             

Nostradamus a avut  o serie  de  viziuni despre viitor în stare de autohipnoză , dar el le-a conceput după cultura timpului său și nu al nostru. Straniu  rămâne însă  acest vers ,,Din cer veni-va un Rege de spaimă”.                     

Lovirea celor două turnuri din cer (cu avioane americane deturnate)  a provocat o spaimă aproape globală. Alexandrian este sceptic  în ceea ce privește viziunile  lui Nostradamus asupra celorlalte secole de după el.                                    

Dar pentru noi, după experiența  atacului terorist de la 11 septembrie 2001,   rămâne șocant acest vers:  ,,Din cer”  și  ,,Rege de spaimă” și ultimul :   ,, Înainte, după,  Marte domni-va cu bucurie”.                                                

Acest  ultim  vers  induce  o   previzibilă  profeție asupra înmulțirii actelor teroriste în lume.  După cum  istoria a dovedit, după atentatul terorist   asupra celor două turnuri gemene,    actele teroriste s-au înmulțit, înviindu-l după  lovitura de la  11 septembrie  2001, pe acest Rege al terorii , numit de Nostradamus  - Angoumois.                                                                                Cum Nostradamus  obișnuia să anagrameze numele și denumirile (spre exemplu Paris era numit Rapis)  e greu de dezlegat enigma acestui Rege, dar   pe acest   Rege al Spaimei,  noi îl definim ca fiind Terorismul.                                

Dar nu  profețiile lui Nostradamus intenționăm  să le analizăm ci coincidențele   bizare ale  numărului 11                                                                                                                                
         Oare nu trebuie luate în  calcul aceste stranii coincidențe ale numărului 11? 

Științele  și filozofia epistemologică  se  fundamentează   pe probe  indubitabile, în  speță  pe experiment, dar filozofia ocultă ne îndeamnă să  aruncăm o privire  dincolo  de experiment. Viziunea  filosofiei oculte se bazează pe Mathesa.                                                                                            Mathesa  provine  din grecescul mathesis și  însemna  învățătură.  Mathesa  a inspirat   pe teologii creștini  și pe  ocultiști să  îmbine metafizica și matematica spre a defini  viața  în Univers.                                                                   

Primii specialiști în mathesis au fost preoții. Există numeroase probleme, scria  episcopul Juan Caramuel, în  Mathesis audax (1660), în filozofia divină care nu pot fi înțelese fără mathesa.   În scopul demonstrării adevărurile  teologale, acesta s-a folosit de  logaritmi  și figuri geometrice.

La criticile aduse de filosofi, mathesa a fost abandonată. Dar, în prima jumătate a sec. al XIX-lea medicul german  Malfatti de Montereggio reînvie mathesa cu ajutorul doctrinelor indiene.                                                      

Principala regulă care trebuie respectată este  sugerată de TomaʼAquino, anume că  primele numere sunt importante. Cu cât  un număr se depărează mai  mult de unu, spune  filozoful dominican ,  cu atât  mai mult se afundă în materie;  cu cât se apropie de unu  cu atât urcă în spirit.                                                     

Dar,  continuă el, numerele nu trebuie confundate cu cifrele care sunt semne convenţionale. Pentru a se ajunge la  numerele de la unul la zece el propune reducerea  teozofică  pentru a afla rădăcina esențială.             

Aflarea rădăcinii esențiale  se face prin operația de adunare a numerelor până aflăm numărul esențial. Interesul  filozofilor pentru numere a  început  odată cu pitagorismul.  Aceștia le asociau zeilor, fără a le transforma în  zei, cabaliștii vedeau în Sefirot - razele infinitului.

Claude de Saint Martin spunea că orice ființă nu poate dăinui fără numărul său.  Toate  ființele  temporale au  două numere, unul pentru existență, celălalt  pentru acțiune.  Același  Saint Martin spune că cele două numere ale răului    sunt 2 și 5, numerele spiritului  sunt 1,10, 8, 7și 4, iar cele ale materiei 3,6,9.

Oricum  am lua  numărul 11, fie  păstrându-l astfel, fie efectuând operația de adunare teozofică  dă   numărul  2. Acesta   este  primul  număr al răului, ne  spune Alexandrian  în Istoria filozofiei oculte.

Numărul 2 pereche  și feminin   este considerat  factor de diviziune și discordie, reprezentând cele două fețe ale ceea ce englezii  numesc  love-and-hate relationship.

Din punctul  de vedere al teroriștilor  relația de dragoste și ură  definește fanatismul de tip extremist - respectiv iubire pentru o religie, o cauză  și ură  distructivă  pentru tot și toate care sunt în afara arealului său  cultural și spiritual. De la fanatism,  probabil,   a derivat și fani, acesta  asociindu-se imediat cu fanatici - fani fanatici. Sintagma des uzitată în mas-media este evident un pleonasm   căci fan, după DEX este un anglicism, derivat din englezescul  fanatic  și definit ca admirator fanatic.                                                     Fanatismul îl  putem înțelege prin ceea ce  Engels definea ca fiind ,,falsa conștiință”, respectiv completa servitute față de  cineva sau ceva, însoțită de starea iluzorie  de satisfacție și fericire. Dar, falsa conștiință  înlocuiește în parte alienare, concept fundamental   în filozofiile   lui   Hegel, Feuerbach și  Marx.         

Expresia  alienare cel mai adecvat poate fi tradus prin înstrăinare  - sunt   înstrăinat de propriile mele dorințe care  nu-mi aparțin, ci mi-au fost, în mod perfid, induse.                                                                                                       

Deci fanatismul este imediat asociat cu alienarea, falsa conștiință, Dasein -  ființa în lume (Heidegger);  inautenticitatea (Heidegger) -  el semnifică   o viață lipsită de scop  și responsabilitate, depersonalizată și dezumanizată.                                  Teroriștilor  implicați li s-a indus  iluzia că Allah le-a  pregătit  72 de fecioare, drept recompensă,  care îi așteaptă  în ceruri.                                         

De remarcat  este faptul că   teologii și filozofii sec. al XIX-lea i-au dat numărului doi  semnificația de non-ființă.

În ceea ce privește numărul 5,  deși părerile  filosofilor  ocultiști și  a  misticilor   sunt oarecum  divizate, aceștia ajung totuși la ideea  existenței răului  în acest număr.  În vreme ce  pe Saint Martin, numărul 5,   îl  înspăimântă, iar  Hesiod îl considera nefast, pe Pitagora îl încânta, deoarece 5 e ipotenuza triunghiului dreptunghic.                                                                                Dar numărul  5 se regăsește în   pentagrama sau pentagonul stelat. Acesta  a devenit, pentru  Francmasonerie,  simbolul capului care comandă trupului (inițial  a fost simbolul de recunoaștere  a pitagoreicilor).                           

Numărul 5 este considerat de către  creștini, drept număr păgân; chinezii îl considerau teluric -  pământul  fiind reprezentat printr-un pătrat cu cinci  careuri. Lacuria îl considera ca fiind negația ființei cu excepția inteligenței. 

  Toți filozofii au detestat numărul 11  ca fiind un  număr viclean.                            

 Sf. Augustin    îl definește  drept  numărul răului.  Numărul  apostolilor s-a redus la 11, odată cu trădarea lui Iuda. Lacuria spune că cele două unități îl reprezintă pe Lucifer.  După cum vedem  filozofia ocultă   și chiar  unii mistici au găsit ASTFEL, corelații între numere și  anume predestinări umane.                                                                                                        

         Și nu doar filozofia ocultă, ci și  fizica  cuantică, matematica  și cosmologia se implică  în abordarea acestor  probleme ce până  mai ieri au aparținut de filozofia ocultă. Spre exemplu, Frank J. Tripler  în  Fizica nemuririi,  îl citează pe Stephen Weinberg .  Fizicianul american  spune: ,,Este greu să înțelegem întotdeauna că aceste numere  și ecuații   cu care ne jucăm la birou au legătură cu lumea reală. Chiar mai rău, adeseori pare a fi  un consens  general că anumite fenomene sunt tocmai potrivite  pentru un  efort teoretic  respectabil și  experimentat.” (Frank Tripler  Fizica nemuririi, Prefața p. XIII).         

Cum putem pătrunde misterul acestor numere fatidice  ce devin atât de reale și tragice în existența umană?  Cifra 11 nu spune nimic, dar numărul 11 spune ceva.  Dacă este să  admitem  fatalitatea   numărului 11 atunci se exclude liberul  arbitru  din conștiința noastră .                                                                 

Totuși, nu se poate  exclude în mod absolut  liberul arbitru.    Dar, dacă nu suntem  în mod absolut determinați în acțiunile noastre de o Conștiință  cosmică, atunci  suntem monitorizați și acțiunile noastre pornite din inconștient (pe care nu-l putem controla, de ce?)  sunt  efectul jocului  relației cuantice dintre  mentalul uman și Univers.                                                                            Roger Penrose în cartea sa  Mintea noastră… cea de toate zilele    o numeşte  stare de corelare sau de coerenţă între conştiinţa umană şi Conştiinţa Cosmică, între  conştiinţa individuală și alte conştiinţe (a se vedea și cartea  Vasile  Anton  - Cum să scriu un eseu… subcapitolul  ,,Intervine divinitatea în destinul lumii?”

         Dacă aplicăm celor   trei date  11.09.2001 - SUA; 11.03. 2004  - Spania  și 11.03.2012 - Franța, metoda   reducției teozofice,  vom afla următoarele:

a)     pentru data de 11.09.2001  -  SUA - cele două turnuri gemene   

1+1+0+9+2+0+0+1 = 14  și 1+4 = 5

 După cum vedem, am a ajuns fatalist la  același număr al răului 5.  

b)    pentru data de  11.03.2004 - Madrid

rezultatul este 11

b1)  1+1+0+3 + 2+0+0+4= 11 și în continuare 1+1= 2 primul număr al răului dintre rădăcinile esențiale

c)     pentru data de 11.03. 2012 Toulouse - sudul Franței

1+1+ 0+3 + 2+0+1+2 =10

           Acest caz ar contrazice regula căci, după cum știm  numărul 10  este un număr al spiritului. Cabala îl numește Malcuth -  numărul regatului.                                                                                              Eliphas Lévi crede că acest număr este explicat de parabola celor zece fecioare. Dar, din păcate, în acest număr există două pentagrame.          Și, după cum vom observa, componența  numărului 10  din 11.03.2012 formează perfect cele două pentagrame. Numărul 10 cuprinde  cinci numere pure și cinci impure    

         Prima parte  11. 03  dă  prin reducere teozofică  -  numărul 5 și  prima pentagramă;  cea de-a doua parte  2012  dă prin reducere teozofică iarăși numărul 5   și  formează cea de-a doua pentagramă.                         

Pentru musulmani numărul  5 reprezintă salahul  -  cele cinci rugăciuni  zilnice, ce aparțin  celor  Cinci stâlpi  ai islamului.                                

Ce importanță  și ce semnificație  au pentru musulmani  zilele de 11 septembrie și 11 martie?  Nu am găsit  o semnificație, în afara numărului 5, ca numărul 11  să  ne conducă la ideea unei corelări conștiente  și   voite  cu această dată.  

               Repetarea obstinată a datei de 11, pare a face din acest număr,  un număr fatalist și fatidic, iar corelarea lor  în pentagrame  par să provoace adevărate   tragedii umane.

                                                Vasile Anton, Iași,  27 martie 2012.                                                                                             

     

                                                                               

     

CUM AM SCRIS O PREFAŢĂ PENTRU CARTEA UNEI POETE DEBUTANTE (continuare)

De ce e nevoie de un prefaţator? 

Dar de ce e nevoie de o prefaţă şi de un lector critic să o scrie? Oare o carte de poeme nu se poate publica fără o prefaţă? Oare interpretarea nu alterează poemele , nu le diminuează sensul ascuns, nu le afectează misterul, aşa cum crede Sorana Sontag în critica sa din Împotriva interpretării? 
        Voi răspunde cu cuvintele unui mare poet român , Nichita Stănescu: ,,Eu nu pot fi decât subiectiv, fiecare poezie o cred întâi genială, apoi cumplit de slabă şi pe urmă nu mai ştiu. Când sunt sigur că poezia e slabă o rup, dar parcă poţi să le distrugi chiar pe toate?! Şi dacă greşesc. Pentru o ediţie critică e nevoie de un consultant critic’’( Nichita Stănescu - Fiziologia poeziei, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990, p . 6). 
           Poemele Nicoletei Morar sondează o realitate văzută de dincolo de această lume pe care o prezintă ca pe un cub - un cub al lui Rubick cu multe faţete şi sensuri ascunse. Prin asta, ea se apropie mai mult de cugetarea filosofică, găsind în liminal o realitate mai profundă decât în real şi raţional. Se spune că la o margine de pădure , păsările au ţinut sfat şi au hotărât s-o aleagă pe cea mai înţeleaptă. Ei bine, în unanimitate au ales bufniţa. De-atunci ea a devenit pasărea zeiţei Minerva. Dincolo de paradigma populară, cum că bufniţa ar fi ,, pasărea care prevesteşte răul’’, a fost adoptată de Hegel ca simbol al înţelepciunii. În Introducerea sa la Principiile filosofiei dreptului afirmă, cum că raţiunea este deplină cînd a revenit asupra ei însăşi, iar pasărea Minervei zboară în amurg („die Eule der Minerva beginnt erst mit der einbrechenden Dämmerung ihren Flug”). 
            Subscriem la viziunea hegeliană, dar spunem că luându-şi zborul în amurg pasărea Minervei vede în întuneric realitatea mai bine decât pe lumină, ceea ce simbolizează cu o cunoaşterea a vederii în necunoscut, o cunoaştere a imposibilului. Dincolo de raţiune există o realitate percepută cu simţurile şi capacităţile dilatate la maxim, o hiper-apropiere a realului , ca şi cum ai privi în oglindă cu ochii aproape, lipiţi de suprafaţa ei. E ceea ce Nicoleta Morar întreprinde în încercarea ei poetică. Să fie avantajată de intuiţia feminină? E adevărat că cercetările în imageria cerebrală au descoperit capacităţi intuitive deosebite la femeie, ea vede acolo unde bărbatul nu vede nimic. Ea vede invizibilul, vede legătura, relaţia, conexiunea, ceea ce uneşte şi ce desparte, relaţia dintre obiecte, la fel cum vede mistica orientală şi fizica cuantică.                              În mistica orientală , observaţia joacă rolul cel mai important, fiind considerată adevărata cunoaştere, nu gândirea, nu raţiunea. Numai din observarea întunericului ţâşneşte iluminarea ,, din versuri o să-mi fac un ştreang mihaelo / o să atârne în el vânăt lumina / care ne-a orbit’’ (Lapte de iarbă[Ştreang pentru lumină I]) Majoritatea femeilor au această capacitate intuitivă de a vedea conexiunile universului , dar puţine, pot reda într-un text experienţa viziunii. Pentru a reda invizibilul îţi trebuie curaj , voinţă, intuiţie artistică şi o extraordinară luptă cu sinele. Acelea puţine sunt poete precum şi acei puţini bărbaţi, cu dominanta cerebrală feminină - intuiţionişti - i-aş numi eu. Aceştia sunt poeţi adevăraţi. Şi printre ei se numără şi Nicoleta Morar.                                                                      Deşi e doar debutantă, poeta târgovişteană are în sine poezia de parcă toată fiinţa ei emană metafore şi cugetări filosofice pline de miez. Experienţa personală este fundamentul creaţiei ei artistice, este religia , mistica şi credinţa ei. Asta ne apare ca fiind legătura între textul poetic al Nicoletei Morar şi realitatea pe care ea o prezintă ,, aş fi vrut să ştiu să-ţi scriu despre iluzii / să te-nvăţ să-nchizi înţelepciunile / într-o pipetă’’ (Dansul zeilor), în care vede cât de mari sunt iluziile existenţei umane şi cât de mici sunt înţelepciunile omului de azi, de le poţi închide într-o pipetă. Poezia nu este o filozofie de doi bani pe care o faci printr-un exces de culturo şi zel, la o discuţie, în faţa unui pahar de bere şi a unei porţii de mici, ori dimineaţa la o cafea sau seara ascultând melodia preferată.                                                                                                  Poezia este o chestiune grea, o treabă serioasă şi laborioasă , este o întreprindere primejdioasă pentru suflet, minte, inimă şi trup, impune o tensiune de viaţă şi de moarte, un suicid cu ştreangul de lumină. Până la urmă, revenim la anticul Longinus şi recunoaştem alături de el că a scrie poezie înseamnă pasiune şi energie lăuntrică , o extraordinară încordare a simţurilor şi a spiritului, generatoare ale extazul creativ. Dorinţa ei de perfecţiune este inerentă, ca la oricare alt creator autentic, dar, ca la fiecare din cei chemaţi, există teama, emoţia, tracul a de a nu deforma, de a nu demola cu o simplă atingere acest mister al perfecţiunii, ,,iubesc perfecţiunea, pentru că nu o pot atinge - atingerea mea bolovănoasă, ar putea deforma misterul’’ (Pentru că nu te pot atinge).                                                            Mulţi au încercat să-şi bage degetul în marea creaţiei, prin experimente psihedelice, dar creaţia lor s-a dovedit la fel de artificială ca şi drogul la care au recurs ca stimulent , alţii au apucat calea mistică dar sa-u dovedit inapţi comunicării nevăzutului văzut. Pentru poezie trebuie să ai har, chemare şi patima pentru a descoperi adevărurile esenţiale.                                                                     În debutul ei poetic, Nicoleta Morar îşi cunoaşte limitele: ,,aş fi vrut să ţes filozofia miezului de nucă / din bruma asta de ceară/ dar colţii mă strâng’’ (Coaja de nucă). Şi are reţinere , devine sceptică în ,,plăsmuirea de idei cosmopolite’’ , când ,, natura umană şi filosofia face exces de zel’’(Şi… linia se opreşte) Unii pot fi chiar maeştri în regizarea banalului transpus în poezie, pot, prin procedee şi tehnici amalgamate ale prozei, să creeze o feerie de culori ale banalului cotidian ,dar nu pot trece de acel mimesis platonic al copierii , care face din poezie, în cele din urmă un posibil efect de neverosimil,un real anost. Ca Leonard Ancuţa – Iubirea e amintirea unui viol , care face din poezie o acţiune, o narare, o descriere ideatică sau declarativă , un mimesis în viziune platonică, o copie mai mult sau mai puţin şocantă a realităţii, dar atât.                                      Iată cum vede Nicoleta Morar relaţia bărbat-nevastă: Femeia îi vrea sufletul bărbatului. Căsătorindu-se crede că l-a obţinut. Abandonează arta pentru care a fost menită - iubirea şi astfel, devine doar ,,zestrea din pat’’, bărbatul o abandonează şi în cele mai multe cazuri, ea devine zestrea din ,,ladă’’. Femeia contemporană se scoală din ladă, se metamorfozează în ,,feministă’’ şi se lansează într-o luptă absurdă pentru dominare. Ea, ,,al doilea sex’’, vrea să devină primul. Puterea e fieful bărbatului şi când se simte ameninţat în propriul său eu, fuge, abandonează zestrea lui din ladă. Inconştient el o vrea pe femeie supusă, ea însă se vrea în ochii lui sus-pusă. Face marea eroare de a-l imita pe bărbat în toate. George Sand a mers până a se travesti în bărbat. Şi odată cu transsexualitatea acestei romanciere , femeia a început să se masculinizeze, să se metamorfozeze în bărbat. Bărbatul îi vrea trupul femeii, dar ea îi oferă sufletul. Femeia îi cere sufletul , dar el îi oferă doar trupul. Această dihotomie naşte drama , uneori tragedia şi înstrăinarea. La o vreme femeia nu mai discerne ce vrea bărbatul şi se centrează pe ce vrea ea. El uită că femeia tânjeşte după seri romantice , după comunicare, tandreţe şi un minim de atenţie . Ea vrea ca el să fie iniţiatorul, dar el se lasă sedus de altceva, e atras de alte magii. Vraja se destramă, dragostea fumegă şi focul se stinge în vatră. Femeia uită de efectul Şeherezada. Iubirea e arta femeii. Uită că numai ea poate întreţine focul în vatră. Ea, cu logica ei sofistă, poate inventa poveşti asemenea Şeherezadei, poveşti care nu trebuie să se termine la ziuă, ci să rămână mereu neterminate, poveşti ce trebuie reluate ,,seara’’ şi care să-l facă pe bărbat să dorească să afle urmarea.                                                                                                        Femeile au uitat să spună bărbaţilor poveşti fără final şi-atunci ea devine ,,zestrea din pat ’’ şi uneori ,,cafeaua în care-şi stinge havana.’’ (Zestre pentru pat) Deşi viziunile lui Leonard Ancuţa şi altor poeţi contemporani sunt mai realiste, ele apar mai puţin verosimile decât imposibilul imaginativ care adesea se înfăţişează a fi mai credibil. După Platon, realul este o copie a lumii inteligibilului, atunci arta , în speţă poezia este o copie a copiei. Din motive epistemologice , dar şi din alte motive, psihologice, spre exemplu, Platon găseşte arta poetică ca fiind iraţională fiindcă ar promova pasiuni rele ale sufletului, iar din punct de vedere etic ar fi needucativă, fiindcă determină pe cititor să imite caracterele rele. Platon vede arta poetică ca fiind o activitate nocivă(Legile , Republica) şi de aceea cere ca poeţii să fie alungaţi din Cetatea sa ideală. Poetica actuală , ca şi filozofia, este tot un mimesis, dar un mimesis care depăşeşte viziunea lui Platon, aceea a întrepătrunderii minţii creatorului cu lumea de dincolo, aceea a nevăzutului, a multidimensionalului şi a descrie această relaţionare. Pătrunderea dincolo de raţional, realizată de marii mistici , de şamani sau de cei care au trăit experienţe la limita vieţii (ELM ), experienţe de decorporalizare(EAC) au demonstrat că acest vizite dincolo de această lume a spaţiului timpului i-au determinat să reevalueze morala existenţială şi să vadă existenţa ca pe o activitate creativă. Istoria culturii a dovedit că adevăraţii poeţi sunt aceia care au trecut dincolo de această realitate imediată, cei care au pătruns prin intermediul inconştientului în acea lume virtuală codificată în scheme şi arhetipuri, preexistentă în fiecare din noi şi decodificată de poeţi şi filosofi, în sensurile ei ascunse.                                                    Întâlnim la poeta târgovişteană , în aproape toate poemele sale exerciţii ale vederii dincolo de acest real, în întuneric , în imposibil , al vederii a ceea ce Platon numea Idee sau lumea inteligibilului. De aceea textele debutantei Nicoleta Morar , spre deosebire de a tinerilor poeţi avangardişti consacraţi şi chiar a unor mari consacraţi optzecişti au un grad crescut de tensiune, de emoţii şi energii psihomentale, care intensifică spiritul până la extaz , generând efectul de verosimilitate şi conferind expresivitate a cuvântului, făcând din poemele sale o comunicare prozodică autentică.(fragment)

Iată câteva din poemele de suflet ale poetei Nicoleta Morar!

ZESTRE PENTRU PAT

Femeia de la braţ

e o zestre pentru pat

care mai târziu

se ţine-n ladă

dragostea e o havană

care se stinge des

în aburii unei cafele

fără zahăr când

iubitule să vezi

în reflector femeia

e harta geografică

neconturată de o

fantezie misterul

se spală

pe labe ca o pisică

cu sete tragi

din ţigară aprinsă

invers femeia

nu scoate fum

închis în ea pluteşte

în derivă

sângele tău trupul

descoperit îţi lasă

în minte eschiva...

COAJĂ DE NUCĂ

plouă iubite cu picuri galbeni

în chipuri adunate pe-o coajă de nucă

pomii anemici îmi mulg în ochi

frunze şi crengi otrăvite

din porii cerului cad muguri de seară

prin cancerul de iarbă

furnicile caută

lacrimi în formă de pară

aş fi vrut să ţes filosofia miezului de nucă

din bruma asta de ceară

dar colţii mă strâng

feţe ştirbite se spală

pe limba veveriţei- doar gustul omenirii

scuipat pământului în poală

 DANSUL ZEILOR

aş fi vrut să ştiu să-ţi scriu
despre iluzii
să te-nvăţ să-nchizi înţelepciunile
într-o pipetă
să-ţi spun de ce
lumina din pământ e mai pură
care dans al zeilor urlat în sânge
striveşte necuvântul în noi
cum arată umbra unui dumnezeu
străine
câte umbre divine
încap în moarte în viaţă
în noaptea care tremură
ghemuită-n tine
despre toate astea
aş fi vrut să ştiu să-ţi scriu
cuvintele se-ntorc din coală-n mine
stingându-mă ca pe-o flacără
în jarul meu
în paşi de dans
în inimă se-ncheagă
zeu după zeu