Eminescu - în zadar?!...(II)

Unde  au fost românii?

           

Eminescu a sacrificat   iubirea  lui  cu  Veronica  Micle, singura lui mare iubire  pentru   grandiosul lui proiect  politico-social  național. Caragiale,  amicul  lui Eminescu,  pentru  a  fi numit de  către liberali, revizor  școlar,  sustrage, după  cum ne spune  Nicolae Georgescu, un eminescolog pe care  îl apreciez  mult  pentru  seriozitatea cercetărilor sale și rigurozitatea argumentației,  un dosar  de corupție  care privea  persoane din anturajul conservatorului C. A. Rosetti, prețul sinecurii de revizor.  

 Odată cu  întâlnirea întâmplătoare în capitală  a Veronicăi cu  Eminescu,  Veronica   nu ezită să   se afișează  la braț cu  iubitul ei,  fără reținere, deși  nu   trecuseră  nici trei luni de la moartea  soțului Ștefan Micle (în vreme aceea era obligatoriu un an de doliu).                                                                   

   După   fascinanta aventură  a  Veronicăi, aceasta   a rămas gravidă. Spun   fascinanta,  fără să  greșesc, fiindcă am  convingerea  că după o conviețuire anostă cu Micle  și  o  perioadă  de  totală  abstinență  erotică,  la  întâlnirea  cu Eminescu, Veronica a  trăit  în acea scurtă aventură ceea ce nu cunoscuse   în tinerețe  și în toată  viața  ei de soție   -  dragostea  unui amant,   de  o femeie are atâta nevoie și pe care numai femeia care nu a cunoscut-o în adevărata ei voluptate este capabilă  să o simtă.  Lipsită de mijloace financiare  stabile, cu toate  că Eminescu  îi trimitea   mereu  bani  din salariul lui,  cu  un  copil  în burtă  și două fete de crescut  ale lui Micle,  Veronica a început  să  exercite presiuni asupra poetului, ca acesta să-și ia povara și responsabilitatea căsătoriei. 

   Acum, însă, în 1880, anul în care ne cantonăm -  poetul  nu-și putea permite „luxul” de a abandona   într-un climat casnic – atunci  când avea  hățurile căruței   în mână, când câștiga cel mai important  ziar al opoziției  din țară.  Dacă nunta dintre Eminescu și   Veronica  nu s-a putu face – este pentru că  urgența muncii ( muncă pe care mai  târziu  va ajunge s-o blesteme n. n.) n-a îngăduit pentru  el răgaz, dar și pentru acest mit al moldoveanului care trebuie să românizeze România  a funcționat ca  o atracție( fatală aș  adăuga) către  luptă și  muncă. Ei, acești bărbați ai  vremii lui Conta  și Eminescu, trăiau altfel ideile, și n-ar strica   să  încercăm să-i înțelegem. ( Nicolae Georgescu  - Un an din viața   lui Eminescu, Ed. Floare Albastră,  București , 2006, pp.65-66).                             

Eminescu  era atât de pătruns de misia sa  pentru românism, încât nu a luat  în seamă suferința  femeii iubite,  nu s-a lăsat înduplecat nici  de  lacrimile  Veronicăi, nici de   situația ei  disperată. Spiritul  critic moldav, scrie   în continuare Nicolae Georgescu      are , iată  o cauză precisă și va da naștere   unei paradigme a intelectualului  moldovean.  L-am numit pe Vasile Conta,  îl avem în vedere pe Eminescu însușii - și ne vom  întâlni cu un alt caz, cel al lui P. P. Carp , cel mai rezistent dintre ei toți. Desigur , revenind   la cele pământești,  dintre Eminescu  și Veronica Micle ea rămâne cea sacrificată.( ibid. p.66)                                                                                              

  Refuzul lui Eminescu  de a răspunde  dragostei ei disperate  o va împinge spre răzbunare. Împreună cu  Caragiale, pun la cale să dea în  vileag relația amoroasă al lui  Maiorescu cu  cumnata sa, Mite Kremnitz,  cu argumentul credibil  că „știe totul de la Eminescu”.                                             

 În timp ce Eminescu  este tot mai prins  la Timpul în realizarea   grandiosului său  proiect   politico-social,    Veronica Micle   împreună  cu Caragiale  pun la cale  scenariu de presă.  Caragiale  pune  mâna  pe scrisorile   lui Eminescu , însă  nu le-a  returnat nici posesoarei să nu le dea altui jurnalist, nici  lui Eminescu care   dezvăluise  în scrisorile  către Veronica secrete de grup politic  și literar  importante.. Am avea în acest scenariu, scrie   N. Georgescu, chiar subiectul „Scrisorii pierdute” (ibid. p.67)  Eminescu a sacrificat  iubirea pentru un  proiect  ideal  zadarnic.                                                                                                                          Ce mai poți  simți  decât o cruntă  dezamăgire  și zădărnicia neputinței  când,  după  atâtea  sacrificii ești pur și simplu scos  din luptă  și aruncat afară ca  un obiect lipsit de  utilitate.  Eminescu, ca și Conta, credea   fanatic în  idealul lui mesianic.  Ceilalți, mai realiști, prieteni, mai ales prieteni  apropiați(Maiorescu, Slavici  și  junimiștii  din Partidul Conservator)  cei care trebuie să  sară  să-l  apere,  s-au  lepădat de el, s-au  ascuns,  la fel de lași ca și Petru  în noaptea din grădina Ghetsimani.                      

 S-au lepădat de el cum s-a lepădat  Petru de  Isus,  de trei  ori  până  la ziuă.  Așa s-au lepădat   de  Eminescu în fatidica zi de 28 iunie 1983. Anul  1881 este anul deplin al lui Eminescu, spectacolul său ziaristic este fără egal și cu adevărat fascinant. El a făcut, acum, o spărtură în cetatea   liberală, dar… Imaginea pe care o  avem  în vedere este, desigur, aceea a lui  Alexandru Macedon  în bătălia de la Gaugamela: a sărit singur  zidul cetății - iar generalii săi și ostașii au alergat din toate părțile să-l scape  rezultând, astfel,  una din cele mai strălucite victorii  ale macedoneanului. El a rămas  Alexandru-Macedon-de-unul-singur, fără generali, fără armată.                                                             Se potrivește întrebarea pe care și-o punea, retoric,P.P. Carp  în legătură cu Alexandru Ioan Cuza: Unde au fost țăranii să-l apere când a fost arestat, tocmai e, care   i-a  dezrobit și i-a  împământit? Unde au fost conservatorii să-l urmeze la victorie pe  redactorul șef al ziarului lor? Dar unde au fost ei, să-l apere pe Eminescu la  28 iunie 1883? Partidul său dormea pe laurii uscați, așa zișii săi prieteni de la Timpul  au părăsit corabia care cum a putut. P.P. Carp însușii transmitea mesaje de la Viena: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!” (Nicolae Georgescu  - Un an din viața  lui Eminescu – Ed. Floare albastră , 2006, București).                                                      

 Eminescu a rămas  singur împotriva tuturor.  Toți l-au abandonat, toți  s-au lepădat de el.   O lașitate care se perpetuează  la nesfârșit   pe plaiul mioritic. Unde au  fost  românii,  tinerii  care iubesc democrația  când  Traian Băsescu a  urinat pe  voturile noastre la Referendumul din 2012 ,  subminând în modul cel  mai  umilitor  și  nedemn demnitatea   noastră,  uzurpând  fundamentul Democrației -  votul popular?  A, erau în vacanță sau la o bere… Abia s-au strâns, la îndemnul Antenei 3(Mircea Badea și Mihai Gâdea) vreo două  mii de Harapi-Albi în jurul  palatului  Cotroceni  și  doar câțiva  politicieni, Gabriela Firea(PSD), Codrin Ștefănescu(PSD) și Ioan Ghișe(PNL).  Nedreptăților    spânului  trebuie să i se răspundă   imediat în forță , altfel  escaladarea abuzurilor  este, cum de altfel  s-a  putut vedea în cazul  lui  Băsescu, fără  ca  cineva să-i mai pună stavilă.

Eminescu a  rămas singur împotriva  liotei de spâni.  Unde erau poeții tineri  și toți acei  adolescenți  romantici  care iubeau poezia lui Eminescu? Încă din  septembrie 1881, vajnicii junimiști conservatori (P.P. Carp, Titu Maiorescu și  Iacob Negruzzi) au sărit în  barca  liberalilor. Și-atunci se explică de ce toți  „nu au știut”  și au aflat  despre  boala lui Eminescu abia după 28 iunie 1883, după  ce a fost  închis  de poliție la casa  de nebuni a doctorului Șuțu,  unde a fost  tratat cu mercur, să  nu mai fie om întreg la minte până la moarte.  Sugestia lui P. P. Carp  „Și mai potoliți-l pe Eminescu!” a  fost profetică. L-au potolit de tot pe Eminescu                                                                                             

 Ca și  în  cazul   Referendumului, spre a   compromite votul  românilor  în fața  opiniei publice naționale și  internaționale  și ai mai marilor planetei, procurorii,   trimiși  în teren de   șefa  DNA  la  indicațiile   prețioase ale  spânului  trebuiau  să   găsească  niște  țărani cu frică de Dumnezeu puși să jure cu mâna pe biblie că au   votat de două ori și un țap ispășitor  în persoana lui Dragnea care ar fi falsificat votul.                                                                                                  Eram sigur    în dimineața aceea  că  Spânul Băsescu va primi ceea ce merita. În dimineața  aceea  din tabăra de creație și recreație de  la o pensiune de lângă Avrig  și m-am oprit  la prima secție de votare să-i spun  și eu spânului să plece, săturat  de mascarada lui  până la vomă. Eram sigur  în  dimineața  aceea că  spânul  Băsescu va primi ceea ce merita.  Apoi am aflat că votul  meu alături de cele  7,4 milioane care  i-au dat  un șut  spânului  au fost aruncate la  groapa de gunoi. Ce-am  putut simți atunci? O nemăsurată ură a disperării  ca plânsul  omului învins de o mare  nedreptate.                                 

        Ca și în zilele noastre  dezinformarea  și manipularea au avut efect. Gr. Ventura  scrie primul,  la 15 august în L’indépédence Roumain  despre nebunia  poetului, prefăcându-se  că  îl apără împotriva epigramei, absolut infecte al lui Macedonski despre „pretinsul poet”  nebun. „Sărmanul  Eminescu!”  scria Iosif  Vulcan în revista Familia, prima  publicație care  i-a editat  poeziile.  Sărmanul  Eminescu nu a fost victimă a unui sistem politic la fel de corupt ca cel din zilele noastre, Eminescu a fost un martir al neamului român.      

Vasile Anton Ieșeanu, 14 ianuarie 2017,Iași

            

Băsescu este trădător de țară

Traian Băsescu dezvăluind   secrete   lui Putin     

   

Băsescu rânjind cu ungurii  din  Garda maghiară! 

Realitatea TV a revenit în ultima vreme la realitatea românească! „Băsescu este trădător de țară.” au fost părerile aproape unanime ale lui Octavian Hoandră și ale invitaților de la Realitatea Tv. din seara zile de 19 noiembrie 2016, Costin Georgescu, fost șef SRI; Coman Giorgiu, avocat; Radu Tinu , fostul adjunct al securității Timișoara.

Opinie separată a făcut jurnalistul Florian Bichir care slujește cui slujește, de vreme ce este redactor la tabloidul Libertatea.

Amintesc că Bichir a fost invitat în toată perioada dictaturii stalinistului Băsescu la B1TV. Bichir nu se poate dezice nici azi de pupincurismul băsist.

Probabil a fost sponsorizat gras de portocalii, de vreme ce moș călugăr i-a luat apărarea lui Băsescu. Nimeni nu zice că putem avea opinii contrare, dar acestea trebuiesc bine argumentate.

Se știe cu certitudine că Băsescu pentru a accede la putere a fost în stare nu doar să-și trădeze țara (de mult o trădase de când fusese recrutat la Anvers ca agent al KGB-ului), ci și pe oricare dintre cei care i-au fost prieteni și l-au sprijinit să acceadă la cea mai înaltă funcție - scaunul prezidențial al României. Eseul meu Libertate în iadul de lux, Editura RAFET, 2015, Râmnicu Sărat, aduce o sumedenie de argumente în acest sens. „Incriminarea Lui Traian Băsescu făcută de Victor Ciorbea, ca este agent al KGB, recrutat la Anvers, implicarea acestuia în răsturnarea guvernului Ciorbea cu ajutorul Direcția principală de informații a Armatei Ruse(GRU), nu este lipsită de temei. La ea se adaugă declarația senatorului Daniel Savu, fost ofițer de contrainformații, cum că Elena Udrea a fost implantată de un anume serviciu străin pe lângă Traian Băsescu, la rându-i „agent de influențare”, al FSB – ului( fostul KGB) lui Putin. Este acest lucru, oare, fără acoperire în real?!

Sunt câteva decizii și acțiuni ale fostului președinte care îl fac cel puțin suspect în privința relației cu Putin: blocarea brațului Sulina cu nava ucraineană Rostok; abandonarea solicitării tezaurului cu explicații infantile, scenarita „răpirii jurnaliștilor”, pentru a căror eliberare au cooperat generali SRI și ai FSB – ului lui Putin; relația amicală cu Putin, afirmată chiar de Traian Băsescu în 2008 la un post TV; favorizarea capitaliștilor ruși; legăturile fiicei sale Ioana, notar, cu Gazprom; teama lui Băsescu când a aflat de vizita secretă a lui Geoană la Moscova; alte activități prorusești, negate vehement de omul spân, deconspirate de mass-media, arată fața ocultă a acestui individ ajuns președinte prin protecția a două mari servicii de spionaj CIA și KGB.”(Vasile Anton Ieșeanu - Libertate în iadul de lux)

Un individ „fără de lege”, cum spunea Creangă despre personajul spân, omul roș ajuns „în capul cinstei”.

Rămâne o enigmă de ce Creangă a adăugat lângă spân sintagma omul roș. Avea scriitorul în vedere pe românul - omul rușilor?!

Faptul că a scris nuvela Ivan Turbincă, ne îndreptățește să crede că îi cunoștea bine pe ruși, iar personajul spânul, omul roș, a fost, cred eu inspirat din indivizii „fără de lege” , trădători ai neamul românesc. Unul din ei a fost pe vremea lui Creangă, șeful din umbră a monstruoasei coaliții, I.C. Brătianu, agent al temutei Ohrana , demascat de Eminescu, fapt și pentru care din ordinul lui Brătianu, cred, a închis la nebuni și mai apoi asasinat. Cu siguranță, Creangă cunoștea și el secretul lui Brătianu.

După umila mea părere spânii mioritici au atins un procent de aproape 30% din populația de Harapi- Albi ai României , ceea ce este un lucru deosebit de grav pentru viitoarele generații de români.

Hoandră a argumentat de ce Băsescu este trădător, cu două argumente forte: primul - Băsescu în calitate de președinte al României i-a interzis cosmonautului Dumitru Prunaru, care îndeplinea funcția de ambasador al României la Moscova să redeschidă subiectul tezaurului românesc furat de ruși și întâlnirea lui Băsescu cu Viktor Orban în tabăra de vară, unde se instruiau hoardele paramilitare ale ungurilor.

Că Realitatea TV s-a trezit , deși târziu, la realitate e totuși un semnal bun. Ardelenii se trezesc greu din somn, dar când se trezesc văd realitatea crudă.

În toată perioada de dominație stalinistă a spânului Băsescu, alături de B1 Tv și alte televiziuni de propagandă l-au pupat în dos pe spânul Băsescu , nu a avut curajul Antenei 3, spre exemplu să se bată cu Băsescu așezat „în capul cinstei”(Creangă) și copleșitoarea propagandă a acestuia.

Băsescu a ieșit la atac în cunoscutu-i stil de „grangure de mahala”(expresia utilizată de Eugen Simion, în caracterizarea spânului) a telefonat și, ca un infantil, i-a numit pe Hoandră și pe Costin Georgescu trădători, înfierându-se singur.

Traian Băsescu, cel mai mare ticălos ajuns în fruntea statului român cu sprijinul Rusiei și SUA, a căror agent este, a dus România, prin trădări continue, în cea mai periculoasă derivă.

Cu o largă complicitate politică și propagandistică Traian Băsescu a politicieni cinici și antiromâni Traian Băsescu

Mihai Răzvan Ungureanu

Emil Boc

Daniel Funeriu

Elena Udrea

Elena Băsescu

Monica Macovei

Codruța Kovesi

Daniel Morar

Teodor Baconschi

Adrian Papahagi

Mihai Neamțu

Andreea Pora

Col (Rz.) Robert Turcescu

Radu Banciu

Iuda de la Cotroceni - Traian Băsescu a vândut țara pe treizeci de arginți americanilor ( Bechtel) și rușilor (Gazprom):

Pentru VÂNZAREA DE NEAM ȘI ȚARĂ blestemul lui Eminescu CADĂ ASUPRA FAMILIEI BĂSESCU!

„Cine-au îndrăgit străinii,/Mâncă-i-ar inima câinii, /

Mânca-i-ar casa pustia,/ Și neamul nemernicia!” (M. Eminescu - Doina)

Când Traian Băsescu declară emfatic că este artizanul justiției românești trebuie să înțelegem că el este artizanul corupției din România. Și după ce declară râde sardonic. Și noi râdem ca proștii. Stupid people!

Niciun regim politic democratic nu a fost mai corupt ca cel al lui Traian Băsescu. Poate cel al lui Carol al II-lea și al metresei saleElena Lupescu.

Cu siguranță Traian Băsescu și Elena Udrea i-au depășit pe înaintașii lor. Cum se vede epigonii politici - mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, se dovedesc mai josnici , mai perfizi și mai lacomi decât înaintașii de aceeași - „Noi în noi, n-avem nimica, totu-i, calp, totu-i străin!”

Să fie Traian Băsescu și Elena Udrea, încarnările lui Carol al II lea și a Elenei Lupescu?!...

Să fie oare metempsihoza o doctrină reală?

Reîncarnarea, pentru cine nu știe, înseamnă reapariția periodică a unui suflet într-o succesiune de trupuri. Este o doctrină ce se află în centrul multor religii ale lumii, începând de la Vedanta indiană, religia faraonilor, orfismul grecesc, până la influențarea iudaismului , creștinismului și islamismului.

Cu osebire mistica orientală vorbește despre reîncarnare și mecanismul karmei, fiind un concept fundamental al budismului.

Să fi reușit Pitagora și Empedocle în meditațiile lor să pătrundă în a cincea dimensiune și să vadă ce noi n-am văzut?!

Lumea românească nu crede în migrația sufletelor. Dovada - romanul lui Liviu Rebreanu - Adam și Eva, despre reîncarnare, a fost un mare eșec. Și Eminescu a utilizat metempsihoza în nuvela - Avatarii faraonului Tla .

Și totuși dacă reîncarnarea se petrece?!... Sau poate istoria se repetă? Sau sufletele se încarnează!

Prea se brodesc lucrurile ca să nu te pună pe gânduri! Prea se aseamănă politica lui Traian Băsescu cu cea alui Carol al II lea. Prea se aseamănă metresa lui Traian Băsescu cu metresa lui Carol al II lea. În asta constă oare fatalitatea istoriei?!

Dar de ce mi-a fost dat mie și celor care ca mine dorim în viață lupta dreaptă, nu minciuna, nu nedreptatea, nu josnicia, nu mizeria morală să trăim sub asemenea otrepe?

Cum ce-am păcătuit Doamne, ca, după ce am scăpat de un dictator, să avem parte de un asemenea conducător?

Am crezut că Traian Băsescu, după ce fratele lui a fost arestat pentru trafic de influență, își va trage un glonte în cap.

M-am convins însă că e atât de nesimțit și de laș încât se face hârtie igienică cu care se șterg mai marii UE la fund. Agamiță Dandanache, celebrul personaj al lui I.L. Caragiale, este o canalie de o josnicie fără seamăn, perfect întruchipat de Traian Băsescu.

Mi se face greață și îmi vine să vomit pe democrația dâmbovițeană.

Traian Băsescu, dacă ești român, i-a aminte la discursul lui Putin și ține un discurs la fel, l-am îndemnat încă în 2013(http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/ROMÂNI LUAȚI AMINTE)

n

PROBLEMA MINORITĂȚILOR ÎN RUSIA

DISCURSUL LUI PUTIN ÎN DUMA DE STAT A FEDERAȚIEI RUSE

ÎN RUSIA TRĂIEȘTE POPORUL RUS, IAR POPORUL RUS NU ADMITE NICIUN AFRONT AL UNEI MINORITĂȚI; ACESTEA TREBUIE SĂ RESPECTE RUSIA, PE RUȘI ȘI LEGILE FĂRĂ SĂ CEARĂ FAVORURI SPECIALE SUB PRETEXTUL CĂ SUNT DISCRIMINAȚI. CINE FACE ALTFEL, ESTE INVITAT SĂ PĂRĂSEASCĂ IMEDIAT RUSIA!!!

NU RUSIA ARE NEVOIE DE MINORITĂȚI CI ELE AU NEVOIE CA RUSIA SĂ-I PRIMEASCĂ , SĂ LE OFERE ADĂPOST, LOCURI DE MUNCĂ ȘI HRANĂ, ÎN RUSIA TRĂIESC DOAR RUȘI.

Putin a fost aplaudat în picioare, timp de cinci minute, de membrii dumei de stat.

Întrebări:

1) De ce poporul român admite afronturi din partea minorității maghiare?

2) Este Traian Băsescu român sau este sluga maghiarilor și al Angelei Merkel via Bruxelles-Barosso?

Invitație: Dacă este român și nu este sluga maghiarilor, îl invităm la Parlament, să țină un discurs similar cu al lui Putin!

Niciun regim politic democratic nu a fost mai corupt ca cel al lui Traian Băsescu. Poate cel al lui Carol al II-lea și al metresei sale Elena Lupescu. Băsescu nu are nimic sfânt. Toată constituția lui psihomentală este malefică.Mai „cumintele” Iohannis este și mai subversiv.

            

Vasile Anton Ieșeanu, 22   noiembrie  2016, Iași 

                         

Eminescu la Ruginoasa (Fericiți cei care îl iubesc pe Eminescu că a lor este împărăția lui!)

 Unul  dintre   poemele  care    uimește prin  intuiția genială, pe care Eminescu  l-a  scris  la 16 ani    este Floarea albastră. De ce spun intuiție  genială ? Fiindcă e greu să crezi  că, un băiat   de 16 ani poate  să  deceleze  iubirea   masculină  de cea feminină. În vreme  ce   băiatul tânăr  este atras  de   iubirea pentru idealul abstract -   „cufundat în stele  și   în cerurile  înalte” , fata  îi spune că e zădărnicie  gândul lui la stele, la cer  la câmpiile asire;   să nu caute, în depărtare,  fericirea.  Fericirea   e aici  în  concret  material,   el și ea  în pădure, la izvor,  sărutându-se...  Citește   eseul „Poetul  și măiastra”! Află de ce sunt fericiți cei care îl iubesc pe Eminescu!                             

   


    Poetul şi măiastra

Moto:  ,,Poate  că povestea este  partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti…’’

                                                      Mihai Eminescu             

            Pe Eminescu nu l-am iubit multă vreme. Ştiindu-l moldovean de-al meu, era ca şi cum mi-ar fi fost ,,vecin’’, îl cunoşteam ,,din vedere’’.

Poemele sale, deşi mi-au plăcut, nu-mi spuneau mare lucru. Până le-am pătruns înţelepciunea.             O femeie, o doctoriţă care îl iubeşte mult pe Poet, m-a întrebat în urmă cu vreo doi ani: ,,Ştiţi ce zi e astăzi?’’ Da, e 15 ianuarie. ,,Ştiţi ce mare poet s-a născut în această zi?’’ Am ridicat din umeri. ,,Cum, nu ştiţi?!.., E moldovean de-al nostru, din Botoşani, Mihai Eminescu!’’ ,,Ei bine, data viitoare, când veniţi la cabinet să-mi aduceţi poezia Floare Albastră’’.                  M-am ruşinat de această ignoranţă voluntară. Am  recitit Floare albastră, pătrunzându-i mesajul şi sensul. În acest poem am descoperit marea profunzime a gândirii  eminesciene. Eminescu  era  tânăr când a scris Floare albastră, dar   a reuşit să vadă ceea ce alţii, abia  la vârste înaintate,  reuşesc să deceleze    deosebirea dintre bărbat şi femeie.

Bărbatul este atras spre alte idealuri decât femeile. Pe el alte magii, celeste sau abisale, îl fascinează.  Menirea femeii este să-l ţină pe bărbat legat  în iubirea concretă, reală, pământeană.

Floare albastră

,,Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.

În zadar râuri de soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.”

Această dihotomie erotică,  impune iubiri divergente  bărbatului şi femeii. Bărbatul îi vrea doar trupul, femeia, însă, îi dăruieşte şi sufletul, femeia ar vrea ca bărbatul să-i iubească   şi sufletul, dar el îi iubeşte doar trupul. Această  dihotomie  generează drame  şi tragedii umane. A fost  şi marea tragedie a  Poetului, pe care a exprimat-o, atât de genial  în   Luceafărul.  Pe marginea unei variante, geniul, spune Eminescu:  ,,nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc...’’                                                                      Bărbatul, în general, nu poate ferici femeia, nu doar  cel genial. Şi nu doar pe femeie nu o  poate ferici;  pe nimeni nu poate ferici, nici  chiar pe el. El vrea mereu altceva decât iubirea pământeană. Există, în genetica masculină, înscrisă, o chemare magică mai puternică şi mai aprigă pentru alte tărâmuri decât pentru cele pământene.                                                                        Femeia vrea, însă, să-şi împlinească menirea ei pământeană. De aceea, va renunţa repede la genul  de bărbat cu capul în nori, prins în mrejele altor magii şi îşi va găsi unul mai pământean. Ea îşi doreşte un bărbat cu picioarele pe pământ, nu unul cufundat în stele şi în nori şi-n ceruri înalte. Ea îi spune un adevăr, anume că, fericirea e aici pe pământ. Bărbatul, însă, e mai puternic atras de magia stelelor, de cerurile înalte, de universal, de abstract  şi absolut. Femeia nu poate înţelege visătorii. Visele de creator, de explorator, de gânditor vor sfârşi în tristeţi incomensurabile. Fără un suflet de femeie, bărbatul rămâne un mare singuratic.

,,Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!’’

M. Eminescu – Floare albastră

Poemul eminescian îmi aminteşte  de regretul amarnic al multor oameni visători, care nu şi-au întemeiat o familie. Petre Ţuţea exprima, cinic şi amar, angoasele singurătăţii, care ne cuprinde la bătrâneţe: ,,Sunt neliniştit de bătrâneţe şi însingurat. Am un regret că nu m-am însurat să am şi eu un copil. Chiar dacă sunt nişte javre, copii, dar oricum. Sunt carne din carne...sunt javre din carnea ta. Aşa o fi vrut Dumnezeu. Ţine oare de <<statutul>> filosofului de a fi despărţit de preocupări cotidiene precum căsnicia şi treburile legate de ea? Kant spunea că da. Spunea că filosoful este bine să fie desprins, într-o oarecare măsură, de toate astea şi faptul este că nici nu s-a însurat. Şi de asta nu e nici om. E un filosof’’ (Petre Ţuţea - Între Dumnezeu şi neamul meu, p. 335).                                                      După Floare albastră, am citit o exegeză filosofică despre Poet în Informaţia materiei al lui Mihai Drăgănescu. Apoi am început să-i recitesc toată opera. Eminescu continuă să fascineze, prin adevărurile esenţiale care ni le dezvăluie.                                  

  Cine spunea, oare, că un mare poet este mai întâi un mare filosof? Nu-mi amintesc! Am trecut superficial pe lângă Poet şi pe lângă M. Eminescu, filosof, în vremuri de şcoală. Am trecut superficial pe lângă Poet şi mai târziu, aşa cum am trecut deseori pe lângă teiul din Parcul Copou. Când am început  să-l citesc, atunci am început să-l iubesc pe Eminescu.                                             O mare iubire se bazează, îndeosebi, pe legătura spirituală. Sunt iubiri care se declanşează la prima vedere. Francezii au găsit o sintagmă metaforică ce  exprimă, sugestiv, şocul iubirii la prima vedere -  coup de foudre - lovitură de trăsnet.                 

Iubeşti ceea ce vezi sau vezi ceea ce iubeşti? Dragostea la prima vedere poate fi mistuitoare, dar adesea e superficială, se arde repede. Adevărata iubire este aceea care se naşte din  cunoaşterea spirituală a Celuilalt.                                            

    Se întâmplă adesea, în cazul iubirilor erotice să treci pe lângă un cunoscut sau o cunoscută, care, la întâlnirile aleatorii, să nu-ţi spună nimic. Şi odată se iveşte un moment, o întâmplare, când descoperi o anume spiritualitate care îţi declanşează scânteia extazului. E ca şi cum nu l-ai fi văzut şi nu l-ai fi auzit până în acel moment, deşi te-ai întâlnit de multe ori, ai stat de vorbă şi     l-ai privit  în ochi. Şi deodată, un gest, o vorbă, o imagine declanşează magia, te face să-l vezi şi să-l auzi cum nu  l-ai văzut şi nici nu l-ai auzit până acel moment. Dintr-odată vălul Mayei, cade.  Descoperi, la Celălalt, misterul spiritual care te fascinează. Te simţi tot mai legat de El.

Din acel moment simţi că nu mai poţi trăi fără El, că trebuie să-l cunoşti până la capăt, să-i descoperi misterul. Şi cu cât îi cunoşti mai mult, cu atât mai puternic te simţi legat de Acesta. Aşa mi s-a întâmplat şi mie, când am început să pătrund în misterul spiritual al lui Eminescu.      

Este posibil ca Poetul să se fi născut la 15 ianuarie, deşi unii autori afirmă că, de fapt, Eminescu s-ar fi născut la 20  decembrie 1849. Chiar poetul consemnează această dată, în  registrul de la Junimea.  După caracteristicile comportamentale, naşterea lui Eminescu ar corespunde, mai degrabă acestei date, adică zodiei Săgetător decât Capricorn  sau Vărsător.

            

 Dar aici intrăm pe nisipuri mişcătoare şi îţi trebuie cercetări adânci ca să le desluşeşti înţelesul, căci a  apela la argumentele filosofiei oculte, în speţă a astrologiei, înseamnă să   intri în zone riscante ale cercetării.                                                       

Deşi, e bine pentru un cercetător, care se respectă, să se aventureze temerar şi în nisipurile mişcătoare, asemenea avânturi te pot neferici. Şi totuşi, am să risc o scurtă comparaţie, între eul psiho-social al lui Eminescu şi caracteristicile celor două zodii, Săgetător şi Capricorn.     

                                                           Am să încep cu o scurtă descriere a eului eminescian, surprins de Dan C. Mihăilescu, în eseul - Perspective eminesciene, pe care am s-o compar cu zodia Săgetător: ,,Înţelegerea eului eminescian ca o sumă de impulsuri contrarii şi de desfăşurări poetice şi sociale ca atare a fost prezentă, sub o formă sau alta, în multele din exegezele de până acum, de la mărturiile contemporanilor poetului (<<vesel şi trist>>, << maniac şi depresiv>> un <<amestec straniu de sfială şi trufie>>, <<pornit spre excese>>, dar şi <<om cu desăvârşire cumpătat>> până la analize complexe ale stărilor poetice duale (pesimism - stoicism / seninătate, depărtare / apropiere etc.) asupra eului scindat (faţa poetului şi cea a publicistului) sau a complexului cultural dual (linia progresului social şi linia arhaizant conservatoare), căpătându-şi în sfârşit o formulare explicită: Dar cu cât se manifestă mai sfâşietor contradicţia, cu atât mai înaltă este aspiraţia spre totalitate’’ (Dan C. Mihăilescu - Perspective eminesciene, p. 8).   ,,Nativul din zodia Săgetător - citesc într-un zodiac - este prietenos, pasionat, tolerant, îi place libertatea si aventura. Poate fi extravagant şi necioplit. Nativul Săgetător este călăuzit de idealuri, până când se hotărăşte să se retragă într-o poziţie sociala sigură. E amabil, deschis, optimist. Poate fi, însă, şi extrem de arogant. Succesele nativului Săgetător se datorează atât intuiţiei, cât si disponibilității de acțiune si mobilității. Talentul sau organizatoric e remarcabil. E neclintit în principiile sale fundamentale, care sunt adevărul şi dreptatea.                        Nativul Săgetător e un luptător cinstit, care iubește sportul şi natura, mărinimos faţă de sine şi faţă de ceilalți. Soarele prost  configurat  indică sentimente divergente şi un amor propriu exagerat,  foarte ușor de lezat, trăsături care duc la toane, la exagerare sau la autoamăgire. Nativul Săgetător mai înclină spre capriciu, risipă, fanfaronadă si speculație’’.                         ,,Nativul Capricorn este disciplinat, loial, serios, practic, se orientează către succes. Capătă cu greu încredere în ceilalți. Are un puternic simţ al realității. El se concentrează asupra esențialului, este sârguincios, perseverent, econom, corect. Nativul din zodia Capricorn este un om pe care te poți baza. Își cheltuieşte  energia metodic şi se caţără încet spre ţelurile lui ambiţioase. Un Capricorn merge la sigur şi evită experimentele. Are aptitudini pentru profesiuni ca inginer, administrator, constructor sau meșteșugar (în general în profesiuni legate de pământ)’’.                                                                            Asemănarea cu zodia Săgetător pare evidentă. Asta ne conduce la ipoteza că, Mihai Eminescu să se fi născut la 20  decembrie 1849, aşa cum susţin unii cercetători şi nu în ianuarie 1850.                                                                                                   ,,Cât ţine de cronologia ivirii în viaţă a Hyperionului, se concurează şase datări, majoritatea datate de Eminescu însuşi: o însemnare pe Psaltirea versificată a lui Dosoftei (1673), exemplar aparţinând căminarului de la Ipoteşti:<< Astăzi 20 Decembrie la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropeneşti  s-au născut fiul nostru Mihai>>. […] Este apoi vorba de datele de 6, 14 şi 29 decembrie 1849, cum şi rubrica de botez, în care sunt indicaţi la rubrica marginală […] act din 1850 ce prevalează şi care la Data naşterii înscrie:<<Cincisprezece Ghenari>>’’ (Augustin Z. N. Pop - Pe urmele lui Eminescu, p. 24).                                                                                                       Zoe Dumitrescu Buşulenga susţine că Eminescu ar fi din punct de vedere astrologic Vărsător. Am mari îndoieli. Cred mai degrabă că eminenta profesoară eminescologă se află în eroare, căci neastâmpărul pribegiilor lui Eminescu şi aspectele psihice dominante îl plasează în Săgetător.                                                  Am întâlnit mulţi oameni care afirmau cu nonşalanţă, şi evident, cu multă ignoranţă, că viaţa le-a fost un adevărat roman, gândind probabil la câteva aventuri erotice sordide, care i-ar putea prea-ferici, în eroi de roman. Adevărata viaţă de roman este a omului creator, cu sfâșierile sale interioare, cu extraordinarul să travaliu în focul creaţiei. Unul din romancierii noştri, anume Cezar Petrescu a recurs la romanţarea vieţii Poetului. În roman autorul a încorporat: ,,un Eminescu-om,[…] evitând ireparabila şi grosolana eroare de a năzui să zugrăvesc un Eminescu geniu’’ (Cezar Petrescu - Romanul lui Eminescu, [Cuvânt înainte, p. 16]).

                                                 

 Structurat într-o trilogie, din care prima parte e numit Luceafărul, a doua Nirvana, iar a treia Carmen Saeculare, romanul (după aprecierea autorului, într-o scrisoare trimisă lui George Călinescu, în anul 1935, la apariţia primei părţi - Luceafărul), trasează ,,coordonatele de frescă socială <<a unui timp, care sigur, Eminescu simbolizează tipul de erou dintre cele mai complexe>>’’ (Cezar Petrescu - Romanul lui Eminescu [Virgil Cuţitaru - Notă asupra ediţiei, p. 8]).                 Eminescu a fost un om ca toţi oamenii, dar ceea ce l-a înălţat, la geniu, a fost extraordinara lui patimă de a rămâne în lumea spirituală. El a trăit aproape un continuu extaz spiritual. Arareori a coborât în lumea sensibilului. Asta a făcut din El,        expresia integrală a sufletului românesc, cum a surprins, Nicolae Iorga, spiritualitatea Poetului.         

În verva culturală a anilor celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea, când pe scena culturii româneşti au început să apară teatrele, se instituise o modă şi o tradiţie, anume aceea de a se aduce omagii artiştilor, prin sonete votive, înscrise pe foi volante, care erau împărţite spectatorilor la intrare. Moda aceasta se va menţine multă vreme. Chiar şi I. L. Caragiale, în 1873, va dedica un sonet de circumstanţă ,,baritonului absolut Agostino Mazzoli, cu prilejul beneficului său în Ernani ’’ (Perpessicius - Eminesciana, p. 30).                                                                           Deşi, unii exegeţi afirmă că, poezia La o artistă ar fi fost închinată, alături de poemul Amorul unei marmure, artistei Eufrosina Popescu, de care ar fi fost îndrăgostit Eminescu, poeme publicate în revista Familia al lui Iosif Vulcan, ei nu cunoşteau că mai exista, încă unul, în caietele manuscris. Un al doilea poem, La o artistă, după cum ne asigură Perpessicius în ,,Carlotta Patti sau una dintre  artiste’’,  a rămas în manuscris până în 1905, când l-a publicat Ilarie Chendi. Poemul, afirmă Perpessicius, este închinat  artistei italiene.

În martie 1869, Eminescu făcea parte din trupa Pascaly, care, în acele momente, se afla în perioada de  relaş. Atunci a sosit, la Bucureşti, cântăreaţa de operă, Carlotta Patti. Supranumită, de o parte a presei româneşti - măiastră păsărică, artista a exercitat o magie, entuziastă, asupra juvenilului Eminescu. Carlotta Patti făcea parte din ansamblul de operă al lui Franchetti. După prima reprezentaţie, a scris şi Eminescu, în acelaşi entuziasm juvenil, al doilea poem La o artistă. În martie 1869, Eminescu abia trecuse de 19 ani. Cu toată vârsta lui fragedă, el trăise mai mult într-un an, decât alţii în cinci. Eminescu a scris acest poem într-un scurt timp. ,,Ciornele, ce se găsesc în ms. 2262, fila 52, atestă un lucru febril, o improvizaţie, ce-şi căuta tiparul în ritm accelerat’’ (Perpessicius - Eminesciana, p. 39).

L-a tipărire, l-au ajutat doi amici, cu care iniţiase cercul Orientul, V. Demetrescu-Păun şi Ioniţă Bădescu. Foile volante cu poemul  La o artistă le-a împărţit spectatorilor, probabil, la ultimul concert din 25 martie 1869. În poem, Eminescu vorbeşte de România şi sora sa Italia, reprezentată de Carlotta Patti cu glasul tău dulce divin. În 1889, după cum spune Perpessicius, aveau să se stingă Carlotta, Eminescu şi Veronica.

Redăm un fragment din al doilea poem de circumstanţă, La o artistă, aşa cum e redactat în Eminesciana lui Perpessicius, p. 28.

,,Credeam ieri că steaua-ţi e-un suflet de înger
Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur
Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur
Cu-al lui dar.
Iar tu interpretă-a cereștilor plângeri
Credeam că eşti chipul ce palida stelă
Aruncă pe-o frunte de undă rebelă
Pe valul amar
Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri
Răpit de-a ta voce în rai de misteruri
S-aduce aminte că-n cerul deschis
Văzuta-m un geniu cântând Reveria
Pe-o aripă de aur c-un: Ave Maria
Şi-n tine revede sublimul tău Vis.’’

Multe voci feminine au fost, sunt şi vor fi măiestre păsărici, cum scriau ziarele româneşte,  dar  adevărata Măiastră este Poezia lui Eminescu.

Bibliografie:

1.      Mihai Eminescu - Floare albastră

2.      Petre Ţuţea - Între Dumnezeu şi neamul meu, Ed. Arta Grafică, Bucureşti,1992

3.      Mihai Drăgănescu - Informaţia materiei, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990

4.      Dan C. Mihăilescu - Perspective eminesciene, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1982

5.      Augustin Z. N. Pop - Pe urmele lui Eminescu, Ed. Sport - Turism, Bucureşti, 1978

6.      Cezar Petrescu - Romanul lui Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1984

7.      Perpessicius - Eminesciana, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989

Vasile  Anton Ieșeanu, 16 ianuarie 2015, Iași