Cine determină sexul copilului - bărbatul sau femeia?

Structura noastră fizică, psihică, mintală şi spirituală este un interesant joc de puzzle a masculinului şi femininului. Aşadar, sunt unele femei mai masculine şi altele mai feminine, aşa cum, sunt unii bărbaţi mai masculinizaţi şi alţii mai efeminaţi. 

Din observaţiile noastre se pare că mai masculine sunt femeile născute în zodii masculine şi mai feminine cele născute în zodii feminine. La fel bărbaţii mai masculini par a fi născuţi în zodii masculine, iar cei efeminaţi, în zodii feminine. Cum e posibil acest lucru, nu ştim?! Este un domeniu necercetat încă, dar încercăm să-l desluşim. Nu cunoaştem dacă este o influenţă astrală sau una genetică. În cazul că ar fi doar influenţa astrală ar fi simplu de explicat. 

Dar, după cum se cunoaşte, există genetic, fie o dominată a tatălui, fie a mamei. Deşi genitorii contribuie, fiecare, cu 50% din informaţia genelor în momentul fecundării, când are loc segregarea genelor în perechi - în procesul mitozei, în îmbinarea acestora, una este dominantă, cealaltă recesivă. Prin urmare, un copil de sex masculin sau feminin, fie se naşte cu o dominată masculină - de la tată , fie una feminină – de la mamă. Am putea crede că toată problema e rezolvată de dominanta genetică. Dar nu-i deloc astfel. Există totuşi o enigmă în tot aceste proces de formare a progeniturii. 

Dacă este o dominantă genetică, ce determină această configurare? Doar gena dominantă? Geneticienii nu ne spun. Ei spun că atunci când are loc o căsătorie, o împerechere, între genotipuri homozigotice AA şi respectiv aa, fiecare copil primeşte o genă A de la un părinte şi o genă a de la celălalt; adică toţi copii vor fi Aa. Dacă sunt heterozigoţi Aa, atunci variabilele - adică progeniturile vor primi genele astfel - AA, Aa, aA, aa. ( Gheorghe Oancea – Ursu – Ereditatea şi mediul în formarea personalităţii, 1998). Cu toate acestea, pare să existe o anume determinare zodiacală a masculinului şi femininului, adică femeile şi bărbaţii cu dominantă masculină se nasc în zodii masculine, în vreme ce femininele şi efeminaţii în zodii feminine.

Deşi combinarea genelor perechi este alternativă( adică o dominată şi o recesivă şi invers - o recesivă şi o dominantă)de ce femeile-masculine, apar născute în zodii masculine şi de ce efeminaţii se nasc în zodii feminine? Este posibilă o astfel de influenţă astrală, în configurarea cronotipul uman, a progeniturii ce se va naşte? Poate că cercetătorii ar trebuie să acorde mai mult credit astrologiei, de vreme ce naşterea are loc în acest Univers şi fizicieni cuantici au descoperit, ceea ce mistica orientală descoperise demult, anume intertextualitatea Universului. 


Şi filosofia greacă , îndeosebi cea stoică a găsit o anume determinare cosmică. Stoicismul a văzut în cosmos un organism viu. Omologia macro şi microcosmică se pierde în adâncimea istoriei. Omologia, ,,precum aşa şi pe pământ ’’, a fost atestată de filosofia egipteană. Egiptenii aveau convingerea că lumea de aici era condusă de lumea de dincolo. Giordano Bruno a numit-o legătura legăturilor. 

Aşadar, fiecare sex poartă un anume procent din celălalt. Fiecare fiinţă este o fiinţare androgină. Asta vrea să ne spună Platon - fiecare ne naştem androgini: bărbatul este, doar, două treimi bărbat şi o treime e femeie, iar femeia este, doar, două treimi femeie şi o treime e bărbat. Am putea spune că bărbaţii sunt constituiţi două treimi din masculin şi o treime din feminin. Dar cel puţin o treime din bărbaţi au o dominantă mintală feminină , adică sunt constituiţi din două treimi feminin şi o treime masculin. Asemenea femeile, în constituţia lor se regăseşte două treimi din feminin şi o treime din masculin. Şi în cazul lor din numărul total , o treime au o dominată masculină. Asta vrea să ne spună şi mitul biblic. Androginia oricărei fiinţe umane este generată de participarea egală a genelor, în proporţie de 50% fiecare, la fenotipul progeniturii. În combinarea informaţiei celor doi gameţi, spermatozoid şi ovul, segregarea se face independent pe perechi de gene – a căror combinare se constituie conform aceluiaşi principiu universal al asemănării în oglindă( atracţia polară). 


În ovulul fertilizat de spermatozoid, cromozomii se împerechează pe baza omologiei lor, astfel că jumătate din ereditate provine de la mamă şi jumătate de la tată. Dar, cel care conferă dominanta în fenotip este a 23 –a pereche de cromozomi care provine din spermatozoid. Acesta poate fi un cromozom cu XX sau unul cu XY. Acesta se recombină cu a 23-a pereche de cromozomi din ovul, care sunt numai XX. Când combinarea cromozomului din ovul se face cu un cromozom XY din spermatozoid, progenitura va fi băiat şi în general dominanta lui va fi masculină. Când se recombinarea se face cu cromozomi XX, provenit de la un spermatozoid cu a -23 pereche XX, evident progenitura va fi fată şi dominata genetică va fi dată de informaţia cromozomială provenită de la mamă. 

Totuşi se întâmplă să se nască bărbaţi puternic efeminaţi şi femei profund masculinizate. Aşadar fiinţa umană este o fiinţă duală, o fiinţă androgină. Din aceste considerente nu excludem o supradeterminare cosmică generată de momentul fertilizării şi nu cel al naşterii, deşi se pare, paradoxal naşterea coincide cu un moment omolog celui al concepţiei. 

Există, credem, în mişcarea de revoluţie a Pământului, momente de dominată a energiei masculine ce alternează cu momente de dominaţie feminină, generate posibil de alternanţa dominantei solare şi a celei lunare. Mulţi autori vorbesc despre faptul că fertilizarea cu cromozom XX şi XY, ca fiind supusă hazardului, a unui ,, jeu de Monte Carlo’’, spunea Jacques Monod. Naşterea unui băiat sau a unei fetiţe conform acestei viziuni ar fi aleatorie şi nu ar fi programată. Problema este de ce numărul de băieţi este totuşi sensibil egal cu cel al fetelor? Am putea crede că fertilizarea cu XX sau cu XY depinde de primul spermatozoid, care ajunge în maratonul concurenţial , să străpungă membrana ovulului. Cu toate acestea naşterile de siamezi sau gemeni dovedesc că la ovul ajung mai mulţi spermatozoizi. Dar oare străpungerea membranei ovulului nu se face cu acceptul informaţiei ovulului? 


De ce atunci în cazul gemenilor uniovulari(nu a celor falşi), fertilizarea se face fie numai cu doi spermatozoizi cu a douăzeci şi treia pereche de cromozomi fie numai XX, fie numai XY , când se nasc, fie numai fete gemene, fie numai băieţi gemeni. De ce , spre exemplu, nu sunt posibile naşteri de gemenii univitelini de sexe diferite? Dacă, în cazul gemenilor dizigoţi ( proveniţi din două ovule şi doi spermatozoizi din acelaşi lot) se pot naşte gemeni de ambele sexe( aşa numiţii gemeni falşi) , în cazul gemenilor monozigoţi nu s-a produs încă o naştere de acest fel. Aceasta selectivitate ne induce ideea că nu doar spermatozoidul este cel care determină sexul, ci în egală măsură şi ovulul. 

De ce sunt admişi, în cazul gemenilor sau siamezilor, doi spermatozoizi identici, cu al 23-lea cromozom, cel al sexului, la fel, fie numai XX, fie numai XY? Eliberarea lunară a ovulului mă conduce la ipoteza, neprobată ştiinţific încă, că este posibil ca din cele patru sute de ovule pe care le produce femeia, jumătate să aibă o dominantă masculină şi jumătate feminină. Eliberarea ovulelor se face prin alternanţă, un masculin , urmat de un feminin corespunzător fazelor energiilor masculine şi feminine cosmice. Astfel, un ovul cu dominantă masculină va permite străpungerea membranei numai a spermatozoizilor cu cromozomii XX; un ovul cu dominantă feminină ar permite fertilizarea numai a gameţilor cu cromozomi XY. Acestea ar putea coincide cu fazele masculine şi feminine energetice al Terrei. Întrucât nu avem alte date de cercetare ştiinţifică în această direcţie, să acceptăm împărţirea făcută de astrologie în care zodia berbecului 21 martie 20 aprilie ar fi masculină, 20 aprilie 21, 22 mai, taur ar fi feminină şi aşa mai departe. 

Unele, dintre femeile masculine, sunt acelea care domină profesional şi social (să amintim aici pe cele zodia leului; femeile din aceste zodii îşi găsesc de regulă bărbaţi din zodii feminine, după principiul complementarităţii), altele, tot masculine domină social (de pildă cele din zodia berbec, care îşi găsesc, de regulă, bărbaţi efeminaţi din zodia fecioarei), altele, efeminatele sunt dominante sexual, în rândul cărora se înscriu, mai ales, cele din zodii feminine, femei cu un pronunţat erotism , a căror plăcere în relaţia erotică este de a domina bărbatul, poate spre a confirma ideea că bărbatul, care este prin excelenţă, armăsarul, mai trebuie dominat şi astfel de femeie.

Aşadar s-ar putea configura 24 de tipologii umane ( douăsprezece masculine şi douăsprezece masculine) la care dominanta masculină şi feminină s-ar manifesta în varii grade). Dar problema nu este atât de simplă, fiindcă, dominanta masculină nu se manifestă doar fizic, ci şi psihic, mintal şi spiritual. Asta ar însemna 96 de subtipologii umane , dar dacă luăm în calcul şi decadele zodiacale, atingem cifra de 288 de subtipologii( 144 masculine şi 144 feminine) în care masculinul şi femininul se manifestă gradual(fizic, psihic, mintal,spiritual) , ceea ce conferă o anume individualitate umanului şi totodată o anume asemănare, ce induce atracţia sexelor şi refacerea androginului.

În această căutare a bărbatului şi femei există o forţă dincolo de voinţa noastră , una mai fundamentală - aceea a unirii conţinutului cu forma. În ea se întrevede dualitatea existenţială, în care Unu este totdeauna Doi, o dualitate aproape perfectă , o simetrie antinomică , pe care filosofia chineză o vede în diagrama yin-yang. (Din volumul în pregătire: ,,Despre sufletul pereche.’’ )

De ce trăim? De ce murim? (partea întâi)

Mişcarea  în spirală a vieţii

            De ce există universul? De ce există viaţă? De ce există iubire? De ce ne năştem?  De ce există moarte?  Iată întrebări, care par absurde,  fiindcă e greu de găsit un răspuns la ele şi în această situaţie întrebarea îşi pierde sensul, tocmai fiindcă răspunsul este greu de găsit şi greu de înţeles.

            Orice lucru pe lumea asta are un început şi un sfârşit, în care fiecare  efectuează o mişcare a drumului întors, un feedback, un crochiu al palindromului care gerează eterna reîntoarcere,  un început de la zero (stadiul de sămânţă unde spaţiul şi timpul sunt zero, până la sfârşit, la zero tăiat,  sau θ (theta grec), care simbolizează pe Thanatos, zeul morţii, sfârşitul, neantul.

            Mişcarea unu-lui întors este dată de chiar înfăşurarea macromoleculei  ADN-ului, o mişcare a unu-lui în două catene, diametral opuse, ale dublu helix, laturile informaţionale contrarii ce se aseamănă în oglindă, ca feţele tablei de şah.              Cele două catene prefigurează polaritatea vieţuitoarelor (masculul şi femela speciilor), iar înfăşurarea elicoidală, mişcării vieţii în spirală fără început , dar cu începuturi , fără sfârşit, dar cu sfârşituri, în care fiecare cerc al spiralei reprezintă o generaţie, care preia şi predă ştafeta. Mişcarea în spirală  face ca viaţa să fie şi fără început şi fără sfârşit, dar   cu începuturi  şi cu sfârşituri.

            Vasile Conta vedea mişcarea vieţii ca o propagare de unde cu cele trei faze, în semicercuri ce schiţează forma  frunzei de trifoi - cu o ramură suitoare, un punct culminat şi ramura coborâtoare şi fiecare mişcare ar cuprinde alte sub-unde, astfel că întreaga materie biologică ar evolua ondulatoriu.                                                                                                    

 Situat exclusiv pe poziţii materialiste Conta nu putea  înţelege  (şi este de înţeles pentru secolul în care a trăit ) că ceea ce pune în mişcare materia este un program informaţional, implantat în materie(codul genetic),  care configurează formele şi determină întreaga evoluţie de la naştere până la moarte într-o veşnică mişcare în spirală, după chipul şi asemănarea macromoleculei ADN-ului.       

            Mişcarea vieţii în spirală denotă o lume programată în variabile, deterministă prin informaţia programată şi supusă hazardului prin informaţia receptată din mediu. Această mişcare în spirală a vieţii determină ca fiecare fiinţare să fie o istorie care se repetă şi totuşi să fie în acelaşi timp alta. Dacă mişcarea vieţii nu ar fi în spirală şi s-ar desfăşura  într-un cerc, care se închide, ar corespunde unei lumi absolut deterministe, dat şi absolut fataliste. Dacă lumea nu ar fi într-o anume proporţie programată, deci deterministă, atunci ar fi supusă unui  haos absolut , ceea ce iarăşi ar fi imposibilă. Asemenea lumi  sunt imposibile fiindcă nu sunt   viabile. Nici o filosofie nu tratează lumea ca fiind absolut fatalistă sau absolut haotică. Ideea existenţialistă, în speţă al lui Jean Paul Sartre, anume că ,, totul începe prin contigenţă''(Greaţa) sau că ,, existenţa precede  esenţa'', nu e decât un mod de a-şi ostoi angoasele, în faţa unui univers, perceput de ei, fără sens, absurd. Chestiunea este că dacă acest Univers funcţionează programat la marginea haosului, atunci o asemenea subtilă programare reclamă un Programator.                                       

   Aşadar, lumea nu poate exista  decât  programată la marginea haosului. Însăşi  codul genetic este o informaţie programată la marginea haosului, cu un invariant, care păstrează bauplanul speciei şi o variabilă, care îi conferă individualitatea fenotipului.    

            Teoria fatalismului al lui Vasile Conta se loveşte de această mişcarea generală a lumii în spirală care denotă că ea a fost generată să fiinţeze şi să funcţioneze nu absolut determinist, ci  conform  unui program (respectiv programul genetic), dar cu informaţia programată la marginea haosului, o programare variabilă ca un pom - , un pom al vieţii  cum ne spune metaforic, mitul biblic , în care  invariantul specii rămâne neschimbat ca tulpina pomului, şi numai ramurile -  indivizii sunt variabili. Programul cuprinde generalul, în forma fixă a speciei şi particularul în genele variabile ale fiecărui organism.  

            Înfăşurarea în helix a macromoleculei de  ADN  răspunde astfel şi problemei antinomice ridicate de Kant – ca teză:  lumea are un început în timp şi este limitată în spaţiu, şi antiteza, nu are nici început, nici limite.

            În ou lumea este în stare de repaus, este în afara spaţiului şi timpului sau spaţiul şi timpul sunt zero, cum se află materia din găurile negre. În momentul începerii  derulării programului genetic spaţiul are tendinţa de expansiune (diviziunea celulară în procesul mitozei generează spaţiul)  şi odată cu prima diviziune începe şi numărătoarea inversă a timpului şi totodată generarea spaţiului.  Orice formă materială generează, aşadar, odată cu naşterea,   un spaţiu timp  al ei.     

            Pentru ca lumea să perpetueze la nesfârşit este necesar ca materia să fie în permanenţă reciclată. Fără această reciclare este posibil ca informaţia să se deterioreze odată cu suportul ei – materia care suferă în timp o  degradare, conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Materia în repaus, în sămânţă este mai greu degradabilă, fiindcă se află în repaus absolut, dar odată produsă fecundarea seminţei ea urmează cele trei curbe  propuse  de filosoful ieşean în teoria ondulaţiunii universale. Curba fundamentală a vieţii este cea a punctului culminant, care corespunde la toate vieţuitoarele cu fecundarea. Odată transmis ADN-ul,  vechile fiinţări devin inutile pentru existenţă. Odată cu împlinirea misiunii fundamentale a vieţii organismul începe, cum spune Conta curba coborâtoare. Ca viaţa să continue mişcarea veşnică, moartea devine absolut necesară în Univers.                                      

            Moartea, cine spunea asta, nu este opusul vieţii cum din ignoranţă  s-ar crede, ci opusul fecundării, am putea spune că moartea este opusul iubirii. Dacă observăm natura, atât în   regnul vegetal cât şi animal,  fecundarea şi reproducerea este un fatum, e misiunea fundamentală  a vieţii, am putea spune a întregii existenţe biologice. Fecundarea este informaţia implantată în codul genetic al fiecărei specii, o fatalitate a oricărui organism; transmiterea cu orice preţ a ADN-ului, la multe specii se face  chiar cu preţul vieţii genitorilor (ca spre exemplu la somoni,  la  caracatiţe, etc.). De aceea, atâta vreme  cât iubim,  trăim , când  funcţia sexuală şi-a încetat activitatea, Tanathos vine ca un zeu salvator.                    

            Informaţia genetică este astfel programată încât obligă, în mod fatal orice, organism să-şi transmită genele în viitor, gena egoistă, după cum ne spune celebrul biolog englez Richard Dawkins, are nevoie pentru conservare de un suport nou, ,,noi suntem nişte maşini de supravieţuire – vehicule robot ce sunt programate orbeşte  să conserve moleculele egoiste cunoscute ca gene.’’( Richard Dawkins, 1976).

            Odată ADN-ul  transmis, genitorii îşi pierd orice utilitate, mai cu seamă în cazul  speciilor care nu au nici un rol şi nici o utilitate în  învăţarea puilor, cum se întâmplă în cazul somonilor sau a caracatiţelor, iar genitorii odată ce au depus icrele, respectiv ouăle, mor, aparent fără o cauză anume. La mamifere, unde e nevoie de exerciţiul învăţării supravieţuirii progeniturilor, viaţa genitorilor se prelungeşte până când aceştia s-au maturizat. Din aceste considerente putem afirma că moartea este contrariul  fecundării şi nu  naşterii , a vieţii  ca atare.   

             Din observaţia că orice vieţuitoare îmbătrâneşte deducem că se întâmplă ceva cu materia biologică, că suferă o degradare, o degenerare. Ea suferă această degradare fiindcă suportul informaţie, respectiv celula nu se mai înnoieşte şi nu se mai înnoieşte fiindcă programul genetic se apropie de sfârşit, şi-a consumat informaţia.                                    

Şi în natura fizică materia suferă asemenea degradări. Există în centrele galactice maşinării de reciclare a materiei, care generează noi galaxii într-un viitor aşa zis ,,univers copil’’. Cred că acesta este rolul găurilor negre în univers să genereze galaxii-copil, pentru un viitor Univers,(vezi S. Hawking, 1988;S. Weinberg,1977; J. Merleau-Ponty,1978).  

            La nivelul organismului degradarea materiei este observabilă, la nivelul Universului ea est bănuită şi dedusă raţional. Şi pentru ca gena egoistă să rămână intactă, ea trebuie să schimbe periodic suportul informaţional. Altfel, odată cu degradarea suportului se deteriorează şi informaţia.

            Să ne imaginăm organismul oricărei vieţuitoare drept un computer, sămânţa drept un DVD; e ca şi cum ai introduce DVD într-un computer nou, mai performant şi mai bine adaptat mediului. În sămânţa, în acest DVD biologic este implantată informaţia cu starea organismului genitor de până la momentul fecundării, iar momentul fecundării starea organismului genitor este în faza optimă de sănătate :fecundarea are în stadiul optim de dezvoltare a oricărei vieţuitoare, adică în momentul când organismul este pe deplin maturizat.

            De ce mai este necesară transmiterea seminţei pentru generarea unui nou organism? Pentru învăţarea schimbărilor pedoclimatice şi o mai bună adaptare la mediu.  Să amintim fluturii Biston betularia, utilizaţi în multe scrieri  drept exemple  ale melanismului industrial de adaptare la mediul industrial din Anglia secolului XX.         

Mutaţiile melanice demonstrează că genele variabile se pot autoprograma. Or, această auto-progrmare a informaţiei nu este manifestă în fenotip decât la generaţiile următoare.  La generaţia genitorilor ar fi imposibil  asemenea schimbări de vreme ce genele sau exprimat deja în fenotip. Informaţiile, primite din mediu sau  din contactul cu alte specii, nu produc schimbări esenţiale, ci doar secundare, care nu afectează  invariantul  speciei. Din aceste considerente doctrina darwinistă a  transformismului  sau  aceea a evoluţionismului este caducă.  Modificările  nu pot avea loc decât pe orizontală,  în variabila genetică şi nu în invariantul speciei. Aşadar omul nu se trage din maimuţă, prin transformism sau evoluţionism  şi trebuie să i se caute alte  origini.                        

            În sămânţa genitorilor însă este însă inclusă informaţia despre această modificare a mediului, căci după cum au dovedit ultimele cercetări, circulaţia informaţiei este şi inversă, adică şi dinspre mediu spre ADN , nu numai din ADN spre fiinţarea în mediu. Fiecare lot de spermatozoizi şi fiecare ovul poate primi în genele variabile informaţii suplimentare , astfel că, cel puţin la speciile care nasc un pui sau doi, ca spre exemplu la om, fraţii şi surorile nu seamănă între ei, decât în cazul gemenilor uniovulari.                    

 Prin urmare, orice program genetic are un stoc de informaţie invariant care generează forma generală  a speciei  şi gene variabile  care generează organismul singular şi pe care îl individualizează. De aceea credem că Entitatea (Creatorul, Programatorul, Dumnezeu, Demiurgul  sau cum vreţi să-l denumim), sau cine a conceput acest ingenios ADN a implantat aceste fatalităţi ale vieţii, fecundarea şi moartea, Eros şi Thanatos, pentru ca mişcarea vieţii să fie veşnică.

            Odată generate noi bio-computere, genitorii îmbătrâniţi devin nu numai inutili pentru existenţă ci chiar poveri insurmontabile vieţuirii. Dacă prin absurd  ar supravieţui veşnic ar ocupa  atât spaţiul-timp progeniturilor cât şi mijloacele metabolice ale acestora ceea ce ar duce la un haos al existenţei şi a unei lumi ce ar sucomba în sine. De aceea moartea, ca şi fecundarea, cele două contrarii ale vieţii sunt absolut necesară existenţei.  Acestea sunt două fatalităţi programate genetic fără de care existenţa în general şi cea biologică în special ar fi imposibilă.