Eminescu - în zadar?!...(II)

Unde  au fost românii?

           

Eminescu a sacrificat   iubirea  lui  cu  Veronica  Micle, singura lui mare iubire  pentru   grandiosul lui proiect  politico-social  național. Caragiale,  amicul  lui Eminescu,  pentru  a  fi numit de  către liberali, revizor  școlar,  sustrage, după  cum ne spune  Nicolae Georgescu, un eminescolog pe care  îl apreciez  mult  pentru  seriozitatea cercetărilor sale și rigurozitatea argumentației,  un dosar  de corupție  care privea  persoane din anturajul conservatorului C. A. Rosetti, prețul sinecurii de revizor.  

 Odată cu  întâlnirea întâmplătoare în capitală  a Veronicăi cu  Eminescu,  Veronica   nu ezită să   se afișează  la braț cu  iubitul ei,  fără reținere, deși  nu   trecuseră  nici trei luni de la moartea  soțului Ștefan Micle (în vreme aceea era obligatoriu un an de doliu).                                                                   

   După   fascinanta aventură  a  Veronicăi, aceasta   a rămas gravidă. Spun   fascinanta,  fără să  greșesc, fiindcă am  convingerea  că după o conviețuire anostă cu Micle  și  o  perioadă  de  totală  abstinență  erotică,  la  întâlnirea  cu Eminescu, Veronica a  trăit  în acea scurtă aventură ceea ce nu cunoscuse   în tinerețe  și în toată  viața  ei de soție   -  dragostea  unui amant,   de  o femeie are atâta nevoie și pe care numai femeia care nu a cunoscut-o în adevărata ei voluptate este capabilă  să o simtă.  Lipsită de mijloace financiare  stabile, cu toate  că Eminescu  îi trimitea   mereu  bani  din salariul lui,  cu  un  copil  în burtă  și două fete de crescut  ale lui Micle,  Veronica a început  să  exercite presiuni asupra poetului, ca acesta să-și ia povara și responsabilitatea căsătoriei. 

   Acum, însă, în 1880, anul în care ne cantonăm -  poetul  nu-și putea permite „luxul” de a abandona   într-un climat casnic – atunci  când avea  hățurile căruței   în mână, când câștiga cel mai important  ziar al opoziției  din țară.  Dacă nunta dintre Eminescu și   Veronica  nu s-a putu face – este pentru că  urgența muncii ( muncă pe care mai  târziu  va ajunge s-o blesteme n. n.) n-a îngăduit pentru  el răgaz, dar și pentru acest mit al moldoveanului care trebuie să românizeze România  a funcționat ca  o atracție( fatală aș  adăuga) către  luptă și  muncă. Ei, acești bărbați ai  vremii lui Conta  și Eminescu, trăiau altfel ideile, și n-ar strica   să  încercăm să-i înțelegem. ( Nicolae Georgescu  - Un an din viața   lui Eminescu, Ed. Floare Albastră,  București , 2006, pp.65-66).                             

Eminescu  era atât de pătruns de misia sa  pentru românism, încât nu a luat  în seamă suferința  femeii iubite,  nu s-a lăsat înduplecat nici  de  lacrimile  Veronicăi, nici de   situația ei  disperată. Spiritul  critic moldav, scrie   în continuare Nicolae Georgescu      are , iată  o cauză precisă și va da naștere   unei paradigme a intelectualului  moldovean.  L-am numit pe Vasile Conta,  îl avem în vedere pe Eminescu însușii - și ne vom  întâlni cu un alt caz, cel al lui P. P. Carp , cel mai rezistent dintre ei toți. Desigur , revenind   la cele pământești,  dintre Eminescu  și Veronica Micle ea rămâne cea sacrificată.( ibid. p.66)                                                                                              

  Refuzul lui Eminescu  de a răspunde  dragostei ei disperate  o va împinge spre răzbunare. Împreună cu  Caragiale, pun la cale să dea în  vileag relația amoroasă al lui  Maiorescu cu  cumnata sa, Mite Kremnitz,  cu argumentul credibil  că „știe totul de la Eminescu”.                                             

 În timp ce Eminescu  este tot mai prins  la Timpul în realizarea   grandiosului său  proiect   politico-social,    Veronica Micle   împreună  cu Caragiale  pun la cale  scenariu de presă.  Caragiale  pune  mâna  pe scrisorile   lui Eminescu , însă  nu le-a  returnat nici posesoarei să nu le dea altui jurnalist, nici  lui Eminescu care   dezvăluise  în scrisorile  către Veronica secrete de grup politic  și literar  importante.. Am avea în acest scenariu, scrie   N. Georgescu, chiar subiectul „Scrisorii pierdute” (ibid. p.67)  Eminescu a sacrificat  iubirea pentru un  proiect  ideal  zadarnic.                                                                                                                          Ce mai poți  simți  decât o cruntă  dezamăgire  și zădărnicia neputinței  când,  după  atâtea  sacrificii ești pur și simplu scos  din luptă  și aruncat afară ca  un obiect lipsit de  utilitate.  Eminescu, ca și Conta, credea   fanatic în  idealul lui mesianic.  Ceilalți, mai realiști, prieteni, mai ales prieteni  apropiați(Maiorescu, Slavici  și  junimiștii  din Partidul Conservator)  cei care trebuie să  sară  să-l  apere,  s-au  lepădat de el, s-au  ascuns,  la fel de lași ca și Petru  în noaptea din grădina Ghetsimani.                      

 S-au lepădat de el cum s-a lepădat  Petru de  Isus,  de trei  ori  până  la ziuă.  Așa s-au lepădat   de  Eminescu în fatidica zi de 28 iunie 1983. Anul  1881 este anul deplin al lui Eminescu, spectacolul său ziaristic este fără egal și cu adevărat fascinant. El a făcut, acum, o spărtură în cetatea   liberală, dar… Imaginea pe care o  avem  în vedere este, desigur, aceea a lui  Alexandru Macedon  în bătălia de la Gaugamela: a sărit singur  zidul cetății - iar generalii săi și ostașii au alergat din toate părțile să-l scape  rezultând, astfel,  una din cele mai strălucite victorii  ale macedoneanului. El a rămas  Alexandru-Macedon-de-unul-singur, fără generali, fără armată.                                                             Se potrivește întrebarea pe care și-o punea, retoric,P.P. Carp  în legătură cu Alexandru Ioan Cuza: Unde au fost țăranii să-l apere când a fost arestat, tocmai e, care   i-a  dezrobit și i-a  împământit? Unde au fost conservatorii să-l urmeze la victorie pe  redactorul șef al ziarului lor? Dar unde au fost ei, să-l apere pe Eminescu la  28 iunie 1883? Partidul său dormea pe laurii uscați, așa zișii săi prieteni de la Timpul  au părăsit corabia care cum a putut. P.P. Carp însușii transmitea mesaje de la Viena: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!” (Nicolae Georgescu  - Un an din viața  lui Eminescu – Ed. Floare albastră , 2006, București).                                                      

 Eminescu a rămas  singur împotriva tuturor.  Toți l-au abandonat, toți  s-au lepădat de el.   O lașitate care se perpetuează  la nesfârșit   pe plaiul mioritic. Unde au  fost  românii,  tinerii  care iubesc democrația  când  Traian Băsescu a  urinat pe  voturile noastre la Referendumul din 2012 ,  subminând în modul cel  mai  umilitor  și  nedemn demnitatea   noastră,  uzurpând  fundamentul Democrației -  votul popular?  A, erau în vacanță sau la o bere… Abia s-au strâns, la îndemnul Antenei 3(Mircea Badea și Mihai Gâdea) vreo două  mii de Harapi-Albi în jurul  palatului  Cotroceni  și  doar câțiva  politicieni, Gabriela Firea(PSD), Codrin Ștefănescu(PSD) și Ioan Ghișe(PNL).  Nedreptăților    spânului  trebuie să i se răspundă   imediat în forță , altfel  escaladarea abuzurilor  este, cum de altfel  s-a  putut vedea în cazul  lui  Băsescu, fără  ca  cineva să-i mai pună stavilă.

Eminescu a  rămas singur împotriva  liotei de spâni.  Unde erau poeții tineri  și toți acei  adolescenți  romantici  care iubeau poezia lui Eminescu? Încă din  septembrie 1881, vajnicii junimiști conservatori (P.P. Carp, Titu Maiorescu și  Iacob Negruzzi) au sărit în  barca  liberalilor. Și-atunci se explică de ce toți  „nu au știut”  și au aflat  despre  boala lui Eminescu abia după 28 iunie 1883, după  ce a fost  închis  de poliție la casa  de nebuni a doctorului Șuțu,  unde a fost  tratat cu mercur, să  nu mai fie om întreg la minte până la moarte.  Sugestia lui P. P. Carp  „Și mai potoliți-l pe Eminescu!” a  fost profetică. L-au potolit de tot pe Eminescu                                                                                             

 Ca și  în  cazul   Referendumului, spre a   compromite votul  românilor  în fața  opiniei publice naționale și  internaționale  și ai mai marilor planetei, procurorii,   trimiși  în teren de   șefa  DNA  la  indicațiile   prețioase ale  spânului  trebuiau  să   găsească  niște  țărani cu frică de Dumnezeu puși să jure cu mâna pe biblie că au   votat de două ori și un țap ispășitor  în persoana lui Dragnea care ar fi falsificat votul.                                                                                                  Eram sigur    în dimineața aceea  că  Spânul Băsescu va primi ceea ce merita. În dimineața  aceea  din tabăra de creație și recreație de  la o pensiune de lângă Avrig  și m-am oprit  la prima secție de votare să-i spun  și eu spânului să plece, săturat  de mascarada lui  până la vomă. Eram sigur  în  dimineața  aceea că  spânul  Băsescu va primi ceea ce merita.  Apoi am aflat că votul  meu alături de cele  7,4 milioane care  i-au dat  un șut  spânului  au fost aruncate la  groapa de gunoi. Ce-am  putut simți atunci? O nemăsurată ură a disperării  ca plânsul  omului învins de o mare  nedreptate.                                 

        Ca și în zilele noastre  dezinformarea  și manipularea au avut efect. Gr. Ventura  scrie primul,  la 15 august în L’indépédence Roumain  despre nebunia  poetului, prefăcându-se  că  îl apără împotriva epigramei, absolut infecte al lui Macedonski despre „pretinsul poet”  nebun. „Sărmanul  Eminescu!”  scria Iosif  Vulcan în revista Familia, prima  publicație care  i-a editat  poeziile.  Sărmanul  Eminescu nu a fost victimă a unui sistem politic la fel de corupt ca cel din zilele noastre, Eminescu a fost un martir al neamului român.      

Vasile Anton Ieșeanu, 14 ianuarie 2017,Iași

            

De ce trăim? De ce murim? (partea întâi)

Mişcarea  în spirală a vieţii

            De ce există universul? De ce există viaţă? De ce există iubire? De ce ne năştem?  De ce există moarte?  Iată întrebări, care par absurde,  fiindcă e greu de găsit un răspuns la ele şi în această situaţie întrebarea îşi pierde sensul, tocmai fiindcă răspunsul este greu de găsit şi greu de înţeles.

            Orice lucru pe lumea asta are un început şi un sfârşit, în care fiecare  efectuează o mişcare a drumului întors, un feedback, un crochiu al palindromului care gerează eterna reîntoarcere,  un început de la zero (stadiul de sămânţă unde spaţiul şi timpul sunt zero, până la sfârşit, la zero tăiat,  sau θ (theta grec), care simbolizează pe Thanatos, zeul morţii, sfârşitul, neantul.

            Mişcarea unu-lui întors este dată de chiar înfăşurarea macromoleculei  ADN-ului, o mişcare a unu-lui în două catene, diametral opuse, ale dublu helix, laturile informaţionale contrarii ce se aseamănă în oglindă, ca feţele tablei de şah.              Cele două catene prefigurează polaritatea vieţuitoarelor (masculul şi femela speciilor), iar înfăşurarea elicoidală, mişcării vieţii în spirală fără început , dar cu începuturi , fără sfârşit, dar cu sfârşituri, în care fiecare cerc al spiralei reprezintă o generaţie, care preia şi predă ştafeta. Mişcarea în spirală  face ca viaţa să fie şi fără început şi fără sfârşit, dar   cu începuturi  şi cu sfârşituri.

            Vasile Conta vedea mişcarea vieţii ca o propagare de unde cu cele trei faze, în semicercuri ce schiţează forma  frunzei de trifoi - cu o ramură suitoare, un punct culminat şi ramura coborâtoare şi fiecare mişcare ar cuprinde alte sub-unde, astfel că întreaga materie biologică ar evolua ondulatoriu.                                                                                                    

 Situat exclusiv pe poziţii materialiste Conta nu putea  înţelege  (şi este de înţeles pentru secolul în care a trăit ) că ceea ce pune în mişcare materia este un program informaţional, implantat în materie(codul genetic),  care configurează formele şi determină întreaga evoluţie de la naştere până la moarte într-o veşnică mişcare în spirală, după chipul şi asemănarea macromoleculei ADN-ului.       

            Mişcarea vieţii în spirală denotă o lume programată în variabile, deterministă prin informaţia programată şi supusă hazardului prin informaţia receptată din mediu. Această mişcare în spirală a vieţii determină ca fiecare fiinţare să fie o istorie care se repetă şi totuşi să fie în acelaşi timp alta. Dacă mişcarea vieţii nu ar fi în spirală şi s-ar desfăşura  într-un cerc, care se închide, ar corespunde unei lumi absolut deterministe, dat şi absolut fataliste. Dacă lumea nu ar fi într-o anume proporţie programată, deci deterministă, atunci ar fi supusă unui  haos absolut , ceea ce iarăşi ar fi imposibilă. Asemenea lumi  sunt imposibile fiindcă nu sunt   viabile. Nici o filosofie nu tratează lumea ca fiind absolut fatalistă sau absolut haotică. Ideea existenţialistă, în speţă al lui Jean Paul Sartre, anume că ,, totul începe prin contigenţă''(Greaţa) sau că ,, existenţa precede  esenţa'', nu e decât un mod de a-şi ostoi angoasele, în faţa unui univers, perceput de ei, fără sens, absurd. Chestiunea este că dacă acest Univers funcţionează programat la marginea haosului, atunci o asemenea subtilă programare reclamă un Programator.                                       

   Aşadar, lumea nu poate exista  decât  programată la marginea haosului. Însăşi  codul genetic este o informaţie programată la marginea haosului, cu un invariant, care păstrează bauplanul speciei şi o variabilă, care îi conferă individualitatea fenotipului.    

            Teoria fatalismului al lui Vasile Conta se loveşte de această mişcarea generală a lumii în spirală care denotă că ea a fost generată să fiinţeze şi să funcţioneze nu absolut determinist, ci  conform  unui program (respectiv programul genetic), dar cu informaţia programată la marginea haosului, o programare variabilă ca un pom - , un pom al vieţii  cum ne spune metaforic, mitul biblic , în care  invariantul specii rămâne neschimbat ca tulpina pomului, şi numai ramurile -  indivizii sunt variabili. Programul cuprinde generalul, în forma fixă a speciei şi particularul în genele variabile ale fiecărui organism.  

            Înfăşurarea în helix a macromoleculei de  ADN  răspunde astfel şi problemei antinomice ridicate de Kant – ca teză:  lumea are un început în timp şi este limitată în spaţiu, şi antiteza, nu are nici început, nici limite.

            În ou lumea este în stare de repaus, este în afara spaţiului şi timpului sau spaţiul şi timpul sunt zero, cum se află materia din găurile negre. În momentul începerii  derulării programului genetic spaţiul are tendinţa de expansiune (diviziunea celulară în procesul mitozei generează spaţiul)  şi odată cu prima diviziune începe şi numărătoarea inversă a timpului şi totodată generarea spaţiului.  Orice formă materială generează, aşadar, odată cu naşterea,   un spaţiu timp  al ei.     

            Pentru ca lumea să perpetueze la nesfârşit este necesar ca materia să fie în permanenţă reciclată. Fără această reciclare este posibil ca informaţia să se deterioreze odată cu suportul ei – materia care suferă în timp o  degradare, conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Materia în repaus, în sămânţă este mai greu degradabilă, fiindcă se află în repaus absolut, dar odată produsă fecundarea seminţei ea urmează cele trei curbe  propuse  de filosoful ieşean în teoria ondulaţiunii universale. Curba fundamentală a vieţii este cea a punctului culminant, care corespunde la toate vieţuitoarele cu fecundarea. Odată transmis ADN-ul,  vechile fiinţări devin inutile pentru existenţă. Odată cu împlinirea misiunii fundamentale a vieţii organismul începe, cum spune Conta curba coborâtoare. Ca viaţa să continue mişcarea veşnică, moartea devine absolut necesară în Univers.                                      

            Moartea, cine spunea asta, nu este opusul vieţii cum din ignoranţă  s-ar crede, ci opusul fecundării, am putea spune că moartea este opusul iubirii. Dacă observăm natura, atât în   regnul vegetal cât şi animal,  fecundarea şi reproducerea este un fatum, e misiunea fundamentală  a vieţii, am putea spune a întregii existenţe biologice. Fecundarea este informaţia implantată în codul genetic al fiecărei specii, o fatalitate a oricărui organism; transmiterea cu orice preţ a ADN-ului, la multe specii se face  chiar cu preţul vieţii genitorilor (ca spre exemplu la somoni,  la  caracatiţe, etc.). De aceea, atâta vreme  cât iubim,  trăim , când  funcţia sexuală şi-a încetat activitatea, Tanathos vine ca un zeu salvator.                    

            Informaţia genetică este astfel programată încât obligă, în mod fatal orice, organism să-şi transmită genele în viitor, gena egoistă, după cum ne spune celebrul biolog englez Richard Dawkins, are nevoie pentru conservare de un suport nou, ,,noi suntem nişte maşini de supravieţuire – vehicule robot ce sunt programate orbeşte  să conserve moleculele egoiste cunoscute ca gene.’’( Richard Dawkins, 1976).

            Odată ADN-ul  transmis, genitorii îşi pierd orice utilitate, mai cu seamă în cazul  speciilor care nu au nici un rol şi nici o utilitate în  învăţarea puilor, cum se întâmplă în cazul somonilor sau a caracatiţelor, iar genitorii odată ce au depus icrele, respectiv ouăle, mor, aparent fără o cauză anume. La mamifere, unde e nevoie de exerciţiul învăţării supravieţuirii progeniturilor, viaţa genitorilor se prelungeşte până când aceştia s-au maturizat. Din aceste considerente putem afirma că moartea este contrariul  fecundării şi nu  naşterii , a vieţii  ca atare.   

             Din observaţia că orice vieţuitoare îmbătrâneşte deducem că se întâmplă ceva cu materia biologică, că suferă o degradare, o degenerare. Ea suferă această degradare fiindcă suportul informaţie, respectiv celula nu se mai înnoieşte şi nu se mai înnoieşte fiindcă programul genetic se apropie de sfârşit, şi-a consumat informaţia.                                    

Şi în natura fizică materia suferă asemenea degradări. Există în centrele galactice maşinării de reciclare a materiei, care generează noi galaxii într-un viitor aşa zis ,,univers copil’’. Cred că acesta este rolul găurilor negre în univers să genereze galaxii-copil, pentru un viitor Univers,(vezi S. Hawking, 1988;S. Weinberg,1977; J. Merleau-Ponty,1978).  

            La nivelul organismului degradarea materiei este observabilă, la nivelul Universului ea est bănuită şi dedusă raţional. Şi pentru ca gena egoistă să rămână intactă, ea trebuie să schimbe periodic suportul informaţional. Altfel, odată cu degradarea suportului se deteriorează şi informaţia.

            Să ne imaginăm organismul oricărei vieţuitoare drept un computer, sămânţa drept un DVD; e ca şi cum ai introduce DVD într-un computer nou, mai performant şi mai bine adaptat mediului. În sămânţa, în acest DVD biologic este implantată informaţia cu starea organismului genitor de până la momentul fecundării, iar momentul fecundării starea organismului genitor este în faza optimă de sănătate :fecundarea are în stadiul optim de dezvoltare a oricărei vieţuitoare, adică în momentul când organismul este pe deplin maturizat.

            De ce mai este necesară transmiterea seminţei pentru generarea unui nou organism? Pentru învăţarea schimbărilor pedoclimatice şi o mai bună adaptare la mediu.  Să amintim fluturii Biston betularia, utilizaţi în multe scrieri  drept exemple  ale melanismului industrial de adaptare la mediul industrial din Anglia secolului XX.         

Mutaţiile melanice demonstrează că genele variabile se pot autoprograma. Or, această auto-progrmare a informaţiei nu este manifestă în fenotip decât la generaţiile următoare.  La generaţia genitorilor ar fi imposibil  asemenea schimbări de vreme ce genele sau exprimat deja în fenotip. Informaţiile, primite din mediu sau  din contactul cu alte specii, nu produc schimbări esenţiale, ci doar secundare, care nu afectează  invariantul  speciei. Din aceste considerente doctrina darwinistă a  transformismului  sau  aceea a evoluţionismului este caducă.  Modificările  nu pot avea loc decât pe orizontală,  în variabila genetică şi nu în invariantul speciei. Aşadar omul nu se trage din maimuţă, prin transformism sau evoluţionism  şi trebuie să i se caute alte  origini.                        

            În sămânţa genitorilor însă este însă inclusă informaţia despre această modificare a mediului, căci după cum au dovedit ultimele cercetări, circulaţia informaţiei este şi inversă, adică şi dinspre mediu spre ADN , nu numai din ADN spre fiinţarea în mediu. Fiecare lot de spermatozoizi şi fiecare ovul poate primi în genele variabile informaţii suplimentare , astfel că, cel puţin la speciile care nasc un pui sau doi, ca spre exemplu la om, fraţii şi surorile nu seamănă între ei, decât în cazul gemenilor uniovulari.                    

 Prin urmare, orice program genetic are un stoc de informaţie invariant care generează forma generală  a speciei  şi gene variabile  care generează organismul singular şi pe care îl individualizează. De aceea credem că Entitatea (Creatorul, Programatorul, Dumnezeu, Demiurgul  sau cum vreţi să-l denumim), sau cine a conceput acest ingenios ADN a implantat aceste fatalităţi ale vieţii, fecundarea şi moartea, Eros şi Thanatos, pentru ca mişcarea vieţii să fie veşnică.

            Odată generate noi bio-computere, genitorii îmbătrâniţi devin nu numai inutili pentru existenţă ci chiar poveri insurmontabile vieţuirii. Dacă prin absurd  ar supravieţui veşnic ar ocupa  atât spaţiul-timp progeniturilor cât şi mijloacele metabolice ale acestora ceea ce ar duce la un haos al existenţei şi a unei lumi ce ar sucomba în sine. De aceea moartea, ca şi fecundarea, cele două contrarii ale vieţii sunt absolut necesară existenţei.  Acestea sunt două fatalităţi programate genetic fără de care existenţa în general şi cea biologică în special ar fi imposibilă.