Unde
au fost românii?
Eminescu a sacrificat iubirea lui
cu Veronica Micle, singura lui mare iubire pentru
grandiosul lui proiect
politico-social național. Caragiale, amicul lui Eminescu,
pentru a fi numit de
către liberali, revizor
școlar, sustrage, după cum ne spune
Nicolae Georgescu, un eminescolog pe care îl apreciez
mult pentru seriozitatea cercetărilor sale și
rigurozitatea argumentației, un
dosar de corupție care privea
persoane din anturajul conservatorului C. A. Rosetti, prețul sinecurii
de revizor.
Odată cu întâlnirea întâmplătoare în capitală a Veronicăi cu Eminescu,
Veronica nu ezită să se afișează
la braț cu iubitul ei, fără reținere, deși nu
trecuseră nici trei luni de la
moartea soțului Ștefan Micle (în vreme
aceea era obligatoriu un an de doliu).
După fascinanta aventură a Veronicăi, aceasta a rămas gravidă. Spun fascinanta,
fără să greșesc, fiindcă am convingerea
că după o conviețuire anostă cu Micle
și o perioadă
de totală abstinență
erotică, la întâlnirea
cu Eminescu, Veronica a
trăit în acea scurtă aventură
ceea ce nu cunoscuse în tinerețe și în toată
viața ei de soție - dragostea
unui amant, de o
femeie are atâta nevoie și pe care numai femeia care nu a cunoscut-o în
adevărata ei voluptate este capabilă să
o simtă. Lipsită de mijloace
financiare stabile, cu toate că Eminescu
îi trimitea mereu bani
din salariul lui, cu un
copil în burtă și două fete de crescut ale lui Micle,
Veronica a început să exercite presiuni asupra poetului, ca acesta
să-și ia povara și responsabilitatea căsătoriei.
Acum,
însă, în 1880, anul în care ne cantonăm -
poetul nu-și putea permite
„luxul” de a abandona într-un climat
casnic – atunci când avea hățurile căruței în mână, când câștiga cel mai important ziar al opoziției din țară.
Dacă nunta dintre Eminescu și
Veronica nu s-a putu face – este
pentru că urgența muncii ( muncă pe
care mai târziu va ajunge s-o blesteme n. n.) n-a
îngăduit pentru el răgaz, dar și pentru
acest mit al moldoveanului care trebuie să românizeze România a funcționat ca o atracție( fatală aș adăuga) către
luptă și muncă. Ei, acești
bărbați ai vremii lui Conta și Eminescu, trăiau altfel ideile, și n-ar
strica să încercăm să-i înțelegem. ( Nicolae
Georgescu - Un an din viața lui Eminescu, Ed. Floare Albastră, București , 2006, pp.65-66).
Eminescu era atât de pătruns de misia sa pentru românism, încât nu a luat în seamă suferința femeii iubite, nu s-a lăsat înduplecat nici de lacrimile
Veronicăi, nici de situația ei disperată. Spiritul critic moldav, scrie în continuare Nicolae Georgescu are , iată o cauză precisă și va da naștere unei paradigme a intelectualului moldovean.
L-am numit pe Vasile Conta, îl
avem în vedere pe Eminescu însușii - și ne vom întâlni cu un alt caz, cel al lui P. P. Carp ,
cel mai rezistent dintre ei toți. Desigur , revenind la cele pământești, dintre Eminescu și Veronica Micle ea rămâne cea sacrificată.(
ibid. p.66)
Refuzul
lui Eminescu de a răspunde dragostei ei disperate o va împinge spre răzbunare. Împreună cu Caragiale, pun la cale să dea în vileag relația amoroasă al lui Maiorescu cu cumnata sa, Mite Kremnitz, cu argumentul credibil că „știe
totul de la Eminescu”.
În timp ce Eminescu este tot mai prins la Timpul
în realizarea grandiosului său proiect politico-social, Veronica
Micle împreună
cu Caragiale pun la cale scenariu
de presă. Caragiale pune mâna pe scrisorile lui Eminescu , însă nu le-a
returnat nici posesoarei să nu le dea altui jurnalist, nici lui Eminescu care dezvăluise în scrisorile
către Veronica secrete de grup
politic și literar importante.. Am avea în acest scenariu, scrie
N. Georgescu, chiar subiectul
„Scrisorii pierdute” (ibid. p.67) Eminescu
a sacrificat iubirea pentru un proiect ideal zadarnic. Ce
mai poți simți decât o cruntă dezamăgire
și zădărnicia neputinței când, după
atâtea sacrificii ești pur și
simplu scos din luptă și aruncat afară ca un obiect lipsit de utilitate. Eminescu, ca și Conta, credea fanatic în
idealul lui mesianic. Ceilalți,
mai realiști, prieteni, mai ales prieteni
apropiați(Maiorescu, Slavici și junimiștii
din Partidul Conservator) cei
care trebuie să sară să-l
apere, s-au lepădat de el, s-au ascuns,
la fel de lași ca și Petru în noaptea
din grădina Ghetsimani.
S-au lepădat de el cum s-a lepădat Petru de
Isus, de trei ori
până la ziuă. Așa s-au lepădat de
Eminescu în fatidica zi de 28 iunie 1983. Anul 1881 este anul deplin al
lui Eminescu, spectacolul său ziaristic este fără egal și cu adevărat
fascinant. El a făcut, acum, o spărtură în cetatea liberală, dar… Imaginea pe care o avem
în vedere este, desigur, aceea a lui
Alexandru Macedon în bătălia de la
Gaugamela: a sărit singur zidul cetății
- iar generalii săi și ostașii au alergat din toate părțile să-l scape rezultând, astfel, una din cele mai strălucite victorii ale macedoneanului. El a rămas Alexandru-Macedon-de-unul-singur, fără generali, fără armată. Se
potrivește întrebarea pe care și-o punea, retoric,P.P. Carp în legătură cu Alexandru Ioan Cuza: Unde au
fost țăranii să-l apere când a fost arestat, tocmai e, care i-a
dezrobit și i-a împământit? Unde au fost conservatorii să-l urmeze la
victorie pe redactorul șef al ziarului
lor? Dar unde au fost ei, să-l apere pe Eminescu la 28 iunie 1883? Partidul său dormea pe laurii
uscați, așa zișii săi prieteni de la Timpul
au părăsit corabia care cum a putut. P.P. Carp însușii transmitea
mesaje de la Viena: „Și mai potoliți-l
pe Eminescu!” (Nicolae Georgescu -
Un an din viața lui Eminescu – Ed.
Floare albastră , 2006, București).
Eminescu a
rămas singur împotriva tuturor. Toți l-au abandonat, toți s-au lepădat de el. O lașitate care se perpetuează
la nesfârșit pe plaiul mioritic.
Unde au fost românii, tinerii care iubesc democrația când
Traian Băsescu a urinat pe voturile noastre la Referendumul din 2012 , subminând în modul cel mai
umilitor și nedemn demnitatea noastră, uzurpând
fundamentul Democrației - votul
popular? A, erau în vacanță sau la o
bere… Abia s-au strâns, la îndemnul Antenei 3(Mircea Badea și Mihai Gâdea) vreo
două mii de Harapi-Albi în jurul palatului
Cotroceni și doar câțiva
politicieni, Gabriela Firea(PSD), Codrin Ștefănescu(PSD) și Ioan
Ghișe(PNL). Nedreptăților spânului
trebuie să i se răspundă imediat
în forță , altfel escaladarea
abuzurilor este, cum de altfel s-a
putut vedea în cazul lui Băsescu, fără ca
cineva să-i mai pună stavilă.
Eminescu a rămas singur împotriva liotei de spâni. Unde erau poeții tineri și toți acei
adolescenți romantici care iubeau poezia lui Eminescu? Încă din septembrie 1881, vajnicii junimiști
conservatori (P.P. Carp, Titu Maiorescu și
Iacob Negruzzi) au sărit în
barca liberalilor. Și-atunci se
explică de ce toți „nu au știut” și au aflat
despre boala lui Eminescu abia
după 28 iunie 1883, după ce a fost închis de poliție la casa de nebuni a doctorului Șuțu, unde a fost tratat cu mercur, să nu mai fie om întreg la minte până la moarte. Sugestia lui P. P. Carp „Și mai potoliți-l pe Eminescu!” a fost profetică. L-au potolit de tot pe Eminescu
Ca și în
cazul Referendumului, spre a compromite votul românilor în fața
opiniei publice naționale și
internaționale și ai mai marilor
planetei, procurorii, trimiși în teren de șefa DNA la indicațiile prețioase ale spânului trebuiau să
găsească niște țărani cu frică de Dumnezeu puși să jure cu mâna pe biblie că au votat de două ori și un țap ispășitor în persoana lui Dragnea care ar fi falsificat votul. Eram
sigur în dimineața aceea că
Spânul Băsescu va primi ceea ce merita. În dimineața aceea din
tabăra de creație și recreație de la o
pensiune de lângă Avrig și m-am
oprit la prima secție de votare să-i
spun și eu spânului să plece, săturat de mascarada lui până la vomă. Eram sigur în
dimineața aceea că spânul
Băsescu va primi ceea ce merita. Apoi
am aflat că votul meu alături de
cele 7,4 milioane care i-au dat
un șut spânului au fost aruncate la groapa de gunoi. Ce-am putut simți atunci? O nemăsurată ură a
disperării ca plânsul omului învins de o mare nedreptate.
Ca și în zilele noastre dezinformarea
și manipularea au avut efect. Gr. Ventura scrie primul,
la 15 august în L’indépédence Roumain
despre nebunia poetului, prefăcându-se că îl
apără împotriva epigramei, absolut infecte al lui Macedonski despre „pretinsul poet” nebun. „Sărmanul Eminescu!” scria Iosif
Vulcan în revista Familia,
prima publicație care i-a editat poeziile. Sărmanul Eminescu nu a fost victimă a unui sistem politic la fel de corupt ca cel
din zilele noastre, Eminescu a fost un martir al neamului român.
Vasile Anton Ieșeanu, 14 ianuarie 2017,Iași
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu