Poetul, liberalul și baba comunistă ( parte întâi)

Moto: „Un critic literar, după ce  a prezentat  orgolios cartea unui autor mediocru, dar având o funcție importantă, retrăgându-se  în sală șoptește către cei din  jur că de fapt e o  porcărie. Nu discutăm probitatea  profesională a criticului, ci distincția dintre cele două forme de recunoaștere. Recunoașterea  formală: cărți, recenzii favorabile, premii nu acoperă   totdeauna o competență  estetică reală. Însă , aceste cărți , recenzii și premii legitimează autorul în ridicarea altor pretenții, în obținerea unor funcții.”  Dan Lungu                    
                                                                                                                          

 De  multă vreme  am vrut   să scriu   un  mic eseu  -  o privire  liminară -   despre   poemele  și articolele  editate de  poetul  Daniel Corbu, dar   prins de   treburi stringente am tot amânat.                                          

    Așa a trecut    mai bine de  un an, rămânând cu această  datorie neîmplinită  față de    mine,  nu față de  poetul Daniel Corbu. Încă din   7 aprilie  2013, când am participat   la sărbătorirea a șaizeci de ani de  viață a poetului  nemțean, am  făcut cunoștință cu opera sa. Atunci  mi-am propus să scriu un mic eseu. Dar  cine știe,  poate că acum a  venit timpul să-mi împlinesc datoria  față de mine.                                                        

  Imediat , după ce am   cumpărat cartea Postmodernism și postmodernitate  în România de azi, scrisă și editată de poetul   Daniel Corbu  la editura sa Princeps multimedia am lecturat   articolele și eseurile  adunate în volumul  menţionat.                                                                          

    Prins  însă  de  noile  noțiuni  ce păreau  a suna   chimvalul  viitorului  cultural   mi-am propus chiar  să întreprind o  cercetare  mai atentă  a   acestor ultime curente  ale culturii   actuale, sau  ca să ne înscriem  în  viziunea aristoteliană  să studiez  aceste categorii   -  postmodernism  și postmodernitate  cu care  ne iluzionează  civilizația  de azi.                                

  

              Postmodernismul, explică  autorul, e   un curent  cultural, postmodernitatea se referă  la condiția umană actuală   -  lipsită de valori  culturale   și idealuri  autentice,  haotică,  angoasantă, „lipsită de reperele  certitudinii” (Lefort, citat de Daniel  Corbu), dezbinată și schizoidă  și asta pentru că „omul postmodern locuiește  simultan în mai multe lumi virtuale.”     Fără  repere cultural-metafizice autentice și fără ideal viața omului   postmodern   devine  fără sens - o frunză-n  în bătaia   vântului.                                                              

            În     culegerea de articole și eseuri din cartea sa,  Daniel Corbu  afirmă   că   postmodernismul  implica  alte subcategorii, anume - metanațiune, cultură  planetară, globalizare , transculturi, cultură fără frontiere,  satul planetar, pluralism etnic și cultural,   un  adevărat  Turn Babel al  vieții culturale  și existențiale cotidiene.                                            

       Poetul  se întreabă ce loc ocupă omul  în acest   nou context cultural, îndeosebi omul de creație mioritic și cum  pot face față  culturile mici   spre a nu fi absorbite  de marile puteri culturale.  În acest sens  aduce ca argument  teza lui Malraux anume că:  „fiecare civilizație se definește prin ceea ce acceptă să sacrifice.”                                                                            

   Ideea sacrificiului  din citatul  lui Malraux   ne conduce  la  doctrina  lui Spinoza,  anume a Creatorului care se dizolvă  în creația sa (Dumnezeu  sau Natura) sau  la balada Meșterul Manole, în care   creatorul își sacrifică, pentru creația  sa, ce are mai drag  - iubita, familia.                                               

          Globalizarea, afirmă Daniel Corbu,   cu  viziunile postmodernismului  și postmodernității, conduce inerent la  pierderea identității culturale  și chiar a celei etnice  - sunt cetățean  al lumii, concomitent  cu  o repulsie  față  de spirit,   omul  fiind prins tot mai mult    în  mrejele „voluptății materiale până la alienare”   -        casă,  prietenă (amantă),  mașină – ce-i mai trebuie  carte   și  cultură!                                                                             

  

        În această   nouă  dezordine culturală,  micile culturi vor sfârși prin a fi asimilate sau  dizolvare  de  noul Leviathan  - modelul cultural american care oferă,  consumatorului,  monstruoasa  iluzie  a  fericirii  în   masă   -    „fericirea pentru   toți plus optimismul istoric ” (Pascal Bruckner citat de autor).                                                                                                          

   În literatura postmodernă,  „agresiva provocare  americană”  a condus inerent la apariția  literaturii de consum, în care excelează   romanul-șoc, spectaculos, underground-ul  anxios și angoasant sau   genul fantasy  - twilight  sau mainstream.                                                           

            Să nu-și închipuie cineva, nici  măcar din cei rău  intenționați, că aș crede  că literatura de consum ar fi o literatură proastă. Nu! E o literatură receptată de un mare segment de  populație. Nu e o literatură proastă, dar e  aproape  la fel ca tabloidele pe care le citești   și le arunci la coșul de gunoi. Experimentalistă,   naturalistă,  profetică  sau fantezistă, literatura de consum  a preluat modelul american al romanului șoc.                             

    Primul  roman  în  stil american, pe care l-am citit a fost al  franțuzoaicei Virgine Despentes  -  Trage-mi-o, unde  întâlnirea a două  prostituate, la care plictisul de moarte, cinismul, mizantropia și hedonismul violent  ating  pragul maxim, le conduc  spre   nivelul  subteran cel mai de jos  -  acela  al crimei sadice, haotice și iraționale. Prostituția  privită  ca nivel minim al  moralei  se asociază aproape  în mod  fatal  cu crima.                                                                                

            În literatura de consum, întâlnim cu   predilecție  marasmul,   simplitatea senzorială, lipsa de  ideal, dar totuși  rămâi  în  memorie cu ceva, cu o idee măcar, cu un mesaj coerent.  De exemplu,  din  romanul lui  Helen  Fielding -   Bridget Jones: la  limita rațiunii - rămâi cu  mesajul  că femeia  e  mereu în căutarea iubirii, induce cititoarei necesitatea  exercițiului  practic  pentru  femeia  modernă,  de a-și    controla  zilnic  greutatea corporală și a  urma  perceptul   moral  de a  nu accepta   starea  umilitoare, aceea de a fi  pentru  bărbat  -      „umbrela pentru vreme rea”.                 

       De la  Ionuț     -  Ingrid târfa,  rămâi  cu ideea morții ca    mântuire după  decăderea morală,  o viziune  realistă  despre  iresponsabilitatea genitorilor față de  progenitură.  Fără  un model demn din casă   copilul are tendința  de  a se lăsa sedus  de  modele negative  ale străzii. În  perioada  de tranziție, moment al descompunerii  lumii comuniste, tatăl,    trimis  în     pușcărie  pentru  furt, determină  decăderea familiei -  mama   devine alcoolică  și întreține  relații sexuale cu diverși bărbați, în fața fiicei, fără jenă.          

           Ingrid, aflată  în plină  criză  a pubertății, este împinsă inevitabil spre  prostituție  Ce să facă  o  adolescentă „orfană”   în  această epocă a  „voluptății materiale  până la alienare”, cum  a numit,  postmodernitatea, Daniel Corbu?  Se prostituează. Decăderea morală  poate  ajunge   până la disprețul de sine.  Asasinarea fetei   de către bruta  cu minte obtuză, limitat  și ușor manipulabil, este pentru Ingrid , ajunsă la starea de  animal  hăituit,  o moarte  așteptată, izbăvitoare.                                   
   

         De la Doina Ruști – Lizoanca  la 11 ani,  aflăm despre   condiția fetiței  de 11  ani cu un tată alcoolic și o mamă de cârpă.  Nevoită  să se prostitueze pentru  un codru de pâine  și un adăpost de frica tatălui,   pentru a supraviețui  într-o lume indiferentă  și egoistă,  fetița acceptă sexul pedofililor.  Lizoanca îmbolnăvește de sifilis un sat  întreg.                       Doina  Ruști    transformă un fapt divers din tabloide  -   „făloșenie  grețoasă a vânătorului de rating”,  într-un roman de consum.                                    De la  Camille  Laurens – Carnet de bal  -  despre  viața de calvar  a  femeii căsătorite cu un afemeiat; de la Amélie  Nothomb -  Antichrista , despre  relația patologică de manipulare a colegei  și prietenei de clasă  - o relație  sado-masochistă  pe care, din păcate, am întâlnit-o   în   realitatea românească, la vârste mult mai fragede decât   personajele   romanului lui Nothomb.                                                                                                                  Unul dintre romanele literaturii de consum care   incită cititorul la  meditație  este  Particule elementare al  romancierului francez  Michel  Houellebecq.  Acest    roman depășește, prin  problemele de antropologie, psihanaliză și  filozofie pe care le ridică,   cu  mult    romanele   lui Haruki  Murakami -  Pădurea norvegiană, Iubita mea  Sputnik    sau ale  scoțianului Irwin Welsh  Jeg  sau Trainspotting.                                                          

     

      Cum pornografia   tinde tot mai mult  să ia locul  iubirii erotice și manifestărilor ei  romantice, romanul lui  Houellebecq     ne   propune, în  locul sexului care ne complică și ne murdărește viața – fertilizarea in vitro. Particule elementare este  un roman profetic de mare succes, al literaturii de consum, care   detronează  instanța falică. Ce vom  pune  în locul acestui regat pierdut?!...                                                                                       

             Thrillerul  polițist Millenium, al  suedezului, Stieg Larson, te pune în fața  sentimentului de  perplexitate, aflând  că  bogăția, acumulată de o familie,  poate transforma  individul  uman  într-un  scelerat - o bestie  sadică.                                                                                                             

        Disprețul  față de  ființa   umană  în general  și față de femeie  în  special, face din trilogia  Millenium, nu doar o simplă poveste  polițistă, ci  un  roman  de critică morală a  individului  bogat,  care se crede deasupra umanului,  capabil de  crime  sadice în serie,   amintindu-ne    de  personajul din  Crimă  și pedeapsă al lui Dostoievski,  Raskolnikov, pentru care libertatea conștiinței  îi conferă  dreptul la crimă.  De altfel societatea actuală spre  asta se îndreaptă, altfel cum am putea înțelege teroriștii  care ucid cu aceeași lipsă  de discernământ moral  oameni  nevinovați,  la întâmplare. Conștiința   libertății  a apus de mult, odată cu Tolstoi.                                                     

       Romanul  suedezului scoate în evidență  comportamente tipice ale  așa numitei   high class,  realiste până la  groază  prin  faptul  că pot  fi  identificate și  în societate  românească la  beizadelele politicienilor.                         

      

               Multă vreme  am crezut  în maxima  pictorului  spaniol Goya, anume că   -  somnul rațiunii naște   monștri. Nu  somnul rațiunii, ci  stările extremiste  în care ajunge omul - bogăția  extremă  sau sărăcia  extremă, regimurile politice de  extremă  stânga  sau dreapta care  au conferit individului devotat puterii o  libertate a conștiinței, până  la fărădelegea   crimei  ridicată  la  rangul de faptă  eroică.                                                                   

               Pentru  om cea  mai bună cale  este calea  de mijloc. A afirmat-o   răspicat   Socrate  în urmă cu peste două mii de ani. Morala   filosofului grec  s-a sprijinit pe  două  dictoane înscrise pe templul din Delfi  - ,,cunoaşte-te pe tine însuţi!’’ şi ,,nimic fără măsură!’’                                     

              A ieși   din calea de mijloc înseamnă a  ieși din raționalul uman.  Orice formă  extremistă, care îl  scoate pe om  din  calea de mijloc, îl   proiectează în irațional, în nebunie și absurd.                                                     

      Puțini au luat în seamă acest  mare  adevăr  socratic. Dovada! Secolul  XX  a fost  secolul regimurilor politice extremiste  și al războaielor  exterminatoare  - cel  mai irațional  și mai absurd secol din istoria  omenirii. L-aș numi secolul  tenebrelor.                                                            

  

    Democrația e  singura formă  politică ce urmează  calea de mijloc și care  trebuie  menținută ca formă politică cu  orice preț.                                                                                                                                            Literatura de consum este o literatură de  succes facil. Fără  îndoială, maestrul  literaturii de consum a fost   brazilianul Paulo Coehlo.  Succesul magului   brazilian   a fost   fulminant.  Vânzarea  cărților lui a atins cote  nevisate  de niciun alt scriitor. Cele mai mari edituri i-au  cumpărat, pe bani  mulți, drepturile de autor. Romancierul ajunge un   fenomen  literar  mondial.  O sută   cincisprezece milioane  de oameni de varii  religii  de la  catolici, ortodocși  la musulmani și de alte religii  i-au citi cărțile.                               

           Imitarea  autorului   brazilian   i-a prins pe mulți în mreje la gândul  îmbogățirii rapide.  Și la noi  mulți intelectuali, fără  talent  sau chemare literară, au mizat, după revoluție,  pe  literatura de consum,  încercându-și norocul în această  industrie literară  care   produce   bani   mai mult  decât  produce valoare.                                                                                                    

  

           Unul dintre   scriitorii  români  contemporani,   „maestru”  al literaturii de  consum este Dan Lungu. Ajuns mare  vedetă literară,  nu prin  „competența estetică”, ci prin  relația   de cumătrie  cu  liberalul, Dan Lungu  a   beneficiat , cum el însuși spune în   moto,   nemeritat,    de  „multe  recenzii și premii.”                                                                                                    

            La  această   industrie  a literaturii de consum   s-a   angajat  încă   de la  prima lui  carte de    proză scurtă  Chintă la flegmă. Când  scriitori mediocri   se agață  de pulpana   politicienilor spre a se   legitima ca autori, opera lor e  maculatură, nu literatură . Oportunismul e   fără îndoială  sportul național cel mai  agreat de   mulți  mioritici  mediocri, fie ei politicieni,  intelectuali,  oameni de artă  sau   din alte varii domenii.  Orgoliile     mediocrilor , în speță  a  oportuniștilor sunt  inerent mai mari decât  a omului creator  conștient de limitele sale. Cel mai adesea,  orgoliul creatorului  mediocru  crește în proporție  geometrică, în vreme ce competența sa literară cel mult în   progresie aritmetică.                               

        

             Între   Dan Lungu   și Paulo  Coehlo există   multe asemănări  fizice.  Dan Lungu    e    brunet ca  și Paulo, are ochi negri,  poartă mustață  și barbă á la  Coehlo, probabil în încercarea de a-l imita fizic  pe autorul  brazilian , (deși Coehlo purta  barbă din motive mistice – imitându-i  pe  cei din secta  sikha, întemeiată în  SUA în 1966, având la bază Scrierile vedice), și evident, are un început de chelie la fel ca romancierul  brazilian.                    

        Cel mai adesea  poartă  haine negre ca și  Coehlo. Deși  îl imită  fizic,  Dan Lungu  este  departe de a imita  și  sclipirile metafizice  ale  brazilianului.                                                                                                     

       Coehlo, spre deosebire de  Dan Lungu,  este  un  scriitor sensibil; el   s-a adresat îndeosebi  sufletului feminin, predispunând  sexul frumos,    prin  exaltarea  neoromantică   și   aventura  mistică, care  place  mult femeilor, la   reverie și visare.   Femeile   sunt  etern receptive la   iubire. Sufletul lor este   mereu  în căutarea  unui mag, a unui  sfânt  sau chiar al lui Dumnezeu, pe care să-l servească.  Din aceste motive,  cel  mai numeros public  cititor  al   romanelor  brazilianului au  fost femeile  și bărbații  cu  dominanta psihomentală feminină                                                                                                                     Din   multe romane ale  literaturii de consum, îți rămâne  în minte ceva  -  o frază  memorabilă,   o  cugetare, o viziune, dar din  maculatura lui Dan Lungu  nimic, absolut nimic, exact cum nimic nu-ți rămâne din tabloide.                                                                                                      

         Ba,în tabloide mai găsești  o   vorbă  de duh,  dar în romanele    lui Dan Lungu – Sunt o babă comunistă, Cum să uiți  o femeie  nu afli absolut nimic   interesant  măcar o boabă  de literă care să te înfioreze sau să-ți strepezească dinții.                                                                               

   

             Romanul  Raiul găinilor   nu l-am mai citit-o. Ar fi fost o pierdere inutilă de timp, fiind  sigur, că e la fel de anost ca primele două menționate.   Din romanele lui Dan  Lungu   rămâi  doar cu  o  mahmureala mintală   ca după o  beție cu bere  la pet - Trei stejari,  Bucura sau Bergenbier,   de unul singur.                                                                                                                       

     Și totuși cărțile  lui  Dan   Lungu, sunt traduse în zece limbi , sunt vândute la Paris.  Cred că nouăzeci și   nouă la sută se datorează  prestigiului  editurii  Polirom  și nu  valorii literare a romanelor. Ele sunt exact,  cum afirmă  chiar el  în  studiul sociologic o    „recunoașterea  formală: cărți, recenzii favorabile, premii ce nu acoperă   totdeauna o competență  estetică reală.”                                                                                     

       Ca să publici la Polirom, zisă și Cartea Românească , editura  mascată a USR (după cum ne spune  scriitorul   Virgil Diaconu  în Cafeneaua literară  din ianuarie 2013)    sau România  literară  -  he, he,  monșer cum ar  spune Marin Preda,  trebuie să ai  relații   de cumătrie  cu politicul,  să fii pe liste la USR, să nu fii tăiat  de pe listele întocmite  pentru a  putea  intra direct  la Salonul de carte de la Paris.                                                

        

            Sunt   o babă comunistă  a   avut ceva  succes   și  a  fost    vandabilă prin titlul. Cât privește conținutul e  absolut fals.                                                        Unii vor  putea spune  că scriu toate acestea din invidie.  Alții, din spirit de gașcă , se vor întreba obtuzi   și aroganți, cine-i bă ilustrul acesta necunoscut   de  îl critică pe „maestrul”   mioritic   al literaturii de consum?                            

              Nu e invidie și nici critică. E  o constatare amară   despre spiritul de  gașcă din literatura  noastră   care   promovează, sub oblăduirea politicienilor  mioritici veroși  și    cu concursul lor nemijlocit - o literatură-maculatură. Politicianului  nu are nevoie de valori spirituale, ci de slugi devotate care să-i umple buzunarele cu valori materiale.                           

         În promovarea   literaturii  lui Dan Lungu   se   dezvăluie  relații oculte, care fac,în această epocă  a postmodernismului  și postmodernității,  dintr-un scriitor  fără valoare   o vedetă  literară, la fel  cum  fac televiziunile, dintr-o  târfă  mioritică – o vedetă.                                                                                

          Epoca asta postmodernistă  are un mare  și execrabil   neajuns:  promovează nulitățile, în vreme ce   autorii   valoroși care scriu literatură adevărată, nu  consumistă, sunt  lăsați în umbră, ca de pildă Emilian Marcu, cu remarcabilele   romane Iadul de lux și  Suburbii municipale  -    superbe  și  sublime  parabole, ce concurează  cu  romanele  lui Kafka   Procesul  și  Castelul.                                                                                                     

           Nu! Emilian Marcu nu are  succes, nu e tradus  pentru că nu secrie  literatură de  consum  și nu face compromisuri literare   cu  politicianismul jegos doar de dragul  de a se  încununa cu titlul de autorlâc,  în vogă azi.   Din romanul Sunt o babă comunistă    rămâi   totuși cu ceva ; anume   cu  mirosul de  tizic frământat de picioarele   eroinei  și  cu mirosul  de cartofi,   scoși din fiertura  pentru porci, din care se înfrupta  copios  țărăncuța Emilia   pe când  era copilă.                                                             

      O așa  imbecilă   viziune  despre condiția  țărăncuței  -    ajunsă dintr-o  fetiță  ce  călca  balega pentru tizic -  coana  mare  la oraș   mulțumită de   condiția ei mizerabilă de muncitoare  la șaibă   -  o babă  pensionară care regretă  comunismul,   numai  o minte    mediocră  a  putut-o gândi.                                        

           Să știe  și Dan Lungu – comunismul nu s-a născut la sat! Comuniștii   și-au găsit   adepții  în  mahalalele  „canaliei de pe uliți”, cum  a   numit   Eminescu   o anume pătură   din  târguri și  orașe,  ușor manipulabilă, pe care  au organizat-o în  hoarde proletare  și au legitimat-o  pentru  instaurarea  regimului lor  utopic.                                                                      

            Cum   a fost  posibil  comunismul    pe plaiurile mioritice?   Ei bine, am  văzut ce se întâmplă  când   primitivului  i se dă puterea,  ce poate să facă?  Își zice  în sine  că  l-a apucat pe Dumnezeu de un picior  și  în limitarea lui obtuză  crede   că orice  abuz îi este permis.                                         

       Politicianul   penelist (era cât pe ce să scriu   penalist , dar după  cum  s-a văzut  mulți liberali  au devenit  peneliști,așa că nu e mare re  diferența între penelist și  penalist, doar de o  literă),  i-a  deschis lui  Dan Lungu  -  viitorul  de euro, fiind proiectat  din  funcția de profesor  de sociologie  director  la  Muzeul Literaturii Române. După cum se vede, setea de parvenire a depășit la Dan Lungu, cu mult,  setea de creație literară autentică.                                                                                                                  

            Efortul  regizorului Lucian Dan  Teodorovici de a  transpune în dramă  nostalgia babei  comuniste e salutar, dar este, cred, inutil. Probabil  a trebuit să se supună  unei cereri de sus  sau unei cereri amicale.                         
         

Se va spune  că  nu e vorba de  cine a  instaurat comunismul, ci de nostalgia pentru     formele  degradant  egalitariste ale comunismului. Așa  este, dar deși  e chiar   în  genetica psihologiei feminine  o  anume   tendință   spre comuniune - claca de pe vremuri   spre exemplu  era  o formă  rudimentară de comunism, asta nu înseamnă că  femeia  e cea mai nostalgică după comunism.  Pe  femeie o salvează  de la  capcana  comunismului ,  materialismul ei funciar  - simțul ei  de proprietate  mult   mai  puternic  decât la bărbați.                                                                               

      Despre   înclinația   feminină  spre   formele de relaționare  comunistă  a   remarcat  genial, cu vreo două mii de ani  în urmă,    comicul Aristofan în Adunarea  femeilor. De altfel, el  nu făcea   în  comedia   menționată  o profeție (deși  ar   putea fi  percepută și astfel) , ci  credem mai mult  că   parodia în comedia   Adunarea femeilor -  Republica  ideală  al  lui Platon.            Anumite  forme de  comunism     au  fost  manifeste  mai întâi   în comunitățile evreiești din acele vremuri.  Asta  e  dovedită de faptul că     numeroasele  secte  religioase  de   pe teritoriul Iudeii, din  timpul stăpânirii  romane,   exersau traiul în comun.  Prima  sectă   evreiască  creștină  care a dat religia creștină a  demonstrat    preexistența  unei forme    rudimentare  de comunism.                                                                                              

       Religia creștină  are ca  dominantă  psihologia  feminină -  legătura colocvială,   iubirea aproapelui, mila, iertarea, toate  sunt dominate ale   psihologiei feminine.   Aceasta    manifestare a  femininului  s-a   impus  în   constituirea   primelor comunități  creștine,  în care s-a instituit practic o primă formă  de   comunism;   averile   primilor enoriași care au  aderat la  prima comunitate creștină   sunt donate în întregime comunității.                             Totul  pentru  noua religie  - totul pentru  secta creștină! … „fiindcă toți care aveau țarini  sau  case  le vindeau și le aduceau prețul celor vândute și-l puneau la picioarele apostolilor. Și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință.”(Fapte)                                                                     

             Cine se   opune, cine ascunde puțin din avere  este ucis. Așa au  făcut   bieții  -  Anania și Safira  care au aderat  și  s-au lăsat botezați  în noua sectă. Ei au pus însă ceva deoparte pentru zile negre. Se spune că Petru  l-ar fi chemat   pe  Anania și i-ar  fi imputat că „încercat să înșele  Duhul Sfânt”. Imediat a căzut „secerat de moarte” și a fost  îngropat.        

          La sosirea Safirei  și ea   a fost  pusă la încercare   și recunoscându-și fapta   a căzut jos  și a murit.  Moartea lor,  prezentată comunității  creștine drept o  moarte  telecomandată de  divinitate, în speță de Duhul Sfânt, este  e   o mistificare.                                                                                              

      Uciderea   celor doi a fost  reală, înfăptuită  rapid și pe  șest de apropiații  lui Petru, în condițiile în care  ideea comunității  de avere era o modalitate sigură de a-i aservi  în sectă   în mod absolut. Nimic din iubirea, înțelegerea  și  iertarea propovăduită de Isus.                                                

      

             La fel comuniștii  aveau să asasineze  numeroase   familii, ca   Anania și Safira,   în numele  ideologiei comuniste, căci ideologia este la fel  ca  orice religie - o credinţă.                                                                                   

          Un delator,  cum  au fost  numeroşi astfel de denunţători   la    comuniştii, i-a pârât pe cei doi mai marilor comunităţii creştine. Urmarea, uciderea fără judecată, cum au făcut  și comuniştii peste tot unde au experimentat traiul de tip sectar.                                                                            

           Și totuși, comunismul a fost implementat, nu de al doilea sex, ci de primul sex social  cu sprijinul  cizmei sovietice  și al  Tătucului popoarelor, Stalin.  Așadar, chiar dacă femeile  au  această înclinație  nativă spre  sentimentul de comuniune socială, benefic  omului  prin implementarea unei forme de colaborare,  după  cum ne asigură Alfred   Adler,  sunt  departe de a fi  adepte fanatice ale ideologiei comuniste.                                   

           La fel,  extrema dreaptă,  în speță  legionarii  au  impus omul nou şi noua ordine sprijinindu-se   pe  un  misticism   macabru.  Comuniștii  au  turnat în  tipare   noi  totul  – omul, instituțiile  și statul  - subordonate   unui capo de tutti capi -  o turmă și-un păstor , instaurând, astfel, în plină dezvoltare democratică   europeană, cele mai odioase dictaturi.

Vasile Anton  Ieșeanu, 8 iunie 2014, Iași  

Priviri liminare: Dan Lungu - Cum să uiți o femeie

         Dan Lungu  este   un  scriitor  moldovean,   molcom  la vorbă, cu  un umor  hâtru și sănătos,  născut   la Botoșani  în 1969 ,  profesor de  sociologie  la  Universitate a „Al. I. Cuza” .                                                

     Și-a  început cariera  de scriitor  cu o primă carte de  proză scurtă, intitulată  „Chetă la flegmă”, editată pe banii săi, fiind republicată apoi   de Polirom în 2008, sub titlul „Proză cu amănuntul.”                                   

          Dan Lungu  face sport când scrie și  scrie când  face sport. Glumesc! Când scrie Dan Lungu  se plimbă  prin cameră. Atunci îi vin ideile  mai ușor. Din scris  și-a făcut un destin căci, zice el „faptul de a fi scriitor,  chiar dacă   nu  mi-a salvat viața, i-a dat sens, ceea ce este cam tot una.”                             

       Dan Lungu  scrie  mult  și  citește mult, căci   glumește  el „dacă  nu  mai citesc  pentru  ce mai trăiesc?!”                                                                       

         Nu-i ușor pentru o femeie,  copii, ori celor  din jur să trăiască  în preajma   unui scriitor. O recunoaște  și Dan Lungu, dar și eu care  nu-s   încă scriitor, căci  în acele momente, spune el,  „în primul rând trebuie să fiu singur, căci sunt atât de iritat, îmi caut ideile, îmi caut cuvintele şi nu sunt atunci deloc atent la cei din jurul meu.”

*  * *

         Ca să  mă conformez  dictonului  publicitar  de la televiziuni   - „Pentru sănătatea dumneavoastră  faceți  în fiecare zi o jumătate de oră  mișcare”, de când a început această campanie, fac și eu mișcare.   Nu în fiecare zi,  dar odată la două  zile  urc dealul  Cetățuia pe jos, până  sus la mănăstire.

          De regulă, fac mișcarea seara  să am poftă de somn,  dar  într-una din aceste  zile m-am dus dimineața  pe la zece. Am luat-o    în marș forțat pe aleea  din marginea pădurii Cetățuia  spre cartierul  Frumoasa (numele i  se trage de la biserica  Frumoasa).  Fac  precizarea  asta spre a nu-l duce  pe cititor, cumva, gândul spre  ispita  de a crede că numele se  trage  de la  vreo  frumoasă ieșeancă.                                                                

              Pe la jumătatea drumului  mă   opresc doi bărbați din care unul   tânăr, aproape imberb și celălalt   în vârstă, ambii îmbrăcați elegant. Mă uit la ei, amândoi   par a avea alură de intelectuali.                                     
            „Vă rog, o jumătate de minut!...”, zice cel tânăr în vreme ce scoate   din buzunarul  paltonului, un   mic poster  în care se vede  un coș  cu mere  roșii apetisante,   un coș  cu  dovleci într-un lan de maci roșii, iar  la marginea o sfântă  familie  de mulatri,  în  fundal  doi elani.                           M-am prins  încă înainte de a scoate posterul că cei  doi  sunt  pocăiți -  adventiști.  În  interiorul posterului,   în formă de broșură,   scria despre cum  în curând suferința va lua sfârșit. M-am oprit   și  politicos am acceptat  darul   lor.                                                                    

             Îndesându-mi-l în buzunarul de la  geacă, le-am zis, oarecum siderat de această  coincidență: „Tocmai am citit  cartea lui Dan Lungu  - Cum să uiți  o femeie, convins  că toți  pocăiții   vor fi citit-o, la fel  ca pe biblie, de vreme ce în  cea mai mare parte  autorul vorbește despre ei.                   

             Cei doi se uită la mine ca la o poartă nouă. Văzând  că   romanul lui Dan Lungu  - Cum să uiți   femeie   nu  a avut niciun  ecou  în   rândul   lor,  i-am salutat și am plecat să-mi fac mișcarea.                                                    
            O fi coincidență  zic eu  în gând  sau e Planul lui Dumnezeu  cum  spun  ei, în speță   Set  pocăitul,   profesorul de matematică,  unul din  personajele  romanului lui Dan Lungu, căci după el,   întâmplarea asta, cu certitudine,  făcea parte  din  planul lui  Dumnezeu, de parcă El  nu are alte treburi, decât  să facă planuri de întâlnire  între oameni.                        

            Nu mă dau în vânt  după  preoții  ortodocși care slujesc la doi stăpâni,  care  iau cu două   mâini de la creștini și nu dau nimic în schimb, dar nici  după   prezbiterii   pocăiții, care ademenesc prozeliți   cu  bazaconii   de genul acesta că lumea în curând va scăpa de suferință.           

          Mă  face să cred că-s  la fel de idealiști   ca  portocalii  care  promiteau  lapte și miere cu sloganul  -  „Să trăiți bine!”  Evident este o utopie,  dar în care  unii creduli  mai și  intră. Numai omul disperat poate găsi  la ei o oază de liniște sufletească.                                                          

             Condiția prealabilă indusă  ca  să trăim într-o societate bucolică  fără  suferință    este   ca toți  să  ne pocăim.                                                    

              Spun toate acestea fiindcă Andi, personajul principal, ziarist  de investigații  într-o anume  urbe  din Moldova  pe care noi  o ghicim care este,   ajunge, după   planul  lui Dumnezeu,  să fie  găzduit de  un pocăit în apartamentul său.

             Ei bine, pocăiții ăștia  pe care i-am întâlnit,    ar fi trebuit să schimbe  posterul, să   facă măcar  colajul   cu specific mioritic: bărbatul, femeia și elanul sunt prea  din preeriile vestului sălbatic.  Asta  nu cade bine  la sufletul  omului  mioritic,   dar  se pare că, lipsiți de imaginație,  preiau mecanic ce le dă de la centrul  adventist  american.                         

           Ziaristul Andi   are  marele  noroc   sau  marele   ghinion  ca,  la un chef zdravăn cu votcă,   la Vera  - o moldoveancă de dincolo de Prut, s-o cunoască pe  Marga, o superbă  fată  „cu cărnița moale”,  care provenea  din   fosta aristocrație  comunistă.                                                                         

           Cu Marga,  Andi   coabitează   un an și jumătate, după care  fata dispare subit, lăsându-i doar un bilet de adio anume că va înțelege el mai târziu asta, fără alte explicații.                                                                        

       De remarcat  că romanul lui Dan Lungu  nu mai folosește  numele, ci doar prenumele -  Andi,  Marga  şi o să vedem de ce această lipsă a  numelui, când se știe că literatura  uzitează de nume și prenume  ca: Vitoria Lipan, George Demetru Ladima, Ilie Moromete,  Fred Vasilescu  sau Manlache Pleșa.                                                                                                 Ei bine, fata vrând să afle dacă iubitul îi este fidel  îi mai făcuse o farsă similară, dar cum el  băuse  ceva  cantități de bere, a căzut  în pat și a  adormit,   nesimțitor   la dispariția ei.  

        Văzând atâta nesimțire   din  partea lui Andi ,  fiindu-i frig  în dulapul în care s-a ascuns, Marga a ieșit și  s-a cuibărit  în spatele lui.  Dar de data asta  a dispărut real  și definitiv, fără o cauză anume, fără un motiv.                                                                                                                

            Cum să dispară așa  pur   și simplu, ca Elodia ? Încercările lui de a o găsi s-au lovit ca de un zid al tăcerii. Și-atunci ce face  Andi? Fumează  și  bea bere. Acasă găsește o bucățică  de smoală,  pe  care  Marga o mesteca ca pe chewing gum  și    la fel,  cum   lui Proust (În căutarea timpului pierdut) , o madlenă(brioșa)  i-a provocat  un palimpsest  al memorie,  lui  Andi, obiecte de-ale ei,   găsite  din întâmplare  îi   induc  în  memoria  involuntară o  imagine sau alta  a Margăi din  varii momente ale coabitării.                                                                                

           Că a  făcut  parte din aristocrația  comunistă este argumentat și de faptul că Marga se mută la el cu un geamantan plin cu  cosmetice, între care  cea mai   uzitată cosmetică  este uleiul de jojoba.                            

                Dar cum poate o fată, care provenea din aristocrația comunistă   să mestece  o  bucățică de smoală? Ei bine, femeile  pot mesteca  orice  - gumă de șters, un creion, un stilou , unghiile  și câte altele, iar băieții  învârt  două bile din pâine,  precum Antonio  colegul lui ziarist care se joacă cu ele și-n buzunarul de la  pantaloni , inducând celor din jur că ar face mai degrabă  un gioco del mano,   decât că  ar învârti două bile  din miez de pâine.                                                                                                  Aceste  apucături  nu țin de educația comunistă sau democratică, ci de o anume , probabil, anxietate.                                                          

        În pofida  faptului  că  a făcut  parte din aristocrația   comunistă, unde   regulile în privința educației  sexuale  instaurate de etica socialistă, dar  și de părinții obtuzi și dogmatici, erau draconice (sau poate tocmai din acest motiv),  Marga nu  era o  inocentă.                                         

         Când joaca  ei se reducea doar  la  privitul de  sus din apartament, de la fereastră, la jocul  copiilor,  dorințele  de  a relaționa cu semenii devin  copleșitoare.  Refularea jocului își  are consecințele ei nefericite.       

             Ei bine, Marga, puberă fiind, închisă în turnul de fildeș al eticii comuniste,  nu are decât  o singură posibilitate de a se juca  cu alte fete  sau băieți  de vârsta ei, anume  tot  cu un copil din aristocrație comunistă.         O cunoaște pe Taina, o fată de aceeași vârstă,  cu  care  se împrietenește  și  are o scurtă  relație   safică, chiar în perioada  pubertății. Drept urmare  dispariția   Margăi, ar putea avea și o motivație   homo-erotică.                                                                                      Pentru   a nu-i mai întâlni la tot pasul obiecte care îi aminteau de ea, dar   mai  mult  pentru   neplata chiriei, cauză  pentru care  proprietarul   îl invită la plimbare,  Andi își   îndeasă lucrurile   în   două geamantane  și  își ia tălpășița în căutarea  unui  alt culcuș.                            

             Peregrinările lui Andi te duc cu gândul  și la ipostază personajului picaresc de la începuturile literaturii în care eroul trece prin mai multe  medii sociale – ca de pildă, în cazul lui, prin  aceea a  ziariștilor și a pocăiților.                                                                                                  
            În  planul lui Dumnezeu,  Andi  era  programat   să  ajungă   cu  bagajele sale  în casa  profesorului de matematică, pocăitul  Set.               

            De ce a dispărut  Marga? Ei bine, ce-i găsesc  personajului ca minus este această indiferență   interioară stoică față de dispariția  prietenei  sale.                                                                                                  Suferă  dar  nu se agită, nu  disperă că  prietena lui,  iubita lui  și,   posibil, viitoare  lui    nevastă  a dispărut subit, fără explicații.                      

           Așa o fi generația  tânără,  mi-am zis, o generație care crede,  la fel ca stocii  greci  că ceea ce se întâmplă unui individ  nu depinde de sine.         Dacă  e vorba  de-așa,   Dan Lungu a  intuit bine această lipsă  de dramatism a noii generații. Tinerii  nu mai dramatizează existența, nu mai suferă, nu se mai manifestă sado-masochist. La tot dramatismul  funciar al  generațiilor trecute, tinerii ridică din umeri, rămân  indiferenți la   dramele vieții lor.                                                                                      Andi este lipsit de patetism, deși  fumează, afectat  doar  de  prezența  Margăi ca un epifenomen, declanșat de   memoria involuntară, la vederea unor obiecte de-ale  fugarei  și nu de dispariția ei.                           

              Eu unul nu cred în această   metamorfoză stoică   a psihologiei tinerei generații. E adevărat că  o fată  de 14 ani  nu va înțelege de ce  Persida din Mara se  emoționează așa repede și își dă ochii peste cap  și nici  un băiat  de 16 ani, de ce Ladima  din Patul lui Procust se  sinucide pentru  o semi-prostituată, dar  nu cred că reacția va fi de   ridicare din umeri la  dispariția  prietenei  sau prietenului.                                              

           Din coabitarea  anterioară cu alcoolica   Luana  care  îl   obișnuise și pe el cu „drogul  zilnic ”,   ai crede că acest indiferentism sunt  sechelele  alcoolismului  și nu reacția  unui  ins normal.                                  

          Impresia pe care o lasă   personajul principal este că este dominat de femeie, că trăiește   infantil  sub  influența   acestora.   Luana este internată de părinți, în spitalul de psihiatrie   pentru  dezalcoolizare, Andi  își revine  ca prin farmec din alcoolism.                                               

          Motivele fugii  Margăi pot fi multiple. Autorul lasă  până  la capăt  cititorului  să afle misterul.                                                                                   
 

        Marga  a trăit pe picior mare în  comunism. A fost fiica unui aristocrat  comunist, unul care făcea parte din nomenclatură.   Cum s-ar putea adapta acum  să trăiască   într-o   garsonieră   mizerabilă cu   un ziarist  pârlit la buzunare,  băutor de  bere ?  Sau poate a fugit spre  a avea  o aventură  erotică.                                                                      
              Faptul că prima ei  „trezire”  a fost cu o fată…  și după cum se spune că, „prima  trezire” a  eroticului  nu se uită niciodată,   o fi  găsit  o altă fată sau  a regăsit-o  pe  Tatiana, fosta ei colegă. Nimic din toate  acestea.  Misterul  se dezleagă, ca în deux  ex machina,  la sfârșit.          

            Mulți  vor spune că  romanul Cum să uiți o femeie  face parte din  literatura de consum.  Nici autorul nu cred că tăgăduiește acest lucru. Dan Lungu  a făcut un lucru   mare.  Autorul  călărește  bine pe acest Pegas consumist.                                                                                                     
           Să nu-și închipuie cineva, nici  măcar din cei rău  intenționați, că  literatura de consum ar fi o literatură proastă. Nu! E o literatură  citită de un mare segment de  populație.  Cărțile lui Dan Lungu   și-au câștigat  cititorii,   fiind traduse în zece limbi europene: franceză, germană, italiană, spaniolă , poloneză, slovenă, maghiară, bulgară, greacă  și turcă. Cum să  uiți o femeie -  poate fi numit  un roman  happening  -  cules direct din  contactul cu publicul,  happening-ul   fiind  o  mișcare  artistică  care ia amploare   și are   drept caracteristică  realitatea   accidentalului, spontaneitatea comportamentului  personajelor  și  descrierea   banalității  cotidiene. Dacă este așa, Dan Lungu   a încălecat bine pe acest bidiviu  nărăvaș, numit   literatură de consum.                  

              Chiar dacă  trădează   literatura  mare, literatura de consum se vinde  bine. Chiar dacă   refuză  metafora, chiar dacă este antipoetică, literatura  de  consum  este citită.                                                              

          Scris  în formula romanului auctorial,  autorul se suprapune personajului  principal, când  intervenind  el   în   narare când lăsându-l  pe Andi să-și depene povestea                                                                         

          Scriitorul  literaturii de consum    renunță  la   latura conotativă  și se axează   pe cea denotativă  -   pe scrierea directă,  precisă , decodată.   Autorul renunță la  nume  și   numește  personajele  doar cu prenumele, adeseori, doar diminutive Andi,  Marga, Bodo, Antonio, etc.                          

           În societatea de consum a scrie  literatură, înseamnă    a vinde. Asta e regula  de aur. Cartea , la fel ca albina, trebuie să producă.     

          Spectacolul   societății de consum  este  eroticul,  trupul gol,  violența,  drogul, beția,  exoticul   și ca atare  subiectele  sunt reasamblate și remixate.  Cine  scrie o  literatură  de muzeu acolo ajunge; cine scrie o literatură  de expoziție  - vinde. Consumatorul  de literatură   este   un hedonist.                                                                                                         În această   nouă ofensivă  literară  de captare a cititorilor (nouă pentru noi românii),  Editura  Polirom  a  apucat   taurul de coarne,  axându-se  pe literatura underground de consum.                                              
         Criticii   preconizează  o industrie   literară  viitoare  în spațiul mioritic,  la fel   de explozivă   și înfloritoare, ca  și   cea muzicală. Dan Lungu e pe cal,  calul e  pe val,  Dan  Lungu cântă la caval,  Dan  Lungu cântă la cavalul  care pune   în   mișcare valul  industriei  literaturii   românești.  Căci literatura, fără  îndoială,   a devenit o industrie a spiritului.  Cine vrea să  se  înscrie în  noua paradigmă literară?                      

          Vasile Anton Ieșeanu, 7 februarie 2013, Iași