Eminescu – în zadar?!...

        Moto: ,,Există adevăruri atât de clare, încât  pentru a le vedea  este de-ajuns să deschidem ochii.” Jorge Luis Borges   

 Cunoașterea  - o zădărnicie!             

Poezia  lui Eminescu, care dă nota  maximă  filosofiei sale extremist sceptică  și  extremist  pesimiste,  este ,,În  zadar în colbul şcolii…’’  

   

În zădar în colbul şcolii,
Prin autori mâncaţi de molii,
Cauţi urma frumuseţii
Şi îndemnurile vieţii,

Şi pe foile lor unse
Cauţi taine nepătrunse
Şi cu slovele lor strâmbe
Ai vrea lumea să se schimbe.

Nu e carte să înveţi
Ca viaţa s-aibă preţ —
Ci trăieşte, chinuieşte
Şi de toate pătimeşte
Ş-ai s-auzi cum iarba creşte.(M. Eminescu - În zadar în colbul şcolii)         

           De multe ori m-am întrebat siderat: de unde  acest scepticism extremist  - zădărnicia  cunoașterii, la Eminescu?!   ,,În zadar  în colbul școlii / Prin autori mâncați de molii / cauți urma frumuseții/ Și   îndemnurile vieții,”                                                                                           
              El, cel  mai  avid  de cunoaștere (citea într-un an cât alții în cinci și-i depășea cu mult  chiar   și pe  titrații contemporani lui), vede, ca cel mai inveterat sceptic și un  incorigibil  pesimist,  zădărnicia cunoașterii  și implicit  trăirea vieții   în chin și  pătimirea  și renunțarea la viață.                                                                                                                       Dezgustul din suflet pe care nu l-a putut împăca în a sa minte toată viața? ,,Sunt sătul de-așa viață…”  Și cum să nu fie sătul  când,  lucrând la  Timpul cunoștea câte mârșăvii făceau oamenii politici  și cât de abuzivi  erau  cei de  la guvernare, cu nimic mai puțin   abuzivi  ca cei  din zilele noastre. Nu! Un om onest ca  Eminescu, un kavi  -  un înțelept, cum îl  numește  indianca Amita Boshe,  nu-și poate împăca dezgustul din suflet în a sa minte, dar  animalul politic, guvernantul  lacom și  perfid, o face fără nici cea mai mică   mustrare de  conștiință.                                Dar are oare omul politic  conștiință,  simț moral și etic?! Te-ai   aștepta, tu, alegătorule, ca aleșii neamului să fie acei bărbați integri (acum și femei), incoruptibili, mândri și mult așteptați, cum spune Nietzsche, dar, paradoxal, în clasa  noastră politică se selecționează rapid,  nu oameni altruiști, curajoși,  iubitori de neam  și făuritori de bine, ci, canaliile, lipsite  de orice morală  - ipocriți, lăcomi,   trădători, duplicitari  și lași.                                                                                                                               Lașitatea, constata preotul Zamisnicu Dumitru, un martir  moldovean  al  comunismului, asemenea lui Arsene  Boca,   crește  cu un grad  pentru fiecare  treaptă   urcată de  un individ pe scara socială.                                                                                                                                           
                Oare va  reuși vreodată clasa   noastră politică  să  se mai însănătoșească moral vreodată ?! Nu mai am nicio speranță.   Îmi vine să-mi pun traista în băț și să iau drumul băjeniei, sătul de  această  societate românească  aflată sub blestemul  pedepsei  sisifice într-o  eternă rotire în același vicios ce  generează voit sau nevoit  o clasă politică mai lacomă,  mai perfidă  și mai lipsită de  simțul moral, de  onestitate și,  implicit, mai imbecilă decât aceea de pe vremea  lui Eminescu, decât aceea din vremea interbelică și decât aceea imediat  de după revoluție.                                                             
                Ceea ce au reușit  portocalii, în  frunte cu urâțenia  pământului (,,Negru, cocoșat  și lacom, un izvor de șiretlicuri”,   ajuns pe scaunul prezidențial  cumpărând  voturile prostimii cu doi pești și-o pungă de mălai  și fraudând alegerile cu concursul nostru al  tuturor), este  o anomie generalizată.          În  cretinismul lui  demențial,  a  aruncat societatea românească   într-o  stare de mefiență  generală,  o copleșitoare  și devastatoare degradare morală,    instigând  pe toți     împotriva tutor   în care  omul  mioritic  - alegătorul onest, manipulat abil de propagandă, la fel a Cetățeanul  turmentat, nu a mai știut  cu cine să voteze căci  nu mai crede în nimeni  și nimic – toți sunt o apă și-un pământ  - toți sunt  hoți.                                                                                                                             
               Dar noi, noi cei  care îi alegem  suntem mai buni ca ei?!  Noi nu avem  nicio vină?!  Suntem oare  atât  de inocenți?  Nu poți să nu fii orb  și surd  la toate abuzurile comise de Tiran  Băsescu decât fie  că  porți ochelari de cal sau ai orbul găinilor, fie faci parte din ,,canalia  de pe uliți”  - zestrea electorală  portocalie,  ori beneficiezi de vreo sinecură de la aceștia ca  jurnaliștii  propagandei, mercenari ai scrisului. Cine-s  portocalii îmbrăcați  în cămăși albe?    Lupi îmbrăcați în piei de oaie!   ,,Toți pe buze având virtute, cum spune Eminescu, dar în eu monedă calpă / Chintesență de mizerii  de la creștet  până-n talpă. Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască / Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască.”(Scrisoarea III) .                                                                               
              Noi toți, mai lași, mai lipsiți de mândrie  și de bărbăție   ne lăsăm, generație după generație,  cumpărați, manipulați  de gașca de oligarhi care își dispută la  nesfârșit bogățiile țării, munca   și    sudoarea frunților noastre, în vreme ce, unul  ca Patapievici, Liiceanu, Pleșu,. Cărtărescu,    urinează glorios pe noi  - ploaia de aur ce vine  de la Cotroceni  direct în buzunarele  propagandei de partid.                                                                                                                                      Ca oile la strungă  am mers la vot.  Și ei, ca toți îmbuibații, grobieni și aroganți,  ne sfidează, apărați de  instituțiile puterii. Și noi iarăși îi votăm.  Și ei  iarăși urinează pe votul nostru. La fel au făcut cei din vremea lui Eminescu, la fel o fac cei din zilele noastre ,,ne fac legi și ne pun biruri , ne vorbesc filozofie”                                                                                                                Trăiască sfânta imbecilitate  în care ne complăcem! Noi suntem români! Noi suntem pe veci aici slugi la Spâni. Halal popor, halal  conducători! Cred că starea  imorală a societății  mioritice, aceea dominată de instinctualități primare  - lăcomia, disimularea și ipocrizia a   făcut  imposibili  realizarea  proiectului  politic și social  al lui Eminescu  de   asanare a societății mioritice  - un proiect  politic și  social  la  care  s-a înhămat, în calitatea sa de redactor șef  la Timpul, asemenea  marilor moraliști ai lumii Socrate și Isus. Eminescu a întrevăzut  încă dinainte de  iunie 1883  nimicnicia luptei sale  și  la fel ca baciul moldovean  din Miorița s-a lăsat pradă   pesimistei fatalități.                 
             
             Toată   învățătura  lui  din școală   i-a apărut  din această perspectivă, fără sens zadarnică. Viață  bună vreodată/ De-am gândit c-am să trăiesc/ N-a fost chip nici cu putință/ Că-n tot ceasul pătimesc”( Când însuși  glasul gândurilor tace -   din ciclul celor trei sonete, tipărite la sfârșitul  anului 1879, scrie Perpessicius, în Eminesciana,  Ed. Minerva ,1989, București.            
                          
           În  disperarea zădărniciei chiar și   glasul gândurilor tace, căci poetul care s-a luptat pentru  dreptatea celor mulți și obidiți și pentru adevăr, iubind dreptatea și adevărul  mai presus de sine,   a  fost, la fel  ca cei doi mari moraliști ai lumii compromis social (l-au închis la casa  de nebuni) și  mai apoi l-au asasinat.  Eminescu  nu a fost  în zadar. Acolo,  în regatul  unde huzureau  spânii, s-a născut   poetul - cel  mai  înțelept dintre români. 

Vasile Anton Ieșeanu, 14 ianuarie 2017,Iași