FILOZOFII OAMENILOR TÂMPI ȘI PAȘNICI

DICTATURILE - SISTEME POLITICE DETERMINISTE; DEMOCRAȚIILE - SISTEME POLITICE RELATIVISTE

                 Chiar şi pentru cei pentru care destinul este o istorie care se repetă, un cerc de familie de genul lui Sisif, nu există o identitate cu a predecesorilor, aşa cum nici pentru firul de iarbă nu este identic cu cel din anul precedent.

              Eterna reîntoarcere observată de stoici, nu este o reîntoarcere fatalistă, o întoarcere în cerc, cum credeau ei, anume că universul ar relua identic același șir de evenimente. Acest lucru a fost, de altfel, sesizat de Nietzsche în faimoasa sa capodoperă Aşa grăit-a Zarathustra, în viziune simbolică a păstorului gata să înghită şarpele care îi intrase în gură în timp ce dormea. Zarathustra strigă să-i reteze capul cu dinţii. Astfel, susţine Nietzsche, roata implacabilă a destinului poate fi schimbată prin biruinţa omului asupra fricii în faţa existenţei şi prin voinţa de cunoaştere.

Eminescu a exprimat și mai expresiv ideea eternei  reîntoaceri  în poemul Glossă „Vreme trece, vreme vine / Toate-s vechi și nouă toate”; Dar putem considera, la fel ca Hegel, istoria drept o mișcare într-o vastă spirală? Ideea hegeliană vede istoria ca pe „o luptă perpetuă a unor forțe spirituale încarnate în instituții, biserici, rase, imperii, state naționale, când indivizi cu o statură supraumană – figuri istorice de dimensiune universală – cu un geniu îndrăzneț și necruțător, dominatori și plini de dispreț față de neînsemnații lor contemporani.” (Isaiah Berlin – Cinci eseuri despre libertate și alte scrieri)

                Dimpotrivă, Marx nu vede o luptă a spiritului și o materialității acestei lumi; lupta de clasă, materialistă, a unor grupuri împotriva altora. Ambii gânditori germani nu iau în calcul indivizii umani bărbați și femei, tineri și bătrâni, adolescenți  și  maturi,  oameni obișnuiți, prinși în vârtejul acestor lupte ale istoriei. Cei doi au multe analogii cu darwinismul social. „Atât Hegel, cât și Marx, scrie Berlin, evocă imaginea unor oameni tâmpi și pașnici, în mare parte inconștienți pe care îl joacă în istorie…”

Milan Kundera  în eseul  Arta romanului,  prea ideea din Procesul lui Kafka ( roman-parabolă ce anticipa sistemele concentraționare)    reproduce mirarea acestui autor care  întreba dacă sistemele sociale  deterministe, ca forțe  exterioare covârșitoare pentru individ uman,  mai lasă vreo portiță de libertate pentru mobilurile sale  interioare, mobiluri care într-un  sistem relativist democratic  determină comportamentul individului. „Dar, mirarea lui Kafka nu se află aici. El nu se întreabă care sunt   motivațiile interioare care determină  comportamentul omului. El  pune o întrebare radical deosebită: care mai sunt posibilitățile omului într-o lume în care determinările exterioare au devenit  atât de covârșitoare, încât mobilurile interioare nu mai contează deloc.   
           Oamenii  „tâmpi  și pașnici” sunt   oamenii   unei comunități  asupra căreia acționează sistemele  deterministe (comuniste și fasciste), aduși    la nivelul de  turmă (poporul)  și păstorul (dictatorul). Asemenea  tipologie de om nou  a dorit să  realizeze comunismul.                                                               

               Pe aceste viziuni  ale  filozofilor  germani, în speță Hegel  și Marx,    s-au construit marile ideologii ale lumii - fascismul și comunismul. Omul de rând, ființa umană, nu mai reprezenta nimic sau aproape nimic, cel mult o simplă piuliță în marele angrenaj social, de care conducătorii se puteau lesne lipsi. 
             Așa au fost inițiate, prin „genialitatea” celor doi gânditori germani, premisele creației prin distrugere. Omenirea secolului al XX-lea fost martoră a distrugerii săvârșite de fascism și comunism în proporții apocaliptice și moartea a milioane de oameni. Lagărele de exterminare naziste și sovietice vorbesc de la sine de „marea forță care este creatoare, prin chiar spiritul său distructiv”, viziune exaltată de Nietzsche și Bakunin.(fragment din eseul LIBERTATE ÎN IADUL DE LUX )

 Vasile  Anton Ieșeanu,  27 decembrie  2015, Iași