The Little Great Japanese

Soţiei mele, Maria, care a avut răbdarea şi înţelepciunea de a-mi înţelege pasiunea pentru filozofie.

Doctrina japoneză

Moto: ,,Japonia ne dezvăluie viitorul posibil al unei lumi mai bune , de simpatie desăvârşită.’’ - Lafcadio Hearn

În aceste momente, Japonia are nevoie de tăcere. Japonia nu este doar ţara în care au loc catastrofe ( cutremure, tsunami, radiaţii ucigătoare) , ci e ţara oamenilor tăcuţi, calmi , naturali, spontani şi inteligenţi, ţara micilor bonsai. În filosofia Zen se spune că ceea ce este mic este mare şi ceea ce este mare este mic. Aşa înţelegem de ce japonezii pot fi numiţii micuţii oameni măreţi. Scriem în momentul acesta tragic fiindcă iubim la acest popor fascinanta măreţie a sacrificiului de sine şi înfruntarea primejdiei cu fruntea senină . Dramaturgul Matei Vişniec, vizitând Japonia, a auzit de la însoţitorul său japonez (un actor care l-a invitat la un festival), pe tot parcursul vizitei, doar două critici la adresa japonezilor: prima, că japonezii muncesc prea mult, şi a doua, că s-au lăsat în mod facil atraşi de cultura americană, imitând-o în masă în detrimentul tradiţiei lor culturale sănătoase ( ,,în detrimentul tradiţiei lor culturale sănătoase’’ , am completat-o noi, că suntem mai limbuţi) .( Matei Vişniec – Japonia un miracol, dar la ce preţ?’’ – România liberă, 29 august 2007). Doctrina japoneză este, mai degrabă, o psihologie decât o filozofie, o psihologie a autoprogramării minţii, în scopul abţinerii şi stăpânirii impulsurilor instinctuale, a non-vorbirii gratuite şi a non-gesticii inoportune, o psihologiei a inteligenţei pragmatice . Doctrina calmului a fost promovată de filosoful japonez, Yoritomo Tashi, în secolul al – XII-lea. Aceasta viziune, a filosofului japonez, a avut o influenţă profundă asupra psihomentalului nipon. Pentru a ajunge la o stare de spirit naturală a calmului, el stăruie asupra necesităţii unui antrenament sever, încă din copilărie, pentru a combate impulsivitatea naturală a omului, îndeosebi a omului tânăr. Intelectul superior, spune Yoritomo, stăpâneşte instinctele, prin calm, prin stăpânirea impulsivităţii vorbirii şi a gesturilor şi prin disciplina abstinenţei. Comportamentul natural al calmului se obţine prin exerciţii zilnice, încă din anii copilăriei. Exerciţiile au rolul de a transforma intenţiile spontane în act de voinţă, de a forma deprinderile, de a automatiza comportamentul şi a stăpâni impulsivitatea - o forma mentis de manifestare normală a individului în relaţionarea cu ceilalţi. Doctrina calmului, în care este inclusă şi puterea de a voi, dă prioritate inteligenţei. Starea permanentă de calm trebuie să fie starea psihică cea mai adecvată în relaţionarea socială; ea se regăseşte la majoritatea japonezilor ca o stare de spirit naturală . Această psihologie a calmului îl ajută pe micul japonez să evite invidia chinuitoare, vanitatea bicisnică şi lăcomia tentaculară, tare morale , care, din nefericire, sunt dominante în psihologia omului mioritic şi mai cu seamă, manifeste, la omul mioritic ajuns la putere . Deprinderea calmului predispune individul la atingerea unei stări superioare de conştiinţă. Pentru atingerea unei stări maximale de conştiinţă e nevoie ca informaţiile pe care le percepe din lumea exterioară, să nu fie deformate de propria minte. De aceea, percepţia realistă a lucrurilor exterioare nu este posibilă decât dacă mintea este perfect lucidă. O minte perfect lucidă nu poate fi decât una calmă, netulburată de dorinţe , emoţii sau impulsuri instinctuale . Filosoful nipon compară mintea cu oglinda unui lac care reflectă clar obiectele atâta vreme cât atmosfera este calmă , dar, cînd lacul se încreţeşte la adierea vântului, imaginile se deformează, iar în caz de furtună,ei bine, apa se tulbură, la fel şi judecata omului. Doctrina japoneză a calmului nu presupune indiferenţa, ataraxia , pacea sufletească generată de insensibilităţi dezolante, ca la stoici, ci în închiderea în sine a emoţiilor, fără manifestarea lor teatralistă. Aceasta este deosebirea fundamentală între doctrina japoneză şi filosofia stoică. Filosoful nipon este împotriva insensibilităţii stoice ,,Insensibilitatea cultivată din copilărie , atrage întotdeauna o apatie morală, ce stăvileşte mişcările sufletului din care decurg fericirea şi suferinţele oamenilor.’’ (Yoritomo Tashi - Puterea calmului , doctrina japoneză, p.60 ). Să fi cunoscut învăţatul japonez doctrina stoică a grecilor? Greu de stabilit o asemenea legătură , deşi nu este exclusă, de vreme ce şi Nicolae Milescu Spătarul a ajuns în China, în secolul al XVII-lea. (Nicolae Milescu Spătaru – Jurnal de călătorie în China). El nu a ajuns în insulele Japoniei deşi a fost tentat să-i cunoască pe niponi. În doctrina japoneză, psihologia calmului nu reprimă simţirea , ci exteriorizarea semnelor vizibile ale senzaţiilor. Impasibilitatea în faţa evenimentelor , ca aceea promovată de stoicism , denotă ignoranţă, afirmă Yoritomo, şi-l lipseşte pe om de adevărata trăire. Din aceste considerente, filosoful japonez respinge fatalismul ( cunoscut de noi ca fiind de sorginte stoică) , acceptarea resemnată a providenţei , anume că, ceea ce se întâmplă este ineluctabil. El nu poate accepta aşa ceva şi aici descoperim genialitatea gândirii japoneze, căci depăşeşte fatalismul stoic, anume că mintea umană poate evita ceea ce stoicismul consfinţea ca fiind o legitate a destinului - că ceea ce se întâmplă trebuie să se întâmple. Această credinţă fatalistă că ceea ce se întâmplă trebuie să se întâmple, îl face pe om apatic , îl conduce la acea pace a sufletului, numită ataraxia, echivalentă cu impasibilitatea şi non-acţiunea, cu insensibilitatea şi lipsa de solidaritate cu aproapele. Este o gândire fatalistă , de genul celei din povestea lui Ion Creangă - Drobul de sare, care se regăseşte frecvent în psihologia românească. Schiţa umoristului român, Alex Tocilescu, intitulată ,,Takamura!’’ din volumul Eu et al., relevă din nou ,,indolenţa fatalistă’’ a poveştii, indolenţă, care este cât se poate de reală în psihologia omului mioritic şi denotă că povestea lui Creangă nu este o făcătură fără temei . Schiţa lui Tocilescu e râsul-plânsul omului mioritic, confruntat cu ciudatul om-japonez. (Alex Tocilescu – Eu et al., p.15 -26). Insensibilitatea japoneză este o manifestarea exterioară; nu este nici reflexul indiferentismului , nici a atoniei sentimentelor, ci doar o formă de apărare a minţii împotriva excitanţilor exteriori , o stare de spirit care îl face să-şi înghită lacrimile în faţa evenimentelor-tragedii, ca acea din zilele noastre şi să evite exploziile de râs vanitos, în faţa marilor bucurii. Insensibilitatea niponă este o atitudine prudentă care nu-l expune ridicolului şi mai ales îl scoate din starea de spirit a apatiei, a credinţei în forţa oarbă a providenţei. Omul calm alege şi decide, stoicul se supune fatalismului providenţei , ineluctabilului :,,aşa a fost scris’’ sau ,,aşa a fost să fie!’’,, ce ne e scris în frunte ni-i pus’’ . Pentru omul fatalist - impasul existenţial, ,,jugul acceptat’’ ,,existenţa în labirint’’ , pentru omul pregătit prin exerciţiu în automatismul calmului găsirea soluţiei optime, descoperirea firului Ariadnei şi a ieşirii din labirint. Japonezul nu-şi exteriorizează teatralist durerea sau fericirea. Sunt sigur că în aceste momente, ale catastrofei nipone , plânge sufletul în ei , dar, nu-şi exteriorizează emoţia. Ignoranţii nu înţeleg doctrina japoneză a calmului, de aceea, aceştia îi percep ca insensibili şi cruzi. Deşi, există asemănări între doctrina stoică şi doctrina japoneză, ele se deosebesc prin atitudinea faţă de celălalt, a stoicului prin indiferenţă, a japonezului prin participare tăcută. Pentru o minte lucidă, Yoritomo Tashi găseşte patru calităţi: reţinerea - adică non-impulsivitatea, aceasta fiind prima şi cea mai importantă calitate a minţii, obţinută prin exerciţiu, care generează automatismul şi disciplina; ea ne scapă de două rele care se întorc asupra noastră ca un bumerang - nerăbdarea şi mânia. Discernământul, cea de-a doua calitate este judecata limpede care înlătură actele nesocotite. Agerimea, pe care noi o asociem cu viteza gândirii, la japonezi este efectul calmului şi vizează decelarea binelui de rău şi alegerea variantei optime a binelui ce trebuie cuprins în intenţia acţiunii; este rezultatul autoprogramării minţii , prin exerciţii de abţinere şi de dominare a impulsivităţii. ,, Principalul merit al agerimii este distingerea între acceptabil şi nefavorabil.’’(Yoritomo Tashi - Puterea calmului , doctrina japoneză , p. 31). Ultima este perspicacitatea - e puterea minţii, care înmănunchează judecata deductivă şi are menirea de a elimina eroarea, e un fel de putere interioară care evită capcanele iluzioniste. În aceeaşi viziune, Yoritomo face apologia tăcerii , nu a gândului ascuns, himeric sau înşelător, care face din individ un duplicitar, ci a tăcerii , ca principiu fundamental al doctrinei calmului. El consideră cuvintele ca fiind nişte sclavi pentru omul înţelept. ,,Sclavi ! Aşa numeşte Yoritomo cuvintele pe care le eliberează sau le ţine captive stăpânul lor.’’ ( ibid. 52) . Filosoful japonez dezavuează pe omul bun şi drept, care nu are diplomaţie, care comite gafe, care nu are înţelepciunea de a calcula aserţiunea sa şi provoacă efecte contrarii scopului urmărit. Nu-i suficient să fii bun şi drept , ci să fii abil şi inteligent (înţelepciunea cuprinzându-le pe toate). O cugetare profundă a filosofului japonez , sună astfel : ,,Învaţă să asculţi în tine tăcerea!’’ A asculta tăcerea nu înseamnă a asculta muţenia , ci a asculta vocea sufletului, a conferi minţii o asemenea stare de spirit încât să uzeze de capacitatea ei maximă în găsirea celei mai optime soluţii. Inspirat , probabil de doctrina calmului, francezul B. Blanchard a scris o disertaţie intitulată ,,Arta tăcerii’’. O fabulă sugestivă de sorginte japoneză ne demonstrează că s-a inspirat din această doctrină. ,,A fost odată un om , spune o poveste japoneză, un om care avea o pasăre rară: O avea închisă în colivie şi-o îngrijea atât de bine încât pasărea se făcea mai frumoasă şi penele ei deveneau mai strălucitoare. Din nebăgare de seamă, într-o dimineaţă, omul uită să închidă portiţa micuţei închisori. Şi pasărea zbură . Zbură atât de departe şi întâmpină atâtea necazuri, încât se întoarse într-o stare jalnică la vechiu-i stăpân. Trebuie să spunem că, în nechibzuita ei aventură, pasărea aceasta tulburase o mulţime de oameni care prinseră a-l duşmăni pe stăpânul ei. Astfel , chiar dacă stăpânul a reuşit să închidă pasărea în colivie, n-a putut însă să repare stricăciunile făcute de ea în călătoria ei’’.(B. Blanchard – Arta tăcerii , p.7 ) În aceeaşi notă , înţelepciunea populară românească a inventat, zicători, ca de pildă : ,, a scăpa porumbelul din gură’’ sau ,,dacă tăceai filosof rămâneai ’’ sau ,,a vorbit şi Ion că şi el e om’’ . În ideea lui Blanchard, problema se pune , astfel: a cugeta şi a vorbi, nu a vorbi şi apoi a cugeta. A şti să taci nu este doar un act de voinţă, spune autorul francez , ci este un act de moralitate. În aceeaşi viziune cu doctrina niponă, autorul francez ne propune exerciţii de tăcere, care pot da o stare de spirit deosebită, de seninătate şi prudenţă. El afirmă că arta tăcerii este ,,o putere ignorată’’ . Este o putere ignorată în Europa şi în America. Ştiinţa tăcerii conferă omului înţelept o mare putere morală. A momi cu vorbe îl descalifică pe oricare om ajuns într-o funcţie publică. În cele din urmă, înşelătorul este demascat , aşa cum au fost demascaţi politicienii noştri care au momit alegătorii în campaniile electorale . ,,Cel care ştie să tacă nu are spiritul acela viclean care îi însufleţeşte pe flecari.’’( ibid. p.54) . A şti să taci înseamnă a şti să deţii puterea. Cuvintele, spune învăţatul japonez Yoritomo Tashi , sunt mijloacele de comunicare a spiritului, ele trebuie să aibă miez, sâmbure plin, care să rodească în alte spirite. Vorbirea fără miez , a celor ce urlă vorbe goale, e ca zgomotul unei cascade – te asurzeşte! A închide cuvintele fără rost în închisoarea minţii , a nu vorbi decât necesarul aceasta este marea artă japoneză a tăcerii. ,,Sufletul omului calm, spune filosoful japonez, se aseamănă cu o carte închisă cu trei lacăte; nu se destăinuieşte decât celui care are cheia.’’ (Yoritomo Tashi - Puterea Calmului , doctrina japoneză,p. 30 ). Această viziune a filosofului japonez ne aminteşte de ceea ce spunea Eminescu , care avea o opinie similară asupra cuvântului spus sau scris: ,,Este o zicală din bătrâni: gura să aibă trei lacăte: în inimă,în gât şi a treia pe buze: când îţi va scăpa cuvântul din inimă să nu scape de cealaltă, că dacă ai scăpat vorba din gură n-o mai prinzi, nici cu calul, nici cu ogarul, nici cu şoimul. Trebuie să cumpăneşti de o sută de ori o scriere până o dai publicităţii.’’ ( Zoe Dumitrescu Buşulenga – Eminescu , Viaţă , Creaţie , Cultură , p. 40). Totuşi, în relaţiile cu ceilalţi, nu poţi fi întotdeauna calm ; există oameni indolenţi pentru care numai enervarea celuilalt îl poate scoate din starea de inacţiune. În această situaţie , Yoritomo admite iritarea ca armă împotriva indolenţilor , dar o iritare de suprafaţă , fără durată mare şi fără implicare emoţională, pe care o numeşte voinţă de atitudine. Acest mod de a acţiona asupra indolenţilor apără organismul de energiile negative ucigătoare. Omul calm deţine secretul neprevăzutului şi al surprizei, dominându-şi adversarul care îşi dezvăluie intenţiile în vorbe. Japonezul refuză categoric extazierea sentimentelor , oricât de puternic s-ar manifesta în interiorul său, ca de pildă o senzaţie explozivă sau un secret. A nu putea să suporţi singur greutatea unei senzaţii sau a unui secret te obligă la ,,expansiune’’ verbală. Această expansiune este o slăbiciune a psihicului şi îl face, pe cel care nu reuşeşte să se abţină, vulnerabil. Aceste expansiuni sunt admise doar între prieteni, care sunt absolut loiali şi expunerea secretului poate avea un efect de reconfortare. Expansiunile datorate slăbiciunii sufleteşti , sunt condamnate , căci ele pot fi folosite de adversari sau se constituie ca primejdii ale trădării voite sau inconştiente. El stăruie şi asupra acelora care sunt iritaţi ce se constituie în proprii trădători. Rănile provocate de vorbe , declanşează ura adversarilor care aşteaptă prilejul spre a se răzbuna. Noi trebuie să fim stăpânii vorbelor, altfel, când vorba este stăpâna noastră , facem gafe impardonabile, devenim nerăbdători şi mânioşi în vorbire şi gesturi, ridicăm tonalitatea glasului, ne scapă porumbelul din gură , armă, care poate fi redutabilă pentru adversar. Pentru filosoful japonez , întâmplarea fatalistă , poate fi evitată prin preocuparea fiecăruia de a înlătura factorii nefavorabili şi împrejurările şi a înlesni pe cele favorabile. Apelul la calm nu înseamnă resemnare , ci căutarea căilor optime pentru diminuarea dezastrului. Indolenţa gândirii îl conduce pe individ, inerent, la acceptarea fatalităţii. ,,Ce-aş fi putut face?’’ Această stare de spirit, indusă de fatalitate, ar putea fi lesne confundată cu calmul , dar nu-i decât o lipsă acută de idei, în ultimă instanţă e neantul gândirii. Calmul aparent , pe care îl afişează unii, ascunde, cel mai adesea, neputinţa. Yoritomo are în vedere pentru omul calm, ştiinţa comparaţiei, capacitatea de a alege soluţia optimă printr-o judecată ageră ca rezultat al analizei comparative. De aceea, pentru o soluţie optimă se impune meditaţia pentru a vedea clar ,, în noi înşine’’. A vedea clar în noi înşine înseamnă a sonda inconştientul. Pentru asta, el recomandă retragere, izolarea psihică şi meditaţia. Altfel spiritul respectivului riscă să se mişte într-un cerc vicios sau într-un labirint fără ieşire. În scopul utilizării optime a minţii , Yoritomo Tashi propune un set de principii ,numite ,,Regulatorul vieţii’’. Eroarea fundamentală, spune el , pe care o săvârşesc majoritate religiilor cât şi unele filozofii idealiste, constă în promovarea cu acribie a sufletului ca ideal şi a dispreţul pentru ,,materialităţilor existenţei’’, în speţă, a sufletului în detrimentul trupului. Or, ca o minte să funcţioneze lucid şi optim, să perceapă în mod real universul înconjurător şi nu deformat, aşa cum se deformează imaginea într-o baltă încreţită de adierea vântului, sunt necesare a fi respectate câteva reguli de bază pentru sănătatea corpului şi a creierului. Prima şi cea mai importantă , pentru o bună funcţionare a minţii este regularitatea şi durata raţională a somnului. Insomniile conduc la depresie, iar depresia ca forma mentis, la deformarea circumstanţelor vieţii. Insomnia epuizează de energii mintea. Ca remediu pentru insomnie, Yoritomo nu propune sedative sau alte tehnici , ci aducerea, chiar prin forţare şi persuasiune, în memorie, a unei teme şi alungarea dorinţelor sau a îngrijorărilor care induc insomnia . Forţarea minţii spre a dezbate tema propusă , conduce inerent , încet-încet la somn. A doua regulă este mişcarea. Sportul nu doar menţine elasticitatea muşchilor, dar reduce excesele glicemice şi emană endorfine, atât de benefice pentru o stare de spirit optimă judecăţii lucide. Dr. Aslan a ajuns la concluzii similare în ceea ce priveşte mişcarea. Reumatismul, afirma ea, nu paralizează doar membrele, dar şi activitatea cerebrală. A treia este refuzul de a da curs obsesiei pentru problemele grave ale vieţii şi programarea minţii pe o temă aleasă. A patra regulă o constituie igiena corporală, care creează confort pentru funcţionarea la randament maxim a creierului. Importanţa sănătăţii corporale pentru funcţionarea optimă a minţii decurge din faptul că afecţiunea fizică influenţează negativ judecata. A cincea şi nu ultima este convieţuirea armonioasă cu familia. Orice nervozitate , iritare, orice abatere de la calm a psihicului , conduce la percepţii deformate ale realităţii înconjurătoare, la funcţionarea haotică a minţii şi la lipsa de luciditate. Aceeaşi viziune asupra lucidităţii existenţiale o promovează nemţii , prin aşa numita Şcoală a Înţelepciunii, redeschisă de către Keyserling şi fratele său Arnold , la Darmstadt, după cel de-al doilea război mondial. Aceştia, fără a prelua ideile doctrinei japoneze , converg spre aceleaşi reguli simple de respectat pentru o bună funcţionare a minţii : să-ţi cunoşti capacităţile şi limitele şi să le respecţi (vechiul principiu delfic ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi!’’ , preluat de Socrate şi ridicat la valoarea de primă virtute) ; să ai un bun echilibru fizic pentru a judeca lucid realitate şi a putea respinge tentaţiile societăţii moderne care te ispiteşte cu sloganuri şi idei magice; să poţi spune ,,retro satana!’’, ispitelor de tot felul, cu atât mai fascinate cu cât sunt mai false şi mai iluzorii, pe care societatea de consum le uzitează cu obstinaţie pentru ademenirea tinerilor şi a rătăciţilor . Şi ultima, dar nu cea din urmă - o viaţă de familie armonioasă, ca principiu sine qua non al unei existenţe sănătoase, într-un cuvânt să ştii să practici în mod automat , la fel ca în doctrina japoneză, abţinerea. În aceeaşi idee , doctorul francez Pathé, propune, aşa numitul ,, check up’’, reciclarea fizică şi morală, care, într-un anume sens, e echivalentul renaşterii, propovăduite de Isus. În practică acesta propune o disciplină simplă, dar sistematică – voinţa de a nu încărca stomacul şi mişcarea zilnică, care păstrează manifestarea voinţei şi stimulează emotivitatea. Cea mai degenerescentă boală, spune medicul francez , asupra judecăţii mintale o are diabetul. Excesul de zahăr provoacă efecte catastrofale , atât morale cât şi intelectuale. Fără o formă fizică bună, spune dr. Pathé, nu se pot emite judecăţi şi nu se pot lua hotărâri optime. ,,Aşadar, forma fizică excelentă permite marelui contemporan să-şi folosească inteligenţa şi să-şi exercite voinţa în cele mai bune condiţii.’’ (Jacques de Launay - Psihologie şi sexualitate,[ Note preliminarii], p. 19). În fond , pentru om , spre deosebire de oricare alt animal, cea mai redutabilă forţă a supravieţuirii este mintea. Când mintea omului funcţionează haotic şansele de supravieţuire scad la nivelul zero. Luciditatea mintală este prima condiţie a supravieţuirii umane. Stările superioare de calm , conduc pe omul experimentat prin exerciţii îndelungate , la concentrarea atenţiei , la cumularea automată a energiilor psihice, la atingerea stării de maximă luciditate şi laurea celor mai optime decizii. În acest sens, filosoful nipon propune câteva principii : constrângerea proprie la tăcere prin exerciţii zilnice de tăcere; izolarea psihică, prin antifonare şi protejare de excitanţii exteriori, prin căutarea singurătăţii voite, printr-o stare de calm şi pace interioară; exerciţii zilnice pentru menţinerea stării de spirit a calmului( exerciţiul va fi întrerupt dacă spiritul, în aceste momente de calm , tinde spre nepăsare faţă de lumea înconjurătoare) ; concentrarea energiilor psihice disipate pe varii impulsivităţi ( dorinţe , griji), se va face prin meditaţie şi concentrare , asimilarea tendinţelor de risipire prin aducerea într-un cerc imaginativ restrâns, urmate de câteva respiraţii profunde; concentrarea de primul grad, care este, credem noi, echivalentul din budism a iluminării. În acest moment, iniţiatul a atins starea de spirit a Calmului; orice gând secundar este eliminat din minte. Menţinerea, prin educarea voinţei , a acestui ritual al exerciţiilor, va conduce inerent la autoprogramarea minţii . Aceasta are menirea de a instaura starea de spirit a calmului, în orice împrejurare, instantaneu. Starea de calm , mintea lucidă, găsirea soluţiilor optime şi laurea deciziilor adecvate generează superioritatea asupra celorlalţi. Această psihologie a calmului a fost însuşită de inconştientul colectiv japonez , generând o a nume forma mentis, fiind cât se poate de reală la japonezi. Starea aceasta de spirit, specifică japonezului , este confirmată de cercetările românului Ioan Timuş, efectuate timp de cinci ani ( 1917 -1922), în Ţara Soarelui Răsare. El este atât de impresionat de japonezi, încât la vederea capitalei nipone, scria: ,,Am străbătut atâtea ţări; m-am minunat de multe , dar nicăieri nu am avut impresia asta puternică de straniu.’’ ( Ioan Timuş – Ogio-san, p. 42) Ciudaţi oameni! De parcă nu ar fi de pe Terra. Comportamentul complet diferit de cel al europenilor avea să-l descrie în Caracterele civilizaţiei japoneze( 1940) ,,acuitatea observaţiei, excelenta memorie şi proverbiala migală, simplitatea rafinată şi impresionantă facultate de sinteză’’ şi deosebita manifestare a minţii prin meditaţie, a ,, adâncirii în sine’’ ,,o totală stăpânire a nervilor, care le permite viaţa asta amabilă , dominarea pasiunilor şi calmul surâzător.’’ Acest comportament îl iluzionează într-atât pe Lafcadio Hearn, încât crede că ,, prevesteşte viitorul posibil al unei lumi mai bune, de simpatie desăvârşită. ’’ (ibid.[ Doina Curticăpeanu - Japonia , peisaj viitor, pp.24-25). Doctrina japoneză a calmului nu exclude starea de impasibilitate. Această stare deosebită de spirit este folosită de un conducător pentru a lua cele mai bune decizii, în împrejurări, nefaste, de moarte colectivă, ca acelea la care a fost supusă naţiunea japoneză în acest an. ,,Impasibilitatea, spune Yoritomo Tashi , este traducerea unei stări privilegiate a sufletului care uită lucrurile exterioare şi refuză să se lase tulburat de percepţiile materiale, pentru ca să poată citi mai bine în sine, fără a fi stânjenit de sunetele sau viziunile ce l-ar putea abate de la această cercetare.’’ (Yoritomo Tashi - Puterea Calmului , doctrina japoneză, p. 88). Conducătorul, în momentele de mare primejdie, este animat de o intensă lucrare interioară , starea de spirit trece de la calm la impasibilitate, energia mintală este concentrată spre găsirea soluţiei adecvate şi optime. Ţâşnind ca o iluminare din ceea ce noi numim inconştient, ea apare ca o călăuză divină. Doctrina calmului este victoria omului aspra lui însuşi , victorie pe care nici Zeul nu o poate opri. Viziunea japoneză asupra existenţei arată că fatalitatea poate fi deturnată, poate fi învinsă prin exerciţiu persuasiv de educare a minţii, prin autoprogramare în formarea deprinderilor şi automatismelor supravieţuirii. Exerciţiile de supravieţuire sunt primele deprinderi pe care orice student european, care obţine o bursă de studii, le învaţă la Tokio. El primeşte o trusă de prim ajutor, o lanternă, o listă cu alte obiecte strict necesare şi face exerciţii periodice de simulare a unui cutremur. Legătura dintre doctrina calmului şi filosofia Zen este evidentă. În aceeaşi perioadă a secolului al XII-lea, când Yoritomo Tashi promova doctrina calmului , filosofia budistă pătrundea prin spaţiul chinez şi în Japonia. Doctrina japoneză lansată, în secolul al XII-lea, de Yoritomo Tashi urmăreşte un singur scop - progresul şi propăşirea Japoniei. Ea a generat, de-a lungul timpului, o psihologie de masă a ataşamentului necondiţionat faţă de stăpânul feudal, apoi, faţă de întreprinderea în care japonezul lucrează, analoagă ataşamentului europeanului faţă de mama sa, o imperioasă datorie de onoare a sacrificiului de sine pentru comunitate şi pentru idealul de reputaţie a Japoniei. În această ordine de idei, Japonia a redescoperit, după cel de-al doilea război mondial, cea mai prodigioasă şi inepuizabilă energie - puterea minţii şi a creativităţii ei. Pentru niponi, teza că omul cât trăieşte învaţă a devenit o practică curentă. La japonezi, ,,totul e conceput pentru a învăţa.’’ Stimularea cunoaşterii şi a creativităţii a ajuns o persuasivă politică de stat. ,,După ce-şi termina lucru , un salariat porneşte în căutarea unor ocazii care să-i permită să înveţe ceva de la natură săi îmbogăţească cunoştinţele şi să-i sporească creativitatea.’’ ( Jean – Jacques Servan-Schreiber - Sfidarea mondială, p. 217) Astfel, a ajuns Japonia, ca până în 1980, să fie campioana economică a lumii. Clişeele critice ale occidentalilor ca: salariile scăzute , lipsa asistenţei sociale, măsurile aspre luate împotriva celor care lipsesc de la lucru, inexistenţa concediului plătit, deprinderea de a copia orbeşte, toate acestea au fost cultivate spre autoamăgirea propriei lor superiorităţii. De peste tot, din Occident şi America veneau critici la adresa Japoniei care exporta şi exporta mereu ,, să se pună capăt acestui grav decalaj’’. Japonia însă tăcea şi exporta . Ea propunea lumii un model de economie fără şomaj. Asta întrecea orice model de asistenţă socială occidentală, fiindcă omul este predestinat cunoaşterii şi muncii, nu lâncezelii. Or, modelul nipon , nu propunea doar un imperios ritual şi cult al muncii, ci şi o permanentă creativitate a individului uman. Dar Japonia, spune autorul Sfidării mondiale, nu poate fi luată ca model ,, ea constituie o entitate culturală aparte ; nu vrea şi n-ar putea să constituie un model.’’ (ibid. p.185) Japonia a demonstrat lumii că inteligenţa creativă nu este apanajul unei anumite rase, ci este o forţă inepuizabilă a omului, dacă mintea este antrenată permanent spre cunoaştere şi creativitate. Coparticiparea colectivă la creativitate, inducerea de către patron a încrederii şi a responsabilităţii fiecărui muncitor, iată marea lor realizare . Japonia a realizat, ceea ce nici o altă ţară din lume nu a reuşit, anume - coalizarea energiilor creatoare colective . Asta se poate înţelege în viziunea raţiunii europene drept ceea ce Adler propunea prin conceptul ,,sentimentului de comuniune socială sub forma colaborării în folosul celorlalţi .’’ ( Alfred Adler - Sensul vieţii, p. 45). În fondul ei ascuns, doctrina japoneză se dezvăluie ca un imperios complex al puterii, de dominare a ,,adversarului’’, a lumii în general, prin performanţe ale gândirii, prin disciplina psihică a calmului , prin creativitate şi realizarea măreţiei colective nipone .,, Au fost inventate astfel proiecte tehnologice noi , adoptate la Orientul Mijlociu,care au determinat treptat ţările din Golful Arabic să devină din ce în ce mai legate de tehnologia japoneză. Ca să reuşească şi mai bine în această direcţie, un număr în creştere de studenţi au fost îndemnaţi să studieze limba arabă şi cultura islamică, cu scopul de a stabili legături trainice cu Orientul Mijlociu.’’ (ibid. p.221). Înalţii funcţionari de la Bruxelles , spune acelaşi autor, sunt însărcinaţi de guvernele lor să găsească orice mijloace de a opri pătrunderea Japoniei în Comunitate. Dar Japonia a pătruns. Se va menţine Japonia în această stare de spirit a voinţei de creativitate sau va aluneca în ,,confortul fatal al sentimentului de superioritate’’? Toate shoku-rile(bombele de la Hiroshima şi Nagasaki, cele trei shoku petroliere) au avut menirea de a relansa Japonia spre o nouă linie de progres. Lovitura primită în acest an de forţa dezlănţuită a cutremurului, de tsunami şi de radiaţiile nucleare de la Fukushima, o va duce, nu avem nici o îndoială, la o nouă renaştere , o nouă relansare a creativităţii nipone. Japonia are, nu doar vocaţia renaşterii, ca pasărea Phoenix din propria ei cenuşă , dar şi pe aceea a globalizării.

Bibliografie :

1) Matei Vişniec – Japonia un miracol, dar la ce preţ?’’ – România liberă, 29 august 2007.

2) Yoritomo Tashi - Puterea calmului , doctrina japoneză, Ed. AUM, Iaşi

3) Nicolae Milescu Spătaru – Jurnal de călătorie în China, Ed.

4) Alex Tocilescu - Eu et al. , Ed. Polirom , Iaşi , 2005

5) Jacques de Launay - Psihologie şi sexualitate, Ed. Venus , Bucureşti, 1993

6) Alfred Adler - Sensul vieţii, Ed. IRI, Bucureşti , 1995

7) B. Blanchard – Arta tăcerii Ed. ,,Nöel’’ , Iaşi , 1995

8) Zoe Dumitrescu Buşulenga – Eminescu , Viaţă , Creaţie , Cultură, Ed. Eminescu , Bucureşti , 1989

9) Ioan Timuş – Ogio-san, Ed. Ed. Dacia, Cluj –Napoca,1984

10) Jean – Jacques Servan-Schreiber - Sfidarea mondială, Ed. Politică, Bucureşti , 1982

Haiku 3 variantă

La masa tăcerii
Brâncuşi sculptează etern
cântul dacilor

De ce nu …, de ce nu acum?! … partea a doua

Ţi-ai putea imagina propria-ţi moarte? Imaginează-ţi-o! Vizualizează cortegiul urmând trupul tău! Intră un pic în suprarealism! Priveşte-te! Spune ce simţi când te vezi în coşciug? Imaginează-ţi naşterea şi moartea, landoul şi coşciugul! E cutremurător, nu-i aşa?!.. Isus a spus că trebuie să mori, apoi, să te naşti din nou. Să te naşti din nou, trebuie măcar să-ţi vizualizezi moartea! Asta poţi s-o faci şi tu bătrâne! Sau ţi-e teamă şi de cuvântul moarte. Ţi-e frică de moarte? Ţi-e teamă să mă vezi pe mine, un condamnat la moarte? Te temi că te voi trage după mine? Oricum tot la ea ajungi. Roata vieţii nu se opreşte pentru tine. Tot moartea triumfă până la urmă. Pentru toţi este deopotrivă, fie rege , fie cerşetor. Sau te gândeşti s-o fentezi? Ori s-o legi, cum a făcut Hercule! Simt, la tine, o teribila frică de moarte. Cum să ţi-o mai şi imaginezi? Linişteşte-te! Sfârşitul vieţii poate fi începutul ei. Nu naşterea, e cel mai important eveniment al existenţei, ci renaşterea. Moartea poate fi, chiar uşa, care se deschide spre adevărata existenţă. Experienţa de vârf, peak experience, aşa o numeşte Maslow. E momentul când profanul se întâlneşte cu sacrul. În acel moment, muribundul trăieşte sentimentul real al întâlnirii cu divinul. Suntem totul şi nimic, vedem lumea că există şi totuşi nu există. E o continuă schimbare, masă şi câmp, vid şi formă. Într-un anume sens, se poate spune că eşti particula lui Dumnezeu, bosonul Higgs. Dar, există această particulă sau e doar o fantomă? În intimitatea fizică a materiei, particulele nu pot exista decât în perechi, dar, bosonul Higgs ar putea fi chiar ,,androginul’’, unitatea contrariilor, unde perechea nu mai există decât ca tendinţă. Dacă ateii şi materialiştii ar fi trecut prin experienţa morţii, nu ar mai fi scris filosofii marxiste absurde, nici teorii darwiniste idioate. Singurul savant, care nu a trăit experienţa morţii, dar, a avut viziunea sentimentului comuniunii cu Universul, a fost Adler. Scriitorul englez, Aldous Huxley a trăit experienţa şi a văzut lumea de dincolo. După ultima uşă, minunata lume nouă. Este paradisul ceresc o utopie? Acolo nu există nici spaţiu, cu cele trei dimensiuni, nici timp, ci, doar conştiinţa legăturii absolute cu infinitatea şi eternitatea Universului. Pentru a o vedea, Ogie, căpcăunul, cum era poreclit scriitorul , s-a folosit de mescalină şi LSD. Eu vreau să trec graniţa vieţii fără droguri, doar… un scurt fum din ciuperca asta uscată. În decursul vieţii, nu ai întâlnit un moment, când, în faţa ta, scria drum înfundat? Nu cred! Sunt sigur că, pe parcursul vieţii, ai avut un moment când n-ai mai vrut să trăieşti. Toţi oamenii trec printr-o asemenea cumpănă. Se vede că ai depăşit momentul de vreme ce trăieşti… Sunt sigur că ţi-ai pus în mod serios problema non-existenţei: când nu mai găseşti motive să trăieşti, când nu-ţi mai doreşti nimic, când te simţi inutil , fără vlagă, plictisit şi irascibil, când vezi în faţă doar neantul sau când devii cadavrul viu. Oare nu te-au încercat gânduri de moarte?!...’’ ,,Mă încercaseră , fireşte, dar, le-am abandonat. Viaţa, îmi ziceam, merită a fi trăită şi pentru reversul ei.’’ ,,Ei vezi? Am avut dreptate. Unii sau sinucis pentru te miri ce. Proful meu de mate, din clasele V- VIII, era îndrăgostit de o colegă. Făcuse o obsesie pentru ea, cum fac bărbaţii, care cred că aceea e unica, că nu mai există o alta pe Terra. Fără tine nu pot trăi, nu pot trăi defel, îşi clama dragostea, Beethoven. Marele muzician a supravieţuit. Proful meu de mate n-a suportat să fie respins de cea mai iubită dintre pământene. A luat o doză de verde de Paris. Uitasem ceva în bancă… L-am găsit în clasă, căzut jos, cu spume la gură. A fost ultima lui oră. Ce-ar fi să numesc poemul, Ultima oră?! Ţi-e teamă de ultima oră? Îţi este frică de întâlnirea cu cea mai iubită fiinţă? Te temi de judecata ei? Închipuie-ţi că asta e ultima ta zi, ultima ta oră , ultima ta clipă din viaţă. Ce-ai face? Ai fuma o ultimă ţigară? Ai mânca ceva bucate alese? Ai bea ceva? Sau ai scrie, ca mine, un ultim poem? ,,Chiar ce-aş face?! Nu mi-am pus problema.’’ ,,Pentru mine, poate-i un blestem. Un blestem îndreptat împotriva tatei, pe care trebuie să-l plătesc. Mereu, copii plătesc păcatele părinţilor, mereu, plătesc ei pentru netrebniciile lor. Poate e împlinirea karmei! Nu ne putem rupe de informaţia inconştientului colectiv, ,,reîncarnarea’’ unui suflet anterior ar putea fi interconexiunea psihomentală cu informaţia unuia, care a trăit într-un alt spaţiu-timp. Reîncarnarea, nu înseamnă transmigraţia sufletului, ci conexiunea, după moarte cu fluxul neîntrerupt al continuumului spaţiu-temporal. În procesul formării reţelelor neuronale fundamentale, unele informaţii ancestrale pot fi reactivate în sufletul unuia sau altuia. Acestea sunt dovedite de cercetările psihologiei transpersonale în regresiile obţinute prin tehnici de respiraţie sau LSD. Lanţul karmic este cheia cifrului nuvelei Sărmanului Dionis. Eminescu explică la sfârşitul nuvelei , printr-un citat din Téophile Gautier, dar, puţini i-au luat în seamă viziunea. Ar fi trebuit să fie familiarizaţi, la fel ca Eminescu, cu filosofia budistă, dar câţi au pătruns în înţelesul viziunilor acestei religii, viziuni, care, în mod paradoxal, sunt confirmate de teoriile cuantice . În budism, filosofia şi religia sunt identice. Mă întreb, dacă migraţia sufletelor, propovăduită de budism, de orfism, de Platon şi alte religii, nu e o viziune de luat în seamă? De ce, atunci, fraţii, care provin din aceeaşi informaţie genetică (spermatozoidul şi ovulul aceloraşi genitori) sunt atât de diferiţi? Oare nu este şi un suflet (o infoenergie reîncarnată)? Dacă nu ar interveni o karma, ar trebui să fim aproape nişte clone. De ce, fraţi fiind, unii rămân neînzestraţi cu spirit, iar alţii capătă o aură spirituală, pe care, ceilalţi în timpul existenţei lor nu o vor avea niciodată? Este ceva care vine din Univers, an anume ce sufletesc, care îl face o fiinţă deosebită de ceilalţi? Mă întreb fiindcă n-am reuşit să găsesc un răspuns raţional la această problemă şi în cele din urmă a trebuit să admit metempsihoza. Este, la fel de posibil, ca gena vreunui strămoş sinucigaş să fi fost activată în inconştientul meu. Poate e o întâmplare nefastă, a unui străbun, ce mi-a fost transmisă ereditar, peste generaţii. A căzut măgăreaţa pe mine, s-o repet. E implantată în codul genetic şi nu mă pot opune a ceea ce este programat. A sosit momentul să plec. Ce pot să fac, dacă aşa mi-a fost programat destinul? Pot eu să-l schimb? Pot eu să ies din închisoarea minţii mele? Pot să schimb ce-i programat în inconştient?Cine poate schimba destinul? ,,Nu mi-am pus problema…’’ ,,Da , cei mai mulţi nu-şi fac probleme. Ei doar trăiesc pur şi simplu. Ca tine. Ar putea fi determinismul speciei, autoreglarea la nivelul speciei umane. Se nasc prea mulţi oameni. Nu ne mai încape Pământul. S-au înmulţit fagutiştii şi lebedele, cum spune, în argoul lui, amicul meu Bebe Nebunu. Apropo, de ce Dumnezeu nu ne pedepseşte şi acum cu pericole de moarte colectivă, cum a făcut cu cele două cetăţi Sodoma şi Gomora, pentru că acolo se înmulţiseră homosexualii şi lesbienele? Şi de ce l-a iertat pe Lot şi pe fiicele acestuia pentru un păcat mai mare decât păcatul sodomiei? Păcatul incestului. Ştii de ce?’’ ,,Nu, fireşte, nu ştiam!’’ ,,Fiindcă ierta păcatele celor care se înmulţeau, dar, nu putea să ierte pe cei care se împreunau împotriva naturii. Nu spusese Creatorul: creşteţi şi vă înmulţiţi?! Nu putea să-i ierte pe cei care nu se înmulţeau, pe cei care îşi vărsau sămânţa în deşert, căci pe-atunci erau prea puţini oameni. Şi-atunci a lovit Sodoma şi Gomora cu foc şi pucioasă. Efectele par a fi explozii atomice. Altfel, de ce, cei doi îngeri, trimişi la Lot i-ar fi dat sfaturi, care corespund, în zilele noastre, măsurilor de protecţie antiatomică - anume să nu se uite înapoi, adică, spre emisiunea de lumină, să meargă la munte, nu la şes , unde efectele emisiunii de lumină, ale undei de şoc şi a radiaţiei penetrante se amplifică. Să nu vă duceţi la Câmpie, îi precizează lui Lot, cei doi îngeri. Nu ţi se par bizare aceste sfaturi pentru acele timpuri? Nevasta lui Lot s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut într-un stâlp de sare. Ei, nu chiar, în stei de sare îi transformă emisiunea de lumină, dar emisiunea de lumină e mortală . Lot a ajuns la munte şi, cele două fiice, tinere, în care începuseră să colcăie hormonii, l-au îmbătat şi s-au împreunat cu tatăl lor, amândouă rămânând însărcinate. Concepuţi, la beţie şi în păcatul incestului , îţi poţi închipui ce tare au implantat în genele urmaşilor! Nu-i de mirare că lumea e pe jumătate nebună. Se pare că, în vremea din urmă, dimpotrivă, Cel de sus, chiar îi îndeamnă pe oameni la păcatul sodomiei. O fi constatat că suntem prea mulţi şi că înmulţirea lumii e gata să atingă pragul critic. Aşa că, orice stopare e bună. Inconştientul colectiv lucrează. Mulţi se sinucid. Poate că Domnul sau inconştientul colectiv m-a ales pe mine. Poate eu sunt alesul. Pentru echilibrul speciei e prea puţin. Specia cere mai multe suflete. Ne naştem, totuşi, prea mulţi! Cu toate că numărul accidentelor auto şi aeriene au crescut, cu toate că vin cataclisme, tsunami, încălzirea globală, războaie, revoluţii, terorism şi alte pericole de moarte colectivă care ne pândesc, noi continuăm să creştem în progresie geometrică. Suntem deja 7 miliarde. Şi Pământul poate ţine maxim 40 de miliarde . Specia umană trebuie să-şi păstreze anumite limite, dacă vrea ca leagănul să nu-i fie mormânt. Şi, mai ales, trebuie să renască. Malthus a prevăzut consecinţele înmulţirii necontrolate. Ar trebuit să ne grăbim să colonizăm Luna şi planeta Marte. Grecii au făcut, din colonizare, un succes în antichitate. E nevoie de un control mai sever al naşterilor. Românii adevăraţi au emigrat. Pe meleagurile mioritice se înmulţeşte, tot mai mult, pegra…’’ A început să tuşească. N-am reuşit să înţeleg, care pegră se înmulţeşte prea mult. ,, …o să ne copleşească, o să ne domine! Nu ştiu ce-i de făcut!... Ce ştiu, în aceste moment, este că vreau să scriu un poem! Un ultim poem. Am să-l numesc…, oare, ce-ar fi să-i zic: Moartea mea este învierea mea. Se aşeză precipitat pe scaun, în faţa laptop-ului, gata să scrie . ,,…Sau, mai bine îl numesc, Punctul omega! Prea filosofic! Ori Cântecul lebedei?! Nu! E prea livresc. Mai bine-i spun, simplu, Ultimul poem. Prea banal… Sau Farmec şi venin?! Ah, e prea romantic-eminescian. S-ar spune că l-am compilat pe Eminescu. Ştii care a fost ultima poezie al lui Eminescu? Kamadeva. La moartea lui, Eminescu s-a unit cu zeul indian, s-a prins în dansul lui Shiva. Mare înţelepciune a revărsat poetul peste plaiurile mioritice. Dar, o hahaleră l-a numit cadavrul din debara. Atunci, noi românii, ce mai suntem, dacă Eminescu e cadavrul din debara? Nişte patibulari!... patibulari!…, patibulari!… ,, Sorin X… sau Y a rămas tăcut, parcă în transă,cu aceeaşi privire ce se pierdea undeva în gol. Cu fruntea lui înaltă, sprijinită în podul palmei, ca într-o rugă mută. Îi vedeam doar buzele, murmurând ceva fără sunet.’’ ,,Sau, mai bine, zise el, aproape strigând - love-and-hate! Că tot ne-am barbarizat limba. Da, asta vreau, o combinaţie de dragoste şi ură. Ca o explozie nucleară, cu unda de şoc devastatoare, cu lumina ei orbitoare, cu radiaţia penetrantă ucigătoare. O undă de şoc îmi trebuie acum! Asta… îmi poate da inspiraţie. Da, am găsit! Muzica hard. O muzică, care să-mi pătrundă în inconştient, să mă ducă în abisul de-acolo, să-mi extragă toată forţa instinctual-creativă şi poemul să explodeze ca o bombă nucleară. Sau ca un vulcan. O cometă devastatoare. Ca fenomenul Tungus. Asta e creaţia! Răvăşitoare! Devastatoare! Novatoare! Spontană! Un adevărat creative writing. Da , un creative writing, un experiment literar la limita vieţii. Să intru în starea extaz şi să simt iluminarea ca un adevăr orbitor. Să văd spiritul ca o explozie solară. Ar fi fost bună o muză. Dar eu nu am o muză, cum aveau anticii. De ce musai muza trebuie să fie o feminină? Nu ştiu ce inspiraţie au găsit vechii elini în femeie. Eu nu găsesc nici o emoţie creativă. Bănuiesc că pe vremea aceea grecii erau mai emotivi în faţa femeilor. De aceea, erau atraşi mai mult de bărbaţii. Cu excepţia lui Socrate, care tânjea după femei. Din acest motiv, i-a respins ironic avansurile frumosului Alcibiade. Bărbaţii erau buni doar pentru common sense-ul grecesc. Nu şi pentru înţelept. Încă n-am o muză. Dar, voi avea. Da! Ha! ha! ha! Una bună de tot…, totală, la femme fatale, cum spun francezii. Ha!... ha!... ha!..., una beton. Pe Melpomene, cea care cântă şi plânge... Stai, să-mi aprind mai întâi o Amanita muscaria! Ciuperca asta a fost folosită de şamani, pentru călătoriile extatice ale conştiinţei. Conţine psilocibină şi psilocină, doza ar putea fi mortală!... Îmi aminteşte de Valentina Pavlovna , care l-a hrănit pe soţul ei cu ciuperci. Mi-ar fi plăcut o nevasta ca Valentina să-mi ofere, pe tavă, carnea zeilor, ciuperca magică, care să mă facă să călătoresc prin Univers, ca şamanii odinioară. Amanita muscaria e cunoscută şi la noi sub denumirea de muscariţă sau pălăria şarpelui şi e folosită în modul cel mai prozaic: fiartă în lapte, soluţia era utilizată, odinioară, să omoare roiurile de muşte. Ce prostie! Acum o fumăm…, da, e un bun adjuvant pentru a declanşa furia oarbă. Am nevoie de o explozie de adrenalină, o furie, care să scoată din mine creaţia, să mă dezintegrez în ea, să devin eu însumi ultimul poem…aş preferat sucul de soma pe care au folosit-o brahmanii care au descris vedele, dar planta asta s-a pierdut de mult.’’ A tăcut o vreme, cu fruntea sprijinită în palme. ,,Să pun o melodie, una, care să mă inspire. Da, cred că muzica psihedelică e sugestivă. Te duce în abis. Sau te înalţă la cer. Asta vreau! Două trăiri extreme, concomitent. Din Groapa Mariane în vârful Himalaia. O trăire de agonie şi extaz. Numai muzica psihedelică mi-o poate induce… Mişcarea psihedelică a apărut odată cu revoluţia sexuală. Cu mişcarea hippy – flower-power, cu emanciparea femeii şi pornografia. Emanciparea femeii?!... Adică ce-a făcut femeia emancipată? A copiat bărbatul. De altfel, pe măsură ce, omul dezvoltă o spiritualitate culturală tot mai elevată, în aceeaşi măsură, el se coboară într-o instinctualitate aberantă. Este un paradox al existenţei umane: cu cât individul are condiţii mai bune de viaţă, cu atât trăieşte mai instinctual şi mai pervers plăcerile vieţii. Şi femeia se lasă prinsă în capcană , mereu sedusă de instinctualitatea masculinului, deşi, ar trebui să fie invers fiindcă ele sunt marea ispită pentru bărbat. Dar, dacă nu e vizitată de bărbat, femeia e vizitată de demon. Refularea instinctualităţii erotice, la femei, este mai periculoasă decât la bărbaţi. Femeia deţine câteva calităţi, la care raţionalul masculin nu are sau, cu greu, are acces. Intuiţia, viziunea mistică a existenţei, spontaneitatea şi pragmatismul sunt elementele fundamentale ale creativităţii. Nu întâmplător, Simon Magul a făcut din gândirea feminină, prima gândire divină. Ce poate însemna gândirea feminină? Ei bine, o lebădă! ,,O lebădă?!...’’ ,,Da , îţi vine să râzi nu-i aşa? Deşi nu te văd, te vizualizez cu mintea, văd că rânjeşti, aşa cum rânjesc ignoranţii. Aşa rânjea sardonic, caracuda ignară de la Junimea. Era atât de limitată spiritual, încât indivizii aceştia ignoranţi credeau că cea ai înaltă formă de spirit e zeflemeaua şi bancul. Aşa te percep şi pe tine, ca pe unul care spune bancuri. Hai, să nu fiu rău, nu bancuri pornografice. Cred că n-ai trecut de Platon şi ornitorincul intră într-un bar sau Mic tratat de filosdoctică, bestseller-ul celor doi americani, care au găsit o modalitate umoristică de a populariza filozofia prin intermediul bancurilor. Nu cred că te-ai ridicat, mai sus, la Kant şi ornitorincul lui Umberto Eco.’’ ,,Da, e adevărat, nu citisem din filozofie decât bestseller-ul lui Cathcart & Klein. Dar de unde ştie Sorin X toate astea? Înseamnă că s-a informat, mă cunoaşte…’’ ,,Da, prima gândire divină poate fi o lebădă, căci o lebăda e simbolizată în şamanism, ca fiind simbolul iubirii, inspiraţiei şi intuiţiei. La ce te conduc îmbinarea celor trei categorii? Ai ghicit: la creativitate. Nu întâmplător, Eva a fost prima din pomul cunoaşterii binelui şi răului şi apoi, l-a îndemnat şi pe Adam. Înţelegi bătrâne? Sau te gândeşti le vreun banc. Da, uite îţi dau un motiv să faci un banc bun. Îţi poţi închipui că sexul femeii se aseamănă cu o lebădă? Clitorisul are forma simbolului literei greceşti, lambda λ, care, stilizat, seamănă cu o lebădă. Îţi poţi imagina? Fiecare femeie poartă între picioare o lebădă. Nu întâmplător, Bebe Nebunu, culegător de folclor argotic, le spune fetelor (ne) bune, lebede. Ei bine, unele au o gâscă, iar după menopauză, la bătrâneţe, o găină pleoştită. Sexul femeii este o întoarcere pe dos a sexului masculin. De aia arată aşa, ca o lebădă. N-ai văzut niciodată un clitoris, n-ai avut curiozitatea să te uiţi la sexul femeii tale? Nu ai stimulat-o şi dumneata măcar cu degetul , dacă nu cu limba, când ai fost tânăr? Cum dracu v-au tâmpit aşa comuniştii? Numai muncă şi muncă. Propaganda comunistă va refulat sexualitatea. Aţi făcut sex pe ascuns, numai pe întuneric. Să nu vă vedeţi organele ruşinoase. Să nu vă inhibaţi de ruşine. Doamne, ce delicii erotice aţi pierdut… Dragostea este, într-un anume sens, platonică, este contemplarea formelor, restul e doar un scurt spasm. Ştii că şi tantrismul promovează aceeaşi formă de erotism? Contemplarea reciprocă. Ei, acum , tinerii învaţă, mai întâi, totul despre sex şi-apoi celelalte probleme de şcoală , educaţie, filozofie. Ei nu mai au vreme de jocul subtil al contemplaţiei, trec direct la actul sexual. ,,Să-ţi spun una bună, zic eu în gând. Pe timpul lui Ceauşescu, oamenii se iubeau mai mult. Eram toţi egali. Femeile nu erau polarizate de cei bogaţi,ca acum. Pe-atunci, când toţi eram egali în sărăcie, cele mai multe căutau dragostea, nu banii. Acum, în goana nebună după aur şi traiul la dolce vita, sunt mai puţin dispuse, la o aventură romantică. Mirajul mini-orgasmului unei oje, a unui parfum sau a câtorva haine de firmă fac mai mult decât magia erotică. Aşa că, îmi pare rău pentru tine tinere, dar, te-ai născut cam târziu pentru o dragoste adevărată.’’ ,,Aici ai lovit în plin, bătrâne! Da, ai găsit călcâiul lui Ahile. O dragoste adevărată presupune o egalitate socială a celor doi. Prinţul din povestea Cenuşăresei e doar un vis al fetelor sărace… Mai există încă excepţii, dar acestea rămân doar excepţii. Sufletele pereche sunt egale. Te întrebi ce legătură este între prima gândire divină şi sex? Ah, e prea mult de vorbit şi eu am alte treburi acum. Dar, gândirea creativă e sublimarea energiei erotice. Aşa spunea Freud. Şi cred că are dreptate. A fost prim-specialist în probleme de psihologie sexuală. Ai înţeles, bătrâne, cum e cu filosofia?’’ ,,Îmi golise mintea sau mi-o umpluse cu prea multe de nu mai puteam să gândesc coerent şi logic. Nu mă gândeam la bancuri. Nu mă gândeam la nimic sau, mai bine zis, mă gândeam la vorbele lui de filosof imberb, pe care abia le înţelegeam cu pospaiul meu de cultură filosofică. Îl aud continuând ca un profet, care vorbeşte în pustiu.’’ ,,Ce Dumnezeu au femeile astea? Nu pot să fie ele însele? Vor neapărat să fie ca… masculii, să se identifice cu ei. Cred că de la scriitoarea franceză, George Sand, li se trage. Ea a fost prima femeie, care s-a îmbrăcat în pantaloni, a fumat pipă ca masculii, a avut nenumăraţi amanţi şi a luat pseudonim masculin. A vrut să fie şi a fost o masculină. De-atunci femeile vor să-i imite pe bărbaţi în toate, mai ales în vicii, să fie la fel de imbecile sau poate mai ceva decât masculii. Şi unii bărbaţi, cu dominantă feminină, vor să-şi lungească penisul, crezând că un penis mare le atrage pe femei. Ce idioţi. Cojones, ar spune Bebe, asta le atrage. Masculul dominant este acela cu testiculele mari, nu cu penisul mare. N-au văzut imbecilii că toţi masculii dominanţi de la toate speciile de animale au testiculele mari. Nişte efeminaţi, care vor să fie şi ei bărbaţi. Dar nu despre bărbaţi vreau să-şi vorbesc. Am făcut doar o paranteză . Cea mai mare calitate a femininului este supunerea. Aşa spune taoismul. O femeie supusă este o femeie care iubeşte. Iubirea este dominanta femininului, femeia a fost predestinată iubirii, iar iubirea face o fiinţă supusă. Puterea ei stă în iubire, în supunere. Ea, însă, vrea puterea masculului, vrea să domine prin sex, dar sfârşeşte în a fi spusă sexual de bărbat, tocmai fiindcă sexul este natura lui. Deşi, aparent este învingătoare, în realitate ea este mereu cea învinsă. Femeia modernă se pliază dorinţelor homosexuale şi bisexuale ale bărbatului, oferindu-i cele trei orificii ale trupului, în care acesta îşi depune, icrele , vorba lui Bebe Nebunu. Asta îl face şi mai puternic. Supusă sexual , femeia se metamorfozează ea însăşi în păpuşa gonflabilă. Pentru bărbat, sexul femeii şi nu femeia este marea ispită. Pentru femeie, marea ispită este legătura, relaţia. Deplasarea relaţiei spre dominanta sexuală în detrimentul iubirii este împotriva naturii. Sexul face din femeie o fiinţă vulnerabilă, umilită şi dispreţuită de bărbat, o sclavă a poftelor sale, o jucărie erotică. Pe femeie nu sexul, ci adevărata iubire o poate salva. Am căutat şi mai caut încă femeia-lebădă – graţioasă, iubitoare , inspiratoare, intuitivă. Poate am s-o găsesc în călătoria de dincolo… Adler a intuit bine! Sexul frumos suferă de complexul de inferioritate. Le lipseşte acel ceva, care-l au bărbaţii. Şi vor şi ele. Ha… ha!.. ha!... Emanciparea femeii a însemnat demitizarea iubirii – reducerea sentimentului la sex. Vor să fie raţionale ca masculii. Nu realizează că iubirea e superioară raţiunii! Sau poate vor să fie una cu bărbaţii! Ca oamenii să revină la fiinţa aceea primordială de care vorbea Platon - androginul! Dracu ştie, care va fi următorul pas al evoluţiei omului, Teilhard de Chardin nu ne-a spus.’’ ,,Chiar cum va evolua omul?’’ mă întreb sugestionat de gândirea imberbului filosof. ,,Spre unisex, spre fiinţa androgină sau asexuată. Odată cu decodarea genomului uman şi descoperirea celulelor stem, omul va ajunge curând la nemurire. Îţi aminteşti mitul biblic? Dumnezeu, înfricoşat de faptul că omul mâncând din pomul cunoaşterii va întinde mâna să mănânce şi din pomul vieţii să trăiască veşnic, a pus nişte heruvimi cu săbii învăpăiate să-l alunge din rai. Dar, uite că omul a ajuns la pomul vieţii şi Dumnezeu nu-l mai poate opri. Odată decodificat programul genetic, omului i se deschid porţile vieţii veşnice şi, totodată, perspectiva zeificării fiinţei umane. Şi-atunci femeia va trebui să dispară. Misiunea ei fundamentală, aceea de a naşte va lua sfârşit. Căci, ce nevoie va mai fi de femeie, când omul va afla mecanismele vieţii veşnice? Sf. Augustin spune că trăind veşnic, omul va fi pe deplin fericit. Şi oare nu-i mai fericit bărbatul, în absenţa femeii?’’ ,,Atât de tânăr şi atât de misogin! Trebuie să fi avut o experienţă nefastă cu vreo fată, o femeie sau cu propria lui mamă.’’ ,, Atunci, spune-mi tu spre ce formă va evolua omul? Nu crezi că spre Supraom? Or, supraomul nu se poate naşte din femeie. Nu, nu acela al lui Nietzsche, dar oricum ceva pe aproape. Închipuie-ţi omul eliberat de dorinţa sexuală. Ce fericire să scapi de chinuitoarea dorinţă sexuală, care-l face pe bărbat să se joace toată viaţa cu ciucurelul, după expresia amicului Bebe Nebunu. Mă întreb şi eu cum se întreba Marin Preda, în Viaţa ca o pradă, citându-l pe Swift, la ce bun e omul? Să alerge, nebun, după femei desfrânate, să se fandosească toată ziua în preajma lor, precum cocoşul prin ogradă, ca să-şi ostoiască impulsurile sexuale, pierzând timp, energie şi suflu creativ. Să fie mereu contra naturii, să-şi construiască o lume a lui, paralelă cu cea a Creatorului, o lume artificială, de care depinde tot mai mult şi pe care o crede a fi mai bună decât cea naturală, dar, în fundamentul ei , mai vulnerabilă. Ce este împotriva naturii se întoarce împotriva omului. Să poţi accesa ideile pure ale spiritului,fără să apelezi la jucăria erotică pentru a te elibera de dorinţe … Petrini, eroul filosof din Cel mai iubit dintre pământeni, se ridica la sublim, abia după ce se elibera de coşmarurile erotice cu vreo ţărancă decăzută ori vreo mahalagioaică beţivă. Marin Preda a văzut bine cum e prins bărbatul în capcana erotică , în capcana femeii… ’’ ,,Nu ştiam ce să-i spun. Citisem şi eu filozofie, dar nu căutasem răspunsuri la aceste probleme.’’ ,,Pomul cunoaşterii binelui şi răului conţine, în sine, aşa cum spune avertismentul din mitul biblic: moartea. Pomul vieţii conţine, în sine, nemurirea. Omul a ajuns în faza cea mai critică a existenţei sale, în cea mai mare dilemă existenţială, în a alege : Moartea sau Nemurirea. Eu am ales moartea. Căci moartea este nemurirea. Sau îţi închipui , dacă moare trupul, moare şi sufletul! Nimic nu se pierde , nimic nu se câştigă , totul se transformă. O particulă se dezintegrează şi generează o altă formă de energie. Geţii credeau în nemurirea sufletului, după ei aspiraţia fiecăruia era că trebuie să se elibereze de trup să ducă, alături de Zamolxe , o viaţă de zeu. Nu-i de mirare că aveau viziuni asupra celeilalte lumi. Şi dacii fumau etnobotanice Ce ar putea fi sufletul? O formă de infoenergie, adică informaţia individului pe un suport energetic. Aşadar, sufletul trăieşte veşnic, asta înseamnă că voi trăi etern, în a patra dimensiune sau în hiperspaţiu, cine ştie! Nu scapă lumea de mine, chiar dacă voi pleca dincolo. Lui Hobbes i-au trebuit 91 de ani să caute o gaură pe unde să părăsească lumea asta, mie doar optsprezece. Sunt un filosof precoce…’’ ,,Prea precoce! Să mori de tânăr … e aberant, e împotriva naturii.’’ ,,Dar ce mai face omul modern în armonie cu natura? A construit o lume artificială, paralelă cu cea naturală, o lume care o distruge pe cea naturală. Dispar tot mai multe specii, omul creează altele - plante şi animale transgenice, dar toată creaţia sa este vulnerabilă, specia transgenică nu se perpetuează ca cea naturală. Dar, încet-încet va fi creată o lume hibridă, din care omenirea nu-i va mai reveni. Oare îţi închipui că oamenii nu vor vrea să aibă anumite performanţe transgenice?! Ce ştiu, ştiu! Nu mai există iubire. Nu mai există sentimentul sacru. Femeia şi-a abandonat misiunea sa nobilă; aceea de a face din iubire un altar sacru, devotamentul suprem faţă de bărbat, ca cel al Alcestei care s-a oferit ca jertfă, ca soţul ei să rămână nemuritor. Mă voi duce dincolo să-mi caut perechea mea de suflet - mireasa fantomă. Femeia s-a lăsat iarăşi păcălită de mascul, care a atras-o capcana sexuală , devenind nu ceea ce ar face din femeie iubirea o vestală sacră, on sfântă prin iubire, ci ceea ce face din ea sexul – o bacantă. Revoluţia sexuală a adus şi revelaţiile morţii. Închipuiţi eroticul ca un substitut al morţii, sau moartea ca substitut al eroticului. Imaginează-ţii pe Eros şi Tanathos ca fraţi gemeni. Mişcarea psihedelică a adus în atenţie dorinţa de supremă libertate, de eliberare a sufletului din închisoarea trupului. Să-l caut pe Stanislav Grof, Călătoria ultimă? E prea mistic…, prea foloseşte drogul şi tehnici ale respiraţiei, care te duc direct în starea cataleptică. Mai bine o iau gradat, să trec mai întâi prin starea de posesiune şi extaz şi mai apoi…,catalepsia. Ce-ai zici de muzica psihedelică, un rock progresiv la început , care să-mi inducă posesia , să-mi pătrundă până în adâncuri şi să-mi excite facultăţile poetice? Nu poţi atinge iluminarea dacă nu ai trezit facultăţile poetice. Şi când spun facultăţile poetice se subînţeleg şi cele filosofice. Căci poezia şi filosofia deşi aparent îs contrarii în spirit sunt una: cugetare şi visare Ca iubirea şi raţiunea, unificate. …să caut în raft! Da, uite, King Crimson uite aici albumul, In the Court of the Crimson King. Underground, nu! Trebuie să ascult piesa până nu mor. Face parte din nemuritoare… Ascultă! Regele nebun. Sau poate Epitaph ! Da. E colosal, ultimul poem, am să-l numesc Epitaf. Trebuie să compun epitaful vieţii mele. Nu vreau preoţi la înmormântarea mea. Doar muzica celor de la Crimson King! Chiar aşa am să-i spun poemului: Un epitaf pentru Sorin X… Ca un apus de soare. Ca un sfârşit de lume. The end! Simt deja chemarea morţii. E o atracţie fatală. Ca atunci când te arunci cu paraşuta de la înălţime: nu-ţi mai vine s-o deschizi. Sau, mai bine, ascult Yes. Vocea lui Jon Anderson şi geniul de la claviaturi, Rick Wakeman, cu albumul Going for the One din 1977. Ce-ar fi să-i spun poemului, Mergând spre unicul?! Toţi mergem spre unicul … aşezământ de pe pământ. Vado more! Nu-s paranormal, dar văd adânc în viitor. Am să-mi intitulez poemul, Văd adânc în viitor! Sau nu! Mai bine să încerc Genesis! Da, The Lamb Lies Down on Broadway. Se potriveşte mai bine cu starea mea. Călătoria unui tânăr în parareal. Să călătoresc în parareal, dar sunt prins în cuşcă. Adică , sunt prins în existenţă. Am să-i spun poemului, Prins în cuşcă. Dar oare moartea nu e o călătorie în parareal? Aş fi preferat Pink Floyd pentru versurile lor filozofice din albumul, Wish You Were Here, dar Genesis răspunde , mai adecvat, aspiraţiilor mele. Experimentul meu metafizic-literar trebuie să fie o reuşită. Şi va fi o reuşită. Am zis! Dar pentru asta am nevoie să-mi induc transa! Îmi trebuie o excitaţie puternică. O emoţie violentă! Un fisting! Da, un fisting! Nu, genul cioc de raţă! Durere şi plăcere suportabilă. Ca un romantism desuet. Vreau şocul morţii: fisting cu ştreangul de gât! Strâns, în chiar momentul orgasmului. Să-mi iasă ochii din cap! Să-mi ajungă sufletul la gură! Şi deodată să văd… Ah, da, iluminarea! O angoasă paroxistică. Fulminantă! Sadomasochism la limita vieţii. Doamne, e fantastic. Asta da creativitate: să înşeli moartea în ultimul moment. E ca o nouă naştere. La fel ca fătul care se luptă să treacă prin tunelul timpului, să tranziteze blak hole, să treacă de la starea de imponderabilitate, anaerobă, la ponderabilitate, aerobă . M-apucă ameţeala de la Amita asta, mai bine o arunc …, mă face pasiv. E mai mult sedativă decât excitantă. Trebuie să ating extazul! Fără ritualuri. Brusc!Şocant! Deodată! Am nevoie de ceva mai puternic, fir-ar să fie! Nu-mi vine inspiraţia. Ia să văd Van Der Graaf Generator, ce efect are? E colosală muzica lor. Am aici albumul Pawn Hearts, din 1971. Simt, deja un vertij în creier. S-o mai ascult odată! Ultima dată!… Parcă mă văd killer. Cum e să fii, de pildă, propriul tău killer? Să-ţi iei viaţa şi să asişti la propria ta înmormântare! S-o văd pe mama cum plânge, pe tata nebărbierit… Voi cere, pe ultimul drum, să-mi pună muzica lor. Chiar aşa am să-i spun poemului acesta afurisit: Sorin, un killer pentru sine. Ce zici? Sună bine?! Nu, sună aiurea! Nu-mi place! Nu, nu pot să-i ascult până la capăt, prea sunt morbizi-scabroşi.’’ ,,E şocat rău băiatul acesta. Chiar vrea să scrie un poem sau vrea să se sinucidă? Ori vrea să scrie poemul şi-apoi să… Doamne fereşte! ,,Mai bine The doors, îl aud în difuzor. Jim Morrison e superb cu exhibiţionismul lui erotic, la limita riscului. Cred că un ultim auto-erotism nu strică. Chiar aşa am să numesc poemul: Ultima iubire. Un adio sau mai bine, un fisting … O să-mi lepăd sămânţa ca spânzuraţii. Aici , pe parchetul mamei. Uite piesa cea mai bună, The end. E ciudat…, iubesc…, iubesc…, iubesc…, acest sfârşit, ah, wow!... Ce eliberare!..., am stropit parchetul mamei…, Baah! Ultima iubire e o stropeală cam subţire… Caraghioasă e iubirea. ,,E grotesc. Să se masturbeze, în faţa camerei Web! Ca bandele de hippy . Dar ei făceau sex, zicând la fel ca filosoful acela antic, care a făcut dragoste cu soţia sa în agora , în văzul celorlalţi, că e natural, cum îi spune?!... ’’ ,,Crates cinicul şi soţia sa, Hipparchia, îi aud vocea cavernoasă. Acesta spunea că tot ceea ce este natural este onorabil şi decent. Dar, Sf. Augustin, pudibond, a crezut că ei doar s-au prefăcut, fiind acoperiţi cu mantia lui Crates. Ce te miri! De ce ţi se pare grotesc? E ceva nenatural în a te masturba. E mai excitant în faţa camerei Web. Ce vrei s-o fac ca tata, vizionând Caligula? Gândeşti că e ruşinos să te masturbezi? Toţi o fac. Până şi-un ministru s-a iubit cu domnişoara Manuela, pe video-chat. Să vadă ţara întreagă ce minuni face un ministru, pe sub mână. Toţi o facem cu Manuela. În absenţa femeii ce minunată e domnişoara asta! Da , e adevărat, tânjesc după o blak hole. Blondă sau brună! Bebe Nebunu voia să-mi aducă o profesionistă. . ,,O libarcă, după expresia lui favorită, a lucrat, zicea, la fabrica de lustruit bastoane şi e specialistă la bătut ţăruşi cu curul…’’ L-am refuzat. Sufletul meu tânjeşte după altceva. Ceva mortal! O călătorie iniţiatică, o separaţie de existenţa de până acum, o întoarcere din iad în rai. Sau din rai în iad. O folie en deux , cum spun francezii. Să trăiesc Visul şi Abisul iubirii. Visul şi Abisul morţii. Atracţie fatală. O mare şi insuportabilă suferinţă…, teroarea…,chinul atroce. I-aş spune suferinţa nemurii. Ca Orfeu, care a căutat-o pe Euridice în infern. Sau Dante pe Beatrice. Sau Narcis care îşi căuta sora geamănă, anima din sufletul său, sinele său feminin. Căci Narcis nu s-a îndrăgostit de propriul chip , cum eronat se crede, ci de anima sa. Infernul e întoarcerea în arhetip. Călătoria asta mă va ucide sau mă va zeifica. Voi fi Zeul la care se închină vestala. Sau nimic! Nu poţi cunoaşte raiul dacă nu ai trecut prin infern. Colosal seamănă vaginul cu un o blak hole. Cu un mormânt. E un infern. E chiar infernul. Infernul e totdeauna jos, în subteran. Într-un anume sens, femeia e infernul. Ca o călugăriţă îl devorează pe bărbat Să cunosc infernul şi raiul , asta e dorinţa mea, e obsesia mea, să mor şi să renasc. Toţi bărbaţii îşi înmormântează acolo ce au ei mai sfânt…, eu pe parchetul mamei… Săracii spermatozoizi! Privesc la ei, aproape cu milă. Nişte DVD-uri vii. Patru sute de mii de DVD-uri-clone se zbat acolo jos să supravieţuiască. Patru sute de mii de lumi virtuale. Am ucis patru sute de mii de posibili humanoizi. Câtă risipă de informaţie umană! Câte DVD-uri distruse! Aş putea umple Galaxia într-un mileniu. Şi chiar Universul, într-un milion de ani. Mă uimeşte testiculul! Cât de performant este! Nici un calculator nu are un program atât de performant de clone. Câte copii pline cu informaţii despre mine o să moară. Striviţi acum sub piciorul meu. Să nu calc pe ei! Sunt totuşi fiinţe vii. Totuşi vor muri. O moarte groaznică. Să moară din lipsă de energie. Îi văd cum se zbat disperaţi acolo jos. Se zbat, se mişcă,caută cu disperare cetatea…. Se vor usca. Ca pe pijamale, când mă trezeam dimineaţa, ud de poluţii. Făceam hărţi. E un mister visul erotic. Mai sublim decât actul sexual real. Au multă energie micuţii. Dacă pot să supravieţuiască în apa caldă, apropiată de temperatura corpului, încă vreo şapte ore. Probabil, aşa au rămas gravide, fecioarele antichităţii. Au făcut ablaţiuni, după bărbaţi …, aşa se explică naşterea din fecioară… Dar şi vaginul pe cei mai mulţi îi ucide. Doar unul singur, maxim doi au şansa de a ajunge triumfători în cetate să-şi combine genele cu ale ovulului. Cel mai viril, mai plin de energie, ar zice Darwin. Aiurea! Am văzut destui bicisnici. Avortoni! De parcă ar fi provenit din spermatozoizi răpciugoşi, precum calul lui Arap alb. Nu cel mai dotat are şansa supravieţuirii, ci acela acceptat de ovul. Aşa se explică că unele familii au numai fete? Şi altele numai băieţi? Sau cum de se nasc atâţia avortoni? Şi rămân, astfel, toată viaţa. Poate i-a conceput la beţie sau sub influenţa drogului. Se nasc tot mai multe rebuturi umane. Ce bine ar fi să pot păstra un spermatozoid pentru veşnicie! Viitorii geneticieni m-ar putea reconstitui. Există bănci de spermă. Da, uite nu m-am gândit să las o urmă pentru viitor. Un mic DVD. O copie despre mine, într-o cutiuţă mică pe care să scrie Sorin – ultimul spermatozoid . Ar fi chiar un titlu sublim pentru ultimul meu poem Că de-altfel, ce suntem? Nişte spermatozoizi, care ne angajam în cursa vieţii, la fel ca ei. Şi câţi mor?! Câţi abandonează cursa?!...