Câţi nu capotează?! Cine ajunge primul în Cetate. Din generaţia mea, să-i zic generaţia X , am să fiu primul… care iese. Vorbesc sub influenţa muzicii lui Jim Morrison. Ca şi cum aş fi unul din spermatozoizii ce se zbat acolo jos şi aş plecat deja din lumea asta…
Oricum, băncile de spermă nu păstrează spermatozoizii pentru eternitate. Îi inseminează. O informaţie despre mine s-ar perpetua veşnic. Dar eu opresc aici perpetuarea speciei. Pun punct arborelui meu genealogic. Gata! Am găsit: Sorin - ultimul vlăstar X…’’ Ar fi cel mai bun titlu. Nu mai rămâne nici o urmă materială despre mine. Şi dacă totuşi rămâne sufletul? Şi dacă totuşi sufletul nu are nevoie de suport material pentru a exista? Dar poate exista o informaţie fără un suport material? Până şi Dumnezeu Tatăl, Fiul, Sfântul Duh, maica Domnului îngerii au nevoie de un suport material. E adevărat că e cea mai sublimă materie – lumina. Fiinţe de lumină, aşa sunt percepute de aceia care au trăit experienţa morţii. Nicio informaţie nu poate exista fără un suport material. Atunci, cum poate exista sufletul după moarte? O informaţie trebuie să aibă un suport material, măcar nişte molecule de hidrogen, acolo! Se spune că, sufletul masculin urcă la cer sub forma unui vertij , iar cel feminin sub forma unei sfere. De parcă ar imita forme ale arhetipului celulelor sexuale. Dacă decorporalizarea e posibilă, dacă în moartea clinică muribundul îşi poate vedea , privind de undeva de sus , corpul, atunci e posibil ca sufletul să nu aibă nevoie de un suport material. Dar, e posibilă decorporalizarea? E posibilă oare supravieţuirea conştiinţei după moartea trupului?!... Atunci, nu este posibil să dispar de tot din această existenţă. În urma mea, va rămâne undeva, în cealaltă lume, o urmă imaterială - sufletul. Toate mor spre a se naşte / Şi se nasc spre a străbate/ Cercul ce nu-l pot cunoaşte, spune Eminescu într-o variantă a Glosei. Să străbat cercul şi să cunosc ce nu pot cunoaşte - life after life!
Ar putea ieşi ceva din poemul acesta! Am să-l numesc, Sorin – comedy ended. Da, e o idee… Să mai vedem, totuşi! Ce să mai vedem?!... Ah, da, formaţia Nirvana. Îmi sugerează calea spre… beatitudine, spre eliberare de dorinţele materiale, pământene. Ce-ar fi să-i spun, Sorin – suflet nemuritor! Nu! Sună prea mistic. In Utero, albumul lui Cobain, e perfect. E marea călătorie în timp. E transa, e regresia în uter. O întoarcere în trecut, prin tunelul timpului…, în uter. În călătoria asta, psihedelicii trec prin iad sau ajung în rai. Psihologii americani au experimentat-o. Cu droguri, fireşte. Şi au aflat prin regresie izvorul – inconştientul colectiv, arhetipul. Genial Jung. Călătoria ultimă e dincolo de raţiune. Kurt Cobain a numit iniţial, albumul, Mă urăsc şi vreau să mor. Bun titlu! Perfect pentru mine! Dar, eu nu mă urăsc. Nici nu mă iubesc. Nu vreau să mor, dar nici să trăiesc. Sunt, cum s-ar spune …, la hotar. Aş putea să mă întorc …dar, mai bine, trec frontiera!... Îmi este indiferent. Mi se fâlfâie, dacă trăiesc sau mor. Iubirea şi moartea îs una. Numai raţiunea noastră le percepe ca două feţe ale existenţei umane. Faţa şi reversul, Da şi Nu, spune Camus . Viaţa nu e opusul morţii, ci iubirea. Când Eros te-a părăsit se instalează Thanatos. Când nu mai poţi să regulezi, aleluia. Pe noi, bărbaţii, sexul ne ţine în viaţă. Am văzut leul bătrân, bătut , alungat de doi lei tineri. Leul bătrân a mai întors odată capul să privească la femele. Se gândea că poate îl urmează. Dar ele au rămas la fel de impasibile, ca şi în timpul luptei. Era atâta tristeţe în privirea leului …, toată tristeţea învinsului. Toţi ajungem asemenea leului. Nişte învinşi ai sorţii. Groaznic! Nu?! … Moartea poate fi văzută şi ca opusul naşterii: leagănul şi coşciugul par izbitor de asemănătoare…,,Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe, / Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe;’’ Surprinzător Eminescu! Nu?! Vezi în capăt începutul. Poate moartea, nu e ceea ce înţelegem cu logica noastră raţională. Poate e un nou început. O nouă vieţuire, într-o altă dimensiune, într-un alt univers. Kurt Cobain a experimentat şi el regresia In Utero. După lansarea albumului Cobain a luat o supradoză. Se spune că se ura pe sine din cauza divorţului părinţilor. A tatălui, îndeosebi. A meditat asupra morţii şi a acceptat-o. Deşi, încă tânăr, era un învins al sorţii. Moartea face parte din existenţa asta. Sau din cealaltă? Doar Dumnezeu ştie! Despărţirea părinţilor generează tragedii, drame, sinucideri. La mine nu e cazul. Şi totuşi, ceva mă cheamă imperios dincolo…., în cealaltă lume. Ce i-a chemat dincolo pe membrii grupării Heaven’s Gate? Se spune că Raiul. Un alt nivel al conştiinţei, o călătorie spre alte lumi?! Navele, trupurile lor îmbătrânite, trebuiau abandonate, aici, pe Terra. Vor fi aflat ei raiul? E ceva din orfism în mistica lor . Sau platonism?! Asta mă inspiră! Am să-i pun titlu: Nava părăsită . Sufletul meu decorporalizat, urmând cortegiul deasupra sicriului. Nimeni nu mă vede. Eu văd şi aud totul. Ar fi … ’’
O criză de tuse convulsivă, care l-a cuprins instantaneu, m-a împiedicat să aud toate cuvintele lui. Sper să nu fi pierdut prea mult…
,,… în fondul ei intim, natura este paradoxală. Nu are nimic raţional. Nu are nimic logic. Sau noi nu putem să percepem adevărul cu logica noastră raţională. De pildă cum este să fiu şi mort şi viu în acelaşi timp. Un mort viu sau un viu mort. Cadavrul viu! Şi Tolstoi a sondat adâncimile. Nu înţeleg această existenţă absurdă şi nu mă înţeleg pe mine. Are viaţa vreun sens? Ca fiinţe raţionale sensul i-l dăm noi. Trebuie să te agăţi de ceva, să iubeşti ceva sau pe cineva, mai presus de tine, ca să supravieţuieşti. Aşa spunea Socrate: a trăi pentru ceva e mai presus decât a trăi pur şi simplu. Aşa spunea şi evreul acela scăpat din lagărul nazist. Ca să supravieţuieşti trebuie să iubeşti. Moartea pândeşte la tot pasul. Fără iubire te dedai morţii. Numai o mare iubire ne poate salva. Dar eu nu pot iubi pe nimeni. Nu pot iubi nimic. Doar poemul…ultimul poem. Ca un condamnat la moarte, care cere o ultimă ţigară. Într-un fel sunt un condamnat la moarte. Trebuie să scriu poemul, în ultimul meu ceas! Cine sunt eu? Un nimeni, un nimic, nu exist. Sunt o fiinţă sau un proces, în care sunt permanent acelaşi şi mereu un altul, un program, care derulează o formă dinamică de spaţiu-timp. Când regele Midas l-a întrebat pe demonul lui Dionysos, pe Silen, ce e mai bine pentru om, acesta a răspuns: A nu te fi născut, a nu fi , a nu fi nimic. Binele, e să muriţi. Iată un mare adevăr. Moartea nu e un sfârşit absolut şi irevocabil. Mai avem o şansă…, dincolo. O societate tot mai avansată tehnologic îşi creează şi mijlocele cele mai puternice de autodistrugere. Ceea ce distruge cel mai mult modernitatea este sentimentul apartenenţei, sentimentul de comuniune socială. Nu mai există sentimentul familiei. Te înstrăinezi. Devii un alienat. Individualismul este catastrofal pentru specia umană. Nu iubesc nimic pe lumea asta. Nu iubesc pe nimeni. Nu mă iubesc nici pe mine. Nu mai există sentimentul de comuniune universală, pe care-l clama Adler, care dădea sens vieţii. Nu mai există unire prin iubire. Doar unire prin sex . Atât! Sex pot să fac şi cu un Ciber Pussy. Şi femeile cu un dildo. Atunci ce nevoie mai avem unii de alţii? Doar o poezie… , o ultimă poezie. O poezie care să ţâşnească din spiritul meu excitat . Ca o cometă!…Ca o violentă iubire… Am atâtea ,,muze’’ pentru inspiraţie…, atât de repede pot să pătrund în inconştient …, cu psihedelice, droguri, etnobotanice. Şi cu obiecte…, atâtea obiecte, care pot aduce iluminarea. Nu ca Plotin, care se rupea de lumea asta prin meditaţii. Sau ca misticii budişti…, prin posturi şi meditaţie... Brr! Căci, vreau nu prin ritual sau meditaţie să ajung în nirvana , ci printr-o experienţă şocantă. Îmi trebuie o emoţie brutală, violentă, instantanee. Ca în şcoala Rinzai a doctrinei zen. Să-mi crească adrenalina, brusc, la maxim. Să nu mai simt nici dorinţă , nici durere, nici suspin…, doar eterna pace.
,,Da, am găăăăsit!’’ strigă el, lovindu-se cu palma peste frunte.
… pistolul tatei! Totul este relativ pe lumea asta. Numai moartea este certă. Să priveşti moartea în faţă! Asta da, e o mare tensiune, o adevărată shilkan-taza. Numai japonezi zen au simţit-o. Cu sabia sau cu pumnalul. O tensiune maximă de trezire a conştiinţei. În chiar momentul când îşi făceau seppuku…. Ca jocul acela stupid din copilărie…, când jucam lovitura cuţitului. Îmi răsfiram degetele pe o scândură şi apoi loveam cu lama în spaţiul dintre degete. Tot mai repede şi mai repede…, până când greşeam. Urlam de durere. Atunci simţeam iluminarea. Da, asta caut o iluminare, un străfulger din conştient sau inconştient. O lovitură de trăsnet… O întâlnire între Yin şi Yang. O scurtcircuitare a energiilor ce trezeşte şarpele kundalini - iluminarea erotică. Nebunia şi moartea! Sau nemurirea! Ceva la limita conştiinţei. În copilărie jucam răţoiul cu cei mari, eu un copil. Cine m-a pus să mă joc cu cei mari? Totdeauna cei mari te pot ucide. Mai cu seamă cei care deţin puterea. Nu, nu cred că Basil avea asta în intenţie. Nu cred să-mi fi dorit moartea. Era doar o joacă de copii. Periculoasă pentru mine. Nu-mi pot explica nici acum, cum a încercat să mă atragă în apele adânci ale râului. A sărit peste mine şi s-a scufundat în apa adâncă. Eu, răţoiul, trebuia să-l prind. El ştia să înoate, eu nu. M-am luat după el. Apa mi-a trecut dintr-odată peste cap. Când am simţit primejdia am luat-o într-o parte, unde îmi imaginam că este malul. Am văzut pentru o clipă moartea, acolo, sub apă. Am înghiţit câteva guri zdravene din apa murdară a Jijiei, dar scăpasem cu viaţă. Aş fi putut , din eroare, s-o iau de-a lungul râului. Cum să te orientezi sub apă? Malul a fost o iluminare. Îmi venea să plâng şi să râd. Nu ştiu ce m-a salvat. Poate inconştientul meu, instinctul de supravieţuire… M-am lecuit de joacă de-a răţoiul o vreme. Apoi am uitat. Între timp învăţasem să înot. Sau povestea Alba ca zăpada! Îmi va rămâne în minte până-n clipa din urmă povestea asta. Şocul emoţional se înscrie în memoria de lungă durată. Oare când mori informaţia se şterge? Ca la calculator, când n-ai salvat şi s-a oprit brusc alimentarea cu curent. Sau pleacă odată cu sufletul?! Poate este chiar sufletul în care e codificat tot ce-ai gândit, tot ce ai făcut în viaţă. Da, altfel cum să judece Fiul Domnului, vii şi morţii la învierea de apoi? Cum s-ar putea recupera informaţia din creier. Ar fi o chestie să afli ce-au gândit savanţii, filosofii, marii creatori, conducătorii sau criminalii. Conducătorii sau criminalii? Interesant, cum se alătură cele două categorii, de parcă sunt fraţi gemeni. Eram într-o vacanţă la bunici la ţară. Satul nu avea curent electric. Dar avea cinema. Curentul era produs de un generator cu benzină. Rula Alba ca zăpada. Eram încă la vreme poveştilor. M-am dus la cinema sedus de poveste. Sala mică era arhiplină. O mare de oameni veniseră să vizioneze povestea. Mai ales, femei şi copii. Am găsit loc, jos pe podea, aproape de ecran. La jumătatea filmului a izbucnit incendiul. Undeva, într-o magazie în spatele sălii de cinema, era depozitată benzina. Operatorul, beat fiind, a aprins un chibrit să vadă câtă benzină a vărsat. Balaurul cu limbi de foc s-a năpustit în sală. Oamenii s-au prăvălit, ca un val mugind. Am fost aruncat jos, călcat, strivit în picioare de puhoiul de oameni, care, panicaţi, voiau să iasă toţi deodată pe uşa strâmtă . Eram sigur că voi muri. Mă împăcasem cu ideea. Mă invadase un calm de neînţeles. Şi afară era beznă. Ca niciodată, în noaptea aceea cerul era acoperit de nori. Fără lună, fără stele, planeta părea a fi intrat într-o gaură neagră. Bezna pusese stăpânire peste sat. Doar limbile de foc spintecau întunericul din sală. Gurile flămânde ale balaurului îi înfricoşa visceral pe cei aflaţi în spatele sălii. Un vacarm de glasuri îngrozite strigau a disperare. Două sute de glasuri ţipau, urlau, gata să sucombe din cauza fricii viscerale, a panicii. Toţi deodată, îmbulziţi în uşa strâmtă a sălii de cinema, blocaţi acolo, în vreme ce alţii împingeau, făcând imposibilă scăparea. O mâna nevăzută m-a luat pe sus şi m-a aşezat pe capetele oamenilor. Cineva mă ajutase… M-am trezit deodată , mergând în patru labe, îndreptându-mă, sugestionat de mulţimea, la fel de disperat, spre prima fereastră. Toate ferestrele aveau gratii. Doar copii se puteau strecura printre ele. Sub mine, oamenii formau o masă compactă. Călcam peste capete, peste feţe, auzeam câte un vaiet în urmă, dar nu-mi păsa. Instinctul de supravieţuire mă făcea imun la durerile lor. Voiam să ajung cât mai repede la fereastră, să scap de sufocare, să scap de frică, să respir aerul curat al nopţii. Trebuia să ies, cât mai repede, din acel infern. Am coborât în mâini, m-am strecurat printre gratii şi mi-am dat drumul în cap. N-am simţit durerea. Adrenalina anihila efectele loviturii. Ieşisem din infern şi nimic nu mai conta. Maică-mea mă căuta disperată printre grupurile de oameni. Cum să afli pe cineva în întunecimea de-afară! Doar pălălaia din spatele sălii de cinema mai arunca câte o geană de lumină. Toţi îşi strigau copii, fraţii, surorile, într-o viermuială haotică. Cu greu ne-am regăsit. Până la urmă nimeni nu a păţit nimic. Cu excepţia bunicului, căruia i-a luat foc piciorul pe când încerca să scoată din magazie butoiul cu benzină. O vară întreagă a stat culcat, întins pe jos la răcoare, să se refacă pielea arsă de la picior. Se dezinfecta cu apă oxigenată, se ungea cu jecozinc, fuma şi înjura că nu poate merge la muncă.
Nu ştiu cum poate să apară fulgerul acela, iluminarea. Numai budiştii o ştiu. Nu am răbdarea lor. Cine mai are răbdare în ziua de azi? Toate îşi reduc timpul de facere. Mai rapid, tot mai rapid… şi mai multe, tot mai multe…. Până la urmă o să se scurteze şi durata gravidităţii, de la nouă luni, la nouă săptămâni. Vor scoate plozi in vitro, pe bandă rulantă. ’’
Mă pregăteam să sun la poliţie, când l-am auzit strigând:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu