Iluzie sau informație?!...

                                                                                              

  „Păreau   un stol   imens   de vulturi care atacă  și tot  atacă tot ce prinde în cale, fără nici un fel de alegere, dar și fără niciun  fel de izbândă. Un   stol aducător de moarte fără sfârșit.” Emilian  Marcu   - Tobele mute  

            Teza lui Constantin Dram, anume că -  „totul  este iluzie  pe acest pământ”,  în opinia mea este  exagerată și lipsită de  temei filosofic. „Totul este   iluzie”  este o  teză   a  idealismului subiectiv, îmbrățișat de   filosoful  englez George Berkeley, anume că  lucrurile sensibile (adică  reale) „nu pot exista decât într-un intelect sau în spirit.”                         

              Nu  pământul  este plin de iluzii , ci mintea umană. Natura nu   este o iluzie ci o realitate  obiectivă.  Nu putem scăpa  însă  de iluzii  pentru că imaginarul uman se hrănește cu iluzii. Din   aceste motiv,  din  fericire sau nefericire pentru om,  iluzia  este mai puternică  decât  realitatea.                                                  

             În iluzie este  înmagazinat misterul,  himera, fantasma pe care,  din păcate,   mintea umană  nu o poate lesne decela  de  real. Cunoașterea e singura  șansă a omului în a distinge    iluzia  de real, adevărul de minciună, binele de rău.  Și tot cunoașterea ne  face,   conform  mitului   biblic,  egalii  lui Dumnezeu: „Iată  că  omul a  ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele și răul.”  Este  evident  că  acest verset  biblic  ne  comunică  mesaj  că acesta a fost momentul  când  mintea omului  biblic a   putut  separa imaginarul de real.                                                                              

              Schopenhauer susține că Universul rămâne un „fenomen cerebral” ca  reprezentare a inteligenţei omului și  aici se vede inspiraţia sa din idealismul subiectiv al lui Berkeley.    Berkeley își motiva teza sa idealist subiectivă , prin  ideea  că „a exista înseamnă a fi perceput”. Doctrina stoică  afirmă la fel, anume că realitatea obiectivă  există numai în prezentul fiecăruia; trecutul şi viitorul nu există decât  informaţional – în mintea noastră, respectiv ca amintire, respectiv  ca speranţă. Nu putem acţiona asupra lor decât informaţional, nu şi material.    Din punctul de vedere al  lui Berkeley   ceea ce nu mai există   și nu mai poate fi perceput,  nu  a   existat.                                                                                                              Schopenhauer nu neagă realitatea, la fel ca filosoful englez, afirmă,  însă, că  în absenţa inteligenţei omului, universul ar  dispare…  Împotriva viziune  schopenhaueriene, afirm  că şi în absenţa fiinţei care are capacitatea cerebrală să-l cunoască şi să-l înţeleagă, universul continuă să existe.  Informaţia programat  a  universului   nu sfârşeşte odată cu  dispariția  omului.                                                                                                                          Schopenhauer  se bazează pe ceea ce idealiştii susţineau cum că închizând ochii lumea dispare.   Concepţia sa este idealist-voluntaristă  uneşte, eclectic, teze ale idealismului subiectiv cu cele ale idealismului obiectiv. Această viziune are ca susținere dogma  budistă, anume că realitatea e   iluzie sau o aparenţă.                                                                        

            Împotriva   viziunii  solipsiste al lui Schopenhauer, afirm   că sistemele stelare, în care nu există viaţă   rațională, acestea funcţionează  în acelaşi mod inteligent, chiar dacă nu există un observator  dotat cu rațiune care se le perceapă.                                                                         

              Această viziune a lui Schopenhauer este, în cele din urmă, o viziune solipsistă – eu singur!  Este adevărat   că  noi nu putem percepe obiectul material   în integritatea lui reală.   Aşa ceva este imposibil. Dar percepem informaţii despre el.   Prin urmare, realitatea nu constă   în  senzaţii care s-ar forma în mintea noastră ci din senzaţii care ne parvin  sub formă de  informaţii din realitatea exterioară și care sunt procesate de mintea umană.                                    Senzaţiile, din punctul  meu  de vedere, se definesc ca informaţii  din lumea  exterioară, fie    vizuale, auditive, olfactive, gustative, tactile, etc., procesate de creier şi care ne redau o imagine a realităţii  şi nu realitatea însăşi.                                                                   În dicţionarele de filosofie senzaţia este definită ca o reflectare a unor însuşiri ale obiectelor din realitate care acţionează asupra organelor noastre de simţ. Noi, însă , nu percepem însuşirile reflectate, ci informaţii despre acele însuşiri pe care  mintea  le procesează  și le  reprezintă  în   gânduri, idei, imagini.                                                                                         

          Ochiul, spre exemplu,   are  o dublă funcționalitate;  este   asemenea  unei    camere de luat vederi dar și  monitor; imaginea captată de ochi  este procesată de   creier  și redată  pe monitorul –ochi  la fel cum o cameră de luat vederi captează imaginea și o redă, după ce e procesată  de calculator,  pe  un monitor.  Deși  imaginea este imaterială,   respectiv  informaţia  este  imaterială, ea nu poate exista,  nu poate fi pusă  în evidență  dacă nu are un suport  material, creierul, ochiul uman, aparatul vorbirii  și   auditiv, respectiv  - calculatorul,  camera de luat vederi,  monitorul,  tableta, cartea, etc.                                                         

        Mintea noastră cea de toate zilele  se poate întoarce în trecut  sau se poate deplasa în viitor dar îi este imposibil să acţioneze mai cu seamă asupra evenimentelor trecute din viaţă, poate, doar, asupra celor viitoare prin schimbare de paradigmă.                                                

      Atâta vreme cât prezentul fiecăruia este clipa, un moment  suspendat între trecut şi viitor, realitatea materială este doar clipa. Clipa  este „atopon”   cum o descrie Platon (Parmenide, 156 d), adică în traducere – „fără loc”,  o categorie de tranziţie  materiei, între repaus şi mişcare  fără spațiu. Ea nu se schimbă nici din repaus în mişcare, (decât în stadiul de sămânţă), nici din mişcare în repaus, (decât în stadiul final, al  morţii).                                          Or, dacă singura realitate materială este în prezentul fiecăruia şi, cum prezentul fiecăruia este clipa, ajungem ca şi Schopenhauer  la aceeaşi concluzie idealist subiectivă - lumea nu există decât în mintea noastră, deoarece informaţia ei curge permanent, nu stă pe loc, nici un eveniment material  nu se opreşte în prezent.                                                                 

               Noi  trăim doar clipa, un continuum prezent în tranziţie. Privită din acest  unghi, oricine ar  înclina să-i  fie de acord cu teza lui  Constantin Dram și cu idealiștii subiectivi, anume  că „totul este iluzie”, că realitate  există doar în mintea noastră. Dacă   totul este  iluzie, atunci  și  libertatea este   o iluzie  sau, cum spune  Dram   „cea mai nebuloasă  problemă.”                                                                                                                                

               Totuşi, aşa cum am mai arătat, prezentul material al  lumii exterioare se află în afara minţii noastre. Dar   lagărele sovietice nu mai există  de mult, iar   comunismul a fost  răsturnat  în 1989, deci dacă  nu  mai  există în  percepția actuală,  toate acestea nu au existat?!                                   

            hiar și-n contextul acestor viziuni,  nimeni  nu  poate  nega   existența istorică a    comunismului, a lagărelor sovietice siberiene sau naziste. Toate acestea au devenit  acum  istorie,  adică  informație   memorialistică.                                                                             Realitatea  lor  istorică  nu poate fi  iluzie  și astfel  negată  chiar dacă aceste  sisteme concentraționare și de exterminare  au dispărut  din  realitate omenirii.                                             

         Dacă   totul  ar   fi  iluzie   ar  însemna  să negăm   istoria, să negăm   existența   părinților noștri decedați, a  bunicilor și  străbunicilor care au trăit acele vremuri de restriște; ar însemna să-i  negăm pe cei  care ne-au  conceput și care, decedând,   au devenit amintiri.   Mintea este   un program informațional ce procesează informații, iar limba comunică informațiile.  Informațiile  comportă două importante componente majore:  nu pot exista fără un suport material și nici un bit  nu   poate fi transmis (comunicat) fără  o cuantă de energie.            

              Iluziile sunt, cum afirmă Bacon, „idolii minții” - păcăleli,   înșelăciuni, aparențe , adică  informații false.  Iluzia se deosebește de eroare.  O eroare săvârșește  Constantin Dram  care,   tributar   idealismului subiectiv,  confundă informația cu  iluzia…                           Iertată-mi fie   îndrăzneala de a-l corecta pe  profesor Constantin Dram.  De altfel, nu e  greu să te lași înșelat  de iluzie.  E  și mai greu, mai  cu seamă, în epoca noastră  virtuală, să deosebești    iluzia de  real, la fel cum e și mai greu a separa  minciuna  de adevăr. Dovada  este că   miliarde de oameni, aș spune cea mai pare parte a omenirii,  își duce  existența  sub  vălul Mayei.                                                                                                                                             

          Din acest motiv,  în această epoca a virtualității,  manipularea  minții  umane a devenit cea  mai înaltă artă  a  instituțiilor de inteligență ale marilor puteri.  „Minciuni și fraze-i  totul ce statele susține”,  avertiza Eminescu, cu mai bine de un veac.                                                         

          Și iluzia  este  informație. Numai că e  este  informație falsă, mincinoasă, himerică.          

           Iluzia   este  o credință   mistică, o  ficțiune, o vedenie, o superstiție de   gemul    mi-a tăiat  pisica calea sau  o  dogmă  ideologică  cum a fost  cea  comunistă  ori fascistă,  care pe mulți  i-a ademenit cu etica egalității, echității și dreptății sociale  absolute, cu „viitorul de aur”  dar s-a  dovedit   în practică  o  mare  și gogonată  minciună.                                        

          Englezii au numit  iluzia delusion  ceea ce  ar însemna   nu numai   o falsă credință  persistentă   care  presupune,   fie   o deformare a realității  de  către mintea umană, fie  o percepție deformată  ca urmare a unor  probleme psihice.                                            Imaginarul  este  un produs al softului stimulativ  și/sau  inhibitor  al minții  umane care transformă   realul vizibil sau auditiv  în  iluzii sau fantasme și invers,  iluziile sau fantasmele  în real   veridic.   Un rol fundamental  îl   joacă     anxietatea sau angoasă pe  care nu le conștientizăm,  care  afectează   luciditatea conștientului    și deturnează mintea   de  la   perceperea   obiectivă a   realului.  Din acest motiv, aserțiunea lui Constantin Dram trebuie  reformulată  în sensul că „totul este  informație   pe acest pământ,  totul  poate fi perceput integral  dacă    mijloace tehnologice   permit a    decela realul de  iluzoriu; problemă   libertățiidepinde de dreptatea socială a puterii constituite.”                       Dacă,  în romanul  Suburbii municipale, pentru lectorii neinițiați,  este   mai greu de decriptat   parabola  comunismului,  în  Tobele  mute alegoria  este   ușor  accesibilă. Chiar și cititorul  cu  lecturi puține este hipnotizat  de  arta magică  uzitată de   Emilian Marcu în acest  roman în care este demascat  sistemul concentraționar stalinist.                                                        

          A scrie un roman ca Tobele mute  nu este   la îndemâna oricui. Mulți  cred,  îndeosebi multe autoare,  că, după un pospai de lecturi,  scriitura e o recreere când nu ai ceva mai  bun de făcut.                                                                                                          Dovada au făcut-o   mulți, foarte mulți autori,care,    după revoluția anticomunistă  și dispariția  cenzurii  s-au apucat de scris  și s-au ratat ca scriitori, după cum  ne spune Alex Ștefănescu, în celebra sa carte de critică  -  Cum te poți rata ca scriitor.                                                         

          Scriitura e o artă complexă, după cum  o demonstrează   romanul  Tobele mute.  În acest roman,  Emilian  Marcu a reușit  să fascineze lectorul, prin excepționala sugestie a  unei realități plauzibile, pe care o transmite mesajul lecturii.                                           Remarcabilă este viziunea  autorului  asupra  eroticului  uman.    Îndeosebi asupra eroticului  feminin, de un fascinat romantism,  pe care  doar un poet  talentat  o poate  intui.              Femeia, cu   toate slăbiciunile ei carnale, se înalță prin forța  iubirii - a  iubirii  pentru  aproape,  chiar dacă,  în intimitatea ei, există  și o dorință  erotică  ascunsă. Și mai  înălțătoare este iubirea nobilă a  femeii pentru  misterul nașterii,  pentru progenitura care s-a născut.             Toate  acestea   îl  fac  pe lectorul  Tobelor mute   să    privească femeia  ca pe o sfântă, așa cum bine a văzut-o  și  Eminescu  chiar de e demon,  e „sântă  prin iubire”.                         Invitarea, după negocierea cu comandantul lagărului, a câtorva prizonieri să petreacă Crăciunul în satul lor (sat de femei) , este dincolo de erotismul  feminin pe care autorul îl scoate  în relief  ca mod de manifestare  romantic sau animalic, un act  de umanism,  un act  dominant al    mentalului feminin, pentru că dominantă, la acestea, este iubirea, legătura, unirea.                                                                                                                                             Pentru  femei,  iubirea este calea,  adevărul și viața.   Din acest motiv, proporția cea mai mare a  enoriașilor creștini e formată din  femei, nu   din bărbați,  și tot din același   motiv, religia creștină este  dominantă  în  lume.                                                                              A petrece dincolo de  poarta  lagărului, noaptea de Crăciun,  în compania femeilor din satul Ivanovca, echivala, pentru prizonierii aleși, cu o noapte de  nesperată libertate și fericire.    Libertatea  este  în multe   privințe echivalentul fericirii. Și chiar al plăcerii senzoriale.  În condițiile  societății  umane, libertatea  este  într-o  permanentă relație de servitute față de Dreptate. Dacă Dreptate nu e, nici Libertate nu e!      

Vasile Anton Ieșeanu, 7 martie  2015, Iași 

Obsesia unui poet romancier

Obsesia unui poet romancier

Eseu despre  libertate

Emilian  Marcu  - Iadul de lux, Suburbii municipale,  Tobele  mute

Obsesia   unui   poet romancier 

Moto:  „ Dar,  ce este libertatea?”   Emilia Marcu – Tobele mute   

         

      În romanul Tobele  mute,  autorul  pune  o întrebare   filosofică, fundamentală pentru fiinţa umană    -  Ce este libertatea?!  A  încerca  un răspuns  la  această   întrebare   într-o scurtă recenzie, ar  fi  însemnat să  reduc  răspunsul la  una din cugetările  lui Constantin Dram în recenzia  făcută  romanului,   anume  că „totul este iluzie  pe acest pământ, nimic nu poate fi  perceput  și înțeles integral; cea mai nebuloasă  problemă  rămâne  aceea a libertății.” (Constantin Dram – Un roman și mai multe provocări).                

     

           În   toate cele trei romane ale sale  Iadul de lux,  Suburbii municipale  și Tobele mute,   poetul-romancier   sau  romancierul-poet (sintagma se  potrivește ca o pecete)  are  o mare și profundă  obsesie  - libertatea în sistemele sociale închise.  „Marea temă,  aflată   în dezbatere, afirmă cu o  realistă viziune, Marius Manta, este aceea a Libertății.”(Marius  Manta – Proza lui Emilian Marcu, expresie a polifoniei  libertăților interioare)                                           

           Fără îndoială, în acele lagăre  naziste sau sovietice,   ori  în acele societăți închise,  libertatea este „cea mai   nebuloasă  problemă”, așa cum  afirmă Constantin Dram.    Nu  însă și în societățile deschise.  Împotriva afirmației  lui Constantin Dram, Emilian Marcu  încearcă  și   chiar  găsește căi ale libertății, chiar  și-n  societățile  închise, nișe  prin care omul  încearcă să-și regăsească libertatea  și demnitatea umană. Căci spune  Eminescu  înJunii corupți,   într-o   genială  cugetare – „Tot  ce respiră-i liber, a tuturor  e lumea / Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume / Ci-aievea s-a  serbat.”                               

             Toți  avem dreptul   la  dreptate  și libertate, dar când   dreptatea și  libertatea sunt  garantate  de politic, aceste drepturi fundamentale  pentru   existența  umană,  în condițiile regimurilor totalitare, devin, cum spune  Eminescu, doar „un  nume”, la  sărbătoare.                                                                                              

           În primul   său roman,   Iadul de lux,  bazat în mare parte  pe experiența proprie,  autorul  definește, prin oximoronul  Iadul de lux,  esența  comunismului.                                                                                             

            Comunismul a fost  un iad,  dar   a trăi  în el a însemnat un lux  al supraviețuirii. Când omului  îi  sunt confiscate  mijloacele de existență  viața  îi  este   amenințată, omul  nu mai poate  respira liber  și-atunci  singura  șansă  pentru a respira liber  este fuga.  Colectivizarea  i-a obligat pe țărani să-și  găsească  libertatea,  în fuga de acasă, ascunzându-se  în păduri, în munți sau alte  locuri,  căci,  zice  autorul,  „omul este foarte inventiv  când e vorba să  nu se   treacă la colectiv.”  Apoi, oamenii, tinerii îndeosebi, nemaiputând  respira liber au  început să fugă  din țară.                                               Elev fiind, autorul este scos  din clasă de „diriginte, un   agrocopist” și  exmatriculat  practic:  „bă  să nu mai vii la școală  până nu se trece tacto, la colectiv.”                                                                                                         

                Sătenii   din Iadul  de lux se ascund în pădure; acolo își construiesc o biserică, să-i apere  de diavolii colectivizării. „Antim înțelese  un lucru, un singur lucru, că viața (în comunism n.n.)     e   un  iad de lux pentru care trebuie  să lupți  și să nu treci indiferent   pe lângă porțile lui…”                                         
               Suburbii municipale,  la o nouă lectură, cum ar spune criticul  Alex Ștefănescu, deși   puternic  încifrat  cu   simboluri  și metafore, deși   timpul   descris pare   mai degrabă medieval, decât  contemporan, lumea închisă  și închistată  în dogma   ideologiei marxiste,   cum a fost cea  comunistă,  transpare  în pofida  unei  ingenioase criptării.                                                                

          Exemplu cel  mai concludent care vine  în sprijinul   ideii mele a fost  colectivizarea agriculturii. Colectivizarea a fost cea mai odioasă formă economică agrară, prin  care a fost reinstaurată iobăgia  de tip medieval.  Ce  a fost   oare   țara  în comunism?!  Nu oare, o mare feudă condusă de  un feudal ( mare senior, nobil, feudal) și   alte mici  feude  conduse de un președinți  de CAP, toți mici  tirani  după chipul și asemănarea seniorului feudal?                                     

          Romanul  Suburbii municipale  e o grandioasă parabolă ce concurează cu   romanele     Procesul   și Castelul lui Kafka.  Emilian Marcu este un magician  al  cuvântului, al  metaforei și metonimiei  și al   imaginarului, proorocul  înțelept, care „din marea cea mare – din marea ei carte – / Culegătorul de semne – Magicianul – / prooroceşte-nţelesuri prea clare doar lui în hiperboreala-i trăire.”(  Emilian Marcu  - Culegătorul  de semne).                 

                Culegătorul de semne este  scriitorul  talentat care asemenea,Proorocului Înțelept  cu  „mintea lui racordată la astre  / desluşeşte tăinuitele semne; numai mintea lui.” (ibid.)                                                                                                       Abundența metaforei  și consistenta comparațiilor te duce cu gândul la  proza lui  Fănuș Neagu. Dar nu este, nici pe departe o reușită pastișă a stilului arhicunoscutului scriitor  brăilean.   Emilian Marcu îmbracă imaginarul metaforic cu  cugetări   filosofice, căci spune,  doct,  Marinică Popescu,  aceasta este „arta deplină a poetului, cu care   de fapt începe și se  termină  filosofia.” (Marinică Popescu – Romanul lui Emilian Marcu sau despre barocul fantast  în  restaurarea lumii, începutului)                                                                               

               Imaginarul  și fantasticul joacă rolul de văl  al  Mayei,    măști ce  ascund realul, care ar fi prea  frust și prozaic dacă   autorul  nu s-ar   fi folosit de   mijloacele  criptogramei poetice.  Deși bine camuflat în medieval, dinSuburbii municipale  răzbate  o   lume  mai apropiată   de noi, anume lumea  comunistă.  Proza e  plină de simboluri ale acelei lumi. Emilian Marcu este expert  în arta disimulării.  Nici n-ai crede că Suburbii municipale, această  grandioasă  parabolă, ascunde o  reușită satiră la adresa  epocii ceaușiste. Recuzita,  tehnica,  și  arta ascunderii realului     fac  din  acest  romancier  un  profesionist al  manipulării, un  magician care  cu o  simplă mişcare de baghetă  de dezvăluie  lumile ascunse  în alte lumi.                                                       Modernitatea   parabolei la  Emilian Marcu, la fel ca la  Kafka, constă   în echivocul  expresiei, în  ambiguitatea   timpului, în scenele  descrise  enigmatic, în misterul criptării  limbajului. Pentru a fi  înțeles, romanul Suburbii municipale, cere inițiere în arta  criptării metaforice. Mulți dintre  cunoscuții mei,  care au citit romanul , mi-au  mărturisit  că  încifrarea   le  depășește  capacitatea de a  înțelege. Suburbii municipale e un roman cu cheie , bine camuflat în  „barocul  fantast”.                                                                                 
              Timpul, de fapt  un  amalgam de  timpuri, din care   dominant  este   timpul medieval,  în opinia mea,  îl face pe cititor  să nu fie atent la cheile decriptării, mascată în  formula   consacrată, în literatura modernă, anume aceea a palimpsestului.                                                                                               

              Emilian Marcu   realizează, prin    tehnica  parabolei  și palimpsestului, o ingenioasă  construcție a   unei lumi în lumi.  Suburbii municipale e  o  construcție   utopică,   un „baroc fantast  în restaurarea lumii” , spune   Marinică Popescu,   o reușită  camuflare, spun eu,   menită  să-l  deturneze pe cititor de la adevărata lume satirizată  în roman. Cum să găsești cheia de decriptare a criptogramei  imaginarului marcurian?!                                            â

            În pofida  ingenioasei criptări, autorul  oferă  cititorului anumite chei de decriptare a imaginarului, ba chiar  le și scoate  în evidență cu  litere aldine, spre a-l face pe lector atent la  cifru  -    „Cabinetul unu”,  „Decret”.Apoi  sintagmele - Prima doamnă, Primul Administrator,  te duc cu gândul, dacă  decriptezi corect  imaginarul lui Emilian Marcu, la  Ceaușescu și Elena.                   

              Alte   argumente vin să întărească ipoteza mea, ca de pildă:  „Mâna primarului  arăta undeva  într-un colț  al Cabinetului parcă spre locul unde se afla propriul lui tablou”, (tablourile  lui Ceaușescu  se afla  în toate  încăperile instituțiilor publice, chiar și-n  biroul lui);  „vizite de   importanță epocală, vizite cu rezultate de neimaginat”;( aceste  vizite  trebuie   văzute  ca  celebrele vizite de partid și de stat efectuate de cuplul Ceaușescu Nicolae și Elena); exproprierea casei lui Comisiona, cunoscut în oraș  pentru  îngustimea  vederilor politice” (a se vedea exproprierile  și confiscările   ilegale  săvârșite  de comuniști); „semnarea acelui faimos Decret”.     Alte   chei  de  decriptare a limbajului  încifrat,   din acest roman,   întăresc   ipoteza mea.                                   

              Chiar  și titlul romanului  mă duce cu gândul   la   epoca  ceaușistă.  Titlul   trebuie citit   în  aceeași cheie de decriptare  a  parabolei -   Capitala (municipiul)  și suburbiile  -  provinciile. Așijderea, Bătrânul Anticar,  care   poate  fi   reprezentantul   opoziției  unei   părți a  intelectualității,  Bătrânul Anticar(Intelectual), cunoscând  de bună seamă și  epoca de dinaintea comunismului   și pe care le poate compara.  Faptul că Bătrânul anticar este supravegheat de  Zoroastro (securistul) mi-a   întărit convingerea  în  viziunea  mea asupra  romanului.                                                                                 „Zoroastro ( informatorul  și  securistul)  venea în locuința Bătrânului Anticar  devenit un fel de  împărat al suburbiilor  municipale”, „să-l  vadă, dar   și   să  tragă cu coada ochiului  la modul cum își organiza acesta domeniile, să-i poată raporta șefului său de-a fir a păr.”  

              Populația   urbei era supravegheată cu   luneta confiscată de laComisiona (idee te trimite la supravegherea  securistă).      Vânătoarea de mistreți  amintește de celebrele scene de  vânătoare  la care participa  Ceaușescu. „Cinzeci de mistreți mari, cu blănuri aspre, date  în spic, duhnind a toamnă, grași  și burduhănoși , pregătiți de iernat  fură împușcați noaptea  pe lună plină. Un adevărat carnagiu   la care participă  și Primarul și Zoroastro (Ceaușescu și  Securistul).                                                        Auto-adularea, preluată de  propagandiștii  zeloși, intelectualii lingăi și poeții omagiali obedienți,    avea să-l  metamorfozeze  pe Ceaușescu, într-un mitic zeu.   „Eu sunt adevărul lor, eu și numai eu. Le transmit  ceea ce e bine pentru ei, că de asta sunt Primul Om al Urbei, să gândesc pentru ei. Lor  le rămâne sarcina de a munci. O nimica toată că asta fac și animalele..”,îl   pune  autorul  să afirme pe megalomanul  Primar, ceea ce mă face să-l identific  imediat cu Ceaușescu.                                                                                     

           Este exact ce a făcut  propaganda  comunistă  din  Ceaușescu.  În perioada lui de maximă glorie; el era  primul  în toate –  Primul  gânditor, Primul   scriitor, Primul vânător, Primul miner, Primul  muncitor, Primul țăran…. era Unul, era Divinul!                                                                                                 

           Ceea ce nu lasă loc de dubii asupra epocii comuniste  este „marea lucrare”. Va fi cea mai mare minune a lumii. O utopie și o  sfidare  a  întregii civilizații…”  Monstruoasa construcție,  la care face   referire  Primul Om al Urbei,   îmi  conduce imaginarul  la Casa Poporului.                                     

             Primarul, alias Ceaușescu, l-a chemat pe arhitectul   Oswald Zaur Austriacul  să o  proiecteze    și s-o construiască.  „Secretul (apropos de secretomania  comunistă) trebuie păstrat cu grijă!” avea să-i spună Primarul  lui Oswald  Zaur  Austriacul.   „Mașinăria de citit  gânduri…” (ghici, cine era  mașinăria  de citit gânduri ?!...  Oare  nu securitatea?!  Nu oare  cei  care   lucrau la cooperativa „urechea și timpanul” sunt „mașina  de citit gânduri?!                  Primarul se temea cel  mai mult  de   „mașinăria lui Zoroastro”  alias Securistul.   Primarul care voia  să țină  secret  „să nu-mi   dea  peste cap întregul plan”),  bine pusă la punct, înregistră pe dată planul diabolic pe care Primarul  îl ticluia…”   La fel se temea Ceaușescu  de securitate , după   fuga  lui Pacepa. Și pe bună dreptate. A fost prima  instituție ceaușistă  care  l-a trădat.                 De la  cititorul în stele  Zoroastro, la cititorul de gânduri este evident o surprinzătoare  asemănare .  Am crede cu ușurință că  cititorul în stele, poate  deveni    repede și cititor de  gânduri. Autorul nu a căzut în această capcană, care i-ar fi  indus cititorului  inițiat   în arta   decriptării confuzii; el vorbește  clar de  o mașinărie (nu o mașină) de citit gânduri. Nu Zoroastro  citea  gândurile; el  poseda o mașinărie de citit gânduri.                                           

              Mașinăria  poate cuprinde inclusiv oameni care  deservesc tehnica informativă. Oare la ce   structură    ne conduce  mașinăria de citit gânduri?!  Nu oare la  temuta securitate?!  Mijloacele tehnice de ascultare  - telefoane,  microfoane,  magnetofoane -  și oameni care  se ocupau cu ascultarea nu constituie  în sine    „mașinăria de citit gânduri”?!                                                

             Emilian  Marcu  posedă  nu  doar  harul   metaforei, dar și al  metonimiei. Deși  metonimia lui Marcu este  mai  bine criptată  decât al lui Eminescu din poemul Revedere, care  ascultând   viscolul iarna,  „crengile rupându-le„   și  „ gonind cântările”,  unde cântările   ne   trimite  gândul    la  păsările din crengile copacilor,  alungate de  vitregiile iernii,  „mașinăria  de citit gânduri” ne trimite   imaginarul  direct la Securitate?                                                                           

              Patima  megalomană   pentru  construcțiile  trufașe,  pe care    majoritatea   tiranilor  au  manifestat-o, a fost pentru ei,  paradoxal,  nu un drum al  înălțării, ci al  pierzaniei. Începând cu acel  faimos rege Nimrod  care a construit biblicul Turn Babel,   toți   megalomanii au sfârșit la fel.                                              

             La fel s-a întâmplat cu Ceaușescu.  După ce  megalomana    construcție -  Casa Poporului  a fost terminată, Ceaușescu și-a aflat sfârșitul, căci  spune  autorul  Suburbiilor  municipale   „lepra  pietrei albe aduna, la marginea zidurilor, hainele reci ale morții cu teamă  și cu supunere… .”                            

               Drumul, spre viitorul luminos  al comunismului, spre care  Ceaușescu  conducea  poporul român,  având ca țintă  „viitorul  de aur” care  nu mai venea, era fără  îndoială  un drum  utopic. Batofix, unul din personajele  din roman,  un  muncitor  cărăuș pe harabale,  avea să exprime  în felul lui simplu, dar expresiv  utopica  cale – „mergem pe un drum mincinos”.  „Danauto  și  Batofix  fuseseră chemați în mare grabă, dar și în  mare secret”,  de Zoroastro, „să aducă  în coșuri mari de   nuiele,roți de ceară, faguri de miere” […]  ] „şi  o porniră, cu harabaua  spre urbe, aşa cum le ceru,  fără putinţă  de a se opune, Zoroastro.” Cine se putea opune, în  timpul lui Ceaușescu,  securității?.  Cei doi fuseseră   botezați chiar de  Zoroastro cu aceste n  nume  - îi pusese paznici  peste stupină  - „mâna  mea dreaptă” zicea el. Ei bine   botezarea sau mai bine zis   rebotezarea era una din metodele  securității în scopul ascunderii  identității informatorilor, a  oamenilor  lui Zoroastro (ai securității). Exemplar mod de a evidenția  metoda   uzitată de securitate  și de serviciile secrete  în general.                    

       Emilian  Marcu  nu ne spune despre cei doi   sunt informatori, dar indicația de „paznici” și  „mâna dreaptă” al lui Zoroastro (a securității)  este evidentă.  Mai mult cei doi știu, cunosc că   drumul   pe care   merg este„mincinos”, au deci informații că acest  drum al minciunii  este „un drum al pierzaniei.”  Nu au încotro, ei  trebuie să meargă  și vor vedea ce-o fi după.                                                      

                „O fi un drum al pierzaniei, al începutului și sfârșitului nostru, replică Danauto.” […] să văd lumea şi drumul şi ce-o fi după… ”  Evident, acel „ce o fi   după…” pe care nu-l mai explică, este lumea de după  căderea  cortinei de fier a comunismului.                                                                                                  

                  Așadar,  un răspuns despre ce este libertate  nu   este posibil  într-o  scurtă recenzie. Din acest motiv  am decis să  încerc să răspund  în  acest eseu.  Eseul  este  doar  o  încercare de-a explica libertatea umană.  În pofida  viziunii deloc  încurajatoare al lui Constantin Dram, anume  că „cea mai nebuloasă  problemă  rămâne  aceea a libertății” am    să încerc  să răspund  la întrebarea pusă de  Emilian Marcu  în  romanul Tobele mute   -  Ce este libertatea?   De voi reuși , voi  căpăta laudele   voastre, de nu  critici  la stâlpul infamiei.                     

              Viziunea  sceptică  despre   libertate  al lui Constantin  Dram cred că i se trage de la cugetarea  lui Emilian  Marcu, anume  că  „tirania înflorește mereu precum…  i se păru că aude   ecoul” ( Emilian Marcu - Suburbii municipale).  După   scurta noastră   experiență  democratică  parcă  îi auzim ecoul. Tirania înflorește mereu în România.                                                                                      

              Nu doar  pentru  că rimează, ci  pentru că, oricând  este posibil,  ca  într-un   joc nefast  al hazardului pe care politicienii noștri, infantili, îl joacă  iresponsabil  și alimentează  fiara extremistă din subterane,   „tirania să  înflorească.”                                                                                                      

              Libertatea este o nebuloasă  doar  în condițiile   extremismului  politic, când   oamenii sunt nevoiți să  fugă, să evadeze,  să poată respira liber, dar  mai cu seamă să se exprime liber ca primă  și fundamentală  formă a libertății umane. Dacă Dreptate nu e, nici Libertate nu e!      

 Vasile Anton   Ieșeanu, 6  martie  2015, Iași     

Eminescu la Ruginoasa (Fericiți cei care îl iubesc pe Eminescu că a lor este împărăția lui!)

 Unul  dintre   poemele  care    uimește prin  intuiția genială, pe care Eminescu  l-a  scris  la 16 ani    este Floarea albastră. De ce spun intuiție  genială ? Fiindcă e greu să crezi  că, un băiat   de 16 ani poate  să  deceleze  iubirea   masculină  de cea feminină. În vreme  ce   băiatul tânăr  este atras  de   iubirea pentru idealul abstract -   „cufundat în stele  și   în cerurile  înalte” , fata  îi spune că e zădărnicie  gândul lui la stele, la cer  la câmpiile asire;   să nu caute, în depărtare,  fericirea.  Fericirea   e aici  în  concret  material,   el și ea  în pădure, la izvor,  sărutându-se...  Citește   eseul „Poetul  și măiastra”! Află de ce sunt fericiți cei care îl iubesc pe Eminescu!                             

   


    Poetul şi măiastra

Moto:  ,,Poate  că povestea este  partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti…’’

                                                      Mihai Eminescu             

            Pe Eminescu nu l-am iubit multă vreme. Ştiindu-l moldovean de-al meu, era ca şi cum mi-ar fi fost ,,vecin’’, îl cunoşteam ,,din vedere’’.

Poemele sale, deşi mi-au plăcut, nu-mi spuneau mare lucru. Până le-am pătruns înţelepciunea.             O femeie, o doctoriţă care îl iubeşte mult pe Poet, m-a întrebat în urmă cu vreo doi ani: ,,Ştiţi ce zi e astăzi?’’ Da, e 15 ianuarie. ,,Ştiţi ce mare poet s-a născut în această zi?’’ Am ridicat din umeri. ,,Cum, nu ştiţi?!.., E moldovean de-al nostru, din Botoşani, Mihai Eminescu!’’ ,,Ei bine, data viitoare, când veniţi la cabinet să-mi aduceţi poezia Floare Albastră’’.                  M-am ruşinat de această ignoranţă voluntară. Am  recitit Floare albastră, pătrunzându-i mesajul şi sensul. În acest poem am descoperit marea profunzime a gândirii  eminesciene. Eminescu  era  tânăr când a scris Floare albastră, dar   a reuşit să vadă ceea ce alţii, abia  la vârste înaintate,  reuşesc să deceleze    deosebirea dintre bărbat şi femeie.

Bărbatul este atras spre alte idealuri decât femeile. Pe el alte magii, celeste sau abisale, îl fascinează.  Menirea femeii este să-l ţină pe bărbat legat  în iubirea concretă, reală, pământeană.

Floare albastră

,,Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.

În zadar râuri de soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.”

Această dihotomie erotică,  impune iubiri divergente  bărbatului şi femeii. Bărbatul îi vrea doar trupul, femeia, însă, îi dăruieşte şi sufletul, femeia ar vrea ca bărbatul să-i iubească   şi sufletul, dar el îi iubeşte doar trupul. Această  dihotomie  generează drame  şi tragedii umane. A fost  şi marea tragedie a  Poetului, pe care a exprimat-o, atât de genial  în   Luceafărul.  Pe marginea unei variante, geniul, spune Eminescu:  ,,nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc...’’                                                                      Bărbatul, în general, nu poate ferici femeia, nu doar  cel genial. Şi nu doar pe femeie nu o  poate ferici;  pe nimeni nu poate ferici, nici  chiar pe el. El vrea mereu altceva decât iubirea pământeană. Există, în genetica masculină, înscrisă, o chemare magică mai puternică şi mai aprigă pentru alte tărâmuri decât pentru cele pământene.                                                                        Femeia vrea, însă, să-şi împlinească menirea ei pământeană. De aceea, va renunţa repede la genul  de bărbat cu capul în nori, prins în mrejele altor magii şi îşi va găsi unul mai pământean. Ea îşi doreşte un bărbat cu picioarele pe pământ, nu unul cufundat în stele şi în nori şi-n ceruri înalte. Ea îi spune un adevăr, anume că, fericirea e aici pe pământ. Bărbatul, însă, e mai puternic atras de magia stelelor, de cerurile înalte, de universal, de abstract  şi absolut. Femeia nu poate înţelege visătorii. Visele de creator, de explorator, de gânditor vor sfârşi în tristeţi incomensurabile. Fără un suflet de femeie, bărbatul rămâne un mare singuratic.

,,Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!’’

M. Eminescu – Floare albastră

Poemul eminescian îmi aminteşte  de regretul amarnic al multor oameni visători, care nu şi-au întemeiat o familie. Petre Ţuţea exprima, cinic şi amar, angoasele singurătăţii, care ne cuprinde la bătrâneţe: ,,Sunt neliniştit de bătrâneţe şi însingurat. Am un regret că nu m-am însurat să am şi eu un copil. Chiar dacă sunt nişte javre, copii, dar oricum. Sunt carne din carne...sunt javre din carnea ta. Aşa o fi vrut Dumnezeu. Ţine oare de <<statutul>> filosofului de a fi despărţit de preocupări cotidiene precum căsnicia şi treburile legate de ea? Kant spunea că da. Spunea că filosoful este bine să fie desprins, într-o oarecare măsură, de toate astea şi faptul este că nici nu s-a însurat. Şi de asta nu e nici om. E un filosof’’ (Petre Ţuţea - Între Dumnezeu şi neamul meu, p. 335).                                                      După Floare albastră, am citit o exegeză filosofică despre Poet în Informaţia materiei al lui Mihai Drăgănescu. Apoi am început să-i recitesc toată opera. Eminescu continuă să fascineze, prin adevărurile esenţiale care ni le dezvăluie.                                  

  Cine spunea, oare, că un mare poet este mai întâi un mare filosof? Nu-mi amintesc! Am trecut superficial pe lângă Poet şi pe lângă M. Eminescu, filosof, în vremuri de şcoală. Am trecut superficial pe lângă Poet şi mai târziu, aşa cum am trecut deseori pe lângă teiul din Parcul Copou. Când am început  să-l citesc, atunci am început să-l iubesc pe Eminescu.                                             O mare iubire se bazează, îndeosebi, pe legătura spirituală. Sunt iubiri care se declanşează la prima vedere. Francezii au găsit o sintagmă metaforică ce  exprimă, sugestiv, şocul iubirii la prima vedere -  coup de foudre - lovitură de trăsnet.                 

Iubeşti ceea ce vezi sau vezi ceea ce iubeşti? Dragostea la prima vedere poate fi mistuitoare, dar adesea e superficială, se arde repede. Adevărata iubire este aceea care se naşte din  cunoaşterea spirituală a Celuilalt.                                            

    Se întâmplă adesea, în cazul iubirilor erotice să treci pe lângă un cunoscut sau o cunoscută, care, la întâlnirile aleatorii, să nu-ţi spună nimic. Şi odată se iveşte un moment, o întâmplare, când descoperi o anume spiritualitate care îţi declanşează scânteia extazului. E ca şi cum nu l-ai fi văzut şi nu l-ai fi auzit până în acel moment, deşi te-ai întâlnit de multe ori, ai stat de vorbă şi     l-ai privit  în ochi. Şi deodată, un gest, o vorbă, o imagine declanşează magia, te face să-l vezi şi să-l auzi cum nu  l-ai văzut şi nici nu l-ai auzit până acel moment. Dintr-odată vălul Mayei, cade.  Descoperi, la Celălalt, misterul spiritual care te fascinează. Te simţi tot mai legat de El.

Din acel moment simţi că nu mai poţi trăi fără El, că trebuie să-l cunoşti până la capăt, să-i descoperi misterul. Şi cu cât îi cunoşti mai mult, cu atât mai puternic te simţi legat de Acesta. Aşa mi s-a întâmplat şi mie, când am început să pătrund în misterul spiritual al lui Eminescu.      

Este posibil ca Poetul să se fi născut la 15 ianuarie, deşi unii autori afirmă că, de fapt, Eminescu s-ar fi născut la 20  decembrie 1849. Chiar poetul consemnează această dată, în  registrul de la Junimea.  După caracteristicile comportamentale, naşterea lui Eminescu ar corespunde, mai degrabă acestei date, adică zodiei Săgetător decât Capricorn  sau Vărsător.

            

 Dar aici intrăm pe nisipuri mişcătoare şi îţi trebuie cercetări adânci ca să le desluşeşti înţelesul, căci a  apela la argumentele filosofiei oculte, în speţă a astrologiei, înseamnă să   intri în zone riscante ale cercetării.                                                       

Deşi, e bine pentru un cercetător, care se respectă, să se aventureze temerar şi în nisipurile mişcătoare, asemenea avânturi te pot neferici. Şi totuşi, am să risc o scurtă comparaţie, între eul psiho-social al lui Eminescu şi caracteristicile celor două zodii, Săgetător şi Capricorn.     

                                                           Am să încep cu o scurtă descriere a eului eminescian, surprins de Dan C. Mihăilescu, în eseul - Perspective eminesciene, pe care am s-o compar cu zodia Săgetător: ,,Înţelegerea eului eminescian ca o sumă de impulsuri contrarii şi de desfăşurări poetice şi sociale ca atare a fost prezentă, sub o formă sau alta, în multele din exegezele de până acum, de la mărturiile contemporanilor poetului (<<vesel şi trist>>, << maniac şi depresiv>> un <<amestec straniu de sfială şi trufie>>, <<pornit spre excese>>, dar şi <<om cu desăvârşire cumpătat>> până la analize complexe ale stărilor poetice duale (pesimism - stoicism / seninătate, depărtare / apropiere etc.) asupra eului scindat (faţa poetului şi cea a publicistului) sau a complexului cultural dual (linia progresului social şi linia arhaizant conservatoare), căpătându-şi în sfârşit o formulare explicită: Dar cu cât se manifestă mai sfâşietor contradicţia, cu atât mai înaltă este aspiraţia spre totalitate’’ (Dan C. Mihăilescu - Perspective eminesciene, p. 8).   ,,Nativul din zodia Săgetător - citesc într-un zodiac - este prietenos, pasionat, tolerant, îi place libertatea si aventura. Poate fi extravagant şi necioplit. Nativul Săgetător este călăuzit de idealuri, până când se hotărăşte să se retragă într-o poziţie sociala sigură. E amabil, deschis, optimist. Poate fi, însă, şi extrem de arogant. Succesele nativului Săgetător se datorează atât intuiţiei, cât si disponibilității de acțiune si mobilității. Talentul sau organizatoric e remarcabil. E neclintit în principiile sale fundamentale, care sunt adevărul şi dreptatea.                        Nativul Săgetător e un luptător cinstit, care iubește sportul şi natura, mărinimos faţă de sine şi faţă de ceilalți. Soarele prost  configurat  indică sentimente divergente şi un amor propriu exagerat,  foarte ușor de lezat, trăsături care duc la toane, la exagerare sau la autoamăgire. Nativul Săgetător mai înclină spre capriciu, risipă, fanfaronadă si speculație’’.                         ,,Nativul Capricorn este disciplinat, loial, serios, practic, se orientează către succes. Capătă cu greu încredere în ceilalți. Are un puternic simţ al realității. El se concentrează asupra esențialului, este sârguincios, perseverent, econom, corect. Nativul din zodia Capricorn este un om pe care te poți baza. Își cheltuieşte  energia metodic şi se caţără încet spre ţelurile lui ambiţioase. Un Capricorn merge la sigur şi evită experimentele. Are aptitudini pentru profesiuni ca inginer, administrator, constructor sau meșteșugar (în general în profesiuni legate de pământ)’’.                                                                            Asemănarea cu zodia Săgetător pare evidentă. Asta ne conduce la ipoteza că, Mihai Eminescu să se fi născut la 20  decembrie 1849, aşa cum susţin unii cercetători şi nu în ianuarie 1850.                                                                                                   ,,Cât ţine de cronologia ivirii în viaţă a Hyperionului, se concurează şase datări, majoritatea datate de Eminescu însuşi: o însemnare pe Psaltirea versificată a lui Dosoftei (1673), exemplar aparţinând căminarului de la Ipoteşti:<< Astăzi 20 Decembrie la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropeneşti  s-au născut fiul nostru Mihai>>. […] Este apoi vorba de datele de 6, 14 şi 29 decembrie 1849, cum şi rubrica de botez, în care sunt indicaţi la rubrica marginală […] act din 1850 ce prevalează şi care la Data naşterii înscrie:<<Cincisprezece Ghenari>>’’ (Augustin Z. N. Pop - Pe urmele lui Eminescu, p. 24).                                                                                                       Zoe Dumitrescu Buşulenga susţine că Eminescu ar fi din punct de vedere astrologic Vărsător. Am mari îndoieli. Cred mai degrabă că eminenta profesoară eminescologă se află în eroare, căci neastâmpărul pribegiilor lui Eminescu şi aspectele psihice dominante îl plasează în Săgetător.                                                  Am întâlnit mulţi oameni care afirmau cu nonşalanţă, şi evident, cu multă ignoranţă, că viaţa le-a fost un adevărat roman, gândind probabil la câteva aventuri erotice sordide, care i-ar putea prea-ferici, în eroi de roman. Adevărata viaţă de roman este a omului creator, cu sfâșierile sale interioare, cu extraordinarul să travaliu în focul creaţiei. Unul din romancierii noştri, anume Cezar Petrescu a recurs la romanţarea vieţii Poetului. În roman autorul a încorporat: ,,un Eminescu-om,[…] evitând ireparabila şi grosolana eroare de a năzui să zugrăvesc un Eminescu geniu’’ (Cezar Petrescu - Romanul lui Eminescu, [Cuvânt înainte, p. 16]).

                                                 

 Structurat într-o trilogie, din care prima parte e numit Luceafărul, a doua Nirvana, iar a treia Carmen Saeculare, romanul (după aprecierea autorului, într-o scrisoare trimisă lui George Călinescu, în anul 1935, la apariţia primei părţi - Luceafărul), trasează ,,coordonatele de frescă socială <<a unui timp, care sigur, Eminescu simbolizează tipul de erou dintre cele mai complexe>>’’ (Cezar Petrescu - Romanul lui Eminescu [Virgil Cuţitaru - Notă asupra ediţiei, p. 8]).                 Eminescu a fost un om ca toţi oamenii, dar ceea ce l-a înălţat, la geniu, a fost extraordinara lui patimă de a rămâne în lumea spirituală. El a trăit aproape un continuu extaz spiritual. Arareori a coborât în lumea sensibilului. Asta a făcut din El,        expresia integrală a sufletului românesc, cum a surprins, Nicolae Iorga, spiritualitatea Poetului.         

În verva culturală a anilor celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea, când pe scena culturii româneşti au început să apară teatrele, se instituise o modă şi o tradiţie, anume aceea de a se aduce omagii artiştilor, prin sonete votive, înscrise pe foi volante, care erau împărţite spectatorilor la intrare. Moda aceasta se va menţine multă vreme. Chiar şi I. L. Caragiale, în 1873, va dedica un sonet de circumstanţă ,,baritonului absolut Agostino Mazzoli, cu prilejul beneficului său în Ernani ’’ (Perpessicius - Eminesciana, p. 30).                                                                           Deşi, unii exegeţi afirmă că, poezia La o artistă ar fi fost închinată, alături de poemul Amorul unei marmure, artistei Eufrosina Popescu, de care ar fi fost îndrăgostit Eminescu, poeme publicate în revista Familia al lui Iosif Vulcan, ei nu cunoşteau că mai exista, încă unul, în caietele manuscris. Un al doilea poem, La o artistă, după cum ne asigură Perpessicius în ,,Carlotta Patti sau una dintre  artiste’’,  a rămas în manuscris până în 1905, când l-a publicat Ilarie Chendi. Poemul, afirmă Perpessicius, este închinat  artistei italiene.

În martie 1869, Eminescu făcea parte din trupa Pascaly, care, în acele momente, se afla în perioada de  relaş. Atunci a sosit, la Bucureşti, cântăreaţa de operă, Carlotta Patti. Supranumită, de o parte a presei româneşti - măiastră păsărică, artista a exercitat o magie, entuziastă, asupra juvenilului Eminescu. Carlotta Patti făcea parte din ansamblul de operă al lui Franchetti. După prima reprezentaţie, a scris şi Eminescu, în acelaşi entuziasm juvenil, al doilea poem La o artistă. În martie 1869, Eminescu abia trecuse de 19 ani. Cu toată vârsta lui fragedă, el trăise mai mult într-un an, decât alţii în cinci. Eminescu a scris acest poem într-un scurt timp. ,,Ciornele, ce se găsesc în ms. 2262, fila 52, atestă un lucru febril, o improvizaţie, ce-şi căuta tiparul în ritm accelerat’’ (Perpessicius - Eminesciana, p. 39).

L-a tipărire, l-au ajutat doi amici, cu care iniţiase cercul Orientul, V. Demetrescu-Păun şi Ioniţă Bădescu. Foile volante cu poemul  La o artistă le-a împărţit spectatorilor, probabil, la ultimul concert din 25 martie 1869. În poem, Eminescu vorbeşte de România şi sora sa Italia, reprezentată de Carlotta Patti cu glasul tău dulce divin. În 1889, după cum spune Perpessicius, aveau să se stingă Carlotta, Eminescu şi Veronica.

Redăm un fragment din al doilea poem de circumstanţă, La o artistă, aşa cum e redactat în Eminesciana lui Perpessicius, p. 28.

,,Credeam ieri că steaua-ţi e-un suflet de înger
Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur
Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur
Cu-al lui dar.
Iar tu interpretă-a cereștilor plângeri
Credeam că eşti chipul ce palida stelă
Aruncă pe-o frunte de undă rebelă
Pe valul amar
Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri
Răpit de-a ta voce în rai de misteruri
S-aduce aminte că-n cerul deschis
Văzuta-m un geniu cântând Reveria
Pe-o aripă de aur c-un: Ave Maria
Şi-n tine revede sublimul tău Vis.’’

Multe voci feminine au fost, sunt şi vor fi măiestre păsărici, cum scriau ziarele româneşte,  dar  adevărata Măiastră este Poezia lui Eminescu.

Bibliografie:

1.      Mihai Eminescu - Floare albastră

2.      Petre Ţuţea - Între Dumnezeu şi neamul meu, Ed. Arta Grafică, Bucureşti,1992

3.      Mihai Drăgănescu - Informaţia materiei, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990

4.      Dan C. Mihăilescu - Perspective eminesciene, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1982

5.      Augustin Z. N. Pop - Pe urmele lui Eminescu, Ed. Sport - Turism, Bucureşti, 1978

6.      Cezar Petrescu - Romanul lui Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1984

7.      Perpessicius - Eminesciana, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989

Vasile  Anton Ieșeanu, 16 ianuarie 2015, Iași  

                

Prinși, în amăgitoare lumi...

Desen: Diana  Țicău 

 Natura-i fascinată arătare...
Miracolul naturii nu-l mai slăvim!

Nu mai vedem un  fluture-n zbor din floare-n floare,
În virtuale lumi, noi azi, călătorim.

Suntem atrași de artificiale lampioane
Trăim în lumi false și-n vise de copii;
Stăm ore-ntregi lipiți de smartafoane
Prinși în capcane virtuale și-n rele utopii!

Vrăjiți de magia micului ecran,
Atrași ca fluturii de factice lumini...
Fugim de natură și de natural
În imagini ne trăim viața, obscuri și anodini.

Unde-i lumina cea adevărată?!...
Acolo, pe ecrane, străluce doar himere
Hai vino în natură dragă fată!
Să evadăm din lumea falselor mistere!

Hai în lumina soarelui, aceea naturală!

Viața e o bătaie de aripă!
Să prindem realul zilei într-o clipă
Topit în raza de lumină și-n vraja ei fatală.

Natura este raiul, creația ei divină
e lumea cea reală;
de ce fugim din ea?!

   

                  

Vasile Anton Ieșeanu, 3 ianuarie  2014, Iași