IDOLII MINȚII

              Mintea  umană este un program ce procesează informații, iar limba comunică informațiile. Iluzia se deosebește de eroare. O eroare săvârșește Constantin Dram care, tributar idealismului subiectiv, confundă informația cu iluzia. Iertată-mi fie îndrăzneala de a-l corecta pe profesorul Constantin Dram. De altfel, nu e greu să te lași înșelat de iluzie. E și mai greu, mai cu seamă în epoca noastră virtuală, să deosebești iluzia de real, la fel cum e și mai greu a separa minciuna de adevăr. 

               Dovada este că miliarde de oameni, aș spune cea mai mare parte a omenirii, își duce existența sub vălul Mayei. În această epoca a virtualității și globalizării, manipularea minții umane a devenit cea mai înaltă artă a instituțiilor de inteligență ale marilor puteri.
„Minciuni și fraze-i totul ce statele susține”, scria Eminescu, încercând să ne avertizeze despre ipocrizia și cinismul rațiunilor de stat.
              Iluzia este informație. Numai că este informație falsă, mincinoasă, himerică. Bacon a numit iluziile idolii minții. Pe acest fond al minții umane ignorante sau inocente, ce poate fi ușor manipulată și înșelată, au apărut șarlatanii, așa numiții neguțători de iluzii.
                  Englezii au numit iluzia - delusion ceea ce ar însemna nu numai o falsă credință persistentă care presupune, fie o deformare a realității de către mintea umană, fie o percepție deformată ca urmare a unor probleme psihice. Iluzia este ficțiune, o vedenie, o superstiție, o dogmă ideologică ca cea comunistă, care pe mulți i-a vrăjit cu etica egalității, echității și dreptății sociale absolute, cu„viitorul de aur”, care s-a dovedit în practică o gogonată și periculoasă minciună, o infernală utopie.

                 În această ordine de idei, ideologia poate fi percepută ca somn al rațiunii care naște monștri, așa cum a dovedit istoria țărilor fasciste și comuniste. Doi monștri - doi criminali notorii, unul german, Hitler și celălalt rus, Stalin, au ucis peste cinzeci de milione de oameni.
              Ideologiile, fie de dreapta, cum a fost fascismul sau de stânga comunismul, asemenea religiilor, fanatizează multe spirite prin magia iluziei pe care o induc imaginarului uman. Imaginarul este un produs al softului stimulativ și/sau inhibitor al minții umane, care transformă realul vizibil sau auditiv în iluzii sau fantasme și invers, iluziile sau fantasmele în real veridic. Un rol fundamental îl joacă anxietatea sau angoasă pe care nu le conștientizăm, care afectează luciditatea conștientului și deturnează mintea de la percepția obiectivă a realului.
.(fragment din eseul LIBERTATE ÎN IADUL DE LUX )

Vasile Anton Ieșeanu, 16 decembrie 2015, Iași

TOTUL DESPRE ILUZIE

               Ce s-ar face omul fără aceste iluzii care dau o asemenea intensitate trăirii, încât nici nu mai simte înlănțuirea? Nietzsche spune că iluzia ne apără de disperare și de vidul existenței. Din același motiv, răsturnând viziunea lui Platon cu privire la artă ca fiind o aparență înșelătoare, o iluzie, Nietzsche vede în artă, iluzia vitală. Omul nu poate trăi fără iluziile oferite de arte. Și nu doar de arte, ci de viață în general; viața ar fi prea searbădă, prea vulgară și animalică, lipsită de intensitatea trăirii emoționale. În iluzie este inclusă dorința și speranța.
               În această ordine de idei, se poate vorbi de iluzii pozitive și iluzii negative. Extrapolând fenomenul iluzionării, realizăm că, în plan social, iluziile au condus la efecte periculoase și pentru aceasta le consider negative. În plan social, iluziile negative au fost induse de ideologii, iar în plan mistic de religii. Iluziile negative conduc rațiunea spre fanatism, dogmatism, intoleranță, orbesc și deformează judecățile noastre, impun minții decizii iresponsabile, nedrepte, abuzive, adesea cu consecințe tragice asupra destinului uman colectiv.( fragment din volumul LIBERTATE ÎN IADUL DE LUX)

Vasile Anton Ieșeanu, 16   decembrie 2015, Iași 

Iluzie sau informație?!...

                                                                                              

  „Păreau   un stol   imens   de vulturi care atacă  și tot  atacă tot ce prinde în cale, fără nici un fel de alegere, dar și fără niciun  fel de izbândă. Un   stol aducător de moarte fără sfârșit.” Emilian  Marcu   - Tobele mute  

            Teza lui Constantin Dram, anume că -  „totul  este iluzie  pe acest pământ”,  în opinia mea este  exagerată și lipsită de  temei filosofic. „Totul este   iluzie”  este o  teză   a  idealismului subiectiv, îmbrățișat de   filosoful  englez George Berkeley, anume că  lucrurile sensibile (adică  reale) „nu pot exista decât într-un intelect sau în spirit.”                         

              Nu  pământul  este plin de iluzii , ci mintea umană. Natura nu   este o iluzie ci o realitate  obiectivă.  Nu putem scăpa  însă  de iluzii  pentru că imaginarul uman se hrănește cu iluzii. Din   aceste motiv,  din  fericire sau nefericire pentru om,  iluzia  este mai puternică  decât  realitatea.                                                  

             În iluzie este  înmagazinat misterul,  himera, fantasma pe care,  din păcate,   mintea umană  nu o poate lesne decela  de  real. Cunoașterea e singura  șansă a omului în a distinge    iluzia  de real, adevărul de minciună, binele de rău.  Și tot cunoașterea ne  face,   conform  mitului   biblic,  egalii  lui Dumnezeu: „Iată  că  omul a  ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele și răul.”  Este  evident  că  acest verset  biblic  ne  comunică  mesaj  că acesta a fost momentul  când  mintea omului  biblic a   putut  separa imaginarul de real.                                                                              

              Schopenhauer susține că Universul rămâne un „fenomen cerebral” ca  reprezentare a inteligenţei omului și  aici se vede inspiraţia sa din idealismul subiectiv al lui Berkeley.    Berkeley își motiva teza sa idealist subiectivă , prin  ideea  că „a exista înseamnă a fi perceput”. Doctrina stoică  afirmă la fel, anume că realitatea obiectivă  există numai în prezentul fiecăruia; trecutul şi viitorul nu există decât  informaţional – în mintea noastră, respectiv ca amintire, respectiv  ca speranţă. Nu putem acţiona asupra lor decât informaţional, nu şi material.    Din punctul de vedere al  lui Berkeley   ceea ce nu mai există   și nu mai poate fi perceput,  nu  a   existat.                                                                                                              Schopenhauer nu neagă realitatea, la fel ca filosoful englez, afirmă,  însă, că  în absenţa inteligenţei omului, universul ar  dispare…  Împotriva viziune  schopenhaueriene, afirm  că şi în absenţa fiinţei care are capacitatea cerebrală să-l cunoască şi să-l înţeleagă, universul continuă să existe.  Informaţia programat  a  universului   nu sfârşeşte odată cu  dispariția  omului.                                                                                                                          Schopenhauer  se bazează pe ceea ce idealiştii susţineau cum că închizând ochii lumea dispare.   Concepţia sa este idealist-voluntaristă  uneşte, eclectic, teze ale idealismului subiectiv cu cele ale idealismului obiectiv. Această viziune are ca susținere dogma  budistă, anume că realitatea e   iluzie sau o aparenţă.                                                                        

            Împotriva   viziunii  solipsiste al lui Schopenhauer, afirm   că sistemele stelare, în care nu există viaţă   rațională, acestea funcţionează  în acelaşi mod inteligent, chiar dacă nu există un observator  dotat cu rațiune care se le perceapă.                                                                         

              Această viziune a lui Schopenhauer este, în cele din urmă, o viziune solipsistă – eu singur!  Este adevărat   că  noi nu putem percepe obiectul material   în integritatea lui reală.   Aşa ceva este imposibil. Dar percepem informaţii despre el.   Prin urmare, realitatea nu constă   în  senzaţii care s-ar forma în mintea noastră ci din senzaţii care ne parvin  sub formă de  informaţii din realitatea exterioară și care sunt procesate de mintea umană.                                    Senzaţiile, din punctul  meu  de vedere, se definesc ca informaţii  din lumea  exterioară, fie    vizuale, auditive, olfactive, gustative, tactile, etc., procesate de creier şi care ne redau o imagine a realităţii  şi nu realitatea însăşi.                                                                   În dicţionarele de filosofie senzaţia este definită ca o reflectare a unor însuşiri ale obiectelor din realitate care acţionează asupra organelor noastre de simţ. Noi, însă , nu percepem însuşirile reflectate, ci informaţii despre acele însuşiri pe care  mintea  le procesează  și le  reprezintă  în   gânduri, idei, imagini.                                                                                         

          Ochiul, spre exemplu,   are  o dublă funcționalitate;  este   asemenea  unei    camere de luat vederi dar și  monitor; imaginea captată de ochi  este procesată de   creier  și redată  pe monitorul –ochi  la fel cum o cameră de luat vederi captează imaginea și o redă, după ce e procesată  de calculator,  pe  un monitor.  Deși  imaginea este imaterială,   respectiv  informaţia  este  imaterială, ea nu poate exista,  nu poate fi pusă  în evidență  dacă nu are un suport  material, creierul, ochiul uman, aparatul vorbirii  și   auditiv, respectiv  - calculatorul,  camera de luat vederi,  monitorul,  tableta, cartea, etc.                                                         

        Mintea noastră cea de toate zilele  se poate întoarce în trecut  sau se poate deplasa în viitor dar îi este imposibil să acţioneze mai cu seamă asupra evenimentelor trecute din viaţă, poate, doar, asupra celor viitoare prin schimbare de paradigmă.                                                

      Atâta vreme cât prezentul fiecăruia este clipa, un moment  suspendat între trecut şi viitor, realitatea materială este doar clipa. Clipa  este „atopon”   cum o descrie Platon (Parmenide, 156 d), adică în traducere – „fără loc”,  o categorie de tranziţie  materiei, între repaus şi mişcare  fără spațiu. Ea nu se schimbă nici din repaus în mişcare, (decât în stadiul de sămânţă), nici din mişcare în repaus, (decât în stadiul final, al  morţii).                                          Or, dacă singura realitate materială este în prezentul fiecăruia şi, cum prezentul fiecăruia este clipa, ajungem ca şi Schopenhauer  la aceeaşi concluzie idealist subiectivă - lumea nu există decât în mintea noastră, deoarece informaţia ei curge permanent, nu stă pe loc, nici un eveniment material  nu se opreşte în prezent.                                                                 

               Noi  trăim doar clipa, un continuum prezent în tranziţie. Privită din acest  unghi, oricine ar  înclina să-i  fie de acord cu teza lui  Constantin Dram și cu idealiștii subiectivi, anume  că „totul este iluzie”, că realitate  există doar în mintea noastră. Dacă   totul este  iluzie, atunci  și  libertatea este   o iluzie  sau, cum spune  Dram   „cea mai nebuloasă  problemă.”                                                                                                                                

               Totuşi, aşa cum am mai arătat, prezentul material al  lumii exterioare se află în afara minţii noastre. Dar   lagărele sovietice nu mai există  de mult, iar   comunismul a fost  răsturnat  în 1989, deci dacă  nu  mai  există în  percepția actuală,  toate acestea nu au existat?!                                   

            hiar și-n contextul acestor viziuni,  nimeni  nu  poate  nega   existența istorică a    comunismului, a lagărelor sovietice siberiene sau naziste. Toate acestea au devenit  acum  istorie,  adică  informație   memorialistică.                                                                             Realitatea  lor  istorică  nu poate fi  iluzie  și astfel  negată  chiar dacă aceste  sisteme concentraționare și de exterminare  au dispărut  din  realitate omenirii.                                             

         Dacă   totul  ar   fi  iluzie   ar  însemna  să negăm   istoria, să negăm   existența   părinților noștri decedați, a  bunicilor și  străbunicilor care au trăit acele vremuri de restriște; ar însemna să-i  negăm pe cei  care ne-au  conceput și care, decedând,   au devenit amintiri.   Mintea este   un program informațional ce procesează informații, iar limba comunică informațiile.  Informațiile  comportă două importante componente majore:  nu pot exista fără un suport material și nici un bit  nu   poate fi transmis (comunicat) fără  o cuantă de energie.            

              Iluziile sunt, cum afirmă Bacon, „idolii minții” - păcăleli,   înșelăciuni, aparențe , adică  informații false.  Iluzia se deosebește de eroare.  O eroare săvârșește  Constantin Dram  care,   tributar   idealismului subiectiv,  confundă informația cu  iluzia…                           Iertată-mi fie   îndrăzneala de a-l corecta pe  profesor Constantin Dram.  De altfel, nu e  greu să te lași înșelat  de iluzie.  E  și mai greu, mai  cu seamă, în epoca noastră  virtuală, să deosebești    iluzia de  real, la fel cum e și mai greu a separa  minciuna  de adevăr. Dovada  este că   miliarde de oameni, aș spune cea mai pare parte a omenirii,  își duce  existența  sub  vălul Mayei.                                                                                                                                             

          Din acest motiv,  în această epoca a virtualității,  manipularea  minții  umane a devenit cea  mai înaltă artă  a  instituțiilor de inteligență ale marilor puteri.  „Minciuni și fraze-i  totul ce statele susține”,  avertiza Eminescu, cu mai bine de un veac.                                                         

          Și iluzia  este  informație. Numai că e  este  informație falsă, mincinoasă, himerică.          

           Iluzia   este  o credință   mistică, o  ficțiune, o vedenie, o superstiție de   gemul    mi-a tăiat  pisica calea sau  o  dogmă  ideologică  cum a fost  cea  comunistă  ori fascistă,  care pe mulți  i-a ademenit cu etica egalității, echității și dreptății sociale  absolute, cu „viitorul de aur”  dar s-a  dovedit   în practică  o  mare  și gogonată  minciună.                                        

          Englezii au numit  iluzia delusion  ceea ce  ar însemna   nu numai   o falsă credință  persistentă   care  presupune,   fie   o deformare a realității  de  către mintea umană, fie  o percepție deformată  ca urmare a unor  probleme psihice.                                            Imaginarul  este  un produs al softului stimulativ  și/sau  inhibitor  al minții  umane care transformă   realul vizibil sau auditiv  în  iluzii sau fantasme și invers,  iluziile sau fantasmele  în real   veridic.   Un rol fundamental  îl   joacă     anxietatea sau angoasă pe  care nu le conștientizăm,  care  afectează   luciditatea conștientului    și deturnează mintea   de  la   perceperea   obiectivă a   realului.  Din acest motiv, aserțiunea lui Constantin Dram trebuie  reformulată  în sensul că „totul este  informație   pe acest pământ,  totul  poate fi perceput integral  dacă    mijloace tehnologice   permit a    decela realul de  iluzoriu; problemă   libertățiidepinde de dreptatea socială a puterii constituite.”                       Dacă,  în romanul  Suburbii municipale, pentru lectorii neinițiați,  este   mai greu de decriptat   parabola  comunismului,  în  Tobele  mute alegoria  este   ușor  accesibilă. Chiar și cititorul  cu  lecturi puține este hipnotizat  de  arta magică  uzitată de   Emilian Marcu în acest  roman în care este demascat  sistemul concentraționar stalinist.                                                        

          A scrie un roman ca Tobele mute  nu este   la îndemâna oricui. Mulți  cred,  îndeosebi multe autoare,  că, după un pospai de lecturi,  scriitura e o recreere când nu ai ceva mai  bun de făcut.                                                                                                          Dovada au făcut-o   mulți, foarte mulți autori,care,    după revoluția anticomunistă  și dispariția  cenzurii  s-au apucat de scris  și s-au ratat ca scriitori, după cum  ne spune Alex Ștefănescu, în celebra sa carte de critică  -  Cum te poți rata ca scriitor.                                                         

          Scriitura e o artă complexă, după cum  o demonstrează   romanul  Tobele mute.  În acest roman,  Emilian  Marcu a reușit  să fascineze lectorul, prin excepționala sugestie a  unei realități plauzibile, pe care o transmite mesajul lecturii.                                           Remarcabilă este viziunea  autorului  asupra  eroticului  uman.    Îndeosebi asupra eroticului  feminin, de un fascinat romantism,  pe care  doar un poet  talentat  o poate  intui.              Femeia, cu   toate slăbiciunile ei carnale, se înalță prin forța  iubirii - a  iubirii  pentru  aproape,  chiar dacă,  în intimitatea ei, există  și o dorință  erotică  ascunsă. Și mai  înălțătoare este iubirea nobilă a  femeii pentru  misterul nașterii,  pentru progenitura care s-a născut.             Toate  acestea   îl  fac  pe lectorul  Tobelor mute   să    privească femeia  ca pe o sfântă, așa cum bine a văzut-o  și  Eminescu  chiar de e demon,  e „sântă  prin iubire”.                         Invitarea, după negocierea cu comandantul lagărului, a câtorva prizonieri să petreacă Crăciunul în satul lor (sat de femei) , este dincolo de erotismul  feminin pe care autorul îl scoate  în relief  ca mod de manifestare  romantic sau animalic, un act  de umanism,  un act  dominant al    mentalului feminin, pentru că dominantă, la acestea, este iubirea, legătura, unirea.                                                                                                                                             Pentru  femei,  iubirea este calea,  adevărul și viața.   Din acest motiv, proporția cea mai mare a  enoriașilor creștini e formată din  femei, nu   din bărbați,  și tot din același   motiv, religia creștină este  dominantă  în  lume.                                                                              A petrece dincolo de  poarta  lagărului, noaptea de Crăciun,  în compania femeilor din satul Ivanovca, echivala, pentru prizonierii aleși, cu o noapte de  nesperată libertate și fericire.    Libertatea  este  în multe   privințe echivalentul fericirii. Și chiar al plăcerii senzoriale.  În condițiile  societății  umane, libertatea  este  într-o  permanentă relație de servitute față de Dreptate. Dacă Dreptate nu e, nici Libertate nu e!      

Vasile Anton Ieșeanu, 7 martie  2015, Iași 

Politica lui Traian Băsescu - O MARE ȘI GOGONATĂ MINCIUNĂ

Un adevăr  este util, o iluzie este complet  dăunătoare. Cu atât mai dăunătoare este o utopie. Iluzia vine de la latinescul ,,illudere’’ care semnifică ,,a păcăli’’, iluzia este ,,înșelătorul” despre  care Socrate afirma că mereu ne însoţeşte. Platon o numeşte în Republica 382 a,b, c ,  ,,minciuna autentică’’.

A eticheta este foarte ușor.  Este  la fel cu a  pune porecle. Este o figură de stil  de genul imprecației, metaforei sau metonimiei. Etichetarea te scutește de a   gândi,  de a judeca, de  a deduce  logic. Etichetarea, uzitarea cu obstinație a imprecației, a metaforei  și metonimiei ca - țigancă împuțită, găozari, maimuțică, bârfitor este tactica  insului lipsit de cultură, instinctual și perfid.  Sau,  în cazul lui  Patapievici, în Politice   „popor de grobieni”, ,,inimă ca un cur”, ,,radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei”,                 ,,trecutul oricărui român numără un număr nesfârșit de țoape”, „oamenii valizi din România de azi sunt tâmpii, flecarii, estropiații, gângavii, crapuloșii”; toate aceste etichetări  imprecative, lipsite de argumentația  rațională,  se constituie în minciuni autentice.                                                                                                   

            Iluzia este o magie a cărei victime devenim  şi a cărei putere înşelătoare este imposibilă de învins. Iluzia are ca fundament constitutiv imaginaţia, pornită din dorinţa erotică de înnoire creativă a fiinţei umane, este  creaţia ca funcţie a irealului şi a magiei.  Credinţa  într-un ideal mistic  generează o  preeminenţă a ideilor unui idealism mântuitor.

       Filosoful francez, Nicolas  Malebranche numeşte imaginaţia ,,nebunia logicii’’. Poate că  imaginarul este o nebunie a logicii, dar fără aceasta omul  ar fi stagnat într-o stare de semi-animalitate. Oare, din acest punct de vedere,  imaginaţia combinatorie şi creatoare nu este superioară gândirii raționale?! În politică ,,nebunia logicii”  a  devenit un instrument de manipulare și aservire a alegătorilor.    

         David Hume a subliniat că, asocierea ideilor, fiind o capacitate a minţii imaginative a omului,  este o  sursă  a reperării legilor naturii şi a unor strălucite invenţii. Kant va sesiza  capacitatea de sinteză a imaginaţiei umane.                         

       Imaginația creativă este o putere pozitivă. Prin simetrie antinomică, trebuie să acceptăm şi  inerenţa unei  imaginaţii rele,  cu o putere negativă,  dăunătoare,  înşelătoare şi distructivă ca o variabilă a răului, a satanicului.  Aceasta este iluzia ca ideologie  şi utopie într-o  societate,  o  iluzie,  care  transpusă în practica politică, generează monștri și monstruozități. 
         Cel mai mare rău al democraţiei este   manipularea  prin  iluzionare.  Iar  iluzionarea  este  generată  de metaforă - cuvântul imagine care   induce magia asupra omul ignorant.

         A da   doi peşti şi-o  pungă de mălai   și a-l  iluziona cu  sloganuri de genul - să trăiți bine! -  la alegeri, pentru ca apoi, ajuns la  putere, să fure milioane de euro și să trăiască bine Traian Băsescu și camarila portocalie,   dovedește că ,, minciuna autentică”, de care   ne avertiza    Platon  cu  mai bine de două mii de ani,  e un  instrument  puternic  și periculos de manipulare   și  aservire a unui popor.                                                                                    Pentru omul sărac și ignorant  punga, portocalie, verde  sau cum şi-or mai schimba părul dar năravul ba aceşti  lupi  portocalii  și  etichetarea adversarilor  cu porecle, pe care  le uzitează la greu hăhăilă,  sunt  echivalentele  adevărului.  Omului  cu o cultură medie  trebuie să-i dea de gândit  minciuna autentică   și să întrevadă dincolo de  iluzionare - adevărul.                                                         

        Acum portocalii au îmbrăcat cămășile albe. Licheaua politică nu are culoare sau îmbracă toate culorile spectrului;  albul, ce ne induce iluzia  purității, ascunde în realitate,  o  mare abjecție morală.                                               

        Mizeria morală, la care ne-a împins administraţia imbecilă portocalie, verde sau a cămășilor albe  se vede în  rezultatele dezastruoase din țară. Tinerii sunt marcaţi  psihic de comportamentul imoral  al clasei noastre politice şi cred, tot mai mult că, într-o astfel de ţară în care la rang de înțelepciune  este ridicată hoţia iar  înţelepciunea este  catalogată drept o imbecilitate, nu mai pot viețui. De aceea au luat drumul bejeniei.                                                       

           Un individ,  lipsit de judecată  logică,   recurge cu ușurință  la imprecație, metaforă și metonimie  generând, în loc de adevăr,  doar  iluzii  și minciuni sfruntate.  Imprecația, metafora, metonimia sunt instrumente   uzitate de orice țață de mahala ce se ceartă cu vreo cumătră.                                                  

         Aceleași metode, de țață  de mahala,  sunt  uzitate ca  metodele de lucru de  Patapievici în Politice  și de Băsescu în politică.  Nu deducția logică contează, ci etichetarea adversarilor politici.                                                   

          Scoasă  din context,  sintagma ,,cadavrul din debara”  a devenit, pentru cei mai mulți, un atac la adresa  Poetului Național. Cu toate că, în realitate, Patapievici îi ia apărarea lui Eminescu în articolul ,,Inactualitatea lui Eminescu  în anul Caragiale” (Flacăra 1-2/2002), etichetarea metaforică a avut  un ecou mai puternic  și mai delirant, decât apărarea  lui Eminescu  în întreg articolul său.

     Este clar că a  uzita de  imprecație, metaforă, metonimie,  în mod excesiv,  poate  induce cititorilor,  respectiv auditorilor lui Băsescu,  concluzii contrarii, căci iluzia decurge  imediat din cuvântul-imagine, nu din cuvântul obiect.            

          A-l  numi pe  CRIN ANTONESCU  ,,bârfitor” ,  este  pentru omul ignorant un adevăr.  Nedemonstrat, însă,  este  o ,,minciună autentică”, cum o numește Platon.                                                                                                      Dar cine stă să mai judece  și să demonstreze?!   Etichetarea  metonimică  de gen ,,bârfitor”   îl situează   pe Traian   Băsescu, într-un  déjá vu, ca   promotor al adevărului, iar pe Crin Antonescu, un mincinos.  În realitate lucrurile stau taman   invers.                                       

           Cei care au  mintea lucidă  știu  că  PRIMUL MARE BÂRFITOR  AL ȚĂRII este  Traian  Băsescu; cei cu mintea îmbâcsită  de  portocaliu  jubilează cum  că  ce deștept e șeful.  În realitate,   toată deșteptăciunea politică, al   lui Băsescu, constă a  pune porecle.  La fel se petrec lucrurile și   în cazul cărții Politice a lui Patapievici.                                                                                   Chiar  dacă se justifică, în Cuvânt înainte la Ediția a doua, că instrumentele sale de lucru au fost ,,exasperarea și dezgustul”, tocmai aceste instrumente îl descalifică, fiindcă   o analiză  politică  realistă, asupra unui popor,  nu se poate fundamenta pe exasperare  și dezgust ci pe analiza lucidă, pe deducția logică și pe argumentul  rațional.
                                             

          Din aceste considerente, Traian Băsescu face casă bună cu Patapievici  și prin asta se aseamănă.  Cei care  se aseamănă se adună, totdeauna.                              

          Din aceste motive, îmi susțin aserțiunea  mea, anume că politica lui Traian Băsescu este,  la fel ca Politice  al lui   Patapievici,  -  O MARE ȘI GOGONATĂ MINCIUNĂ.
Vasile Anton, Iași, 16 iulie 2012