Priviri liminare: Emilian Marcu – Iadul de lux

  

             

               Mă  întreb dacă Emilian Marcu a fost mai întâi poet și apoi romancier sau a fost concomitent poet și romancier. Deși  a publicat mai întâi poezie, nu se poate spune cu precizie dacă mai întâi nu a fost  prozator. Eu cred că este și poet și prozator.  Și asta din două motive:  primul este faptul că a scris mai întâi  romanul Iadul de lux.                                                                                    Iadul de lux,   l-a scris, după cum mi-a mărturisit  la 24 de ani, ceea ce, în acele vremuri pentru un romancier era o vârstă  precoce.  Al doilea motiv este oximoronul. Aici  poetul s-a întâlnit  miraculos cu  prozatorul.  Iadul de lux  este  un oximoron.                                                               

          Emilian  Marcu a publicat prima plachetă de versuri Nunta în sâmbure(1975), deci  la  25 de ani. Romanul, Iadul de lux l-a scris  la 24 de ani , adică în 1974, dar   l-a publicat  după 30  de ani de la scriere, în 2004 la  prestigioasa  editură  Junimea, Iași. În toată perioada comunistă, Iadul de lux a rămas, din motive lesne de înțeles, o „creație de sertar.”                                  

           Dar,   dacă  poetul (Emilian Marcu,  cunoscut  și recunoscut   ca poet și mai puțin ca romancier),  nu ar fi publicat mai întâi  poezie ci acest roman, nu l-am fi putut percepe doar  ca prozator, ci și ca poet.                                             

        Motivul este oximoronul, după cum am afirmat.  Iadul de lux este  un oximoron,  prin care autorul definește  în cea mai economică semantica  -  comunismul.                                                                                       Oximoronul este utilizat ca figură  de stil îndeosebi în poezie și constă în alăturarea a doi termeni incompatibili, contradictorii, oxys  - ascuțit, logic, rațional, moros  - stupid , nebun, absurd.                                                                

         Umberto Eco numește oximoronul o figură de stil a împăcării contrariilor, deși e greu de   crezut că anodul   și   catodul  se pot   împăca vreodată fără a se scurtcircuita.  Tocmai   scurtcircuitarea  generată de  alăturarea termenilor conferă estetica acestei figuri de stil. Iluminarea  scurtă,  flashul  care transmite o informație șocantă,  acesta este scopul  urmărit de    oximoron.                      

         Oximoronul fost uzitat  de mari poeți, începând cu  Horațiu: „simfonie   discordantă” , Hölderlin:  „bucuros în tristețea sa”,Rimbaud: „splendoare invizibilă”   Baudelaire: „soare negru” Eminescu: „Suferință, tu, dureros de dulce”, Blaga:  „dulci otrăvuri”.                                                                    

          A fost   utilizat și de   prozatori, dar în măsură  mai mică. Quintilian, marele  retor și orator roman,  l-a utilizat în retorica sa, ca în exemplul cel mai frapant: „un zeu muritor.”                                                                                 

                  De ce este Iadul de lux  un oximoron?  Iadul  este iad, nu poate fi de lux, cum nici  raiul nu se poate delimita în   rai de lux  și  rai comun. Dar Iadul de lux vizează  societatea comunistă. Și  este   iad  de  lux, fiindcă, dacă   în realitatea ei concentraționară s-a dovedit a fi    un adevărat   iad,  în  utopia   indusă de ideologie, anume viziunea idilică propagată a  unui viitor de aur ce nu  va mai   veni niciodată, o făcea de lux.                                                                     

                Așadar,   după cum ne  sugerează titlul oximoronic al romanului  -   Iadul de lux este un roman care denunță viața fericită a satului românesc, indus de propaganda comunistă.                                                                                

                  Emilian Marcu  este unul dintre marii  poeți  și marii  prozatori  ieșeni, iar viziunea  lui Alexandru Dobrescu despre autor,  anume că, „Emilian Marcu nu poate să iasă din pielea lui naturală  de poet și să îmbrace, fie și temporar,haine de împrumut”este, după opinia  mea, o viziune superficială, fiindcă Emilian Marcu nu îmbracă  temporar, haine  de împrumut, el creează   în stil original universul  iadului într-un sat românesc  din anii colectivizării.                                    

            E adevărat că  oximoronul reapare  și în  interiorul romanului. Să exemplific  unul  care  mi-a plăcut:  „O salvare. Miroase a moarte”.                     

          Uzitarea   oximoronului ar susține argumentul lui  Alexandru Dobrescu, „anume că nu poate ieși din piele lui naturală de poet”,  dar nu e un argument tare, fiindcă această  figură de stil  chiar dacă este uzitată preponderent de  poeți  e  creată și  de prozatori.                                                                     

         Emilian  Marcu, chiar dacă  are o natură dominant poetică, nu înseamnă  că  nu îmbracă și haina originală de prozator bun.                                                        

             Este  romanul lui  Emilian Marcu, un roman   original  sau imită  varii curente de pe varii continente?!  Dacă  e să căutăm analogii sau asimptote cu varii creații străine le putem găsi, căci la noi s-a practicat cu  o insidioasă obstinație   raportarea la străini, ca și cum scriitorii  noștri nu ar putea crea nimic   original fără să se inspire  de  la ei.                                                                         Așa s-a întâmplat cu Eminescu, care  a  fost forfecat cu de-amănuntul  de I. M Rașcu. Istoricul   i-a găsit atât  de multe ecouri franceze  în poezia lui Eminescu încât ai crede că Eminescu nu a fost „muntele care izbucnește deodată spre cer  din câmpia plată”, ci doar un simplu  plagiator al poeziei franceze.                                                                                                  Așadar, dacă e să-i găsim analogii  cu tot  dinadinsul, le  putem identifica, căci   Alexandru Dobrescu  le-a aflat în Cocoșul  roșu al lui Bulatovic, ori    în scriitorii sud americani Sàbato,Marques, Scorza.                                                        

          Ba chiar și eu  într-o discuție cu autorul  i-am  mărturisit că-l citesc pe Joyce  și am găsit în Iadul de lux, oarece apropieri de  scriitorul irlandez „Da, zice  Emilian, e posibil,  numai că eu l-am citit   pe Joyce zece ani   mai târziu  după ce scrisesem romanul.                                                                            

         Primul meu roman  Iadul  de lux are un destin aparte.  Era  în ziua de 29 august 1974,  când  urma să mă  prezint la  post, la   școala  din satul  Pocreaca,   comuna Schitu Duca, unde fusesem repartizat ca profesor, după  terminarea facultății.                                                                                        

        Ei bine,  m-am prezentat  la primăria Schitu Duca, iar  primarul mi-a dat  căruța primăriei, ca omul de serviciu,  să mă ducă  în satul,   așezat undeva  între dealuri,  la vreo 15 kilometri de centrul  comunei.                                               

        În ziua aceea  de  sfârșit de vară și început de  toamnă, oarecum rece  pentru acele zile,    pe care n-am  s-o uit niciodată,  se sărbătorea  la  creștinii ortodocși,  tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul.                                              

       Țăranii nu   țineau  cont de  propaganda comunist-ateistă. Pentru ei sărbătorile religioase erau sfinte.   Am plecat cu căruța primăriei   spre satul   Pocreaca  și  am ajuns  la vreo două ceasuri  după amiază.                              

       Chiar la intrarea în  sat  am văzut în  mijlocul drumului  o vânzoleală de oameni. Căruțașul a oprit căruța  și vrând-nevrând  am asistat la  o scenă șocantă.                                                                                                            Un țăran, cu capul despicat în două,  a mai făcut zece pași și s-a prăbușit la pământ.”                                                                                                            

       O scenă   horror  care  părea să  confirme   violența  dintotdeauna a omului sau  o forță ocultă ce   făcea să se repete în ziua aceea, scena tăierii capului lui Ioan Botezătorul, ori,  dacă pătrundem   mai adânc  în taina   omorului, la care a asistat   fără voia lui  autorul,  descoperim  povestea biblică al  Abel și Cain.                                                                                                        

        Tatăl, ca orice țăran responsabil pentru familia sa, împarte pământul celor doi frați, dar exact pe hatul care despărțea cele două loturi de pământ  a crescut   un prun.                                                                                               Frații au decis  de comun acord, ca fiecare să culeagă prunele, unul într-un an, celălalt în  anul următor.  Până aici toate bune și frumoase, pace și armonie. Numai că, prunul, la fel ca smochinul  biblic, nu făcea prune  în fiecare an, ci odată la doi ani. De fiecare dată prunele  de țuică  reveneau  fratelui  mai  mare iar cel mic rămânea  cu buza umflată. 

            Ranchiuna celui mic a crescut, întreținută și de persuasiunea  și incitarea   soaței, până  când s-au format  două tabere aflate permanent pe  picior de război.                                                                            Și,  deodată  în ziua aceea, când  creștinii  sărbătoresc  tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, invidia dintre Abel și Cain  a izbucnit aprigă, ucigătoare.           

              Cain a pus mâna pe secure  și a lovit  capul lui Abel  cu toată  forța, cum  dai să despici  un lemn de foc. Abel a făcut câțiva pași, iar  în timp  ce mergea  cu capul despicat spre o țintă  doar de el știută  „mi-a înfipt baioneta între umeri”,  să fie sigur că  se  prăbușește   și, în acel  moment   s-a prăbușit  în groapa de la marginea drumului „și totul se amestecase  cu gunoaie și cu țărână și numai aburul ce ieșea din țeasta lui mai era viu căci în rest totul murise”.                                                                                                                      

            Apoi, ca și cum nimic  grav  nu  s-ar fi întâmplat,  cei implicați au continuat  sărbătoare creștină, „Să  trăiți să-l pomeniți… Mai toarnă-mi bădie o cană cu țuică. Și mortului i-a plăcut fie-i țărâna ușoară. Hă, hă, hă…”      dar „era  o tristețe   în aer și prunele duhneau a mort și a jale.”                                       

          Pentru tânărul profesor de limbă română, omorul la care a  asistat, paralizat în căruță alături de omul  de serviciu al primăriei,  incapabili de vreun gest, de vreo reacție, totul petrecându-se  cu viteza fulgerului, ei doar asistând   la scena finală când  fratele i-a  tăiat capul în două „de parcă  ar fi tăiat  un harbuz dom’ Antim”, scena  părea desprinsă din  Ororile războiului sau din ciclul  Capriciile  lui  Goya, când  somnul  rațiunii naște monștri.                                 
          Ar fi fost ilogic și  absurd  pentru  nou veniții în sat, șocați de monstruozitatea faptei,  să intervină  în  încăierare când acolo totul părea determinat de un  spațiu-timp al satanei care   în ziua aceea coborâse Iadul  în acel loc. Iadul în viziunea borgesiană„nu este un loc  înfiorător,  este   un loc unde se întâmplă lucruri  înfiorătoare”                                                                 

                 Tânărului absolvent  al Facultății de litere  din Iași  i-a rămas,  în memorie,  obsedant,  realitatea unei  lumi halucinante  imposibil de acceptat de o  minte omenească normală.                                                                               

                   „În cap îi cântau pitpalaci…”spune  despre Antim,  personajul   principal   în care îl identificăm  pe autor, căci o asemenea scenă de neașteptată  violență, de   cruzime absurdă  șochează pe oricine. Mai ales că el cunoscuse satul, se născuse  și copilărise într-unul   aproape  la fel, dar dacă nu era satul idilic cântat de Coșbuc, era satul   românesc  cu bune și rele, fără să se fi confruntat cu scene monstruoase  ca cea  din ziua aceea  nefastă a tăierii   capului  Sf. Ioan Botezătorul,  întâlnită la Pocreaca.                                                                     Zece zile și zece nopți  din acea dimineață răcoroasă de toamnă a umblat Antim  pe câmp,  „să nu mai văd  figură de om”, „o cât de monstruoși au fost”.      

  

    Așa  s-a născut romanul  Iadul de lux,  în care se dezvăluie vizionar  lumea de coșmar  a colectivizării forțate, drama omul simplu  izolată și stagnată in illo tempore  într-un sat uitat de lume, fără contact cu lumea civilizată aflată în continuă mișcare  și evoluție.                                                                  

       „Dirigintele, un agrocopist, terminase  școala agricolă și-o făcea pe  profesorul, se vede că nu-i plăcea munca  în meseria pe care și-o alesese, îl luase mai mult pe sus din bancă  și-l  trimise acasă , bă să nu mai  vii   la școală până nu se trece tacto la colectiv. Antim  se întreba cum să-l facă   pe ăl bătrân să se treacă  la colectiv …”                                                                                      Această scenă pe care a trăit-o însuși autorul și care s-a repetat  în  mai toate satele în care țăranii, grei de cap, încăpățânați și recalcitranți,  nu  înțelegeau   raiul comunist  și ce corn al abundenței se va  revărsa  asupra lor  dacă  intrau  în colectiv, iar copii  erau   șantajați cu datul afară din învățământ este memorabilă în roman. 

  

                  Scena descrisă cu încercarea de  trecere la colectiv al lui Antim ăl Bătrân   este realistă și plină de umor.  Antim  ăl bătrân reușește printr-un   ingenios  șiretlic, á la Ulise,  specific  țăranului prins la ananghie, să-i  păcălească pe  „ciocănitori”, adică pe membrii Comisiei de colectivizare.                                     

               Și iată cum, din cauza ateismului satanist  propagat de ideologia roșie ce pătrunsese și   întinase cu  pucioasă  până  și sfintele biserici ortodoxe cu acordul tacit și defetist   al slujitorilor ei, unii habotnici  ca Savu  - Împăratul nebunilor, vor  găsi alte spații pentru  a   ridica  biserică.  Savu  își face   în inima  pădurii, acolo unde  era natura pură și  unde  nu  pătrundeau diavolii  roșii că nu aveau  nici interes, nici timp să se pună cu „nebunul”  satului, biserica sa.  „Vezi aici, Antime, coliba asta, aici am stat o iarnă atunci cu colectivul.”                                                                                                         

       „Romanul acesta, mi-a mărturisit autorul,  ar fi putut să rămână încă multă vreme  în sertar, dar prin anul 2000 ducându-mă   la Manuela,  secretara școlii,  am rugat-o  să-mi  tasteze ceva la calculator. Văzând că se pricepe la calculator,   i-am spus că am un  manuscris, un  caiet mare în care scrisesem cu ce apucasem, cu creionul  și  cu stiloul, romanul Iadul de lux.    „Aduceți-l”,  mi-a spus ea. I l-am dat. Pur și simplu, luat cu alte  treburi, am  uitat de el. După trei luni, Manuela m-a chemat  și mi-a  înmânat manuscrisul și  romanul listat.                                                                                                                Când l-am văzut  listat, în acel moment,  parcă  l-am văzut în altă lumină. M-am apucat să-l corectez, iar în timp cel corectam a intrat în birou Alexandru Dobrescu. „Ce citești acolo așa prins”,  m-a întrebat. I-am arătat  și fiindcă i-a plăcut mult, a decis  să-mi scrie postfața.                                                                 

         Există în   romanul lui Emilian Marcu   un pasaj  profetic. „Pe  masa ei mică[…] se afla cartea de versuri a unui poet despre care ea auzise că a  murit ciudat de repede  și de stupid. Cartea  purta un titlu  plin de semnificație: Brusc să  deschizi fereastra!”                                                                                     

         Fereastra spre libertate se deschide brusc,  uneori brutal, nu încet, nu cu poticneli. De aceea, cine vrea  să evadeze dintr-un  lagăr concentraționar, trebuie să lupte. Acesta este și mesajul  romanul.   „Antim înțelese un lucru,  un singur lucru  că viața e un iad de lux  pentru care trebuie  să  lupți să nu treci pe lângă porțile lui ca pe lângă niște stații facultative   unde dacă destinul nu are chef nu oprește.”                                                                                                                  Viața e un iad,   în care iluziile -  luxul ei, ne  induc  insidios, dorința de a supraviețui în această lume monstruoasă. „Marta goală, cu trupul ei ca un lujer de crin, doamne, ce picioare  lungi are fata  asta , zise Antim…[…]  Ea, goală, în cameră, îi luă mâna și o puse pe inimă: vezi, aici am eu o  rană mai mare  ca astea de pe șolduri și picioare. Pune-ți buzele pe ea să înceteze izvornița asta de sânge  să mai curgă.”                                                                                       
             Cititorul   va descoperi  în Iadul de lux,  nu doar  „o demonstrație de virtuozitate literară” cum spune Alexandru Dobrescu, ci și o  fascinantă lume  mică care a evadat din lumea reală mare atât de   groaznică în bestialitatea ei, într-o alta, naturală, pură  și inocentă, în care iadul lumii reale nu poate ajunge și nu o  poate întina. E o lume care  își construiește, în locul iadului de lux  - raiul ei  - un rai posibil.                                                                                          

  

              Pentru  Antim  au fost zece zile și zece   nopți  de calvar  în care s-a  eclipsat  din  lumea reală și  „în  ziua aceea de schimbare la față Antim săvârși lucrarea lui.”                                                                                         

       

          Emilian Marcu  posedă  un mare secret, un secret al creației  literare  autentice în care  metafora, metonimia, oximoronul țâșnesc spre înalturi, ca niște superbe   focuri de artificii  ce îl țin pe cititor mereu cu ochi prinși de pagina cărții. Cine citește această carte va adăuga spiritului său  adevărate  conuri  de lumină.                                                                                                        

      Vasile Anton Ieșeanu,  3 iulie 2013, Iași