Câţi nu capotează?! Cine ajunge primul în Cetate. Din generaţia mea, să-i zic generaţia X , am să fiu primul… care iese. Vorbesc sub influenţa muzicii lui Jim Morrison. Ca şi cum aş fi unul din spermatozoizii ce se zbat acolo jos şi aş plecat deja din lumea asta…
Oricum, băncile de spermă nu păstrează spermatozoizii pentru eternitate. Îi inseminează. O informaţie despre mine s-ar perpetua veşnic. Dar eu opresc aici perpetuarea speciei. Pun punct arborelui meu genealogic. Gata! Am găsit: Sorin - ultimul vlăstar X…’’ Ar fi cel mai bun titlu. Nu mai rămâne nici o urmă materială despre mine. Şi dacă totuşi rămâne sufletul? Şi dacă totuşi sufletul nu are nevoie de suport material pentru a exista? Dar poate exista o informaţie fără un suport material? Până şi Dumnezeu Tatăl, Fiul, Sfântul Duh, maica Domnului îngerii au nevoie de un suport material. E adevărat că e cea mai sublimă materie – lumina. Fiinţe de lumină, aşa sunt percepute de aceia care au trăit experienţa morţii. Nicio informaţie nu poate exista fără un suport material. Atunci, cum poate exista sufletul după moarte? O informaţie trebuie să aibă un suport material, măcar nişte molecule de hidrogen, acolo! Se spune că, sufletul masculin urcă la cer sub forma unui vertij , iar cel feminin sub forma unei sfere. De parcă ar imita forme ale arhetipului celulelor sexuale. Dacă decorporalizarea e posibilă, dacă în moartea clinică muribundul îşi poate vedea , privind de undeva de sus , corpul, atunci e posibil ca sufletul să nu aibă nevoie de un suport material. Dar, e posibilă decorporalizarea? E posibilă oare supravieţuirea conştiinţei după moartea trupului?!... Atunci, nu este posibil să dispar de tot din această existenţă. În urma mea, va rămâne undeva, în cealaltă lume, o urmă imaterială - sufletul. Toate mor spre a se naşte / Şi se nasc spre a străbate/ Cercul ce nu-l pot cunoaşte, spune Eminescu într-o variantă a Glosei. Să străbat cercul şi să cunosc ce nu pot cunoaşte - life after life!
Ar putea ieşi ceva din poemul acesta! Am să-l numesc, Sorin – comedy ended. Da, e o idee… Să mai vedem, totuşi! Ce să mai vedem?!... Ah, da, formaţia Nirvana. Îmi sugerează calea spre… beatitudine, spre eliberare de dorinţele materiale, pământene. Ce-ar fi să-i spun, Sorin – suflet nemuritor! Nu! Sună prea mistic. In Utero, albumul lui Cobain, e perfect. E marea călătorie în timp. E transa, e regresia în uter. O întoarcere în trecut, prin tunelul timpului…, în uter. În călătoria asta, psihedelicii trec prin iad sau ajung în rai. Psihologii americani au experimentat-o. Cu droguri, fireşte. Şi au aflat prin regresie izvorul – inconştientul colectiv, arhetipul. Genial Jung. Călătoria ultimă e dincolo de raţiune. Kurt Cobain a numit iniţial, albumul, Mă urăsc şi vreau să mor. Bun titlu! Perfect pentru mine! Dar, eu nu mă urăsc. Nici nu mă iubesc. Nu vreau să mor, dar nici să trăiesc. Sunt, cum s-ar spune …, la hotar. Aş putea să mă întorc …dar, mai bine, trec frontiera!... Îmi este indiferent. Mi se fâlfâie, dacă trăiesc sau mor. Iubirea şi moartea îs una. Numai raţiunea noastră le percepe ca două feţe ale existenţei umane. Faţa şi reversul, Da şi Nu, spune Camus . Viaţa nu e opusul morţii, ci iubirea. Când Eros te-a părăsit se instalează Thanatos. Când nu mai poţi să regulezi, aleluia. Pe noi, bărbaţii, sexul ne ţine în viaţă. Am văzut leul bătrân, bătut , alungat de doi lei tineri. Leul bătrân a mai întors odată capul să privească la femele. Se gândea că poate îl urmează. Dar ele au rămas la fel de impasibile, ca şi în timpul luptei. Era atâta tristeţe în privirea leului …, toată tristeţea învinsului. Toţi ajungem asemenea leului. Nişte învinşi ai sorţii. Groaznic! Nu?! … Moartea poate fi văzută şi ca opusul naşterii: leagănul şi coşciugul par izbitor de asemănătoare…,,Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe, / Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe;’’ Surprinzător Eminescu! Nu?! Vezi în capăt începutul. Poate moartea, nu e ceea ce înţelegem cu logica noastră raţională. Poate e un nou început. O nouă vieţuire, într-o altă dimensiune, într-un alt univers. Kurt Cobain a experimentat şi el regresia In Utero. După lansarea albumului Cobain a luat o supradoză. Se spune că se ura pe sine din cauza divorţului părinţilor. A tatălui, îndeosebi. A meditat asupra morţii şi a acceptat-o. Deşi, încă tânăr, era un învins al sorţii. Moartea face parte din existenţa asta. Sau din cealaltă? Doar Dumnezeu ştie! Despărţirea părinţilor generează tragedii, drame, sinucideri. La mine nu e cazul. Şi totuşi, ceva mă cheamă imperios dincolo…., în cealaltă lume. Ce i-a chemat dincolo pe membrii grupării Heaven’s Gate? Se spune că Raiul. Un alt nivel al conştiinţei, o călătorie spre alte lumi?! Navele, trupurile lor îmbătrânite, trebuiau abandonate, aici, pe Terra. Vor fi aflat ei raiul? E ceva din orfism în mistica lor . Sau platonism?! Asta mă inspiră! Am să-i pun titlu: Nava părăsită . Sufletul meu decorporalizat, urmând cortegiul deasupra sicriului. Nimeni nu mă vede. Eu văd şi aud totul. Ar fi … ’’
O criză de tuse convulsivă, care l-a cuprins instantaneu, m-a împiedicat să aud toate cuvintele lui. Sper să nu fi pierdut prea mult…
,,… în fondul ei intim, natura este paradoxală. Nu are nimic raţional. Nu are nimic logic. Sau noi nu putem să percepem adevărul cu logica noastră raţională. De pildă cum este să fiu şi mort şi viu în acelaşi timp. Un mort viu sau un viu mort. Cadavrul viu! Şi Tolstoi a sondat adâncimile. Nu înţeleg această existenţă absurdă şi nu mă înţeleg pe mine. Are viaţa vreun sens? Ca fiinţe raţionale sensul i-l dăm noi. Trebuie să te agăţi de ceva, să iubeşti ceva sau pe cineva, mai presus de tine, ca să supravieţuieşti. Aşa spunea Socrate: a trăi pentru ceva e mai presus decât a trăi pur şi simplu. Aşa spunea şi evreul acela scăpat din lagărul nazist. Ca să supravieţuieşti trebuie să iubeşti. Moartea pândeşte la tot pasul. Fără iubire te dedai morţii. Numai o mare iubire ne poate salva. Dar eu nu pot iubi pe nimeni. Nu pot iubi nimic. Doar poemul…ultimul poem. Ca un condamnat la moarte, care cere o ultimă ţigară. Într-un fel sunt un condamnat la moarte. Trebuie să scriu poemul, în ultimul meu ceas! Cine sunt eu? Un nimeni, un nimic, nu exist. Sunt o fiinţă sau un proces, în care sunt permanent acelaşi şi mereu un altul, un program, care derulează o formă dinamică de spaţiu-timp. Când regele Midas l-a întrebat pe demonul lui Dionysos, pe Silen, ce e mai bine pentru om, acesta a răspuns: A nu te fi născut, a nu fi , a nu fi nimic. Binele, e să muriţi. Iată un mare adevăr. Moartea nu e un sfârşit absolut şi irevocabil. Mai avem o şansă…, dincolo. O societate tot mai avansată tehnologic îşi creează şi mijlocele cele mai puternice de autodistrugere. Ceea ce distruge cel mai mult modernitatea este sentimentul apartenenţei, sentimentul de comuniune socială. Nu mai există sentimentul familiei. Te înstrăinezi. Devii un alienat. Individualismul este catastrofal pentru specia umană. Nu iubesc nimic pe lumea asta. Nu iubesc pe nimeni. Nu mă iubesc nici pe mine. Nu mai există sentimentul de comuniune universală, pe care-l clama Adler, care dădea sens vieţii. Nu mai există unire prin iubire. Doar unire prin sex . Atât! Sex pot să fac şi cu un Ciber Pussy. Şi femeile cu un dildo. Atunci ce nevoie mai avem unii de alţii? Doar o poezie… , o ultimă poezie. O poezie care să ţâşnească din spiritul meu excitat . Ca o cometă!…Ca o violentă iubire… Am atâtea ,,muze’’ pentru inspiraţie…, atât de repede pot să pătrund în inconştient …, cu psihedelice, droguri, etnobotanice. Şi cu obiecte…, atâtea obiecte, care pot aduce iluminarea. Nu ca Plotin, care se rupea de lumea asta prin meditaţii. Sau ca misticii budişti…, prin posturi şi meditaţie... Brr! Căci, vreau nu prin ritual sau meditaţie să ajung în nirvana , ci printr-o experienţă şocantă. Îmi trebuie o emoţie brutală, violentă, instantanee. Ca în şcoala Rinzai a doctrinei zen. Să-mi crească adrenalina, brusc, la maxim. Să nu mai simt nici dorinţă , nici durere, nici suspin…, doar eterna pace.
,,Da, am găăăăsit!’’ strigă el, lovindu-se cu palma peste frunte.
… pistolul tatei! Totul este relativ pe lumea asta. Numai moartea este certă. Să priveşti moartea în faţă! Asta da, e o mare tensiune, o adevărată shilkan-taza. Numai japonezi zen au simţit-o. Cu sabia sau cu pumnalul. O tensiune maximă de trezire a conştiinţei. În chiar momentul când îşi făceau seppuku…. Ca jocul acela stupid din copilărie…, când jucam lovitura cuţitului. Îmi răsfiram degetele pe o scândură şi apoi loveam cu lama în spaţiul dintre degete. Tot mai repede şi mai repede…, până când greşeam. Urlam de durere. Atunci simţeam iluminarea. Da, asta caut o iluminare, un străfulger din conştient sau inconştient. O lovitură de trăsnet… O întâlnire între Yin şi Yang. O scurtcircuitare a energiilor ce trezeşte şarpele kundalini - iluminarea erotică. Nebunia şi moartea! Sau nemurirea! Ceva la limita conştiinţei. În copilărie jucam răţoiul cu cei mari, eu un copil. Cine m-a pus să mă joc cu cei mari? Totdeauna cei mari te pot ucide. Mai cu seamă cei care deţin puterea. Nu, nu cred că Basil avea asta în intenţie. Nu cred să-mi fi dorit moartea. Era doar o joacă de copii. Periculoasă pentru mine. Nu-mi pot explica nici acum, cum a încercat să mă atragă în apele adânci ale râului. A sărit peste mine şi s-a scufundat în apa adâncă. Eu, răţoiul, trebuia să-l prind. El ştia să înoate, eu nu. M-am luat după el. Apa mi-a trecut dintr-odată peste cap. Când am simţit primejdia am luat-o într-o parte, unde îmi imaginam că este malul. Am văzut pentru o clipă moartea, acolo, sub apă. Am înghiţit câteva guri zdravene din apa murdară a Jijiei, dar scăpasem cu viaţă. Aş fi putut , din eroare, s-o iau de-a lungul râului. Cum să te orientezi sub apă? Malul a fost o iluminare. Îmi venea să plâng şi să râd. Nu ştiu ce m-a salvat. Poate inconştientul meu, instinctul de supravieţuire… M-am lecuit de joacă de-a răţoiul o vreme. Apoi am uitat. Între timp învăţasem să înot. Sau povestea Alba ca zăpada! Îmi va rămâne în minte până-n clipa din urmă povestea asta. Şocul emoţional se înscrie în memoria de lungă durată. Oare când mori informaţia se şterge? Ca la calculator, când n-ai salvat şi s-a oprit brusc alimentarea cu curent. Sau pleacă odată cu sufletul?! Poate este chiar sufletul în care e codificat tot ce-ai gândit, tot ce ai făcut în viaţă. Da, altfel cum să judece Fiul Domnului, vii şi morţii la învierea de apoi? Cum s-ar putea recupera informaţia din creier. Ar fi o chestie să afli ce-au gândit savanţii, filosofii, marii creatori, conducătorii sau criminalii. Conducătorii sau criminalii? Interesant, cum se alătură cele două categorii, de parcă sunt fraţi gemeni. Eram într-o vacanţă la bunici la ţară. Satul nu avea curent electric. Dar avea cinema. Curentul era produs de un generator cu benzină. Rula Alba ca zăpada. Eram încă la vreme poveştilor. M-am dus la cinema sedus de poveste. Sala mică era arhiplină. O mare de oameni veniseră să vizioneze povestea. Mai ales, femei şi copii. Am găsit loc, jos pe podea, aproape de ecran. La jumătatea filmului a izbucnit incendiul. Undeva, într-o magazie în spatele sălii de cinema, era depozitată benzina. Operatorul, beat fiind, a aprins un chibrit să vadă câtă benzină a vărsat. Balaurul cu limbi de foc s-a năpustit în sală. Oamenii s-au prăvălit, ca un val mugind. Am fost aruncat jos, călcat, strivit în picioare de puhoiul de oameni, care, panicaţi, voiau să iasă toţi deodată pe uşa strâmtă . Eram sigur că voi muri. Mă împăcasem cu ideea. Mă invadase un calm de neînţeles. Şi afară era beznă. Ca niciodată, în noaptea aceea cerul era acoperit de nori. Fără lună, fără stele, planeta părea a fi intrat într-o gaură neagră. Bezna pusese stăpânire peste sat. Doar limbile de foc spintecau întunericul din sală. Gurile flămânde ale balaurului îi înfricoşa visceral pe cei aflaţi în spatele sălii. Un vacarm de glasuri îngrozite strigau a disperare. Două sute de glasuri ţipau, urlau, gata să sucombe din cauza fricii viscerale, a panicii. Toţi deodată, îmbulziţi în uşa strâmtă a sălii de cinema, blocaţi acolo, în vreme ce alţii împingeau, făcând imposibilă scăparea. O mâna nevăzută m-a luat pe sus şi m-a aşezat pe capetele oamenilor. Cineva mă ajutase… M-am trezit deodată , mergând în patru labe, îndreptându-mă, sugestionat de mulţimea, la fel de disperat, spre prima fereastră. Toate ferestrele aveau gratii. Doar copii se puteau strecura printre ele. Sub mine, oamenii formau o masă compactă. Călcam peste capete, peste feţe, auzeam câte un vaiet în urmă, dar nu-mi păsa. Instinctul de supravieţuire mă făcea imun la durerile lor. Voiam să ajung cât mai repede la fereastră, să scap de sufocare, să scap de frică, să respir aerul curat al nopţii. Trebuia să ies, cât mai repede, din acel infern. Am coborât în mâini, m-am strecurat printre gratii şi mi-am dat drumul în cap. N-am simţit durerea. Adrenalina anihila efectele loviturii. Ieşisem din infern şi nimic nu mai conta. Maică-mea mă căuta disperată printre grupurile de oameni. Cum să afli pe cineva în întunecimea de-afară! Doar pălălaia din spatele sălii de cinema mai arunca câte o geană de lumină. Toţi îşi strigau copii, fraţii, surorile, într-o viermuială haotică. Cu greu ne-am regăsit. Până la urmă nimeni nu a păţit nimic. Cu excepţia bunicului, căruia i-a luat foc piciorul pe când încerca să scoată din magazie butoiul cu benzină. O vară întreagă a stat culcat, întins pe jos la răcoare, să se refacă pielea arsă de la picior. Se dezinfecta cu apă oxigenată, se ungea cu jecozinc, fuma şi înjura că nu poate merge la muncă.
Nu ştiu cum poate să apară fulgerul acela, iluminarea. Numai budiştii o ştiu. Nu am răbdarea lor. Cine mai are răbdare în ziua de azi? Toate îşi reduc timpul de facere. Mai rapid, tot mai rapid… şi mai multe, tot mai multe…. Până la urmă o să se scurteze şi durata gravidităţii, de la nouă luni, la nouă săptămâni. Vor scoate plozi in vitro, pe bandă rulantă. ’’
Mă pregăteam să sun la poliţie, când l-am auzit strigând:
,,Bătrâne nu suna la poliţie! Nu strica jocul!... Ţi-e teamă de consecinţe? Crezi că vei fi acuzat de complicitate? Că ai asistat şi nu ai raportat autorităţilor, cazul meu! Ce treabă au autorităţile cu viaţa mea? Dacă vreau să mor, mor! Dacă vreau să trăiesc, trăiesc! De ce trebuie să-mi controleze viaţa sau moartea? E dreptul meu să-mi iau viaţa când vreau, cum vreau, unde vreau. Nu suntem în Atena sau Roma antică să cer aprobare vreunui judecător. Eu îmi sunt propriul meu judecător. Şi-apoi, nu plec până nu scriu poemul acesta afurisit, ultimul meu poem… Şi Socrate a scris un ultim poem, înaintea morţii. E un non-sens, să spun că Socrate a scris. Socrate a compus. Înţeleptul grec nu ştia să scrie. Era împotriva scrierii. Spunea că scrierea este o iluzie a ştiinţei. Cum este astăzi calculatorul. Dar cine ştie?!... Poate că Socrate s-a înşelat. De-atunci ştiinţa a progresat. Mă întreb, cum de a fost considerat Socrate cel mai înţelept, dacă nu ştia să scrie? Înţelepciunea lui cred că se referea la morală, nu la cunoaştere. El vedea o atât de mare anomalie, în nerespectarea principiilor, încât moartea era de preferat chinului de nesuportat al unei vieţi corupte. A trăi pentru bine este fundamentul moralei sale .
Să nu uit să aduc pistolul tatei. Am să-l pun aici, pe masă, în faţa mea. Să-l am la îndemână. Da , uite aici în dreapta şi să scriu acum,titlul, Ultimul cartuş. Ah, ce truisme îmi vin în minte! Nu am pic de inspiraţie. Am să-l numesc: Un pistol pentru Gandhi. Ce paradoxal a fost destinul acestui mare moralist! Pentru un pacifist ca el, pentru apostolul non-violenţei, care a refuzat războiul armat şi i-a bătut pe englezi fără să tragă un foc de armă, să moară împuşcat! Da, e un titlu inspirat. Dar, e departe de a exprima starea mea.’’
Se întoarse repede cu un pistol Carpaţi, din cele folosite de poliţie.
,,Muzica psihedelică, reluă el cu vocea cavernoasă, e prea slabă. Îmi trebuia această armă. Da, o armă este un stimulent psihic mai brutal, mai violent. E înlocuitorul perfect al muzei. E excelent pentru un poem violent. Să-mi bag ţeava în gură şi să trag. Dacă aş fi fost japonez, aş fi folosit peştele fugu. E un peşte mortal. E ca şi cum ai mânca moartea. Bestial, nu?!... Nu! Mai bine joc ruleta rusească. E un joc potenţial mortal. Pentru ruletă, ideal este un revolver. Eu am un pistol. Ce rece ţeava pistolului! Dar, să vezi, după primul glonţ, cum se va încălzi. Ce joc! Pistolul se va încălzi , eu mă voi răci. Ce paradoxală situaţie! Excelentă pentru poem. Cald şi rece. Exact ca-n doctrina budistă: voi realiza unitatea contrariilor. Dincolo de cele ce ne apar a fi opuse, toate sunt identice. Ca polii opuşi! Sau ca bărbatul şi femeia. Poţi să-ţi închipui ce sunt bărbatul şi femeia. Sunt fraţii gemeni. Nu crezi că soţul şi soţia sunt fraţi gemeni? Narcis nu s-a îndrăgostit de propriul său chip, cum eronat s-a crezut, ci de sora sa geamănă, anima din sufletul său. Adică de soţia sa virtuală. Întâlnirea celor doi reface androginul, fiinţa primordială, descrisă de Platon. Nu ţi se pare că experimentez aici, o mare iubire. Ca aceea al lui Narcis. Că vreau să mă întâlnesc cu sora mea geamănă, cu anima, cu imaginea mea în negativ, cu fiinţa mea complementară, cu simetria mea antinomică? Asemenea palindromului binar 1001. Teribilă e această întâlnire! Poemul va fi o revelaţie... Am să pun doar un singur cartuş, într-un încărcător, iar celălalt îl las gol. Aşa! Le introduc în fes! Acum închid ochi şi extrag unul. Încarc şi cum mi-o fi scris destinul. Trebuie să aflu dacă cineva acolo sus mă iubeşte! Dacă mă iubeşte, mă va lua la El. Nu aşa se spune?! Când te iubeşte Ăl de Sus, te ia la El. Se spune că-i ia la El pe cei buni. Acum a sosit momentul să aflu. Voi vedea, dacă sunt bun sau rău… Dacă nu mă iubeşte, sau dacă sunt rău, păcătos, cum spun creştinii, mă va lăsa aici, pe pământ, să mă chinuiesc, să-mi duc crucea…, Dar, unde-i Cel de sus să-mi oprească gestul suicidar? Nu este! Asta înseamnă fie că mă doreşte la El, fie că nu-mi poate schimba destinul. Altfel ar fi trimis un mesager, cum i-a trimis gnosticului Zostrianos, când vrând să se sinucidă în deşert prin inaniţie a fost mustrat şi trimis să-şi împlinească misiunea de pe pământ. El era un gnostic, avea de predicat o gnoză, eu n-am discipoli şi nu am nicio învăţătură de predicat. Doar moartea. Ea mă va face nemuritor, adică Zeu. Ca pe Empedocle, care s-a aruncat în Etna, să devină Zeu . Se zice că Empedocle a auzit chemarea divină. Eu n-am auzit chemarea lui Dumnezeu. În absenţa unei translatio a deos, în absenţa unui mesager al Lui, eu sunt propriul meu Dumnezeu. Eu sunt Stăpânul sorţii mele. Eu decid, dacă trăiesc sau mor. Ca un şaman în ex-stasis, am să pornesc în ultima călătorie. Ies din mine, adică din conştientul personal şi intru în universal, în inconştient colectiv. Moartea e tranziţia de fază a sufletului, e trecerea acestuia prin gaura neagră din centrul galactic în celălalt univers. Căci unde poate fi cealaltă lume? Platon spune că sufletul lui Er a făcut o călătorie spre centrul Universului, unde, unele suflete urcă din iad spre rai şi altele coboară. Nu există un centru al universului. E demonstrat că sfera, de la o anumit mărime, poate avea oriunde centrul. Dar, există un centru al Galaxiei, iar centrul fiecărei Galaxii, există o gaură neagră…’’
Îl vedeam cu goleşte cartuşele, lăsând doar unul singur, în unul din încărcătoare, cum le doseşte în fes, cum închide ochii şi extrage un încărcător. Se vedea clar că era cel cu cartuş. Am văzut cum încarcă arma. Gata! Cartuşul era pe ţeavă, doar să apese pe trăgaci. Doamne fereşte! Era doar un joc absurd, periculos, sau chiar îşi pregătea moartea?! E un cabotin, care pune în scenă o farsă? Vrea să intre în transă sub şocul adrenalinei şi să scrie poemul lui afurisit. Să scrie ultimul lui poem. Şi cine l-ar fi citit? Gata! M-am hotărât. Sun la 112, să le spun că e unul pe video chat care vrea să se sinucidă. Dar, chiar dacă l-ar fi depistat, ar fi ajuns poliţia la timp?
,, Te-am mai rugat! Nu strica jocul! E zadarnic să opreşti ceea ce este programat. Dacă nu vrei să înţelegi, întrerup transmisia. N-ai să mai vezi nimic din experimentul meu. Priveşte! Doar atât îţi cer! strigă el. Uită-te la acest experiment metafizic literar! Nu face vreo prostie. Nu strica jocul! Ce ne este scris în frunte ni-i pus! Inconştientul lucrează. Ce este programat acolo, în lumea virtuală din inconştient, se va petrece în real. Nimeni nu se poate sustrage programării. Am zis!‚’’
Cred că îşi pregătise din timp scenariul şi prevăzuse reacţiile. Mi se adresa mie unui interlocutor anonim, ca şi cum m-ar fi cunoscut! Mă vizase pe mine , mă inclusese în scenariul lui?!
,,Vreau să scriu poemul acesta de viaţă şi de moarte. La asta mă gândesc în acest moment. N-a fost nimic planificat. În actul creaţiei totul trebuie să fie spontan. Nimic chinuit. Să fie ca în dicteul automat. Sau ca în întinderea unui arc. Să devii una cu arcul. Să fii chiar arcul şi săgeata! Asta este marea iubire. A sosit momentul pentru ultimul poem. Ultimul poem trebuie să fie ca o lumină orbitoare. Tot spiritul meu aprins într-un fulger. Dintr-odată! Ca o particulă ce se dezintegrează şi generează o pereche. Există şi nu există acea particulă. Nici cuanticii nu ştiu. Dar lasă o urmă. O urmă de lumină. Şi eu asta vreau! Să las o urmă! O urmă de spirit. Brutală şi violentă ca în romanul Tragemi-o! Ce minte diabolică pe franţuzoaica asta ? A descris teroarea , scriind prin baruri, cu un pahar de absint în faţă. O dirty mind de care numai femeia e în stare. Se zice că s-a inspirat de la americani, din cazul acela,Bonnie & Clyde. Nu-i de mirare. Toţi avem ceva murdar în mintea noastră. Inconştientul colectiv ne murdăreşte, ne induce răul. Informaţia circulă la nivelul inconştientului. Cei mai labili percep răul şi trec la acţiune, tâlhării, violuri, crime. Gândul obsesiv comun te pune în legătură cu obsedaţii comuni. Dacă vrei să comiţi o crimă intri în legătură cu toţi criminalii. Dacă vrei să te sinucizi, inconştientul se cuplează automat cu toţi prezumtivii sinucigaşi. Informaţia circulă telepatic. Intri în legătură, te cuplezi, aderi la dorinţa celorlalţi, nu mai poţi da înapoi. Inconştientul te programează pentru ceea ce îţi doreşti mai mult. Aşa se întâmplă cu o societate care decade. Nimic nu-i mai poate opri căderea. Ne molipsim unii de la alţii, ne complăcem în mizeria morală generală. Informaţia circulă la nivelul inconştientului; e ceva contagios, copiem unii de la alţii, răul. Inconştientul colectiv lucrează pentru marea decădere a individului. Nu poţi elimina răul, spune înţelepciunea budistă. El convieţuieşte cu binele. Dar, trebuie să menţii un anumit echilibru, un anumit raport între bine şi rău, înc are dominant să fie binele. Dacă nu am avea ceva murdar în noi, n-am fi oameni. Am fi îngeri! Dar, avem. Decăderea e în noi … Cred că pistolul tatei e cel mai bun obiect psihedelic…, a inspirat atâţia scriitori şi poeţi… Mă gândesc la poetul florilor, Dumitru Anghel. Ce moarte sublimă! Absurd de sublimă. Cât de inspirat a fost s-o împuşte pe Natalia Negru în fesă!... Natalia a supravieţuit, el a dat colţul. Vezi ce înseamnă o crupă de femeie - o adevărată vestă antiglonţ… Hi! hi! hi!..., râse el sardonic. Da, femeia totdeauna supravieţuieşte. Nu că ar iubi mai mult viaţa decât bărbatul, dar e o supravieţuitoare. Îşi conservă viaţa mai bine decât bărbatul. Miloasă şi crudă este femeia. Adică malefică! La fel a fost şi Natalia Negru, eN. eN., o dublă negaţie. E de analizat numele ei. Parcă ar fi fost posedată de energia neagră. O adevărată blak hole, femeia asta. Era o săgetătoare…şi săgeţile ei otrăvite i-au ucis pe toţi… Cine s-a apropiat de ea nu a mai avut scăpare. Altfel, cum să-mi explic gestul lui Anghel, care crezând ca ucis-o şi-a îndreptat arma spre piept şi şi-a plantat, acolo, un trandafir roşu. Sau primul ei soţ! Şt. O. Iosif s-a sinucis cu paharul. Şi unica ei fiică a murit ucisă de o bombă, în prima mare conflagraţie. N. N. a murit bătrână, văduvă. Bine că i s-a stins sămânţa că cine ştie ce malefici mai puia… Cine a zis că nu suntem proprii noştri stăpâni, că nu suntem liberi să ne alegem soarta, că Universul e stăpânul nostru? Nu mai ştiu! Un francez. Dar, uite, eu voi demonstra că sunt propriul meu stăpân, că nimeni nu mă va opri să-mi trag un glonţ sau să-mi fac seppuku ori să beau otrava, să zbor prin fereastră ca un kamikaze sau să-mi pun gâtul în laţ. Chiar dacă Universul ar complota împotriva mea. Am găsit poarta de aur ce duce spre celălalt tărâm. Trebuie să găsesc cheia cu care s-o deschid… ’’
Ce-i asta? mă întrebam năuc, eu însumi urmărind video chat-ul. Ce vrea să facă băiatul acesta teribilist? Sinucidere în direct?!... Un joc de-a moartea?!.. Sau vrea să joace o farsă stupidă? E un film sau ce văd sau se petrece aievea?!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu