În REVISTA ONLINE - CONSTELAȚII DIAMANTINE NR.18

Vasile Anton, Departe, foarte aproape... de
spa􀄠iul pur ................................................pp.36-38
http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=constela%C8%9Bii%20diamantine%20nr18%20&source=web&cd=3&ved=0CDYQFjAC&url=http%3A%2F%2Fliga-scriitorilor-romani.com%2F2012%2F02%2F18%2Fconstelatii-diamantine-nr-18%2F&ei=ySxWT9efBc_V4QTKpOC4Cg&usg=AFQjCNHC9H8ViECUIXbxuSigsR47MC6ggw&sig2=jAPPP5VcE4Qhm8bPpYkxgA&cad=rja

Departe, foarte aproape... de spaţiul pur

Departe, foarte aproape... de spaţiul pur  

      

Ninge! Ninge, ca niciodată. Ninge în cod portocaliu.  Ninge de parcă-ar fi sfârşitul lumii. Anul 2012 o fi chiar sfârșitul lumii  de vreme ce, nu știu ce oracole, mayașe, au anunțat că s-ar petrece la 21.12.2012. Nu cred  în sfârșitul  lumii.  Cred, însă,  sau  îmi place să cred că, ninsoarea aceasta de iarnă târzie, e un semn  al sfârșitului  lumii portocalii.                                                                                      În seara asta, de vineri, ninge  ca într-un paradis alb. Iașiul, orașul  celor șapte coline  e acoperit de miraculosul alb. Privesc la mantia albă și deodată m-apucă amocul.                                                                            

Îmi vine să las  departe  totul  -   oraşul, televizorul, internetul, lumea noastră românească ruinată  de  mizeria  politicienilor  portocalii,  și, să pornesc prin  spaţiul nostru mioritic, să mă regăsesc   în miturile sale,  s-apuc   peste câmpuri, prin nămeţi,  să mă  dezbrac,  şi gol, să mă arunc  în troiene, să-mi frec  corpul şi sufletul  cu acest alb pur  până-mi curăţ  tot jegul  zilelor portocalii,  până  mă purific în albul  zăpezii,  până  îmi curăţ gheena sufletului de  toate refulările obsesive   şi toată  otrava portocalie  a cărei efecte nocive  nu mă lasă să-mi văd de  treburile mele,  fiindcă ei  nu-şi  văd de treburile  lor, adică de ale  noastre pentru care i-am ales, ci doar de binele  și huzurul lor, nu de binele nostru – să trăiți bine! - cum  au promis.                             

Aceşti oameni  politici, neoameni din spaţiul  mioritic, nu înţeleg că, fără noi, ei sunt  nişte nimeni pe lumea  asta, sunt  ,, nima-n drum’’, cum spune bănăţeanul. Noi i-am ales să  ne  slujească,  ei vor  să-i slugărim.                                                                                                      Mi-aş vedea liniştit de  treburile mele, dacă aş avea încredere  în ei, dacă aș ști că lucrează  pentru noi.  Dar ei  nu lucrează,  doar se prefac că lucrează; preocuparea lor  nu e bunăstarea noastră, ci bunăstarea lor, de parcă ei ne-ar fi ales pe noi şi nu noi pe ei. Da, noi i-am ales  de buni, ei ne-au ales de fraieri  -  un  popor   mereu  furat  și năpăstuit,  de acești  înșelători  - lupi în piei de oaie.                                    

Politrucii de profesie,  setați de programe portocalii,  se încăpăţânează să repete zi de zi, ca  în  reclama aceea   imbecilă,  reluată, pe anumite posturi  TV, până la tâmpire, ,,cumpăraţi tigaia dry cooker!  Nu se rupe, nu se-ndoaie... ’’, de parcă am fi un popor de tâmpiţi, oligofreni, orbi şi surzi, care nu pricepem că  binele  lor  e  binele nostru şi nu invers, adică binele nostru e şi binele lor. M-am săturat de  vorbe măcinate,  la nesfârşit,  ca o moară ce  macină în gol.        M-am săturat să  veghez, să fiu mereu în alertă ca un paznic al cetăţii, să  critic puterea, dar nu pot  să renunţ, nu pot să mă plictisesc,  fiindcă  mi-i teamă să nu cad iarăşi în  sclavia unei alte  tiranii mai perfidă şi  mai odioasă decât cea  roşie de care am scăpat.                            

Eu m-am săturat, dar ei nu! Şi probabil că,  pe această lehamite a noastră, animalul  politic actual îşi măsoară paşii nemuririi la putere. ,,Fiecare scandal nou   -  scria Octavian Paler,  la 30 septembrie 1994  - şterge amintirea scandalului precedent, cum şterg valurile spuma lăsată  de alte valuri, la mare. Repetiţia  este mama   înţelepciunii, zicea un percept latin. Fals , fundamental fals!  Repetiţia  este mama plictiselii  ’’ ( Octavian Paler  - Vremea întrebărilor, Ed. Polirom, Iaşi , 2011, p.322).                                                                 

 Oare repetiţia din Piaţa Universităţii  nu-l  plictiseşte  pe Troian Băsescu?                                                                                               

 Ninge feeric şi  fascinant, ca   într-un spaţiu-timp  suprarealist,   în   care totul capătă dimensiuni  hiperbolice, încât mă  simt, lângă  maşina mea,  o Toyota Yaris - big small („marele mic” cum sună reclama),  ca supraomul   lui Alfred Jarry în întrecere cu locomotiva cu aburi.                                                                                                           

 Ninge  cu  bobiţe mărunte  de gheaţă,   o  imensitate de boabe  de  zahăr,  cristale mici  ce se revărsă,  fără oprire, din sacii pe care  Dumnezeu îi goleşte  peste pământ. ,,Ce de-a zahăr!’’ exclama, uimită, fiica mea, Ancuţa,  când a văzut  prima oară zăpada.                      

 Este  zahăr peste tot; strada, casele, copacii,  maşina, toate sunt  acoperite   cu un strat   gros de zahăr. Un zahăr revărsat din cer  - un munte de zahăr  de o puritate înfiorătoare, revărsat peste oraș, călcat în picioare  și întinat de mizeria  portocalie.                                                    

 În mirifica  nea  şi gerul  năprasnic  intuiesc speranţa   uciderii  microbilor  şi gemenilor patogeni politici portocalii care ne-au  infestat  sufletele...                                                                                 

 Eram gata să plec..., departe de oraş, departe de această  societate  politizată  până  la abrutizare, care ne macină energiile  în gol  şi  ne  transformă  din  oameni  liberi în  roboți  portocalii.                

 N-am făcut nimic din toate câte îmi treceau,  în acel moment,  prin minte. Sunt prea  legat de social, cu multe fire, ca să-mi iau lumea în cap. Aşa că adio hiper-libertatea albă, la care visam…                                 

 Am început să curăţ, cuminte, maşina de  stratul  gros de zăpadă.  Din cer continua să ningă cu cristale mici de zahăr.  Mai aveam o alternativă, o mică şansă de a mă purifica..., de-a mă elibera de toate aceste constrângeri sociale care îmi îngrădesc libertatea de  gândire, îmi  induc angoase și nevroze de nevindecat.                                              

 Pentru  eroul lui  Marin Preda, Petrini,  din  Cel mai iubit dintre pământeni, era de-ajuns să meargă la femei să se elibereze  de obsesiile erotice, ca gândurile  să-i zboare din nou  cu elan, spre lumea pură a ideilor.                                                                                               Eu aveam nevoie să mă eliberez de politica noastră cea de toate zilele, care ne mănâncă sufletele și ne otrăvește viața, să pot  iarăși  accede în  lumea pură a ideilor.                                                                      

 Simt, însă, cum  această  otrava portocalie emană miasmele, chiar și prin stratul gros al acestei purități albe,  care a acoperit  lumea. Spațiul mioritic  este   prea poluat cu otravă  portocalie ca să se purifice.                                                                                                             
           Aveam  nevoie de puritate, aveam o nevoie  imensă de o intensitate spirituală, care să mă elibereze de toate obsesiile și nevoile existenţiale, o intensitate dusă la maxim, în care să nu mai simt nimic, să nu mai văd  nimic, decât spiritul pur, fascinant ca această  magie albă.                                                                                                            

Cu o seară  în urmă, am  primit  un telefon de la Rodica Rodean, preşedinta Asociaţiei Universul prieteniei. M-a  invitat  la  întâlnirea cu Lucian Blaga, la muzeul Unirii.  ,,Am organizat  un simpozion Sub semnul lui Blaga , împreună cu Editura Ars Longa  din Iaşi. Avem  şi un pahar de vin’’, încearcă Rodica să   mă  ispitească  cu licoarea lui Bachus.                                                                                                  Iniţial am vrut să-i  refuz invitaţia, tocmai  pentru  ,,ispita’’ cu care mă ademenea  la o serată  culturală. Nu cu  licoarea lui Bachus ar fi trebuit să  mă ispitească,  ci cu  poezia  şi filozofia lui Blaga.               Dar poate că aşa s-a   statornicit, obiceiul, azi. Şi într-un anume sens, poate-i  benefic. Ca în Banchetul  lui Platon,  un pahar de vin dezinhibă angoasele, dezleagă limbile, topeşte barierele  convenţionale, încălzeşte spiritul.                                                               Nu vinul era, însă,  ispita pentru  mine,  ci întâlnirea cu Lucian Blaga,  înţeleptul  cunoaşterii paradisiace şi luciferice. Mărturisesc, cu părere de rău  că,  pe Blaga, l-am ocolit  multă  vreme.  Dar astăzi m-am dus la el să mă purific de  ,,negativul adevărului’’, cum spunea Paler.                                                                                                         

  Când am  intrat în sală,   pe masa de la prezidiu, trona poetul, risipit  în cele șase  volume  de poezie   -  Către cititori, Poemele luminii, Paşii profetului, În marea trecere, Laudă somnului, La curţile dorului, într-o  excelentă grafică a Nicoletei Bida.                                   

  Şi, mi-am zis atunci: iată că mai există ceva pur, la fel ca zăpada de afară, ce nu poate să fie  murdărit de  lumea noastră politică - poezia şi filozofia. Întâlnirea  cu  Lucian Blaga  e  întâlnirea cu spiritualitatea pură.  Şi asta te  face să intri într-o anume stare de  pietate  şi solemnitate, de tăcere şi ascultare.                                                  

 Căci, atunci când te întâlneşti   cu adevărata spiritualitate - poezia,  nu poţi, dacă iubeşti spiritualul mai mult decât  orice ispită  materială,  să nu intri în comuniune  cu  această ,, mirabilă sămânţă’’  -  ,, culori luminate, doar ele destăinuie trepte si har’’.                      

 Nu poţi să  nu te rupi de această lume şi să intri, la fel ca Plotin,  în starea de meditaţie;   lumea  falsă şi plină de angoase,  care îl înconjura,  dispărea  subit şi filozoful intra în comuniune cu  Dumnezeu.  La fel se poate,  dacă-l iubeşti  pe Blaga,  să rămâi doar tu şi poetul sau tu și  filozoful.                                                                         Dintr-odată, ca în SF-ul  Star Trek,  m-am trezit  în hiperspaţiul mioritic,  mirific şi pur, al  mitului, prin intermediul inconştientului,  psihologic şi metafizic, unde Blaga, ca un  patriarh, îşi revărsa asupra  noastră  înţelepciunea.  E miracolul ce se săvârşeşte, în asemenea momente, prin  inhibarea conştientului, adică prin ruperea completă de lumea reală.                                                                                                          Mai întâi, a vorbit  poetul Horia Zilieru. De la catedra improvizată  la Muzeul Unirii, Horia Zilieru, distins și pedant  ca domnul Trandafir, bărbat puternic, semeț, cu părul lung alb, asemenea  uni  mare preot geto-dac sau au mare stareț al mănăstirii  de pe Argeș,  (să amintim că, oare întâmplător?!..,  Horia Zilieru  s-a născut  în Județul Argeș, acolo unde ,, pe Argeș în gios, […] /  Nouă meşteri mari /calfe şi zidari/ Şi Manole – zece / care și-ii  întrece / Merg cu toți pe cale/ Să aleagă-n vale / Loc de monastire”), deschide,  solemn,  spațiul pur al poeziei lui Lucian Blaga.                                                               

 ,,Am stat, se destăinuie Horia Zilieru,  până  la  patru dimineaţa, la taifas cu Lucian Blaga. Şi i-am zis:  cei care cred, despre Lucian  Blaga, că filozofează în  poezie  şi  poetizează  în filozofie, sunt nişte superficiali, care nu i-au studiat opera.                                                         

 Lucian  Blaga e singurul filozof român cu sistem. Şi-ntâlnirea asta sub semnul lui Blaga, pare aici,  la Muzeul Unirii românilor, întâlnirea a două mari spirite al lui Eminescu şi al lui Blaga; aici   şi-acum cei doi îşi dau mâna.                                                                                      Noi românii, spune Cioran stăm mereu sub semnul nenorocului. La fel, Lucian  Blaga a stat sub  semnul nenorocului. Ar fi putut primi  premiul Nobel  pentru poezie, dar  Academia română  n-a mişcat un deget, în 1956, spre a-l susţine. Nu pot fi de acord, continuă Horia Zilieru, cu această  doctrină  a fatalităţii, îmbrăţişată adesea  de filosofii spaţiului mioritic, aceea a  naşterii şi vieţuirii într-o  ţară mică  sau  cu ideea lui Noica că suntem  ,,marginali şi marginalizaţi’’ (Scrisori despre logica lui Hermes, Ed. Cartea românească, 1986),  de un Occident, cinic şi deloc altruist,   spre   a ne  justifica neîmplinirile noastre în  spaţiului  mioritic.                                                     

 Chiar şi în  pofida  faptului că unii din marii noştri savanţi s-au realizat în Occident, deci în afara  spaţiului mioritic,  nu pot fi de acord cu   această doctrină  fatalistă”, conchide Horia Zilieru.             

 Acelaşi Noica nu găseşte,  în cele  22 de milioane de români, 22 de tineri, ,,adică unu la un milion -  cu o înzestrare  excepţională.  Dar întrebarea nu numai cum să-i găseşti pe cei 22, ci  mai ales cum să faci virtualitatea să devină act. ’’ (Constantin  Noica – Despre lăutărism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p.77).                                             Ca ,,virtualitatea să devină act’’  e nevoie  de o anumită emulaţie colectivă în spaţiul  mioritic,  o  predispoziţie  spre cunoaşterea spirituală, o eliberare de mizeria materială  şi   mai ales politică, care ne epuizează energiile creative.  Or, tocmai din  aceste  motive  cantonăm, noi oamenii  spaţiului  mioritic, în lăutărism, cum spune Noica.                                                                                          

 Vinovată, aşa cum arătam  în eseul meu ,,Marea (dez)iluzie eminesciană’’, este limba română.  Limba noastră,  spune  Noica, citând remarca  lui  Dimitrie Cantemir, are o topică de vorbitori ,,care gândesc, mai degrabă leneş’’.                                                                        

 Cu toată această  lene a gândirii noastre  mioritice, datorată logicii sofiste a limbii,  în anumite  perioade, de emulaţie colectivă, s-a  produs  acea ,,virtualitate în  act’’ despre care vorbeşte Noica.            

 Dovada  o constituie  perioada   generaţiei eliadiane, în care, deşi  mai în vârstă, poate fi inclus și poetul mirabilei semințe, fiindcă trebuie să  recunoaştem că, în perioada interbelică, generația lui Eliade  a dat,  în pofida unui politicianism la fel de deşănţat ca cel  de astăzi,  o întreagă pleiadă de  savanţi, filozofi şi scriitori români  de nivel   european  şi chiar  internaţional.                                                                           Iată  cum, această  logică  sofistă a limbii române, ce ne face ,,gânditori leneşi’,’  poate fi învinsă de oamenii mioritici  pasionaţi şi  dedicaţi, până dincolo de sine,  muncii creative. Lucian Blaga este unul din  aceşti mari  învingători mioritici.                                          

 Conceptul  ,,categoriilor abisale’’   îl pune în contrapondere cu  arhetipurile   jungiene.  Categoriile abisale sunt ontologice pentru  fiinţa umană,  ontologia  ei  fiind  argumentată de faptul că, în aceste ,,categorii abisale’’, este  inclus ,,orizontul misterului’’.                         

 Misterele nu-l  fac pe  filozof sau pe savant să le lămurească, ci să le ,,adâncească’’;  ,,eu cu lumina mea sporesc a lumii taină’’.  ,,Categoriile abisale’’  sunt  ontologice pentru fiinţa umană  şi pentru   că sunt dotate cu  ,,factori stilistici’’ din voinţa  primordială  a Marelui Anonim, ce le-a   programat  pentru  om  spre a   cunoaşte şi a   revela continuu  misterele  creaţiei sale. Factorii stilistici sunt specifici doar ființei umane.                                                                                             

 Categoriile  inconştientului, structurate într-o ,,matrice’’  sau ,,câmp stilistic’’, cum le numește  filosoful  ardelean,   se constituie   în viziunea sa, la fel ca la Kant -  ideile,  apriori  conştiinţei, sau arhetipul lui Jung.                                                                      Arhetipul, în accepţia noastră (Vasile Anton  - Cum să scriu un eseu…),  nu simbolizează experienţe primordiale universale, cum ne relevă viziunea  lui Jung, ci scheme codificate în programe informaţionale implantate în genomul uman, care se constituie în programe mintale ale  reţelelor neuronale fundamentale (existente  în creierul  cu care ne naştem),  cu ajutorul cărora omul primordial şi fiecare copil, nou născut,  accesează cunoaşterea realităţii. Este ceea ce Blaga exprima prin conceptul  ontologic  de matrice sau câmp stilistic.                                                                                                      

 Aceeași viziune o regăsim la Plotin, care se întreabă, noi , care noi? Parte a sufletului care rămâne  mereu în Spirit sau care s-a adăugat la el, adică suntem  sufletul implantat  în reţele neuronale fundamentale (cele cu care ne naștem)  sau cel pe care-l dobândim prin devenire?!                                                                                                         

 Fără îndoială că, în rețelele neuronale fundamentale (cele cu care ne naștem), pre-există, o lume virtuală eternă, o lume a formelor, implantată în inconştientul fiecărei fiinţe umane, cu care fiecare copil accesează realitatea.                                                                                        

 Copilul nu se naşte cu  un creier tabula rasa,  cum  s-a crezut multă vreme sub influenţa empiriştilor  englezi, în speţă al lui   John Locke,  ci cu o lume virtuală codificată în scheme și  arhetipuri, cum spune Jung sau în categoriile abisale cum spune  Lucian Blaga ce caută în  lumea obiectivă identificările și asemănările.                        

 În această ordine de idei,  putem identifica  categoriile abisale ale lui Blaga, cu  acest program  virtual, existent  în  reţelele neuronale ale creierului cu care ne naştem. În accepţia lui Lucian Blaga, ,,factorii stilistici’’ sunt factorii modelatori ai spiritului uman  şi asta  ne deosebeşte, radical, de animale.                                                                        

 Aproape că m-am lăsat prins în  sistemul filozofic  al lui Lucian Blaga, când deodată, de  la capătul opus al rândului de scaune unde mă aşezasem, s-a ridicat  o doamnă, frumoasă ca o doină românească şi a început să declame  poemele lui Blaga.                                                    

 Mai târziu, am aflat că o cheamă Doina  Iarcuczewicz  şi este actriţă la Teatrul Luceafărul, din Iaşi.  Ţinea în   mână, nu o carte a poetului, cum mă aşteptam, ci un carneţel, unde îşi  copiase, cu meticulozitate, poemele pe care urma să le declame.                                 

 Şi ceea ce m-a frapat, fiindcă totuşi poemele lui Blaga sunt greu de memorat, a fost faptul că, arareori, căuta în caiet după un cuvânt. Trebuie să ai o mare dragoste  pentru Blaga să poţi fi capabil de asemenea performanţe. Şi nu un poem sau două.   Mai bine de jumătate de oră, Doina  Iarcuczewicz   ne-a ţinut,  sufletul, total captivat (cel puţin asta am simţit eu în acele momente) de spiritualitatea fascinantă a poemelor lui Blaga, trecând cu dezinvoltură prin toate cele şase volume, ca într-o uvertură dramatică.                           

 Apoi, traducătoarea în engleză al lui  Lucian Blaga, prof. univ. dr. Rodica Albu  ne-a vorbit cum s-a îndrăgostit, în studenţie, de poemele lui  Lucian Blaga şi cum,  de fiecare dată, când intra întra în stare de melancolie, recitea poemele acestui mare poet ardelean ca un balsam salvator. Aceste poeme  mă duc cu gândul la versurile lui Horia Zilieru care  definesc   iubirea  „blânda stare de orbire”, ca salvatoare a vieții, în pofida  chiar  a   faptului că ,,sângele  hrănește cu moarte trup  bătrân.”      

Pot fi poemele lui Lucian Blaga salvatoare de vieţi?  Iată cum, una din  cărţile cu poeme ale  lui Lucian Blaga, atât de sugestiv intitulate Către cititori,  Poemele luminii, Paşii profetului, În marea trecere, Laudă somnului, La curţile dorului,  pot fi balsam pentru suflet, când existenţa te pune,  în situaţii extreme, de-a alege în a  fi sau a nu fi.                                                                                       Traducătorul  în spaniolă, lector univ. dr. Andrea Bargan,  a vorbit despre greutăţile întâmpinate în găsirea celor mai adecvate sensuri pentru poemele lui Blaga, traduse în spaniolă. La urmă, a vorbit  Brânduşa Tămaş de la Editura Ars Longa, care  a motivat  necesitatea reeditării cărţilor de poeme ale  lui  Lucian Blaga.         
               Am  dorit ca această seară culturală de excepţie  să se încheie  cu  un schimb de idei despre filozofia şi poezia  lui Lucian Blaga. „ D-le Horia Zilieru, a zis,  la  ieșire, Rodica Rodean, rămâneți la un pahar de vin fiert!” Maestrul a refuzat-o politicos. Și eu am renunţat la paharul de vin  şi la agapă, grăbindu-mă să ajung  în raiul meu, biblioteca, unde îl abandonasem - sine die - pe Blaga, pentru a continua discuţia, toată seara, cu filozoful ardelean.                                                                  Horia Zilieru  și-a îndesat pălăria   pe capul  lui de vultur pleșuv  și ca un sarcedot al geto-dacilor  a pășit afară  pe  aleea troienită.                

 Ninsoarea se oprise, dar zăpada se înălțase cu peste 15 cm în acest răstimp.  Piciorul se afunda adânc  în zahărul  alb.                      

 M-am luat după poetul Horia Zilieru, urmărindu-l un timp. Pășea încet și apăsat prin spațiul pur al zăpezii, obosit parcă,  după o noapte de taifas  cu Lucian Blaga. Oricine s-ar simți  obosit după o noapte de colocviu cu  Lucian Blaga. Și eu mă simțeam obosit după ce trăisem  câteva ore de spiritualitate pură - intensă.                                                

 Priveam la poetul ieșean cum se îndepărta, pășind încet  peste timp. De sub pălărie, Horia Zilieru ningea  poemele lui Blaga,  în vers alb. În urma lui,  eu le culegeam unul câte unul…                      

                       Vasile Anton, Iaşi, 7 februarie 2012                                                                      

Omagiu pentru ,,Îngerul a strigat''

Revista  CONSTELAŢII DIAMANTINE , la care colaborez, mi-a trimis ,,versurile pripite şi triste'' ale lui George Filip  din Montreal. DRAGĂ DOINA,

îţi dau pe mână câteva versuri pripite şi triste, aşternute la vestea tristă că prietenul şi-al meu FĂNUŞ NEAGU a plecat la cer. Eu nu ştiu ce să fac cu ele. Eu ştiu doar să râd plângînd şi invers.
Trimite-l te rog pe unde crezi că trebuie trimis.

                     george FILIP

INGERUL L-A STRIGAT
- la plecarea lui FĂNUŞ NEAGU -

sunt trist şi nu-s prea trist, de ce aş fi?
englezu-a zis TO BE OR NOT TO BE.
Fănuş A FOST - prin văile de plângeri,
unul dintre frumoşii noştri îngeri.

prin lumea largă, lungă i-a fost goana.
rămîn în doliu Stela lui şi Oana.
el doarme dus pe aripi de eter
şi Mircea Micu îl aşteaptă-n cer.

acolo, printre flamele din nori,
vor scoate ALMANAH cu scriitori.
glumele lor se vor topi în ploi,
sau în zăpezi, şi-or ninge peste noi.

dar noi mai stăm pe-a timpului lacună
să ne mai răzvrătim SUB CLAR DE LUNĂ,
c-aşa ne e dat nouă - şi ne doare:
când un prunc nou se naşte, un sfânt moare.

de ce-a plecat FĂNUŞ...păi a plecat
că ÎNGERUL la ceruri l-A STRIGAT .
l-a tămîiat Armindeni cu dichis,
caneaua brăileanului s-a-nchis...

              24 mai, 2011 - la Montreal

Cum l-a sărutat pe frunte Păstorel Teodoreanu pe Oajdea, porto-caliul de Iaşi!

             După ce ne-am îmbuibat  în primele două  zile pascale  cu produse tradiţionale, ouă de ţară ,  friptură  de  miel, vin  natural -  o căpşună  ţâţă de mâţă , în  a treia zi de Paşti , o filozofie înţeleaptă   de viaţă - nimic fără măsură, aflată de la vechii greci,  ne-a  mânat  de-acasă,  într-o  excursie  în apropierea  Iaşiului, anume   la mănăstirea Dobrovăţ  spre a  evada,  nu doar din sufocantul  cotidian   portocaliu românesc , iritant  şi  otrăvitor pentru  psihic,  minte   şi inimă, în general pentru  întregul organism( tensiunea ridicându-mi-se   numai   la simpla vedere a unui băsisit) ,  dar şi pentru a ieşi din  acest timp post modern ipohondru( statul la televizor  sau calculator) .                                            
              Îi spun  soţiei; ,, Draga mea,   nu luăm cu noi decât un bidon de apă plată .  Atât şi nimic mai mult.’’  Soţia, aflată  într-o  continuă cursă   de slăbire e întru totul de acord.                                                                                                                                       Plecăm pe la zece, urcăm  cu viteză moderată dealul Buciumului, mergem la ralanti    pe  şoseaua Dobrovăţ ului ,  deschidem  geamurile maşinii   spre a savura   aerul sănătos al  naturii şi a   ne îmbăta  cu  verdele  mirific al pădurii.                                       În mod nefiresc,  în  a treia  zi de Paşti,  vedem , ici-acolo, la marginea pădurii, indivizi    umflaţi ca nişte balene de  bere  şi grătare.    Ne mirăm de această  nebunie   furibundă a  îmbuibării, întoarcem  privirile , oarecum dezgustaţi de focile tolănite la soare,  sorbind  nesătui  cutii cu bere, întinând  cu  fumul de grătare şi  mirosul de mititei  verdele pur al pădurii.                                                                                          
             Pe  la unsprezece, după un drum  parcurs   la ralanti  prin pădure  Dobrovăţului,   poposim   în curtea mănăstirii, coborându-ne prin tunelul timpului cu mai bine de  patru sute  de ani în  urmă. Găsim aici   bustul  domnului  Ştefan cel mare şi Sfânt;   rememorăm   marile lui  bătălii cu turcii, Podul Înalt , 10 ianuarie 1475,  Valea Albă, 26 iulie 1476, Cătlăbuga,  16 noiembrie 1485, Şcheia, 6 martie  1486,  cu polonii,  Codrii Cosminului,   26 octombrie 1497  toate victorioase.    Vorbim despre  rana lui de la picior a domnitorului ,  ne amintim de vorbele   bătrânului  oştean , cum că rana de frate nu se vindecă niciodată, readucem  în memorie  Apus de soare al lui  Barbu Delavrancea , apoi trecem  în secolul XVI, în epoca lui Vasile Lupu şi a lui Mihai Viteazul şi tot astfel, ne afundăm în acel trecut , încât aproape ne  credem , ca Sărmanul Dionis,    trăitori ai   acelor vremuri.                                                                                              Facem  mai multe fotografii,   surprinzând artefactele  acelui veac al   XVI-lea,  zidurile vechi ale mănăstirii medievale,  prevăzute cu creneluri  de tragere cu săgeţi sau muschete ,  turnul înalt de la intrare, aflat într-un  interminabil   RK , încă   de la începutul erei portocalii (deşi mănăstirea figurează ca monument istoric) , călugării mici de statură,  uitaţi  de  timp  şi de lume,  reînviaţi  parcă  în  fantoma lui   Dan  din  nuvela Sărmanul Dionis al lui Eminescu, ne reamintim   de  ,,fratele  Merdadus’’, din  Elixirele diavolului a l lui Hoffman, din care se spune că s-a   inspirat Poetu l  în scrierea nuvelei sale romantice, Sărmanul Dionis.                       
 Într-un cuvânt ne transpunem   în acele istorice  vremuri,  eliberându-ne  pe moment  spiritul   de stresul  contemporan şi a ne  bine dispune . Chiar şi   soţia , care nu iubeşte trecutul , ci  doar prezentul,  se simte captivată de  istorie şi  natură.  Ciudat!  Ne amintim de   călugărul Merdadus  în chiar incinta mănăstirii , ca şi cum la noi,   cele  sfinte sunt mereu întinate de  diavol.                                      La întoarcere , ne oprim  la Casa Pădurarului, unde parcăm  maşina   şi ne aventurăm  pe  jos   pe drumul forestier Vama – Humărie,   în ideea de a descoperi  cabana lui Ceauşescu  şi mirifica poiană unde  conducătorul mult iubit,  lua masa vânătorească.                                                                                                                              Ne  amuzăm, încercând să filmăm un bărzăune ce  culegea  nectar din  florile numite  mierea ursului sau   o furnică ce se spetea ducând spre muşuroi un grăunte ,  fotografiem florile Paştiului şi mai ales  savurăm  liniştea şi puritatea aerului ozonat al  pădurii.                                                                                      La înapoiere  privirea ne este  atrasă  de  o  mică  amenajare în marginea pădurii,  în apropierea casei pădurarului.  Iniţial,   am crezut  că e o hrănitoare  pentru căprioare, dar apropiindu-ne  am văzut   o îngrăditură  circulară din crengi de brad. Curioşi, intrăm  şi  descoperim   în mijloc pregătit  un foc de tabără şi de jur împrejur   butuci de  lemn mai mici şi mai joşi,  servind drept scaune şi alţii mai mari şi mai  înalţi  pentru servitul mesei . ,,Ca pe vremea dacilor!’’   îmi  exprim eu surpriza de a ne fi întors prin tunelul timpului , cu două milenii  în urmă.  Dar  pe diagonalele perpendiculare , descoperim, fixate pe copaci,  lămpi electrice  cu  proiector şi întrerupător pentru exterior   - bizare îmbinare de arhaic şi modern.                         ,,Da, zic eu,  interesant , misterios şi arhaic,   pentru o petrecere tinerească de noapte , în mijlocul pădurii.’’                                                                             Încărcaţi cu  energia benefică a naturii,  bine dispuşi de endorfine,   ne întoarcem satisfăcuţi acasă.  Dar  aici,    găsim în faţa uşii surpriza cea mai neplăcută – otrava portocalie, care ne-a stricat ziua şi ne-a tensionat seara. Pe preşul de la intrare o  mizerie politică,  Ziarul nostru, prin care  un anume  pedelist îşi face campanie electorală.  Daniel Oajdea( ce nume imposibil?) ne-a trimis în dar, în a treia zi de Paşti,   un jurnal de campanie electorală.                                                Adică individul, încălcând proprietatea, a intrat în bloc şi a lăsat la fiecare uşă otrava lui  portocalie. Dar ce este proprietatea comună a  blocului?  E un loc public pentru propaganda   electorală pedelistă ? Cum şi-a permis acest parlamentar să încalce proprietatea blocului?  Sau crede că proprietatea comună poate fi încălcată , că e a tuturor locatarilor şi a nimănui, ca în comunism . Dar, portocalii ne-au obişnuit cu tot felul de abuzuri. Ce  respect să mai aibă  pentru locatarii unui bloc?!                                                                                                     Aş fi trecut cu vederea, voiam să nu-mi stric ziua , să nu-l iau  în seamă, eram gata  să arunc mizeria de pe preş,  la găleata  de  gunoi,   dar îl aud  pe   acest infatuat  portocaliu,   la un post de televiziune, cerând   să fie pedepsit  pe  acela  care, ajuns la disperare,  i-a spus durerile sale,  verde-n faţă,  primului ministru Boc, cerându-i, pe bună dreptate,  să-şi dea demisia.                                                              Îl întreb  pe acest Oajdea, pe el  cine îl  pedepseşte pentru încălcarea proprietăţii? Dacă eu aş intra în curte la el şi  i-aş pune, în faţa uşii,  un ziar de campanie  electorală , vă puteţi  închipui ce mi-ar face? Fără îndoială,   m-ar aresta pentru  încălcarea proprietăţii. Că de, el nu stă la bloc ca mine şi ca alţii care suportăm consecinţele guvernării Cioc-boc, ci la vilă, construită  pe banii noştri , furaţi mai pe faţă mai pe dos de la buget.          Cine îl arestează  pe Oajdea pentru  încălcarea proprietăţii  şi pentru starea  de iritare  provocată  în a treia zi de Paşti ?  Sau crede că  scara blocului e  spaţiul  public al pedeleului.  ,,Auzi , d-le  parlamentar, Oajdea? E proprietatea locatarilor! Pe ei i-ai întrebat dacă sunt de acord să-ţi laşi gunoiul în faţa uşii lor? Avem amenajat în lift  rame speciale  pentru propagandă. Vino şi încheie contract de publicitate! Scara  blocului   nu e nici spaţiul pedeleului, nici   a USL-ului.  Vrei  spaţiul electoral  - plăteşte!’’                          Dar  acest  vajnic parlamentar   nu aude şi nu vede , cum nu aud şi nu văd toţi   pedeliştii  şi acoliţii lor, ce poartă   ochelari portocalii şi  aparate auditive  băsiste.   Aceşti indivizi  nu mai văd realitatea  sau  şi mai grav,  nu vor s-o vadă. Cred că cei care nu sunt cu ei sunt   cu opoziţia,  cu PSD-ul sau cu USL.   Unii  vor crede că   şi eu fac parte din  vreo mizerie politică. În starea de mefienţă la care ne-a adus această guvernare imbecilizantă, românii nu mai  cred în nimeni şi nimic. După  deziluzia portocalie, majoritatea   cred că  toţi sunt  o apă şi-un pământ.  Îi asigur că sunt absolut apolitic , dar nu mai pot suporta această  otrăvire  continuă, la care ne supun aceşti  imbecili care ne guvernează.                                                                                                                                                                                      Citesc  discursul  aberant  al  porto-caliului   şi îmi dau seama că individul  joacă  politic la două capete,  pozând în erou - oponent al lui băse.  Cum ar spune ungurul de pe la noi, ,,stă  cu luntrea în doi curi.’’                                                                                      
          Imediat  îmi vine  în minte   personajul  psihopat, Merdadus, din Elixirele  diavolului. Doamne , iată cum toate se leagă,  întinarea celor sfinte, a  sărbătorii pascale cu  acest jurnal   portocaliu , zis  ,,Ziarul nostru.’’                                                                    Discursul lui Oajdea   îmi aduce în  memorie  o întâmplare cu Păstorel Teodoreanu. Se spune că Păstorel, care prin  1948,  încă  îşi  mai făcea veacul la Capşa ,  siderat  şi iritat  de discursul  unui  comunist care bătea câmpii,  după ce acesta  şi-a încheiat  cuvântarea,   s-a dus la el,   la   sărutat    pe frunte, zicându-i  în   şoaptă:  ,,Du-te la mă-ta  şi spune-i că,  Păstorel Teodoreanu te-a pupat  în cur…’’                                                                                                                                        La fel, cred că  l-ar  săruta  Păstorel pe frunte pe  acest Oajdea şi tot la fel i-ar spune în şoaptă,  ascultându-i  discursul  tâmp.  Dar cum Păstorel  e dus dintre noi,  de multă vreme   (odihnească-se în pace!) , îmi revine mie sarcina să-l sărut pe frunte pe acest porto-caliu de Iaşi.  Şi o voi face cu respectul cuvenit unui parlamentar porto-caliu.