Farmecul vieţii

Farmecul vieții

Moto:  ,,Eu rămân ce-am fost : romantic'' - M. Eminescu    

Farmecul vieții este o stare de spirit deosebită , pe care să ființa umană o trăiește în perioada adolescenței. Farmecul vieții este o forma mentis în care domină iluzia asupra realului. Farmecul viţeii trebuie să trăiţi până la vârsta de treizeci de ani. După această vârstă farmecul vieții își pierde magia.  

Fiecare etapă biologică își are farmecul ei, dar adevăratul farmec al vieții îi este conferit ființei umane în perioada edenică, de la pubertate când începe să conștientizeze binele și răul, plăcerile și neplăcerile vieții, până la alungarea din rai, adică până la căsătoria, moment  ,,când va asculta de nevățat mâncarea vândută în sânul vărsării. (Geneza 3,17,18,19) . De regulă, cuplurile se formează după petrecerea perioadei de farmec al vieții, între 20 -30 de ani. În prezent, tendința ultimelor generații este de a forma perechi spre vârsta de 30 de ani și chiar după 30 de ani. Prelungirea perioadei de farmec al vieţii poate fi benefică fiinţei umane. Omul este o ființă ludică și prin urmare are nevoie de viață prelungită pentru jocul de viață. În fond, jocul infantil, pur, fără interese și lăcomii pecuniare și partea cea mai frumoasă a vieții umane. Homo ludens, omul care joacă e omul dionisiac – omul plăcerilor senzoriale și a creațiilor spirituale. Poezia sa născut în joc. Chiar și limbajul poetic este un limbaj ludic. Poeziei i se alătură cântul și dansul. Toate aceste manifestări formează o sinergetică culturală și sunt ca dominantă partea feminină a minții omului.                                                                                                                

Însăşi viaţa culturală a omului predispune fiinţa umană la joc. . ,, În jocul în sine, cu toate că este o activitate a spiritului, nu există nici o funcție morală , virtute, nici păcat.'' ( Johan Huizinga – Homo ludens, p.44) .                                           

În pofida faptului că fata-femeia se maturizează cerebral înaintea băieților, rămâne atașată jocului. Poezia, cântul, jocul, cultura romantică în general este apanajul spiritualității feminine. Cu aceste jocuri romantice obscure femeia îl atrage pe bărbat, în general un visător apolinic.                                                            

Homo ludens are însă o limită biologică când poate să joace. Dincolo de această limită, omul, dacă ar continua jocul, ar friza nebunia sau infracționalitatea.                                                                                                    

Cu toate că joaca, fiind o oponentă a seriozității, presupune limitat biologice, în anumite împrejurări, eliberați de îngrijorările și spaimele vieții, chiar și oamenii maturi tind să redevină copii. Unii bătrâni chiar dau în mintea copiilor. Puerilismul este o evadare din închisoarea constrângerilor a anxietăților societăților moderne.                                                                                                       

După căsătorie, vârsta maturității când ființa pierde starea psihică ce da farmec vieții. Nu-l mai atrage fascinaţia jocului. E momentul când omul intră în faza matură, cea a responsabilităţii şi seriozităţii, a filosofării şi înţelepciunii.                                                                                                                      

E necesar să amintim că Isus și Socrate au început să filosofeze, să cuvânteze și să propovăduiască normele morale, după treizeci de ani. Mulți tineri, din generațiile actuale, s-au hazardat să filosofeze la vârsta când ar fi trebuit să trăiască din plin plăcerile care dau farmec vieții și, negăsind vieții vreun sens anume, au sfârșit în suicid.                                                                                  

Mircea Eliade, spunea în Scrisori către un provincial că așteaptă cu ,,spaime de apocalips'' să afle din ziare, despre tânărul acela filosof din provincie    ,,veste sinuciderii'' sale.

Vechii greci refuzau tinerilor sub treizeci de ani filosofia. Probabil s-au confruntat și ei cu fenomenul sinuciderii în rândul adolescenților filosofi.                         

Spre deosebire de oricare altă viețuitoare la care sensul vieții este programat, omul are marea libertate de a da el însuși sens vieții. Aşadar, fiecare fiinţă umană dispune de această capacitate mintală de a da sau nu sens vieţii. Problema mare este de a găsi un sens vieții. Majoritatea găsesc un sens vieții , o rațiune și o motivație de a trăi – a trăi pentru ceva sau pentru cineva. Dar există și mulți rătăciți, cei care trăiesc pur și simplu ca frunza-n vânt.                                           

Victor Francl, cel de-al treilea șef al școlii vieneze de psihanaliză, care a supraviețuit lagărelor naziste, afirma că supraviețuirea, în condițiile limită de existență, depinde dacă este motivată de această aserțiune - a trăi pentru ceva sau pentru cineva.

Cei mai vulnerabili s-au dovedit a fi cei care care n-au găsit ceva sau pe cineva pentru a trăi și nici n-au aflat sensul vieții. A trăi pentru ceva e mai presus decât a trăi pur și simplu, îl povățuia Socrate pe Alcibiade. Generalul atenian nu ia ascultat sfatul și a murit , tânăr, în mod rușinos.                                                             

Victor Francl afirma că există trei valori ale existenței – valoarea existențială, ceea ce nu se întâmplă, anume valoarea creativă sau contribuția noastră în lume și valoare atitudinală sau răspunsul nostru în situații limită .( Stephen C Covey – Eficiența în șapte trepte )                                                                     

Fiecare etapă a vieții are un anumit farmec, dar perioada care conferă existenței umane adevărate farmec al vieții în perioada adolescenței . Ea trebuie să trăiască și-atât. Există fără îndoială, la vârsta adolescenței, un farmec al vieții pe care cei mai mulți nu-l conștientizăm.                                                               

 În această activitate, orice tânăr trebuie să renege filosofia. Dominata biologică a acestor perioade este cea senzorială și băiatul și fata trebuie să exploreze și să experimenteze senzorialul. De altfel, preocuparea tinerilor, în această activitate, vizează mai mult corpul și mai puțin mintea. Fetele se preocupă de frumusețea afișată a formelor , băieții se centrează pe organul sexual și pe propria lor virilitate.                                                                                       

Cultura , educaţia , învăţământul au forţat comprimarea în aceste etape şi a dominatei spirituale. Tinerii ar trebui să cunoască în perioada adolescenței doar senzorialul. Civilizaţia îi supune însă unui intens bombardament informaţional. Senzaţionalul şi cunoaşterea spirituală, amplificate de mijloacele mass-media, îi constrâng pe tinerii din societăţile moderne şi-ii supun unei presiuni psihice insurmontabile. Cu cât o societate este mai puternică tehnologizată cu atât ființa umană este obligată să renunțe la beția dionisiacă și să se afle într-o permanentă stare de luciditate.                                                                    

Farmecul vieții nu e dat de gândire, de cunoaștere spirituală a trăirii senzoriale în mai mici sau mai ample comunități dionisiace. Între visarea pe care o simte tânărul apolinic, ca o chemare a spiritului spre absolut și senzorialul concret, cu care îl ademenește fata din Floare albastră, e de preferat acest senzorial.     

Visătorul apolinic este abandonat de fată; ea nu-i vrea să înțeleagă visările, ea trăirea senzorialului vrea concret aici și-acum. El o va pierde pentru primul care-i va oferi voluptățile senzoriale și materiale concrete, nu vise.                       

Visătorii apolinici nu au căutat în acest lume. Lumea concretă nu e pentru ei. Femeia nu poate înțelege visătorii. Ea îl părăsește pe visător pentru bărbatul fără vise și iluzii, fără idealuri; femeia vrea un bun gospodar, care câștigă bine, îi face copii și ajută să-i crească.

Visele de creator, de explorator, de gânditor vor sfârşi în tristeţi incomensurabile fără femeie, aşa cum de altfel a sfârşit Poetul care a tânjit toată viaţa după o femeie, după femeia lui. Petre Ţuţea , Sergiu Nicolaescu au exprimat, la fel, regretul că nu s-au căsătorit.             

Fără un suflet de femeie, bărbatul rămâne un mare singuratic. Întrebat fiind Socrate de un tânăr atenian dacă să se căsătorească sau nu - marele moralist ia răspuns: ,,Orice vei face vei regreta.'' Totuși, la bătrânețe , nevoia bărbatului de a avea alături un suflet de femeie devine stringentă. Şi nu doar la bătrâneţe. Nimic nu se poate realiza în viață fără cooperare celor doi. În rezolvarea problemelor existențiale, bărbatul este mai dependent de femeie, decât femeia de bărbat.                             

Dar ce ar fi lumea fără vizători? Fiecare generație are nevoie de aceste vizători spre a nu fi uitată. O generație fără visători este o generație non-creativă. Nu doar visătorii sunt abandonați de femei, ci și filosofii tineri sunt ocoliți. Aceşti tineri exaltaţi, care cred că au descoperit piatra filosofală, sfârşesc mai mereu în suicid. Ei se află într-o criză acută, un paradox al existenţei, o dihotomie imposibilă, o stare schizofrenică a mentalului între dorinţă de a trăi dionisiacul, la fel ca ceilalţi, şi vanitatea autoindusă de a privi lumea din turnul de fildeş.                                                   

Riscul cel mare pentru visător este să piardă tocmai ceea ce dă farmec vieții - fata care îl îndrăgește, poate sufletul pereche. Căci dominantă farmecului vieţii această dată de feminitate. Când spunem feminitate, ne gândim la romantism. Dominanta mintală feminină este o romantică. E o stare de spirit specială , pe care o trăiesc majoritatea tinerilor în perioada adolescenței. Unii rămân, așa cum afirmă și Poetul, mereu romantici, veșnic îndrăgostiți.                                                                     

Vârsta adolescentină este perioada răzvrătirii, a micii rebeliuni împotriva regulilor și normelor parentale , a imaginației creative și originalității în comportament și vestimentație (ținute provocatoare - emo, goth, punk , rock), un amestec de voluptate și suferință , predilecție pentru obscuritate, mit, simbol(ă), nevoie de cruzime, stringență de tensiune și de puritate.                                  

Toate aceste manifestări romantice - obscuritatea, povestea, simbolistica sunt caracteristici ale minții feminine. Farmecul vieții coincide cu starea de spirit romantică a fiecărei ființe umane. Fiecare generație trece prin această activitate femeie a vieții. Cântul , dansul, contactul epidermic , strângerea de mână toate acestea țin de partea feminină din noi. Dominanta farmecului vițeii constrânge pe fiecare băiat la această dulce și periculoasă feminitate. Fără această feminitate   ,,totuşi este trist în lume.'' (M. Eminescu – Floare albastră).                                                                       

Ceea ce conferă farmec aceasta dominată a feminității în perioada adolescenței. Ea generează beția dionisiacă și extazul dătător de nebune delicii. Fără a le fi trăit la vârsta oportună nu le mai poţi trăi . Și chiar dacă le trăiești nu mai au același farmec ca la vârsta biologică optimă când se trezesc ,,instinctele dionisiace'' și trăirea se transformă în extaz și uitare de sine. Nevoia de orgie dionisiacă devine o necesitate a comuniunii de grup, când toți se simt unul și unul toți.                                

În fond, discotecile reiterează nevoia ancestrală a tinerilor de a trăi plenar dionisiacul, moment în care sunt nivelate toate deosebirile sociale și de clasă - toți sunt egali, indiferent de poziția socială sau politică a părinților.                    

Cântul, dansul și exaltarea le conferă sau stare de superioritate, de zei, neîmpărtășite de cei care care din diverse motive nu pot participa la această nebunie colectivă de deșănțare și ațâțare sexuală până la abandon și perversitate. În această exaltare colectivă tinerii se eliberează de energie negativă, se acumulează periculos în stresul vieții moderne.                                                                                                                            

E momentul cînd se dezlănţuie instinctualitatea colectivă, de grup , în care amestecul de ,,abjecţie, voluptate şi cruzime'' spune Nietzsche, conferă grupului acea forma mentis de ,,extaz dătător de delicii''   izvorâte din adâncul inconștientului colectiv. În acele momente ale uitării de sine nimic nu mai are preț decât trăirea aceea dionisiacă a instinctelor dezlănțuite la maxim.                                                                 

 Inși fără nicio morală, fără niciun adevăr, nepăsători față de prieteni , față de familie, prinși în forme aberante de biologie exaltată, așa îi prezintă Mircea Elia în Huliganii. În zilele noastre, beizadelele, fii sau fiice ale politicienilor și patronilor excelează în astfel de manifestări extreme.                                                                        

Cum politicienii tolerează și încurajează grotescul acestor domni Goe, care etalează mașinile de lux pe banii furați din buzunarul celor mulți, este evident că pentru majoritatea tinerilor români, actul creator este descurajant. Tinerii superdotați, fie emigrează să-și împlinească visurile creative în folosul altor state, fie se pliază și se complac în această filozofie al lui pseudo instaurată de clasa politică, dusă la extrem de actuală putere a troglodiților portocalii.                                                                            

În atare situație, tineretul român, saturat până la vomă de acești imbecili care nu guvernează, își refulează orice acțiune creativă, evadând în discoteci ori eșuând în alcool , drog și sex. Toată plăcerea dionisiacă a românului se reduce la grătarul cu mititei, baxul de bere și dragoste murdară pe Dâmbovița.                                 

Tinerii refuză realitatea românească în care inteligența și creativitatea înseamnă imbecilitate, iar prostia este ridicată la rang de virtute. Unde-i generația creativă al lui Mircea Eliade? Tinerii români cei mai dotaţi şi mai creativ pleacă peste hotare. Mică insula latină sărăceşte pe zi ce trece şi se umple de piraţi după chipul şi asemănarea actualului pirat-cârmaci.                                                                                                

În loc să caute soluții spre a stimula creativitatea tinerilor români spre binele tuturor, aceștia imbecili care nu guvernează alungă spiritele bune ale acestor nații. Cu cât se înmulțesc mediocritățile cu atât comunitatea poate fi manipulată mai lesne . Mediocritățile nu pot trăi pe propriile picioare , ci pe proptele , pile , cunoştinţe, relaţii, care fac dintr-un popor demn şi mândru o comunitate bicisnică aservită piraţilor portocalii, lacomi şi perfizi. O, sancta simplicitas!                                                                             

Din vechea Eladă şi până în zilele noastre, istoria se repetă cu fiecare generaţie de tineri teribilişti. Individul simte o nevoie stringentă de ritualizare a instinctelor spre a se apără în fața angoselor și spaimelor , pe care societatea modernă le amplifică nemăsurat.                                       

Este farmecul vieții conferit de această beție simțurilor sau de forme de sex extrem, de fetișismele și perversiunile la care apelează tinerii din epoca modernismului? Noi credem, că mai mult decât toate aceste procedee erotice , ceea ce conferă farmec vieții este starea dionisiacă creativă.                                                                                                                                                                                  

Această vârstă biologică a farmecului vieții nu este propice pentru meditație și filosofare. E timpul trăirii la maxim a vieții cu toate receptaculele deschise. A acţiona, a face, a visa şi a crea, trebuie să fie pentru tineri etica existenţei în această activitate biologică a vieţii. În perioada adolescentină fiecare tânăr trăiește o poveste scrisă sau concepe spre a o trăi. Cu câtă povestea este mai fascinată cu atât farmecul vieții îl prinde mai mult.                                                                                                              

Farmecul vieții se trăiește la vârsta iluziilor, cînd totul fascinează și te prinde în vraja și magia clipei, când tot ce zboară se mănâncă, cum spune un proverb român. Până la treizeci de ani trebuie să găsești toate plăcerile, căci după această vârstă, încep să te întrebi dacă viața are vreun sens. Or, tocmai trăirea plenară a farmecului vieții te scutește de aceste întrebări depresive. Farmecul vieții, cel mai adesea ne minte, ne prinde în capcane subtile , ne atrage în plăceri interzise(mereu va exista un fruct interzis), dar fără aceste plăceri viața își pierde farmecul. În acești tineri sunt într-o permanentă stare de îndrăgostire, mereu în căutarea sufletului pereche.                                                                         

Nimic nu farmecă mai mult ca o agapă plină de glume, de spirit încins, de discuții și glume ce te prind și te aprind, te captivează și te fascinează până la uitarea de sine, de lume și de timp. Nimic nu fascinează mai mult decât iubirea pură, acea folie en deux , cum spun francezii, când băiatul și fata devin un singur trup, o singură minte, un singur spirit, ce formează o uniune sublimă a androginului - sufletul pereche. Uneori , nebunia în doi(când fata este în mod absolut aservită) , ia forme aberante, poate duce la crimă, ca în cazul celor doi studenți de la Timișoara.

                                                                                                                             Starea indusă de farmecul vieţii şi o specială. Totul trebuie să induceți această stare specială, în care vă simțiți una cu Universul: tot sufletul tău e gata să accepte necondiționat orice ți se oferă, ca și cum tot Universul ar concura pentru această stare de fericire.                                                                                                                            

E o stare psihică vecină cu nebunia , când ai vrea să râzi, să cânți, să strigi, să alergi, să zbori, când crezi că totul ți-e permis, când devii micul teribilist. E momentul cînd descoperirea autonomiei existenţei, libertatea absolută , spiritul comuniunii de grup şi starea de frondă împotriva regulilor parentale şi sociale anchilozate în timp .                     

Despre starea aceasta specială vei aminti mereu, dar niciodată nu o vei mai putea repeta. Acest farmec nu se poate trăi prin rețelelor de socializare, ci prin contactul direct al companionilor. Din păcate, rețelele de socializare distrug ritualurile ce dau farmec vieții. O privire surprinsă , o strângere de mână, un contact epidermic, toate aceste banalități au o încărcătură energetică – emoțională mai profundă decât orice vorbă de spirit schimbată pe rețelele de socializare.                                            

Cred, cu tărie, că orice ființă umană are dreptul la aceste plăceri ale vieții fără de care ar fi, vorba poetului francez, Baudelaire, un timp care ne-apasă tot mai greu.                               

Mircea Eliade și-a impus din fragedă tinerețe un program spartan în privința studiului. Dar nu toți oamenii care accesează plăcerile spiritului sunt croiți după același calapod și nici nu avem pretenția de a ajunge o valoare culturală de talia lui. E un risc enorm să te supui unui asemenea program spartan. Pentru asta trebuie să renunți la ceea ce da farmec vieții - jocuri , petting-uri, toate aceste nimicuri care iluționează și generează o stare emoțională de fericire.                                                                     

Trebuie să ai o anumită chemare, o voință izvorâtă din tine și dincolo de tine, care să te împingă cu o forță devoratoare spre împlinirea unui scop. Mircea Eliade sa văzut proiectat în fruntea generației sale și numai cu supremul său efort a putut rămâne șef ul ei. Eliade a fost unul din cei mai mari magi ai României interbelice și postbelice. Magii sunt rari și singuratici.                                                                                                     

Se pare că există o rătăcire a tinerilor în această junglă de informații, de idei, unele periculoase, de tentații spirituale absurde. Unora le-au sucit mințile până acolo, nu au mai găsit nici un sens vieții și s-au sinucis. Fiecare etapă a vieții trebuie să trăiască după normele ei biologice, fără a nu lăsa dominați mai mult de plăcerile dionisiace decât cele apolinice.                                                                                                     

În această privință, morala lui Epicur este, dintre toate formele de morală - hedonistă , cinică, stoică, cea mai adecvată ființei umane, o îmbinare armonioasă a plăcerilor senzuale - kinematice, cum le numea filosoful, plăceri trecătoare, cu cele katastematice - spirituale, în care dominante trebuie să fie acestea din urmă. Plăcerile spirituale pot fi prelungite la nesfârşit, nu afectează în vreun fel de fiinţă umană, spre deosebire de cele kinematice care pot îmbolnăvi grav organismul.                                   

Cea mai apropiată religie de morală epicuriană, o regăsesc în morala creștinismului ortodox, care nu impune, ci doar recomandă reguli morale și dă dezlegare la multe plăceri.                                                                                           

Odată cu înaintarea în vârstă, omul, vrând-nevrând, renunță la multe plăceri senzoriale care dau farmec vieții Renunțarea treptată la plăcerile senzoriale în favoarea celor spirituale înseamnă renunțarea la iluzii și ceea ce numim farmec vieții.

Aşadar, în perioada tinereţii până la maturitate (în jurul vârstei de 30 de ani) este bine ca dominantă să fie plăcerile senzoriale - acestea fiind conforme cu dezvoltarea biologică, iar mai apoi cele catastematice până la sfârşitul vieţii, adică spirituale. A cantona în plăcerile senzoriale eo contradicție a existenței biologice. Toată filozofia vieții constă într-o trăire, la momentul biologic oportun , bucuriile existenței.                    

Nu poti cunoaste cu adevarat viata, daca nu iti gusta din placul senzoriale. De aceea aceste experiențe nu trebuie ratate. Experiențele trăite în exercițiile de zi cu zi ale existenței, formează fundamentul moral al vieții.                                                    

Regula de aur ce trebuie respectată cu strictețe este aceea ca în diverse relații să nu faci rău cu bună știință spre a-ți satisface plăcerea de moment. Cel mai ușor e să faci rău, cel mai greu e să faci bine.                                                                                        

Trăim într-o lume autonomă. Dumnezeu nu intervine în acest lume spre a pedepsi, pe unul sau pe altul, pentru păcatele săvârșite. Există ,credem o monitorizare a faptelor și gândurilor noastre bune și rele, la nivelul inconștientului. În viață totul se plătește. Şi nu doar noi, ci şi de urmaşii noştri.                                                               

Cu toate că lumea funcţionează autonom ea nu este independentă ci interdependentă. La fel individul , deşi este autonom, nu este independent. În cadrul existenței noastre se realizează relații de interdependență, relații, care la nivelul inconștientului sunt monitorizate și determină autoreglarea binelui și răului pe care îl facem cu gândul sau cu fapta.                                                                                             

Există astfel o justiție imanentă care mai devreme sau mai târziu se întoarce împotriva noastră. Este , ceea ce numesc   efect de bumerang , pe care nu-l conștientizăm când comitem răul cu gândul sau fapta. Binele și răul se întoarce când ne așteptăm mai puțin, în diverse situații și împrejurări.                                                                            

Un autor român, anume Toni Victor Moldovan în cartea sa , Programul Terra , pe care o numește, orgoliu,     ,,brevet românesc de decodare a bibliei'   încearcă să acrediteze ideea unui Dumnezeu extraterestru. Deși nu suntem de acord cu o asemenea interpretare a unui Dumnezeu extraterestru, sunt suficiente dovezi ale efectului de bumerang care nu conduc la ideea monitorizării binelui și răului comis de oameni, de inconștienți colectiv și al fiecăruia în parte .                                                                        

Vechii elini au întrevăzut, în forţa destinului, forma plăţii şi răsplăţii. Heraclit afirmă că ethos-u omului este daimonul său, fiind perceput adesea ca o justiție impersonală, oarbă, necruțătoare.                                                                                    

În pofida asigurărilor date de darwinism, care combătând lamarckismul, afirma că informația dobândită nu se transmite. Studiile sociologului francez Ėmile Durkheim , confirmă ipotezele lamarckiste, anume că anumite informații cu o încărcătură deosebită ( cum este de pildă suicidul, care acționează, în mod radical asupra ADN-ului neuronal, implantând informația, pe care o transmite pe mai multe generații de regulă, cinci-șapte.                                       

Ereditar nu se transmite caractere, cum cred lamarckiştii, ci informaţii. Or ceea ce modifică informația ADN-ului neuronal este, fie o repetare a unei acțiuni, a unui comportament, fie o puternică energie emoțională , generată de o trăire extremă, a unei situații-limită - crimă, suicid, etc. Aceste informații, ce modifică ADN-ul neuronal, se transmit urmașilor pentru mai multe generații. Urmaşii vor repeta ca şi cum ar fi primit o comandă posthipnotică acţiuni şi comportament ale înaintaşilor.                                                            

Chiar dacă această lume funcționează autonomă, există o justiție imanentă care ne monitorizează faptele. Această măsură etică este implantată în inconștientul nostru, asupra creșterii nu putem acționa și care nu conduceză spre împlinirea a ceea ce nu revine drept răsplată pentru gândurile și faptele bune sau rele.                    

Vechii elini au perceput-o ca un joc al hazardului , ca șansă, independentă de voința noastră conștientă, dar cu siguranță ține de ceea ce este programat în inconștient. În viață totul se plătește și se răsplătește. Ceea ce nu plătim noi, vor plăti urmaşii noştri. Viitorul este proiecţia trecutului                                                               

Socrate a sesizat bine lucrul acesta, anume că omul nu comite răul cu bună ştiinţă ci din ignoranţă. Dacă omul ar fi conștient de efectul de bumerang , anume că răul se întoarce împotrivă-i, mai devreme sau mai târziu în cursul vieții lui sau a progeniturilor sale, ar evita să comită răul asupra semenului său. Acelaşi lucru la propovăduit şi Isus.                                           

 Farmecul vieții nu constă într-un comitet rău, din impulsivitatea adolescenței sau din ignoranță, ci de a trăi plenar timpul predestinat acestor perioade. Farmecul vieții e momentul când totul da în floare. Fiecare generație trăiește aceste momente de iluzii, înfiorare și erotism pur.                                                                                                         

Adevăratul farmec al vieții îl regăsim în perioada adolescentină, când copilul încă trăiește în raiul părintesc. Am putea stabili că perioada optimă a farmecului vieții coincide cu perioada edenică a ieșirii din copilărie până la maturitate. Tânărul prins în această etapă a vieții vrea să fie liber – să facă orice, nu vrea să fie încorsetat de reguli și etici. E momentul când prietenia, comuniunea socială și confesiunea camaraderească sunt acțiuni firești, adesea credule, neselective. Cei implicaţi emoţional devin victime ale escrocilor sentimentali sau ale perversilor. Libertatea capătă adesea forma extremă a libertinajului, a spiritului de gașcă, a faptelor iraționale, a nebuniei eroice.                                                                                                                  

,,Eu cred, afirma Mircea Eliade în nebunia afectivă, nu în poză.''(Sensul nebuniei - Cuvântul 25 februarie 1928) . Nebunia afectivă presupune pasiune, patimă de a descoperi adevărurile esenţiale.                                                                                

La generațiile actuale, când maturizarea biologică este mai rapidă, farmecul vieții poate fi trăit de la vârsta de 12 ani până la vârsta de 21-23 ani.                                                               

La 16 ani, Eminescu aflat la Blaj, plimbându-se cu prietenul său, Filimon Ilia pe malurile Târnavei, scria vizionarul poem ,,Amicului FI'' în care vorbește de farmecul vieții.                       

                              ,,Târnava prinsă-n galbine maluri

Şoptia prin unde gândirea sa

Pe când plimbarea ni rătăcea

Visări , speranţe pe frunţi de valuri

Ții minte când te-ai întrebat

Ce este omul? Ce-mi amintește?

Ce-i adevăratul? Dumnezeul?  

Și tu la nouri însăți?

Dar cred că am ambii în prezent

Sorbiam din aer ca din dreptate

Priveam la soare c-an libertate

A fi credeam că e un drept de fier

………………………………………

Dar toți prietenii nu vă lipsesc.

Acele doruri tainice, sfinte

Farmecul vieţii, îl ţii tu minte?

Cum şoptia dulce , deşi minţia.''

(M. Eminescu – Amicului FI)

Farmecul vieții, deși minte fiecare generație, deși o amăgește și o atrage în jocul adorabil și capricios , pervers și dulceag al adolescenței și a romantismelor desuete sau nu se prinde în fascinația clipei , ori ne atrage în idile voluptoase și melancolii devorante sau , la sfârșitul neobișnuit al adolescenței o sufletește ne-o răbdare. amare, rămâne cea mai plăcută muncă a vieții.

Farmecul vieții coincide cu perioada edenică din mitul biblic. După această perioadă a continuat din rai , cînd fiinţa umană trece într-o doua etapă a vieţii şi    , cu sudoarea frunţii sale' ' va mânca pâinea. (Genesa [Facerea] – 3.199)     Dar este romantismul desuet? Oare nu ne obligă feminitatea din bărbați și mai cu seamă din femei să fim mereu romantici?  

 Eminescu mărturisește , în poemul  ,,Eu nu cred nici în Iehova'' , că nu crede în zei , nici în Iehova, nici Budha – Sakya – Muni ,,nici în viață , nici în moarte'' , dar va rămâne ce-a fost - ,, romantic''. Fără acest romantism, care dă farmec vieții, existența ar fi searbădă și fără sens. Tot ceea ce dă farmec vieții ne ispitește sufletul cu magia unei feminități plină de vrajă și iluzii. E bucuria cea mai mare a existenţei - când iluziile par atât de reale, a trăi clipa fără a simţi, ca la vârsta a treia, îngrozitoarea apăsare a timpului, este cea mai fascinantă aventură a lui ,,a fi'' în lume, ca ,,un drept de fier.'' Cine crede, la vârsta adolescenței, în moarte? Viața, la vârsta pubertății, nu apare o eternă poveste - tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, cum spune cunoscutul basm românesc.

Bibliografie:

1        - Biblia

2        Johan Huizinga - Homo ludens, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003  

3        – Mircea Eliade - Profetism românesc, Ed. Roza vânturilor , Bucureşti, 1990

4        - Stephen C Covey – Eficienţa în şapte trepte, Ed. Alfa, Bucureşti ,2000

5        - Mihai Eminescu - Poezii , Proză literară, Ed. cartea românească, Bucureşti,1984

6        Friedrich Nietzsche – Naşterea tragediei, Ed. Pan, Iaşi, 1992     

7        – Mircea Eliade - Huliganii, Ed. Rum-Irina , Bucureşti, 1992     

8        -   Toni Victor Moldovan în cartea sa - Programul Terra, Ed. Conexiuni, Sibiu, 2000