Călătorie spre Ţara Soarelui Răsare

În japoneză, Tara Soarelui Răsare - 日本 Nippon sau Nihon are semnificaţia - originea soarelui. Denumirea oficială 日本国 este Nipponkoku, adică Ţara de la originea soarelui. La noi, Japonia este cunoscută sub denumirea de Ţara Soarelui Răsare.
În octombrie,1989, am plecat într-o călătorie spre Constanţa. M-am urcat în trenul accelerat pe atunci 636, (după apariţia Intercity-ului i s-a adăugat în faţă un 1).
Eram doldora de informaţii despre Japonia (sau cel puţin aşa credeam la vreme aceea) pe care începusem s-o admir fără rezerve. Citisem o serie de cărţi en vogue ca: Japonia, un miracol şi Niponism de Florea Ţuiu, Japonia în economia mondială al lui Costin Murgescu care mă extaziaseră. La acestea se adăugau, Sfidarea mondială, romanele lui James Clavell, ca Shogunul şi Nobila casa şi mai puţin cunoscuta, dar documentatul roman Ogio-san (Domnişoare) a lui Ioan Timuş. În dimineaţa aceea, starea mea de spirit pur românească mă predispunea să-mi manifest extazul faţă de japonezi cu atât mai mult cu cât viaţa în societatea socialistă multilateral dezvoltată, ajunsese insuportabilă. Evadarea în ţări străine, măcar cu ajutorul cărţilor şi imaginarului , devenise marota mea, ce echivala cu o călătorie în paradis. Verva şi patima cu care povesteam mă transpunea într-un extaz iniţiatic, o călătorie de vis, asemănătoare şamanilor.
Cărţile şi imaginarul suplineau starea de extaz provocată de o Amanita muscaria, alimos sau alte droguri. Era suficientă informaţia şi dorinţa nemăsurată de a vedea acea lume ciudată şi fascinantă. A vedea este modul fundamental, de cunoaştere a realităţii, în filosofia japoneză, este mai important decât a cunoaşte prin raţionare , cum aveam să aflu. Aceasta era doctrina filosofiei Zen, care echivala cu iluminarea. Realitatea ultimă nu se bazează pe demonstraţie logică şi obiect , ea nu poate fi exprimată în cuvinte sau cuprinsă în vreo logică , căci se află dincolo de limitele raţionalului şi ale percepţiei simţurilor. De acea japonezul vorbeşte puţin şi îţi arată mult. După filosofia Zen, singura care poate accede dincolo de aceste limite este iluminarea, intuiţia în accepţia raţionalismului european. D.T. Suzuki afirmă că ,, experienţa personală reprezintă… fundamentul filosofiei budiste. În acest sens, budismul este radical empiric , indiferent de interpretarea la care se recurge pentru a proba semnificaţia iluminării. ’’ (Fritjof Capra – Taofizica, p.33). Întâmplarea a făcut că mi-am găsit interlocutorul interesat şi atent , un fost coleg cu care m-am nimerit să călăresc, în acelaşi compartiment . Călătoria în interes de serviciu s-a transformat într-o călătorie imaginară spre Japonia. Am început cu cartea lui Costin Murgescu, pe care o citisem şi o povestisem de multe ori, în varii împrejurări, unor interlocutori dispuşi să asculte, încât învăţasem pe de rost prima pagină, care concentra esenţialul. Autorul, începe de la prima pagină , cam aşa (citez din memorie) : În lume , după cel de-al doilea război mondial au avut loc trei războaie economice, primul a fost războiul textilelor, care a fost câştigat de japonezi, prin lansarea modelelor kimono; al doilea a fost războiul automobilului pe care l-au câştigat tot japonezii, prin lansarea pe piaţă a automobilelor de mic litraj, al treilea este războiul roboţilor , despre care avem convingerea că va fi câştigat , după cum se arăta progresul lor tehnologic tot de japonezi . Eram atât de impresionat de cultura japoneză de arta florală ikebana, de ceremonia ceaiului, de bonsai şi grădinile lor zen, de sfidarea morţii , de acei kamikaze, piloţii sinucigaşi, care se sacrificau cu o impasibilitate aproape inumană , de gheişe (adevărate artiste în cânt, dans, conversaţie şi amor - cu un statut complet diferit de cel al prostituatelor occidentale), de misterioşii şi temuţii luptători ninja, de codul bushido ce propovăduia onoarea morţii - harakiri sau seppuku încât îmi exprimam fără reţinere admiraţia mea totală. În imaginaţia mea de-atunci, japonezii păreau un popor de pe altă planetă. Pentru mine niponii sunt oamenii care fac din orice muncă o artă. A face din muncă o artă nu e la îndemâna oricui. Toată arta japoneză vizează esenţialul existenţei umane. Cultura japoneză , cum aveam s-o descopăr prin Ioan Timuş, ,,ştia să extragă esenţialul – linia. ’’ în toate sferele existenţei, dar cu deosebire în artă şi tehnologie. Esenţializarea se poate vedea în poezia niponă, haiku şi senryu, în trei versuri şi 17 silabe ( 5-7-5) , primul vers fiind meditaţia, al doilea reculegerea iar al treilea vers, aproape totdeauna, iluminarea, paradoxul sau revelaţia, am spune noi, în concept european. Asimetria strofei este aparentă, căci mijlocul poate fi identificat cu axa complementarităţii sau a simetriei antinomice. Efuziunea mea verbală mult prea admirativă despre creativitatea japoneză a atras atenţia a două doamne, în jur de vreo patruzeci de ani, care păreau preocupate a discuta între ele probleme feminine şi a nu da atenţie efuziunii mele verbale . Dar nu era aşa. Niciodată nu trebuie să te iei după aparenţe şi să tratezi sexul frumos ca şi cum ar fi fost absent. Spre deosebire de bărbat, care este prin excelenţă, autist, femeia are atenţia distributivă şi o dublă percepţie; ea poate vorbi şi a asculta în acelaşi timp. Discursul meu extatic a stârnit , nu interesul, ci revolta doamnei de lângă mine. ,,Aţi fost dumneavoastră în Japonia?’’, izbucni revoltată doamna . Fără să aştepte răspunsul meu, continuă în aceeaşi retorică iritată.,, Ştiţi dumneavoastră cum sunt japonezii cu adevărat?’’ Nu, nu ştiam. În asemenea situaţii când un interlocutor de genul ei, pe care francezii îl numesc ironic trouble fête, te întrerupe cu o vădită iritare, fără îndoială, că te lasă perplex. Am rămas, într-adevăr stupefiat. Abia am putut îngăima : ,,N-am fost doamnă. Nu am fost , fiindcă statutul de cetăţean al României socialiste multilateral dezvoltate, nu mi-a permis călătoriile în străinătate.’’ ,,Ei bine, zise tipa , eu sunt soţie de colonel de securitate şi am fost în Japonia cu o delegaţie să încheiem un contract…’’ ,,Aha!’’ mă dumiresc eu, de aia ai putut călători fără probleme în străinătate.
Eram gata să retractez toate cele câte le spusesem despre japonezi, convins că ea, care a văzut cu proprii ochi, deţine monopolul adevărului, în vreme ce eu, care mă informasem din cărţi, hm, eram un ignorant , la fel ca autorii pe care cu siguranţă nu-i citise.
Aflând şi ce rang mare poartă doamna, anume acela de soţie a unui colonel de securitate, m-am liniştit de pătrunderea ei culturală, dar m-am neliniştit de ameninţarea voalată. Adică , cum să nu-mi exprim admiraţia faţă de măreţele realizări ale tovarăşului… şi să am o atitudine atât de vădit cosmopolită? Ei bine, această lipsă de admiraţie faţă de cel mai iubit conducător putea fi în ochii acelei doamne - soţie de colonel de securitate, un adevărat afront , ba chiar un atac făţiş, dacă nu chiar o subminare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Convins că în această postură de înaltă demnitate comunistă, doamna deformează adevărul, mi-am reţinut totuşi avântul entuziast, am păstrat instinctual tăcere (fără să am cunoştinţă de doctrina japoneză), lăsând-o pe doamna colonel de securitate să-şi dezvăluie adevărurile despre japonezi. ,, Am fost şi am stat o lună de zile în Japonia. Şi nu sunt deloc aşa cum îi descrieţi dumneavoastră….’’ ,,Dar cum sunt doamnă colonel de securitate? ’’ Costin Murgescu, ziceam în gând, a stat trei ani în Japonia, Ioan Timuş a convieţuit alături de ei, cinci ani , iar doamna a stat o lună de zile şi probabil s-a păzit să aibă vreun contact direct cu vreun galben. Ioan Timuş avea să fie premiat alături de un alt român, Gh. Băgulescu, într-un concurs lansat cu ocazia comemorării a 26 de veacuri de la naşterea Imperiului nipon, pentru lucrarea Caracterele esenţiale ale civilizaţiei japoneze. Aşadar, doamna colonel de securitate cu toată pregătirea ei în culegerea de informaţii, avea ,fără îndoială, o părere preconcepută, pe care ţinea să mi-o dezvăluie. ,,Japonezii, continuă ea, ne-au plimbat peste tot şi nu au vrut afurisiţii să încheie contractul decât în ultima zi.’’ Aceşti afurisiţi de japonezi, zic eu în gând, cum le zici dumneata , studiază şi analizează cele mai mici detalii şi nu semnează cu ochii închişi ca primarul. ,,Sunt foarte cruzi, să ştiţi’’, continuă doamna. Am făcut ochii mari. Iată ceva nou. ,,Am mers la un restaurant şi am văzut tot. Au bucătăria în mijlocul sălii, se vede prin geamuri ce fac bucătarii , aruncau ţiparii vii pe plita încinsă, ce mai , o asemenea cruzime n-am mai văzut.’’ Am rămas sceptic la dezvăluirea ei. ,,Da, îi ţinu isonul doamna de alături, dacă îşi fac harakiri sunt într-adevăr cruzi. Să-ţi tai burta, apoi trebuie să dai dovadă de un puternic sadism.’’ Dacă priveşti lumea prin ochii unei femei, mi-am zis, atunci rişti să vezi o lume japoneză, cu adevărat crudă. Dar, zic eu în gând, (nu că n-aş fi avut curajul să-i spun în faţă, dar nu voiam s-o sfidez pe doamna) ţi s-o fi părând cruzi japonezii că au bucătăria la vedere (nu ascunsă ca la europeni) şi poţi să vezi cum îţi pregăteşte mâncarea, cum aruncă peştii vii pe plita încinsă, dar cred că soţul dumitale, d-l colonel de securitate, ţi-a ascuns cruzimile săvârşite prin beciurile securităţii sau chiar dacă nu ţi-a ascuns, ai fost de acord cu ele, nu ţi s-au părut crude , fiindcă erau îndreptate , nu-i aşa, împotriva duşmanilor poporului. Nu din laşitate, ci din bun simţ, n-am întrebat-o toate acestea. Am lăsat-o să creadă că sunt un ignorant şi că ea, iată mi-a deschis ochii. Ioan Timuş, tânăr şi romantic, absolvise facultatea de Litere şi filozofie şi fascinat probabil de vreo scriere despre ,,ţara gheişelor şi a florilor de cireş’’ l-a apucat amocul , aşa că s-a hotărât să viziteze ţara ce părea a fi o ţară a minunilor, o ţară din poveşti . Timuş a stat cinci ani , vreme în care a trăit efectiv , alături de japonezi , ,,într-o casă de carton cu ferestre de hârtie … mâncând sushi şi dormind ca japonezii pe tatami ’’
Dintre cărţile citite despre japonezi Ioan Timuş recomandă pe cele ale lui Pierre Loti, Madame Crysanthéme sau Japoneries d’automne, ,, admirabilă ca literatură, spune Ioan Timuş, dar nu şi ca documentare’’ . Ca să-i înţelegi pe japonezi spune Ioan Timuş, trebuie ,,să ieşi din mentalitatea ta de european’’ . De ce a plecat Ioan Timuş tocmai în Japonia? Fiindcă , afirma el , în deviza sa din studenţie, a pleca înseamnă a renaşte.
Unii s-au folosit de Amanita Muscaria , ca de pildă şamanii, pentru a întreprinde călătorii extatice. Într-un fel, călătoria lui Ioan Timuş în Japonia se aseamănă cu o călătorie extatică. Plecat, parcă pe urmele Spătarului Milescu, care parcursese drumul până în China, în opt luni, Ioan Timuş, urmând acelaşi traseu prin Siberia, îl va parcurge în două săptămâni, cu trenul. Deosebirea, pe care am descoperit-o, ca fiind fundamentală , între noi europenii şi americani pe de o parte şi japonezi pe cealaltă parte este ca aceea dintre auz şi văz. Toată filosofia Zen (în general filosofia budistă) se bazează pe adevărul ,,văzut'', scrierea lor (preluată de la chinezi) în ideograme se bazează pe aceeaşi psihologie a vederii, în vreme ce europenii şi americanii îşi fundamentează adevărul pe scrierea fonetică, pe adevărul ,,audibil’’ scris s-au vorbit şi mai puţin pe cel ,, văzut.’’ De aceea japonezul, observat de Matei Vişniec, în experienţa proprie trăită în Japonia , vorbeşte puţin , dar îţi arată mult. ,,Japonezul, observa pertinent, Ioan Timuş, are de la naştere ochiul format pentru a prinde exact aşa cum se vede . Copii noştri-ntregesc cu imaginaţie , desenând şi cea de-a doua mustaţă la un profil, deşi nu o vede . Dimpotrivă, copii japonezi de 7-8 ani desenează peştişori roşii în vas rotund suspendat, dar în poziţii din faţă, aşa cum nici pictori rutinaţi nu reuşesc uşor. Compoziţia peste tot magistrală. Multă mişcare , parca-ar fi o imagine de film. Sunt surprins de adevărul pe care pictorul nipon ţine să-l pună, ca într-o fotografie, care a prins tot, inclusiv detalii inutile. Ochiul său înregistrează ca un aparat şi redă fidel ca în mici amănunte.’’(Ioan Timuş - Ogio-san, p.167). Această fascinantă putere a japonezului de a vedea realitatea, fotografic are un handicap - îi diminuează capacitatea imaginativă. Dimpotrivă, europeanul, suplineşte handicapul ,,nevederii’’ , prin imaginar. Intuiţia este o activitate cerebrală specifică emisferei drepte, în vreme ce sinteza este o activitate cerebrală a emisferei stângi. Este oare posibil ca dominata cerebrală a europenilor şi americanilor să fie cea dreaptă, iar a asiaticilor, stânga? Japonezii se dovedesc excelenţi copiatori , dar în privinţa imaginarului şi a asociaţiilor intuitive, sunt mult în inferioritate. Calmi , răbdători , meticuloşi până la exasperare , meditativi, stăpânindu-şi emoţiile, au un mod particular de a cunoaşte realitatea prin ,,a vedea’’ esenţa ei , iar această esenţă nu poate fi descrisă, căci spune, un foarte cunoscut dicton Zen: ,,Îndată ce ai vorbit despre un lucru , i-ai pierdut esenţa.’’ (Fritjof Capra - Taofizica, p.35)

Bibliografie :
1) Matei Vişniec – Japonia un miracol, dar la ce preţ?’’ – România liberă, 29 august 2007.
2) Yoritomo Tashi - Puterea calmului , doctrina japoneză, Ed. AUM, Iaşi
3) Nicolae Milescu Spătaru – Jurnal de călătorie în China, Ed.
4) Alex Tocilescu - Eu et al. , Ed. Polirom , Iaşi , 2005
5) Jacques de Launay - Psihologie şi sexualitate, Ed. Venus , Bucureşti, 1993
6) Alfred Adler - Sensul vieţii, Ed. IRI, Bucureşti , 1995
7) B. Blanchard – Arta tăcerii Ed. ,,Nöel’’ , Iaşi , 1995
8) Zoe Dumitrescu Buşulenga – Eminescu , Viaţă , Creaţie , Cultură, Ed. Eminescu , Bucureşti , 1989
9) Ioan Timuş – Ogio-san, Ed. Ed. Dacia, Cluj –Napoca,1984
10) Jean – Jacques Servan-Schreiber - Sfidarea mondială, Ed. Politică, Bucureşti , 1982
11) Fritjof Capra – Taofizica, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2004