Eminescu - în zadar?!...(II)

Unde  au fost românii?

           

Eminescu a sacrificat   iubirea  lui  cu  Veronica  Micle, singura lui mare iubire  pentru   grandiosul lui proiect  politico-social  național. Caragiale,  amicul  lui Eminescu,  pentru  a  fi numit de  către liberali, revizor  școlar,  sustrage, după  cum ne spune  Nicolae Georgescu, un eminescolog pe care  îl apreciez  mult  pentru  seriozitatea cercetărilor sale și rigurozitatea argumentației,  un dosar  de corupție  care privea  persoane din anturajul conservatorului C. A. Rosetti, prețul sinecurii de revizor.  

 Odată cu  întâlnirea întâmplătoare în capitală  a Veronicăi cu  Eminescu,  Veronica   nu ezită să   se afișează  la braț cu  iubitul ei,  fără reținere, deși  nu   trecuseră  nici trei luni de la moartea  soțului Ștefan Micle (în vreme aceea era obligatoriu un an de doliu).                                                                   

   După   fascinanta aventură  a  Veronicăi, aceasta   a rămas gravidă. Spun   fascinanta,  fără să  greșesc, fiindcă am  convingerea  că după o conviețuire anostă cu Micle  și  o  perioadă  de  totală  abstinență  erotică,  la  întâlnirea  cu Eminescu, Veronica a  trăit  în acea scurtă aventură ceea ce nu cunoscuse   în tinerețe  și în toată  viața  ei de soție   -  dragostea  unui amant,   de  o femeie are atâta nevoie și pe care numai femeia care nu a cunoscut-o în adevărata ei voluptate este capabilă  să o simtă.  Lipsită de mijloace financiare  stabile, cu toate  că Eminescu  îi trimitea   mereu  bani  din salariul lui,  cu  un  copil  în burtă  și două fete de crescut  ale lui Micle,  Veronica a început  să  exercite presiuni asupra poetului, ca acesta să-și ia povara și responsabilitatea căsătoriei. 

   Acum, însă, în 1880, anul în care ne cantonăm -  poetul  nu-și putea permite „luxul” de a abandona   într-un climat casnic – atunci  când avea  hățurile căruței   în mână, când câștiga cel mai important  ziar al opoziției  din țară.  Dacă nunta dintre Eminescu și   Veronica  nu s-a putu face – este pentru că  urgența muncii ( muncă pe care mai  târziu  va ajunge s-o blesteme n. n.) n-a îngăduit pentru  el răgaz, dar și pentru acest mit al moldoveanului care trebuie să românizeze România  a funcționat ca  o atracție( fatală aș  adăuga) către  luptă și  muncă. Ei, acești bărbați ai  vremii lui Conta  și Eminescu, trăiau altfel ideile, și n-ar strica   să  încercăm să-i înțelegem. ( Nicolae Georgescu  - Un an din viața   lui Eminescu, Ed. Floare Albastră,  București , 2006, pp.65-66).                             

Eminescu  era atât de pătruns de misia sa  pentru românism, încât nu a luat  în seamă suferința  femeii iubite,  nu s-a lăsat înduplecat nici  de  lacrimile  Veronicăi, nici de   situația ei  disperată. Spiritul  critic moldav, scrie   în continuare Nicolae Georgescu      are , iată  o cauză precisă și va da naștere   unei paradigme a intelectualului  moldovean.  L-am numit pe Vasile Conta,  îl avem în vedere pe Eminescu însușii - și ne vom  întâlni cu un alt caz, cel al lui P. P. Carp , cel mai rezistent dintre ei toți. Desigur , revenind   la cele pământești,  dintre Eminescu  și Veronica Micle ea rămâne cea sacrificată.( ibid. p.66)                                                                                              

  Refuzul lui Eminescu  de a răspunde  dragostei ei disperate  o va împinge spre răzbunare. Împreună cu  Caragiale, pun la cale să dea în  vileag relația amoroasă al lui  Maiorescu cu  cumnata sa, Mite Kremnitz,  cu argumentul credibil  că „știe totul de la Eminescu”.                                             

 În timp ce Eminescu  este tot mai prins  la Timpul în realizarea   grandiosului său  proiect   politico-social,    Veronica Micle   împreună  cu Caragiale  pun la cale  scenariu de presă.  Caragiale  pune  mâna  pe scrisorile   lui Eminescu , însă  nu le-a  returnat nici posesoarei să nu le dea altui jurnalist, nici  lui Eminescu care   dezvăluise  în scrisorile  către Veronica secrete de grup politic  și literar  importante.. Am avea în acest scenariu, scrie   N. Georgescu, chiar subiectul „Scrisorii pierdute” (ibid. p.67)  Eminescu a sacrificat  iubirea pentru un  proiect  ideal  zadarnic.                                                                                                                          Ce mai poți  simți  decât o cruntă  dezamăgire  și zădărnicia neputinței  când,  după  atâtea  sacrificii ești pur și simplu scos  din luptă  și aruncat afară ca  un obiect lipsit de  utilitate.  Eminescu, ca și Conta, credea   fanatic în  idealul lui mesianic.  Ceilalți, mai realiști, prieteni, mai ales prieteni  apropiați(Maiorescu, Slavici  și  junimiștii  din Partidul Conservator)  cei care trebuie să  sară  să-l  apere,  s-au  lepădat de el, s-au  ascuns,  la fel de lași ca și Petru  în noaptea din grădina Ghetsimani.                      

 S-au lepădat de el cum s-a lepădat  Petru de  Isus,  de trei  ori  până  la ziuă.  Așa s-au lepădat   de  Eminescu în fatidica zi de 28 iunie 1983. Anul  1881 este anul deplin al lui Eminescu, spectacolul său ziaristic este fără egal și cu adevărat fascinant. El a făcut, acum, o spărtură în cetatea   liberală, dar… Imaginea pe care o  avem  în vedere este, desigur, aceea a lui  Alexandru Macedon  în bătălia de la Gaugamela: a sărit singur  zidul cetății - iar generalii săi și ostașii au alergat din toate părțile să-l scape  rezultând, astfel,  una din cele mai strălucite victorii  ale macedoneanului. El a rămas  Alexandru-Macedon-de-unul-singur, fără generali, fără armată.                                                             Se potrivește întrebarea pe care și-o punea, retoric,P.P. Carp  în legătură cu Alexandru Ioan Cuza: Unde au fost țăranii să-l apere când a fost arestat, tocmai e, care   i-a  dezrobit și i-a  împământit? Unde au fost conservatorii să-l urmeze la victorie pe  redactorul șef al ziarului lor? Dar unde au fost ei, să-l apere pe Eminescu la  28 iunie 1883? Partidul său dormea pe laurii uscați, așa zișii săi prieteni de la Timpul  au părăsit corabia care cum a putut. P.P. Carp însușii transmitea mesaje de la Viena: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!” (Nicolae Georgescu  - Un an din viața  lui Eminescu – Ed. Floare albastră , 2006, București).                                                      

 Eminescu a rămas  singur împotriva tuturor.  Toți l-au abandonat, toți  s-au lepădat de el.   O lașitate care se perpetuează  la nesfârșit   pe plaiul mioritic. Unde au  fost  românii,  tinerii  care iubesc democrația  când  Traian Băsescu a  urinat pe  voturile noastre la Referendumul din 2012 ,  subminând în modul cel  mai  umilitor  și  nedemn demnitatea   noastră,  uzurpând  fundamentul Democrației -  votul popular?  A, erau în vacanță sau la o bere… Abia s-au strâns, la îndemnul Antenei 3(Mircea Badea și Mihai Gâdea) vreo două  mii de Harapi-Albi în jurul  palatului  Cotroceni  și  doar câțiva  politicieni, Gabriela Firea(PSD), Codrin Ștefănescu(PSD) și Ioan Ghișe(PNL).  Nedreptăților    spânului  trebuie să i se răspundă   imediat în forță , altfel  escaladarea abuzurilor  este, cum de altfel  s-a  putut vedea în cazul  lui  Băsescu, fără  ca  cineva să-i mai pună stavilă.

Eminescu a  rămas singur împotriva  liotei de spâni.  Unde erau poeții tineri  și toți acei  adolescenți  romantici  care iubeau poezia lui Eminescu? Încă din  septembrie 1881, vajnicii junimiști conservatori (P.P. Carp, Titu Maiorescu și  Iacob Negruzzi) au sărit în  barca  liberalilor. Și-atunci se explică de ce toți  „nu au știut”  și au aflat  despre  boala lui Eminescu abia după 28 iunie 1883, după  ce a fost  închis  de poliție la casa  de nebuni a doctorului Șuțu,  unde a fost  tratat cu mercur, să  nu mai fie om întreg la minte până la moarte.  Sugestia lui P. P. Carp  „Și mai potoliți-l pe Eminescu!” a  fost profetică. L-au potolit de tot pe Eminescu                                                                                             

 Ca și  în  cazul   Referendumului, spre a   compromite votul  românilor  în fața  opiniei publice naționale și  internaționale  și ai mai marilor planetei, procurorii,   trimiși  în teren de   șefa  DNA  la  indicațiile   prețioase ale  spânului  trebuiau  să   găsească  niște  țărani cu frică de Dumnezeu puși să jure cu mâna pe biblie că au   votat de două ori și un țap ispășitor  în persoana lui Dragnea care ar fi falsificat votul.                                                                                                  Eram sigur    în dimineața aceea  că  Spânul Băsescu va primi ceea ce merita. În dimineața  aceea  din tabăra de creație și recreație de  la o pensiune de lângă Avrig  și m-am oprit  la prima secție de votare să-i spun  și eu spânului să plece, săturat  de mascarada lui  până la vomă. Eram sigur  în  dimineața  aceea că  spânul  Băsescu va primi ceea ce merita.  Apoi am aflat că votul  meu alături de cele  7,4 milioane care  i-au dat  un șut  spânului  au fost aruncate la  groapa de gunoi. Ce-am  putut simți atunci? O nemăsurată ură a disperării  ca plânsul  omului învins de o mare  nedreptate.                                 

        Ca și în zilele noastre  dezinformarea  și manipularea au avut efect. Gr. Ventura  scrie primul,  la 15 august în L’indépédence Roumain  despre nebunia  poetului, prefăcându-se  că  îl apără împotriva epigramei, absolut infecte al lui Macedonski despre „pretinsul poet”  nebun. „Sărmanul  Eminescu!”  scria Iosif  Vulcan în revista Familia, prima  publicație care  i-a editat  poeziile.  Sărmanul  Eminescu nu a fost victimă a unui sistem politic la fel de corupt ca cel din zilele noastre, Eminescu a fost un martir al neamului român.      

Vasile Anton Ieșeanu, 14 ianuarie 2017,Iași

            

POETUL ȘI FEMEIA

( Omagiu poetului M.EMINESCU  la aniversarea a 166 de ani de  la  naștere) 

Moto: „Eu sunt un cuget, tu  o problemă.”    

Femeia,  la  care natură  dominantă este iubirea sau mai bine zis logica senzorial-sentimentală au tendinţa de a mistifica realitatea  şi de a metamorfoza relaţia de  iubire din  încredere în iubit  în credinţă. Când  bărbatul  decade în  ochii ei, asemenea credincioşilor care  adoră  o anume zeitate  şi i-a dezamăgit în aşteptările lor, femeile îl  părăsesc pe cel adorat, simţindu-se înşelate sau frustrate.                                                                    

În pofida feministelor  care denunță  logica clasică modernă ca   fiind  logica dominant masculină spun ele,  această   logică, pe care „bărbaţii ipocriţi” pretind a fi o ,,raţionalitate  universală’’   și o ,,judecată  obiectivă’’, care   ar fi în viziunea lor doar un mijloc  de  a domina femeile, logica feminină  poate fi la fel denunțată de bărbați    

Femeile  chiar vor şi se simt bine în postura de a fi dominate; ele chiar doresc să fie dominate, fiindcă  iubitorul simte faţă de iubit plăcerea masochistă de a fi  dominat.                  

În fundamentul inconştientului ei, pentru o femeie are mai puţin importanţă iubitul. Pentru   femeie  cel mai important lucru este  relaţia  în sine - iubirea. Ea nu poate trăi fără a relaţiona, fără a comunica,  are nevoie de  legătura cu cineva( bărbat sau femeie) ca de aer, în  general are nevoie  să găsească  bărbatul care să o domine  erotic.    

Pentru  femeie mini-orgasmele (provocate de  gesturile tandre ale bărbatului,  comunicare,  mângâiere,  o floare, un mic cadou, un flecuşteţ, o rochie  asortată,  cumpărăturile, etc.)  care  îi induc   ,,o stare erotică’’,    o stare de   petting - jocul de-a excitaţia,  spun englezii, precum  și alte manifestări excitante -  dansul, plimbarea  în doi, atingerea,  cumulate produc  plăceri  mai mari decât orgasmul în sine. 

Pentru bărbat, (ca, de altfel,   pentru orice mascul din regnul animal) orgasmul sexual  este  eliberator  și   mai plăcu decât toate  manifestările curtenitoare.              

Există, însă, fără îndoială, momente când  sexualitatea feminină este  la fel de activă, ba chiar  o întrece pe cea  masculină, când orgasmul sexual este la fel sau poate mai puternic, decât în cazul bărbatului. Aceste momente corespund stării de îndrăgostire a femeii; este   momentul  când  femeia se metamorfozează în bărbat.         

Metamorfozarea femeii într-un mascul agresiv sexual este generat de excesul de testosteron produs de hipofiză în starea de îndrăgostire. Hipofiza funcţionează în ,,conexiune inversă’’, în aşa numita relaţie feed-back cu organele sexuale; hipofiza  produce gonadotropinele, care stimulează hormonii sexuali şi invers, glandele sexuale  menţinute active stimulează procesualitatea hipofizei. Dacă hipofiza îşi încetează procesualitatea, glandele sexuale se atrofiază (atrofiere care începe după menopauză).                                    

De regulă,  momentul  de maximă sexualitate la femeie are două faze şi coincide cu starea de fecunditate maximă; fenomenul se petrece în adolescenţă (15-25 ani)  şi după 35 de ani, îndeosebi în faza critică a apropierii de menopauză.                                                  

Starea de îndrăgostire  face din femeie ființa  cea mai supusă  de pe Terra. Chiar şi o feministă radicală ca Simone de Beauvoir, scriindu-i poetului Nelson Algreen de care era îndrăgostită îşi  mărturiseşte această  supunere care o caracterizează pe  orice femeie îndrăgostită. ,,Voi fi cu minte, îi scria ea în una din  sutele de scrisori  adresate poetului, voi spăla vasele, voi da cu mătura, voi merge să cumpăr eu însumi ouăle şi prăjiturile cu rom, nu am să  mă ating de părul tău, obrajii tăi şi umărul tău fără voia ta.’’ (Michel Winock – Secolul intelectualilor, p.448 [Letres á Nelson Algreen , op. cit.])                                           

Masculinizarea erotică  a femeii încetează odată cu dez-îndrăgostirea:  odată cu absenţa iubirii  scade  și apetitul  ei  sexual. Focul    iubirii   trebuie întreținut continuu de  bărbat, prin mângâieri,  îmbrățișări,  umor,  vorbe   măgulitoare, cadouri  și inducerea de stări  excitante. „,Se ştie cât de scurt este  focul dragostei  la femeie, scria Dante, dacă nu este întreţinut continuu de  priviri şi de mângâieri.”                                                           

Femeia e ca  pisica, trebuie   permanent  mângâiată.   Atâta  vreme  cât e îndrăgostită plăcerea femeii îşi are   geneza în  plăcerea bărbatului. Orgasmul ei exploziv e generat de  orgasmul bărbatului (adesea orgasmul celor doi se petrece în acelaşi timp).                         

 Odată  trecută faza de îndrăgostire  femeia începe lupta pentru putere,  pentru dominarea masculului.  Cu adevărat  începe războiul  sexelor, după ce femeia a născut. Dragostea ei este transferată progeniturii; în această fază bărbatul trece în al doilea plan,  devine „al doilea sex.” Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să moară… sau să fie  sub papuc.                         

Femeia ştie, intuieşte inconştient, că pentru a creşte atracţia bărbatului, pentru a-l face dependent de ea, trebuie să-l supună retenţiei, căci  odată lepădată sămânţa, „forţa dorinţei  îi   scade şi, în consecinţă, forţa  legăturii se reduce şi ea.” ( Ioan Petru Culianu – Eros şi magie în Renaştere  1484).         

În această ordine de idei  femeia  trebuie    să prelungească  perioada de curtare, care, pe lângă faptul că-i produce mini-orgasme care o fericesc, îl ataşează  mai mult pe bărbat  de ea.  Din nefericire, pentru  femeia de azi,  trecerea peste faza de curtare  direct la sex, o face    mai vulnerabilă  și o subjugă și mai mult  bărbatului, deși aparent femeia de azi,  independentă economic, ar părea  că-l domină.                                                              Bărbatul de azi  caută, nu o femeie  cuminte  și credincioasă, ci  o profesionistă  a  amorului . Inocentele sunt  detestate  și de  masculi și de sexul slab. Fetele nu realizează că devalorizarea virginității  este în detrimentul lor. Pentru a o domina, bărbatul  exercită  un subtil șantaj spre a o determina să se devalorizeze, să-i   diminueze astfel puterea de atracție.  Ironizându-i  virginitatea, bărbatul  i-a  impus mai mult  sau mai puțin intenționat  și conștient, să   renunțe  la puritate fecioriei. Această renunțare  a    fost determinată și  ca   urmare a deturnării  sexualității   de la naturalul    vaginal,  la  oral  și anal.  Din aceste motive  virginitatea nu mai e  credibilă.

Așadar puritatea  devinând atât  de ambiguă,  prin deturnarea  sexualității de la natural la pervers,  virginitatea nu mai are nici  valoare.   Determinând-o să devină o profesionista  a amorului  femeia a fost  fără vrerea ei devalorizată și prin urmare  a rămas  în aceeași stare ambiguă de  obiect sexual.     

Majoritatea  fetelor din  ultimele generații  au renunțat  de  bunăvoie la virginitate,   asasinându-l  pe Himeneu  la vârste fragede, chiar  de   la vârsta    pubertății. Eliberate  de  povara fecioarei  au devenit pentru bărbat   păpuși gonflabile.   De altfel cei mai mulți   masculi așa își  doresc  femeia  vieții   - o păpușă gonflabilă, supusă și oricând disponibilă   la o partidă de sex.  Nu  cred că întâmplător Creatorul  sau evoluția   a  pus doar  la femela umană  pecetea  pe poarta lumii. Numai că   femeia înaintea bărbatului are tendința  mereu  să încalce  legea  și să mănânce din pomul interzis.  

În pofida acestor   devalorizări   noua  libertate feminină  a determinat, la sexul slab  dezvoltarea unor  arme spirituale   cu care încearcă  să-l captiveze pe bărbat. E  vorba de  logica  feminină  care a căpătat  în  epoca postmodernistă  un  ascendent deosebit  asupra  bărbatului.                                                         

Logica mintală dominantă  a sexului frumos este  logica sofistă, conotativă generată de psio-erotismul său senzual-sentimental  care se manifestă ca atare la nivelul mentalului. Logica ei sofistă are marele har  de a atrage, de a lega, de a fermeca bărbatul. În această combinaţie de senzorial şi logică sofistă, femeia este o farmazoană.

Poate bărbatul  de azi  să mai deceleze în zilele noastre în condiţiile avalanşei informaţionale  și a schimbărilor rapide survenite  în look-ul feminin  adevărul de minciună, iluzia de real?! Omul  actual trebuie să trăiască experienţa adevărului crud  ca să-l poată deosebi de minciună.

Noi credem că  cea mai periculoasă capcană, singura capcană cu adevărat periculoasă pentru raţiunea masculină, nu este senzorialul pur – femeia goală, ci logica ei sofistă. De senzorial te poţi elibera, dar de iluzii  induse, ca poveştile Şeherezadei, este aproape imposibil.  Iluziile   induse  de  mentalul feminin  te învăluie, te înlănţuie, te fac dependent, cum l-a făcut Şeherezada cu poveştile pe regele  persan Shahryar.                              

Eminescu a surprins, în Scrisoarea V ,  fascinaţia  ademenitoare exercitată de femeie – o feerie. În realitatea ascunsă a fiecărei femeie se află o Dalila care îi  ia puterile când bărbatul  adoarme  sau o Şeherezada care îi  deturnează  rațiunea  cu fascinatele ei povești de  dragoste și aventură. În  această privință  Eminescu este obsedat  de mentalul feminin  și în multe  poeme dedicate   femeii   încearcă să dezlege „enigma obscurei conștiinți”             

Puterea bărbatului e în cap,  în  inteligența  și  logica  minții sale,  în logica sa raţională; a femeii în senzorialul erotic, dar şi mai ales  în mintea ei sofistă.

         Eminescu a  redat  în Scrisoarea  V, aceeaşi viziune asupra   iluziei  indusă de femeie, similară cu  al  Giordano Bruno  în Freneziile eroice  într-o cugetare mult mai sintetizatoare a senzualităţii şi logicii sofiste  a femeii despre care   afirmă Eminescu că doar  în bărbat se petrece. Povestea lui Acteon din sonetul Freneziile eroice, pare a fi chiar  povestea vieţii lui Giordano Bruno. E ca şi cum Bruno şi-ar fi prevestit sfârşitul. 

Bruno a văzut nu iluzia frumuseţii , ci frumuseţea adevărului.  El, care a văzut  frumuseţea adevărului, nu se mai poate dezlipi de el, este obsedat de adevărul văzut . Iluzia, după cum am văzut, pentru  Bruno e o zeiţă goală. În simetrie antinomică, opusul iluziei e  adevărul, la fel cum opusul zeiţei goale  e un zeu, cum opusul femeii e bărbatul. Iluzia e apanajul femininului, raționalul   e  al  masculinului.                                                 

Eminescu a definit genial dihotomia bărbat femeie  -  logica masculină  în contrapondere cu cea feminină. „Eu sunt un cuget, tu  o problemă.” Iluzia indusă de feminin e o problemă  de nedezlegat. Eternul feminin este  senzorialul-sentimentalul, care se îmbină în logica ei sofistă,  o feerie  cum o numeşte  Eminescu,  care  îl   fascinează, îl  atrage   şi  îl  devorează pe  bărbat în pofida   dominantei sale  raționale.                                                

Prin  toate manifestările ei,  prin  limbajul trupului  ei, prin logica sofistă a minţii sale, femeia  exercită o magie  menită a stârni şi a amplifica dorinţa bărbatului până ce acesta îşi  pierde capul.                                                      

În  mitul biblic  al alungării din rai Dumnezeu îi prezice  lui Adam că  femeia „îi va zdrobi capul”.

 Magia exercitată  de femeie  a numit-o Eminescu  ,,feeria unui mândru vis de vară’’ ,,Te îmbeţi cu feeria unui mândru vis de vară / Care-n tine se petrece…’’                    

  E frumoasă se-nţelege … Ca copii are haz

Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz

………………………………………….

Dacă vorba e plăcută şi tăcerea-i încă place;

Vorba zice:  „fugi încolo”, râsul zice: „ vino-ncoace!”  

Îmblă parcă amintindu-şi vre un cântec, alintată,

Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată 

Şi se-nalţă din călcâie să-ţi ajungă pân’ la gură

Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură

Ce n-o are decât numai sufletul unei femei…

……………………………………………..

Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură

Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură,

Că întreaga-i frumuseţe  e în lume de prisos

Şi că sufletul ţi-l pierde fără  de nici un folos?

(Scrisoarea V)  

         Dar ea nu poate înţelege că  nu bărbatul o vrea, nu raţiunea lui care tânjeşte după altceva, după „cerurile nalte”, „câmpiile asire„  „întunecata mare”, ,,ci un demon ce-nsetează după dulcele-i lumine”„că o vrea … spre-a se-nțelege în sfârșit pe sine însuși”                     

            Demonul acesta  te face „mintea să ți-o pierzi”/ de la creștet la picioare s-o admiri și s-o visezi”                                                                                  

Spre deosebire de femeie, bărbatul  cu logica lui dominant raţională  are tendinţa să  destrame magia,  să  iasă  din cercul vicios al iluziei, să rupă legătura.                               

Nu întâmplător, noua logică a femeii  moderne,  acum independentă din punct de vedere economic,  a impus ,,căsătoria de probă’’  nu doar spre a testa fidelitatea partenerului, ci şi pentru a-l reţine fidel, ,,fără acte’’ pe bărbatul poligam și  adulter.                           

Comunicarea,  ca dominată a mentalului feminin este o caracteristică a logicii ei sofiste. Să amintim  că  deşi creierul femeii cântăreşte cu o sută de grame mai puţin decât a bărbatului, ea are corpul calos (un mănunchi  de fibre care fac legătura dintre cele două emisfere)   cu 30% mai dezvoltat decât la bărbat).

Legătura aceasta face din femeie  nu doar o logoreică,  ci îi  conferă  şi capacitate distributivă superioară creierului masculin; ea fiind capabilă de a face mai multe activităţi concomitent, de a vorbi, de a lucra, de a cânta,  fără a privi, fără a  se concentra.                                          

Din aceste considerente logica sofistă  este  logica  dominantă a feminităţii. Ea poate spune poveşti, multe poveşti, la fel ca Şeherezada, dar  creativitatea ei se reduce la tehnica  şi melopeea comunicării.  Chiar și femeia modernă este  „cea ce nu gândește, gândind  doară  cu gura? Căci sărutări și vorbe de-amor i-a dat  natura”  

Cu tot scepticismul său manifest  față de   femei, scepticism ce răzbate  în cele mai multe poeme ale sale, poetul a tânjit după o femeie  care să-i fie  „fiică, stăpână și soție” căci  odată Veronica (presupunem că-i vorba de ea în acest poem), spune Eminescu  în Icoană și privaz „mi-a  spus cu vorbe dulci: / Aș vrea pe braț , aicea, tu capul tău să-l culci / Să mângâi a ta frunte, nefericit copil / Acest cuvânt,  divino,  mai zi-l odată , zi-l!/ Vezi tu, închipuirea în veci îmi e tovarăș. /  Un vis, ca o poveste, în veci revine iarăș: / S-ajung o zi în care , în strâmta mea chilie / Tu să  domnești ca fiică, stăpână și soție.

          Femeia   care   inspiră dragoste, care posedă  înaltă  artă a iubirii, care   emană o energie magică în  mângâierea  frunții  bărbatului,   aceea  femeie este  devină și  merită  să fie  adorată ca  Doamnă și Stăpână.                                     

Vasile Anton Ieșeanu,  15  decembrie 2016, Iași