The Little Great Japanese

Soţiei mele, Maria, care a avut răbdarea şi înţelepciunea de a-mi înţelege pasiunea pentru filozofie.

Doctrina japoneză

Moto: ,,Japonia ne dezvăluie viitorul posibil al unei lumi mai bune , de simpatie desăvârşită.’’ - Lafcadio Hearn

În aceste momente, Japonia are nevoie de tăcere. Japonia nu este doar ţara în care au loc catastrofe ( cutremure, tsunami, radiaţii ucigătoare) , ci e ţara oamenilor tăcuţi, calmi , naturali, spontani şi inteligenţi, ţara micilor bonsai. În filosofia Zen se spune că ceea ce este mic este mare şi ceea ce este mare este mic. Aşa înţelegem de ce japonezii pot fi numiţii micuţii oameni măreţi. Scriem în momentul acesta tragic fiindcă iubim la acest popor fascinanta măreţie a sacrificiului de sine şi înfruntarea primejdiei cu fruntea senină . Dramaturgul Matei Vişniec, vizitând Japonia, a auzit de la însoţitorul său japonez (un actor care l-a invitat la un festival), pe tot parcursul vizitei, doar două critici la adresa japonezilor: prima, că japonezii muncesc prea mult, şi a doua, că s-au lăsat în mod facil atraşi de cultura americană, imitând-o în masă în detrimentul tradiţiei lor culturale sănătoase ( ,,în detrimentul tradiţiei lor culturale sănătoase’’ , am completat-o noi, că suntem mai limbuţi) .( Matei Vişniec – Japonia un miracol, dar la ce preţ?’’ – România liberă, 29 august 2007). Doctrina japoneză este, mai degrabă, o psihologie decât o filozofie, o psihologie a autoprogramării minţii, în scopul abţinerii şi stăpânirii impulsurilor instinctuale, a non-vorbirii gratuite şi a non-gesticii inoportune, o psihologiei a inteligenţei pragmatice . Doctrina calmului a fost promovată de filosoful japonez, Yoritomo Tashi, în secolul al – XII-lea. Aceasta viziune, a filosofului japonez, a avut o influenţă profundă asupra psihomentalului nipon. Pentru a ajunge la o stare de spirit naturală a calmului, el stăruie asupra necesităţii unui antrenament sever, încă din copilărie, pentru a combate impulsivitatea naturală a omului, îndeosebi a omului tânăr. Intelectul superior, spune Yoritomo, stăpâneşte instinctele, prin calm, prin stăpânirea impulsivităţii vorbirii şi a gesturilor şi prin disciplina abstinenţei. Comportamentul natural al calmului se obţine prin exerciţii zilnice, încă din anii copilăriei. Exerciţiile au rolul de a transforma intenţiile spontane în act de voinţă, de a forma deprinderile, de a automatiza comportamentul şi a stăpâni impulsivitatea - o forma mentis de manifestare normală a individului în relaţionarea cu ceilalţi. Doctrina calmului, în care este inclusă şi puterea de a voi, dă prioritate inteligenţei. Starea permanentă de calm trebuie să fie starea psihică cea mai adecvată în relaţionarea socială; ea se regăseşte la majoritatea japonezilor ca o stare de spirit naturală . Această psihologie a calmului îl ajută pe micul japonez să evite invidia chinuitoare, vanitatea bicisnică şi lăcomia tentaculară, tare morale , care, din nefericire, sunt dominante în psihologia omului mioritic şi mai cu seamă, manifeste, la omul mioritic ajuns la putere . Deprinderea calmului predispune individul la atingerea unei stări superioare de conştiinţă. Pentru atingerea unei stări maximale de conştiinţă e nevoie ca informaţiile pe care le percepe din lumea exterioară, să nu fie deformate de propria minte. De aceea, percepţia realistă a lucrurilor exterioare nu este posibilă decât dacă mintea este perfect lucidă. O minte perfect lucidă nu poate fi decât una calmă, netulburată de dorinţe , emoţii sau impulsuri instinctuale . Filosoful nipon compară mintea cu oglinda unui lac care reflectă clar obiectele atâta vreme cât atmosfera este calmă , dar, cînd lacul se încreţeşte la adierea vântului, imaginile se deformează, iar în caz de furtună,ei bine, apa se tulbură, la fel şi judecata omului. Doctrina japoneză a calmului nu presupune indiferenţa, ataraxia , pacea sufletească generată de insensibilităţi dezolante, ca la stoici, ci în închiderea în sine a emoţiilor, fără manifestarea lor teatralistă. Aceasta este deosebirea fundamentală între doctrina japoneză şi filosofia stoică. Filosoful nipon este împotriva insensibilităţii stoice ,,Insensibilitatea cultivată din copilărie , atrage întotdeauna o apatie morală, ce stăvileşte mişcările sufletului din care decurg fericirea şi suferinţele oamenilor.’’ (Yoritomo Tashi - Puterea calmului , doctrina japoneză, p.60 ). Să fi cunoscut învăţatul japonez doctrina stoică a grecilor? Greu de stabilit o asemenea legătură , deşi nu este exclusă, de vreme ce şi Nicolae Milescu Spătarul a ajuns în China, în secolul al XVII-lea. (Nicolae Milescu Spătaru – Jurnal de călătorie în China). El nu a ajuns în insulele Japoniei deşi a fost tentat să-i cunoască pe niponi. În doctrina japoneză, psihologia calmului nu reprimă simţirea , ci exteriorizarea semnelor vizibile ale senzaţiilor. Impasibilitatea în faţa evenimentelor , ca aceea promovată de stoicism , denotă ignoranţă, afirmă Yoritomo, şi-l lipseşte pe om de adevărata trăire. Din aceste considerente, filosoful japonez respinge fatalismul ( cunoscut de noi ca fiind de sorginte stoică) , acceptarea resemnată a providenţei , anume că, ceea ce se întâmplă este ineluctabil. El nu poate accepta aşa ceva şi aici descoperim genialitatea gândirii japoneze, căci depăşeşte fatalismul stoic, anume că mintea umană poate evita ceea ce stoicismul consfinţea ca fiind o legitate a destinului - că ceea ce se întâmplă trebuie să se întâmple. Această credinţă fatalistă că ceea ce se întâmplă trebuie să se întâmple, îl face pe om apatic , îl conduce la acea pace a sufletului, numită ataraxia, echivalentă cu impasibilitatea şi non-acţiunea, cu insensibilitatea şi lipsa de solidaritate cu aproapele. Este o gândire fatalistă , de genul celei din povestea lui Ion Creangă - Drobul de sare, care se regăseşte frecvent în psihologia românească. Schiţa umoristului român, Alex Tocilescu, intitulată ,,Takamura!’’ din volumul Eu et al., relevă din nou ,,indolenţa fatalistă’’ a poveştii, indolenţă, care este cât se poate de reală în psihologia omului mioritic şi denotă că povestea lui Creangă nu este o făcătură fără temei . Schiţa lui Tocilescu e râsul-plânsul omului mioritic, confruntat cu ciudatul om-japonez. (Alex Tocilescu – Eu et al., p.15 -26). Insensibilitatea japoneză este o manifestarea exterioară; nu este nici reflexul indiferentismului , nici a atoniei sentimentelor, ci doar o formă de apărare a minţii împotriva excitanţilor exteriori , o stare de spirit care îl face să-şi înghită lacrimile în faţa evenimentelor-tragedii, ca acea din zilele noastre şi să evite exploziile de râs vanitos, în faţa marilor bucurii. Insensibilitatea niponă este o atitudine prudentă care nu-l expune ridicolului şi mai ales îl scoate din starea de spirit a apatiei, a credinţei în forţa oarbă a providenţei. Omul calm alege şi decide, stoicul se supune fatalismului providenţei , ineluctabilului :,,aşa a fost scris’’ sau ,,aşa a fost să fie!’’,, ce ne e scris în frunte ni-i pus’’ . Pentru omul fatalist - impasul existenţial, ,,jugul acceptat’’ ,,existenţa în labirint’’ , pentru omul pregătit prin exerciţiu în automatismul calmului găsirea soluţiei optime, descoperirea firului Ariadnei şi a ieşirii din labirint. Japonezul nu-şi exteriorizează teatralist durerea sau fericirea. Sunt sigur că în aceste momente, ale catastrofei nipone , plânge sufletul în ei , dar, nu-şi exteriorizează emoţia. Ignoranţii nu înţeleg doctrina japoneză a calmului, de aceea, aceştia îi percep ca insensibili şi cruzi. Deşi, există asemănări între doctrina stoică şi doctrina japoneză, ele se deosebesc prin atitudinea faţă de celălalt, a stoicului prin indiferenţă, a japonezului prin participare tăcută. Pentru o minte lucidă, Yoritomo Tashi găseşte patru calităţi: reţinerea - adică non-impulsivitatea, aceasta fiind prima şi cea mai importantă calitate a minţii, obţinută prin exerciţiu, care generează automatismul şi disciplina; ea ne scapă de două rele care se întorc asupra noastră ca un bumerang - nerăbdarea şi mânia. Discernământul, cea de-a doua calitate este judecata limpede care înlătură actele nesocotite. Agerimea, pe care noi o asociem cu viteza gândirii, la japonezi este efectul calmului şi vizează decelarea binelui de rău şi alegerea variantei optime a binelui ce trebuie cuprins în intenţia acţiunii; este rezultatul autoprogramării minţii , prin exerciţii de abţinere şi de dominare a impulsivităţii. ,, Principalul merit al agerimii este distingerea între acceptabil şi nefavorabil.’’(Yoritomo Tashi - Puterea calmului , doctrina japoneză , p. 31). Ultima este perspicacitatea - e puterea minţii, care înmănunchează judecata deductivă şi are menirea de a elimina eroarea, e un fel de putere interioară care evită capcanele iluzioniste. În aceeaşi viziune, Yoritomo face apologia tăcerii , nu a gândului ascuns, himeric sau înşelător, care face din individ un duplicitar, ci a tăcerii , ca principiu fundamental al doctrinei calmului. El consideră cuvintele ca fiind nişte sclavi pentru omul înţelept. ,,Sclavi ! Aşa numeşte Yoritomo cuvintele pe care le eliberează sau le ţine captive stăpânul lor.’’ ( ibid. 52) . Filosoful japonez dezavuează pe omul bun şi drept, care nu are diplomaţie, care comite gafe, care nu are înţelepciunea de a calcula aserţiunea sa şi provoacă efecte contrarii scopului urmărit. Nu-i suficient să fii bun şi drept , ci să fii abil şi inteligent (înţelepciunea cuprinzându-le pe toate). O cugetare profundă a filosofului japonez , sună astfel : ,,Învaţă să asculţi în tine tăcerea!’’ A asculta tăcerea nu înseamnă a asculta muţenia , ci a asculta vocea sufletului, a conferi minţii o asemenea stare de spirit încât să uzeze de capacitatea ei maximă în găsirea celei mai optime soluţii. Inspirat , probabil de doctrina calmului, francezul B. Blanchard a scris o disertaţie intitulată ,,Arta tăcerii’’. O fabulă sugestivă de sorginte japoneză ne demonstrează că s-a inspirat din această doctrină. ,,A fost odată un om , spune o poveste japoneză, un om care avea o pasăre rară: O avea închisă în colivie şi-o îngrijea atât de bine încât pasărea se făcea mai frumoasă şi penele ei deveneau mai strălucitoare. Din nebăgare de seamă, într-o dimineaţă, omul uită să închidă portiţa micuţei închisori. Şi pasărea zbură . Zbură atât de departe şi întâmpină atâtea necazuri, încât se întoarse într-o stare jalnică la vechiu-i stăpân. Trebuie să spunem că, în nechibzuita ei aventură, pasărea aceasta tulburase o mulţime de oameni care prinseră a-l duşmăni pe stăpânul ei. Astfel , chiar dacă stăpânul a reuşit să închidă pasărea în colivie, n-a putut însă să repare stricăciunile făcute de ea în călătoria ei’’.(B. Blanchard – Arta tăcerii , p.7 ) În aceeaşi notă , înţelepciunea populară românească a inventat, zicători, ca de pildă : ,, a scăpa porumbelul din gură’’ sau ,,dacă tăceai filosof rămâneai ’’ sau ,,a vorbit şi Ion că şi el e om’’ . În ideea lui Blanchard, problema se pune , astfel: a cugeta şi a vorbi, nu a vorbi şi apoi a cugeta. A şti să taci nu este doar un act de voinţă, spune autorul francez , ci este un act de moralitate. În aceeaşi viziune cu doctrina niponă, autorul francez ne propune exerciţii de tăcere, care pot da o stare de spirit deosebită, de seninătate şi prudenţă. El afirmă că arta tăcerii este ,,o putere ignorată’’ . Este o putere ignorată în Europa şi în America. Ştiinţa tăcerii conferă omului înţelept o mare putere morală. A momi cu vorbe îl descalifică pe oricare om ajuns într-o funcţie publică. În cele din urmă, înşelătorul este demascat , aşa cum au fost demascaţi politicienii noştri care au momit alegătorii în campaniile electorale . ,,Cel care ştie să tacă nu are spiritul acela viclean care îi însufleţeşte pe flecari.’’( ibid. p.54) . A şti să taci înseamnă a şti să deţii puterea. Cuvintele, spune învăţatul japonez Yoritomo Tashi , sunt mijloacele de comunicare a spiritului, ele trebuie să aibă miez, sâmbure plin, care să rodească în alte spirite. Vorbirea fără miez , a celor ce urlă vorbe goale, e ca zgomotul unei cascade – te asurzeşte! A închide cuvintele fără rost în închisoarea minţii , a nu vorbi decât necesarul aceasta este marea artă japoneză a tăcerii. ,,Sufletul omului calm, spune filosoful japonez, se aseamănă cu o carte închisă cu trei lacăte; nu se destăinuieşte decât celui care are cheia.’’ (Yoritomo Tashi - Puterea Calmului , doctrina japoneză,p. 30 ). Această viziune a filosofului japonez ne aminteşte de ceea ce spunea Eminescu , care avea o opinie similară asupra cuvântului spus sau scris: ,,Este o zicală din bătrâni: gura să aibă trei lacăte: în inimă,în gât şi a treia pe buze: când îţi va scăpa cuvântul din inimă să nu scape de cealaltă, că dacă ai scăpat vorba din gură n-o mai prinzi, nici cu calul, nici cu ogarul, nici cu şoimul. Trebuie să cumpăneşti de o sută de ori o scriere până o dai publicităţii.’’ ( Zoe Dumitrescu Buşulenga – Eminescu , Viaţă , Creaţie , Cultură , p. 40). Totuşi, în relaţiile cu ceilalţi, nu poţi fi întotdeauna calm ; există oameni indolenţi pentru care numai enervarea celuilalt îl poate scoate din starea de inacţiune. În această situaţie , Yoritomo admite iritarea ca armă împotriva indolenţilor , dar o iritare de suprafaţă , fără durată mare şi fără implicare emoţională, pe care o numeşte voinţă de atitudine. Acest mod de a acţiona asupra indolenţilor apără organismul de energiile negative ucigătoare. Omul calm deţine secretul neprevăzutului şi al surprizei, dominându-şi adversarul care îşi dezvăluie intenţiile în vorbe. Japonezul refuză categoric extazierea sentimentelor , oricât de puternic s-ar manifesta în interiorul său, ca de pildă o senzaţie explozivă sau un secret. A nu putea să suporţi singur greutatea unei senzaţii sau a unui secret te obligă la ,,expansiune’’ verbală. Această expansiune este o slăbiciune a psihicului şi îl face, pe cel care nu reuşeşte să se abţină, vulnerabil. Aceste expansiuni sunt admise doar între prieteni, care sunt absolut loiali şi expunerea secretului poate avea un efect de reconfortare. Expansiunile datorate slăbiciunii sufleteşti , sunt condamnate , căci ele pot fi folosite de adversari sau se constituie ca primejdii ale trădării voite sau inconştiente. El stăruie şi asupra acelora care sunt iritaţi ce se constituie în proprii trădători. Rănile provocate de vorbe , declanşează ura adversarilor care aşteaptă prilejul spre a se răzbuna. Noi trebuie să fim stăpânii vorbelor, altfel, când vorba este stăpâna noastră , facem gafe impardonabile, devenim nerăbdători şi mânioşi în vorbire şi gesturi, ridicăm tonalitatea glasului, ne scapă porumbelul din gură , armă, care poate fi redutabilă pentru adversar. Pentru filosoful japonez , întâmplarea fatalistă , poate fi evitată prin preocuparea fiecăruia de a înlătura factorii nefavorabili şi împrejurările şi a înlesni pe cele favorabile. Apelul la calm nu înseamnă resemnare , ci căutarea căilor optime pentru diminuarea dezastrului. Indolenţa gândirii îl conduce pe individ, inerent, la acceptarea fatalităţii. ,,Ce-aş fi putut face?’’ Această stare de spirit, indusă de fatalitate, ar putea fi lesne confundată cu calmul , dar nu-i decât o lipsă acută de idei, în ultimă instanţă e neantul gândirii. Calmul aparent , pe care îl afişează unii, ascunde, cel mai adesea, neputinţa. Yoritomo are în vedere pentru omul calm, ştiinţa comparaţiei, capacitatea de a alege soluţia optimă printr-o judecată ageră ca rezultat al analizei comparative. De aceea, pentru o soluţie optimă se impune meditaţia pentru a vedea clar ,, în noi înşine’’. A vedea clar în noi înşine înseamnă a sonda inconştientul. Pentru asta, el recomandă retragere, izolarea psihică şi meditaţia. Altfel spiritul respectivului riscă să se mişte într-un cerc vicios sau într-un labirint fără ieşire. În scopul utilizării optime a minţii , Yoritomo Tashi propune un set de principii ,numite ,,Regulatorul vieţii’’. Eroarea fundamentală, spune el , pe care o săvârşesc majoritate religiilor cât şi unele filozofii idealiste, constă în promovarea cu acribie a sufletului ca ideal şi a dispreţul pentru ,,materialităţilor existenţei’’, în speţă, a sufletului în detrimentul trupului. Or, ca o minte să funcţioneze lucid şi optim, să perceapă în mod real universul înconjurător şi nu deformat, aşa cum se deformează imaginea într-o baltă încreţită de adierea vântului, sunt necesare a fi respectate câteva reguli de bază pentru sănătatea corpului şi a creierului. Prima şi cea mai importantă , pentru o bună funcţionare a minţii este regularitatea şi durata raţională a somnului. Insomniile conduc la depresie, iar depresia ca forma mentis, la deformarea circumstanţelor vieţii. Insomnia epuizează de energii mintea. Ca remediu pentru insomnie, Yoritomo nu propune sedative sau alte tehnici , ci aducerea, chiar prin forţare şi persuasiune, în memorie, a unei teme şi alungarea dorinţelor sau a îngrijorărilor care induc insomnia . Forţarea minţii spre a dezbate tema propusă , conduce inerent , încet-încet la somn. A doua regulă este mişcarea. Sportul nu doar menţine elasticitatea muşchilor, dar reduce excesele glicemice şi emană endorfine, atât de benefice pentru o stare de spirit optimă judecăţii lucide. Dr. Aslan a ajuns la concluzii similare în ceea ce priveşte mişcarea. Reumatismul, afirma ea, nu paralizează doar membrele, dar şi activitatea cerebrală. A treia este refuzul de a da curs obsesiei pentru problemele grave ale vieţii şi programarea minţii pe o temă aleasă. A patra regulă o constituie igiena corporală, care creează confort pentru funcţionarea la randament maxim a creierului. Importanţa sănătăţii corporale pentru funcţionarea optimă a minţii decurge din faptul că afecţiunea fizică influenţează negativ judecata. A cincea şi nu ultima este convieţuirea armonioasă cu familia. Orice nervozitate , iritare, orice abatere de la calm a psihicului , conduce la percepţii deformate ale realităţii înconjurătoare, la funcţionarea haotică a minţii şi la lipsa de luciditate. Aceeaşi viziune asupra lucidităţii existenţiale o promovează nemţii , prin aşa numita Şcoală a Înţelepciunii, redeschisă de către Keyserling şi fratele său Arnold , la Darmstadt, după cel de-al doilea război mondial. Aceştia, fără a prelua ideile doctrinei japoneze , converg spre aceleaşi reguli simple de respectat pentru o bună funcţionare a minţii : să-ţi cunoşti capacităţile şi limitele şi să le respecţi (vechiul principiu delfic ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi!’’ , preluat de Socrate şi ridicat la valoarea de primă virtute) ; să ai un bun echilibru fizic pentru a judeca lucid realitate şi a putea respinge tentaţiile societăţii moderne care te ispiteşte cu sloganuri şi idei magice; să poţi spune ,,retro satana!’’, ispitelor de tot felul, cu atât mai fascinate cu cât sunt mai false şi mai iluzorii, pe care societatea de consum le uzitează cu obstinaţie pentru ademenirea tinerilor şi a rătăciţilor . Şi ultima, dar nu cea din urmă - o viaţă de familie armonioasă, ca principiu sine qua non al unei existenţe sănătoase, într-un cuvânt să ştii să practici în mod automat , la fel ca în doctrina japoneză, abţinerea. În aceeaşi idee , doctorul francez Pathé, propune, aşa numitul ,, check up’’, reciclarea fizică şi morală, care, într-un anume sens, e echivalentul renaşterii, propovăduite de Isus. În practică acesta propune o disciplină simplă, dar sistematică – voinţa de a nu încărca stomacul şi mişcarea zilnică, care păstrează manifestarea voinţei şi stimulează emotivitatea. Cea mai degenerescentă boală, spune medicul francez , asupra judecăţii mintale o are diabetul. Excesul de zahăr provoacă efecte catastrofale , atât morale cât şi intelectuale. Fără o formă fizică bună, spune dr. Pathé, nu se pot emite judecăţi şi nu se pot lua hotărâri optime. ,,Aşadar, forma fizică excelentă permite marelui contemporan să-şi folosească inteligenţa şi să-şi exercite voinţa în cele mai bune condiţii.’’ (Jacques de Launay - Psihologie şi sexualitate,[ Note preliminarii], p. 19). În fond , pentru om , spre deosebire de oricare alt animal, cea mai redutabilă forţă a supravieţuirii este mintea. Când mintea omului funcţionează haotic şansele de supravieţuire scad la nivelul zero. Luciditatea mintală este prima condiţie a supravieţuirii umane. Stările superioare de calm , conduc pe omul experimentat prin exerciţii îndelungate , la concentrarea atenţiei , la cumularea automată a energiilor psihice, la atingerea stării de maximă luciditate şi laurea celor mai optime decizii. În acest sens, filosoful nipon propune câteva principii : constrângerea proprie la tăcere prin exerciţii zilnice de tăcere; izolarea psihică, prin antifonare şi protejare de excitanţii exteriori, prin căutarea singurătăţii voite, printr-o stare de calm şi pace interioară; exerciţii zilnice pentru menţinerea stării de spirit a calmului( exerciţiul va fi întrerupt dacă spiritul, în aceste momente de calm , tinde spre nepăsare faţă de lumea înconjurătoare) ; concentrarea energiilor psihice disipate pe varii impulsivităţi ( dorinţe , griji), se va face prin meditaţie şi concentrare , asimilarea tendinţelor de risipire prin aducerea într-un cerc imaginativ restrâns, urmate de câteva respiraţii profunde; concentrarea de primul grad, care este, credem noi, echivalentul din budism a iluminării. În acest moment, iniţiatul a atins starea de spirit a Calmului; orice gând secundar este eliminat din minte. Menţinerea, prin educarea voinţei , a acestui ritual al exerciţiilor, va conduce inerent la autoprogramarea minţii . Aceasta are menirea de a instaura starea de spirit a calmului, în orice împrejurare, instantaneu. Starea de calm , mintea lucidă, găsirea soluţiilor optime şi laurea deciziilor adecvate generează superioritatea asupra celorlalţi. Această psihologie a calmului a fost însuşită de inconştientul colectiv japonez , generând o a nume forma mentis, fiind cât se poate de reală la japonezi. Starea aceasta de spirit, specifică japonezului , este confirmată de cercetările românului Ioan Timuş, efectuate timp de cinci ani ( 1917 -1922), în Ţara Soarelui Răsare. El este atât de impresionat de japonezi, încât la vederea capitalei nipone, scria: ,,Am străbătut atâtea ţări; m-am minunat de multe , dar nicăieri nu am avut impresia asta puternică de straniu.’’ ( Ioan Timuş – Ogio-san, p. 42) Ciudaţi oameni! De parcă nu ar fi de pe Terra. Comportamentul complet diferit de cel al europenilor avea să-l descrie în Caracterele civilizaţiei japoneze( 1940) ,,acuitatea observaţiei, excelenta memorie şi proverbiala migală, simplitatea rafinată şi impresionantă facultate de sinteză’’ şi deosebita manifestare a minţii prin meditaţie, a ,, adâncirii în sine’’ ,,o totală stăpânire a nervilor, care le permite viaţa asta amabilă , dominarea pasiunilor şi calmul surâzător.’’ Acest comportament îl iluzionează într-atât pe Lafcadio Hearn, încât crede că ,, prevesteşte viitorul posibil al unei lumi mai bune, de simpatie desăvârşită. ’’ (ibid.[ Doina Curticăpeanu - Japonia , peisaj viitor, pp.24-25). Doctrina japoneză a calmului nu exclude starea de impasibilitate. Această stare deosebită de spirit este folosită de un conducător pentru a lua cele mai bune decizii, în împrejurări, nefaste, de moarte colectivă, ca acelea la care a fost supusă naţiunea japoneză în acest an. ,,Impasibilitatea, spune Yoritomo Tashi , este traducerea unei stări privilegiate a sufletului care uită lucrurile exterioare şi refuză să se lase tulburat de percepţiile materiale, pentru ca să poată citi mai bine în sine, fără a fi stânjenit de sunetele sau viziunile ce l-ar putea abate de la această cercetare.’’ (Yoritomo Tashi - Puterea Calmului , doctrina japoneză, p. 88). Conducătorul, în momentele de mare primejdie, este animat de o intensă lucrare interioară , starea de spirit trece de la calm la impasibilitate, energia mintală este concentrată spre găsirea soluţiei adecvate şi optime. Ţâşnind ca o iluminare din ceea ce noi numim inconştient, ea apare ca o călăuză divină. Doctrina calmului este victoria omului aspra lui însuşi , victorie pe care nici Zeul nu o poate opri. Viziunea japoneză asupra existenţei arată că fatalitatea poate fi deturnată, poate fi învinsă prin exerciţiu persuasiv de educare a minţii, prin autoprogramare în formarea deprinderilor şi automatismelor supravieţuirii. Exerciţiile de supravieţuire sunt primele deprinderi pe care orice student european, care obţine o bursă de studii, le învaţă la Tokio. El primeşte o trusă de prim ajutor, o lanternă, o listă cu alte obiecte strict necesare şi face exerciţii periodice de simulare a unui cutremur. Legătura dintre doctrina calmului şi filosofia Zen este evidentă. În aceeaşi perioadă a secolului al XII-lea, când Yoritomo Tashi promova doctrina calmului , filosofia budistă pătrundea prin spaţiul chinez şi în Japonia. Doctrina japoneză lansată, în secolul al XII-lea, de Yoritomo Tashi urmăreşte un singur scop - progresul şi propăşirea Japoniei. Ea a generat, de-a lungul timpului, o psihologie de masă a ataşamentului necondiţionat faţă de stăpânul feudal, apoi, faţă de întreprinderea în care japonezul lucrează, analoagă ataşamentului europeanului faţă de mama sa, o imperioasă datorie de onoare a sacrificiului de sine pentru comunitate şi pentru idealul de reputaţie a Japoniei. În această ordine de idei, Japonia a redescoperit, după cel de-al doilea război mondial, cea mai prodigioasă şi inepuizabilă energie - puterea minţii şi a creativităţii ei. Pentru niponi, teza că omul cât trăieşte învaţă a devenit o practică curentă. La japonezi, ,,totul e conceput pentru a învăţa.’’ Stimularea cunoaşterii şi a creativităţii a ajuns o persuasivă politică de stat. ,,După ce-şi termina lucru , un salariat porneşte în căutarea unor ocazii care să-i permită să înveţe ceva de la natură săi îmbogăţească cunoştinţele şi să-i sporească creativitatea.’’ ( Jean – Jacques Servan-Schreiber - Sfidarea mondială, p. 217) Astfel, a ajuns Japonia, ca până în 1980, să fie campioana economică a lumii. Clişeele critice ale occidentalilor ca: salariile scăzute , lipsa asistenţei sociale, măsurile aspre luate împotriva celor care lipsesc de la lucru, inexistenţa concediului plătit, deprinderea de a copia orbeşte, toate acestea au fost cultivate spre autoamăgirea propriei lor superiorităţii. De peste tot, din Occident şi America veneau critici la adresa Japoniei care exporta şi exporta mereu ,, să se pună capăt acestui grav decalaj’’. Japonia însă tăcea şi exporta . Ea propunea lumii un model de economie fără şomaj. Asta întrecea orice model de asistenţă socială occidentală, fiindcă omul este predestinat cunoaşterii şi muncii, nu lâncezelii. Or, modelul nipon , nu propunea doar un imperios ritual şi cult al muncii, ci şi o permanentă creativitate a individului uman. Dar Japonia, spune autorul Sfidării mondiale, nu poate fi luată ca model ,, ea constituie o entitate culturală aparte ; nu vrea şi n-ar putea să constituie un model.’’ (ibid. p.185) Japonia a demonstrat lumii că inteligenţa creativă nu este apanajul unei anumite rase, ci este o forţă inepuizabilă a omului, dacă mintea este antrenată permanent spre cunoaştere şi creativitate. Coparticiparea colectivă la creativitate, inducerea de către patron a încrederii şi a responsabilităţii fiecărui muncitor, iată marea lor realizare . Japonia a realizat, ceea ce nici o altă ţară din lume nu a reuşit, anume - coalizarea energiilor creatoare colective . Asta se poate înţelege în viziunea raţiunii europene drept ceea ce Adler propunea prin conceptul ,,sentimentului de comuniune socială sub forma colaborării în folosul celorlalţi .’’ ( Alfred Adler - Sensul vieţii, p. 45). În fondul ei ascuns, doctrina japoneză se dezvăluie ca un imperios complex al puterii, de dominare a ,,adversarului’’, a lumii în general, prin performanţe ale gândirii, prin disciplina psihică a calmului , prin creativitate şi realizarea măreţiei colective nipone .,, Au fost inventate astfel proiecte tehnologice noi , adoptate la Orientul Mijlociu,care au determinat treptat ţările din Golful Arabic să devină din ce în ce mai legate de tehnologia japoneză. Ca să reuşească şi mai bine în această direcţie, un număr în creştere de studenţi au fost îndemnaţi să studieze limba arabă şi cultura islamică, cu scopul de a stabili legături trainice cu Orientul Mijlociu.’’ (ibid. p.221). Înalţii funcţionari de la Bruxelles , spune acelaşi autor, sunt însărcinaţi de guvernele lor să găsească orice mijloace de a opri pătrunderea Japoniei în Comunitate. Dar Japonia a pătruns. Se va menţine Japonia în această stare de spirit a voinţei de creativitate sau va aluneca în ,,confortul fatal al sentimentului de superioritate’’? Toate shoku-rile(bombele de la Hiroshima şi Nagasaki, cele trei shoku petroliere) au avut menirea de a relansa Japonia spre o nouă linie de progres. Lovitura primită în acest an de forţa dezlănţuită a cutremurului, de tsunami şi de radiaţiile nucleare de la Fukushima, o va duce, nu avem nici o îndoială, la o nouă renaştere , o nouă relansare a creativităţii nipone. Japonia are, nu doar vocaţia renaşterii, ca pasărea Phoenix din propria ei cenuşă , dar şi pe aceea a globalizării.

Bibliografie :

1) Matei Vişniec – Japonia un miracol, dar la ce preţ?’’ – România liberă, 29 august 2007.

2) Yoritomo Tashi - Puterea calmului , doctrina japoneză, Ed. AUM, Iaşi

3) Nicolae Milescu Spătaru – Jurnal de călătorie în China, Ed.

4) Alex Tocilescu - Eu et al. , Ed. Polirom , Iaşi , 2005

5) Jacques de Launay - Psihologie şi sexualitate, Ed. Venus , Bucureşti, 1993

6) Alfred Adler - Sensul vieţii, Ed. IRI, Bucureşti , 1995

7) B. Blanchard – Arta tăcerii Ed. ,,Nöel’’ , Iaşi , 1995

8) Zoe Dumitrescu Buşulenga – Eminescu , Viaţă , Creaţie , Cultură, Ed. Eminescu , Bucureşti , 1989

9) Ioan Timuş – Ogio-san, Ed. Ed. Dacia, Cluj –Napoca,1984

10) Jean – Jacques Servan-Schreiber - Sfidarea mondială, Ed. Politică, Bucureşti , 1982