Ce este #cultura?!...

„CULTURA ESTE, PRIN ESENȚA EI, REACȚIONARĂ, ÎN SENSUL EMINESCIAN AL CUVÂNTULUI. DACĂ NU AR FI, EA DEVINE LA FEL DE CORUPTĂ PRECUM CORUPȚII ECONOMICI ȘI POLITICI ” Theodor Codreanu

Vasile Anton Ieșeanu ,24 iunie 2017,Iași

Atelierul scriitorului

Vasile Anton Ieșeanu,  2 decembrie  2014, Iași

Scrisori de la o frumoasă româncă din Stuttgart

De  mai multă vreme primesc  email-uri de la Stuttgart  de la  o frumoasă  româncă, jurnalistă la revista Agero. Nu știu de unde mi-a  aflat adresa de email. Am citit   toate   email-urile trimise, dar  deși mi-au  plăcut scrisorile ei  nu le-am făcut cunoscute  până acum . Încet, încet m-am îndrăgostit de scrierile ei, documentate și pertinente  și azi m-am decis  s-o   fac cunoscută pe frumoasa   necunoscută  din Stuttgart . Sper că și cititorii mei  vor aprecia  naturalețea, nu doar  a  chipului  ei frumos, dar îndeosebi a scrisului. L-a  gândire   și   scris suntem   pe aceeași lungime de undă.                                         Destinaţie de vis pentru cei care vor salarii şi pensii uriaşe în euro

Maria Diana Popescu

Duminică, 25 Mai 2014 15:54

Înainte de toate, un anunţ extrem de important: Un anume domn Radu Oprea din Arizona, care primea link-urile cu editoriale, s-a îndrăgostit aşa de tare, de cine credeţi? Nu de mine, ci de textele mele, încît şi-a însuşit prima parte a editorialului "Eurovisionul, un atentat la morala creştină" şi l-a postat, cu semnătura sa, pe blogul XXL şi pe alte pagini online. În urma somaţiei mele şi-a prezentat formal şi voalt scuze, prin e-mail, dar în privat, între prieteni, continua să-şi susţină aberaţiile. Sportul acesta este pasiunea sa fierbinte, prin care încearcă să-şi fotoşopeze imaginea. În curînd voi reveni cu un editorial pe tema faptelor comise de domnul Oprea, care, se pare, din datele primite cu poşta electronică, nu este pentru prima oară cînd sare pîrleazul pe tarlaua altor jurnalişti. După o campanie aproape violentă de promisiuni, dezbateri pe la colţuri, prin crîşme, la serbări cîmpeneşti, de abuzuri de socializare şi like-uri pe reţele virtuale, de manifestări penibile, pervertire şi manipulare a realităţii, declanşate de fluierul de ţignal al cursei pentru Bruxelles, în care au sărit cu paraşuta, s-au aruncat pe nisip, printre mici şi fumul de la grătar, s-au dezmăţat pe feisbuk şi ne-au cerşit votul cu feţele lor fotoşopate de pe panourile stradale, de pe şepci, tricouri, baloane şi alte materiale propagandistice, pe care au fost cheltuiţi bani frumoşi, s-a ales, ca de fiecare dată, cu intenţii neortodoxe, neghina din grîu. Nu grîul de neghină. Miza o constituie salariile uriaşe, peste un milion de euro de-a lungul unui mandat, în condiţiile unui salariu minim de 150€ pe lună în unele ţări membre U.E., printre care şi România. Adăugăm beneficiile pe termen lung ale fotoliului de europarlamentar, inclusiv pensia de nabab de 9.000€ lunar, după numai 15 ani de muncă. Indiferent de culoarea politică, odată ce vor sorbi din elixirul pătimaş al Puterii europene, cu toţii se vor lepăda de morală, de responsabilitate şi bun-simţ, de care toţi politicienii Ţării s-au lepădat. Efectul zero al europarlamentarului român şi milionul de euro pe mandat Despre candidaţii alegerilor locale parţiale, nu mă mai ostenesc cu detalii. Ştim cu toţii cine sînt oamenii împinşi pe lista de candidaţi cu care partidele politice încearcă să cîştige un loc în Parlament: îmbogăţiţii prin furt, fraudă, corupţie sau acoliţi ai acestora, slugi ale unor foşti demnitari, indivizi cercetaţi de D.N.A., prieteni de familie, parteneri de afaceri sau protejaţi ai unor lideri politici. Impurităţi politicianiste, fără ţinută morală şi educaţională, posedînd doar o brumă din ideologia confuză a partidului de care s-au lipit ca marca de scrisoare, gata oricînd să facă traseul de la un partid la altul, în funcţie de cîştigător. La europarlamentare, miza pentru biletul „allinclusive” spre Bruxelles e în buzunare. Efectul europarlamentarului român pe scara Richter a sărăciei din Ţară este nul. Parlamentul European e o destinaţie de vis pentru cei care vînează venituri substanţiale, rapide şi cu efort minim de muncă. Salarii de mii de euro, pensii garantate fără plata contribuţiilor sociale şi, în plus, diurne consistente pentru zilele de activitate oficială, fără ca aceştia să fie obligaţi să prezinte documente justificative. Lipsa oricăror răspunderi concrete, e dovada clara a manipulării menite sa facă naivii a crede că trăim în democraţie. România a trimis la curtea Europei numeorşi eurosfertodocţi şi trădători, ca să ne facă de rîs şi să ne vîndă. Vom avea de suferit dacă de această dată ne vor reprezenta indivizi cu legături dubioase în rîndul mafiei, cu rude implicate în afaceri ilegale, indivizi gata de sforăit pe scaune şi ridicînd mîna pentru vot doar dacă vine ordinul de la partid! Soluţii nu există pentru România, oricîte trupe specializate am trimite la Curtea Europei. Nu există în acest sistem capitalist, pentru că, însuşi sistemul este fundamentat pe escrocherii şi ideologii utopice. Dezaprob faptul că cetăţenii se entuziasmează de puţinul oferit de politicieni, acceptînd şi mulţumindu-se cu răul cel mai mic. Biden n-a venit la Bucureşti doar ca să-şi dezbrace vestonul Ce părere aveţi despre mezinul extrem de şcolit al vicepreşedintelui S.U.A., Joseph Robinette Biden, pe numele său Hunter Biden, instalat în postul de director pentru asistenţa juridică şi dezvoltarea relaţiilor internaţionale în compania Burisma Holding, Kiev, cea mai mare unitate privată ucraineană din industria gazelor, deţinătoarea unei arii mari de explorare în zonele controlate acum de separatiştii pro-ruşi, situaţie comentată mai puţin favorabil de cotidianul Washington Times. Ca să fie garnitura completă, Hunter Biden şi-a adus alături în conducerea companiei din Kiev, un partener de afaceri al familiei vicepreşedintelui S.U.A., finanţator al campaniei sale electorale. Hmmm, credeţi că Robinette Biden, alias Joe Biden-"cauboiul" a bătut atîta drum pînă la Bucureşti ca să-şi dezbrace vestonul în faţa camerelor de luat vederi şi să ne spună că vremea e frumoasă? Sau să dea mîna cu netrebnicii noştri? Aceste gesturi tot pe noi ne costă. Nepotismul este perfect compatibil cu sistemul de valori al celui m ai democratic şi paşnic stat din lume, răspîndit ca norul de cenuşă vulcanică pe meridiane. Ucraina fierbe, acolo mor oameni, iar haitele de "cauboi" se reped să stoarcă profit din nenorocirile puse în scenă cu aceleaşi metode prin care în secolul al XIX-lea storceau America, în timp ce măcelăreau triburile băştinaşe de amerindieni. În statisticile Scotland Yard nu românii sînt campioni, ci zeci de mii de britanici Degeaba plîngem noi de mila statului adus pe margine de prăpastie. Statul român nu mai este demult o instituţie în sprijinul cetăţeanului, ci un concern condus de impostori cu acte, care s-au lepădat de Dumnezeu, lăsînd şi naţiunea în vitregia istoriei, printre şuturile puterilor occidentale. Tot mai multe tabloide din Marea Britanie, vîrf de lance fiind The Sun, aruncă o mizerie greu de imaginat pentru un segment civilizatoriu cum se cred britanicii, pardon, colonizatoriu, asupra cetăţenilor români. Tastaturile jurnaliştilor britanici înfăţişează România lumii ca un teritoriu blestemat, Sodoma şi Gomora, de unde se prăvălesc în Regatului colonizator toate crimele şi nenorocirile. Întreaga planetă a văzut la Eurovision de unde pleacă şi cine promovează sodomismul. Aceiaşi jurnalişti care au inventat, fără să fie pedepsiţi, planul de răpire a familiei unui fotbalist, plîng online şi pe paginile ziarelor, că violatorii, tîlharii, măsluitorii de carduri, curvele, proxeneţii, bolnavii de tuberculoză sau de SIDA au năvălit în Trafalgar Square. În statisticile Scotland Yard nu românii sînt campioni ai delictelor, ci zeci de mii de britanici, unii infectaţi cu HIV, care s-au pricopsit cu boala de la imigranţii asiatici şi africani, apoi au transmis-o între ei. Ei sunt principalii duşmani ai Patriei Române! Dacă cineva îşi închipuie că organismele internaţionale ne-au vrut în U.E. şi în N.A.T.O. dintr-un sentiment de caritate, se înşeală. În internul lor colcăie o adunătură de impostori. Pentru ei, România nu e decît un teritoriu de muls resurse, cu sprijinul marilor boieri, baroni, moguli şi talibani români, care şi-au transferat aproape toată avuţia naţională în propriile hambare. Aşadar, unde mai e problema? Am avut o problemă cu ultimul patriot român, pe care nu l-am meritat, pentru că am fost mai naivi decît prevede legea şi l-am împuşcat în Sfînta Zi de Crăciun pentru acuzaţii false, scornite de vulturii care aşteptau să-şi înfigă ghearele în suveranitatea, în independenţa naţională şi în demnitatea poporului român. Acum sîntem liberi, în bătaia vînturilor, cîrpiţi în coate, cu părul zbîrlit de groaza unui război, cu ciocul mic în faţa celor care ne-au cumpărat şi umiliţi peste poate de stăpînii Ţării, care se pricep de minune să înfurie colosul de la Răsărit. Ei sunt principalii duşmani ai Patriei Române! De la daci încoace, singura perioadă din Istoria României în care Ţara a fost liberă şi suverană, a fost…, pregătiţi-vă de impactul cu adevărul, perioada socialistă. Esenţa alterată a capitalismului, din care am fost siliţi să bem, este imposibil de atacat în instanţele superioare. Nici măcar sticlele incendiare nu-i vin de hac. În concluzie, mai degrabă un anticapitalist cinstit decît un capitalist vîndut cămătarilor mondiali. Unica soluţie este ca Naţiunea Română să se trezească din „somnul cel de moarte”!

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

Filigranele iernii

Foto: Vasile Anton Ieșeanu, 30 ianuarie 2014, Iași 

Eminescu - mare înțelept, mare patriot

        

    

Moto:  „Domnul nostru Eminescu,care după cum se ştie

A turnat limba română în frumoasele tipare,

Biblie îi este astăzi îmbrăcat în veşnicie.” Emilian Marcu – Dor de Eminescu 

 Dacă e să vorbim de un mare și înțelept patriot  român, acesta a fost  cu siguranță Eminescu prin toată ființa sa, prin toată activitatea sa de la Putna  și societatea Carpați,  prin toată publicistica sa de la Timpul,  prin toată cultura  și creația sa poetică și cugetarea  filosofică.   

„Dacă tu știai problema  astei vieți  cu care lupt

Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt

Căci , întreb, la ce-am începe să-ncercăm în lupta dreaptă

A turna în  formă nouă  limba veche   și-nțeleaptă.” (Scrisoarea II)  

Eminescu  a dorit   să imprime prin expresia  „a turna în formă nouă limba veche  și-nțeleaptă”   - o nouă logică  limbii române, logica denotativă specifică cugetării filosofice deschizând astfel noi perspective gândirii româneşti,  făcând-o mai  rapidă în comunicare, dându-i  cutezanţă  filosofică, determinând    implicit schimbarea treptată a psihologiei şi comportamentul  omului mioritic.                         ,,Inimă curată şi minte deşteaptă’’ este morala eminesciană  cuprinsă în aceste  două sintagme  pe care fiecare român ar trebuie s-o urmeze. În fapt prin aceste două sintagme Eminescu a  definit înțelepciunea  umană.                                                                                În inimă curată sunt  concentrate  toate  calitățile  eticii umane  -     cinste și   corectitudine, mândrie  și  onestitate,  dragostea de dreptate și de libertate, curaj și demnitate. Toate acestea țin de inimă.   În  sintagma     „minte deşteaptă” –   este  concentrată  dragostea de adevăr,  meditația adâncă, munca asiduă, inteligența  creativă.  Toate  acestea țin de rațiune.        

Unitatea  celor două categorii  morale  conduce  pe om   la  apropierea de  idealul de dreptate și adevăr, iar pentru Eminescu  unitatea  dreptății și adevărului a fost calea pe care a  urmat-o cu sfințenie  în  tot decursul existenței sale.                                                    Acest mod de a gândi lumea, îl plasează pe poetul   român  în rândul marilor moraliști ai lumii  Socrate, Isus, Gandhi.                  Contrariile  celor două categorii, enunțate  de Eminescu,  fie în combinația  inimă  necurată și minte deșteaptă, fie  inimă curată și minte  obtuză, ignorantă, fie,  mai cu seamă în combinația  ambelor  inimă necurată și minte ignorantă,   conduc pe acel individ  la minciună, primitivism, hoție, criminalitate.                                                                        Odată cu opera lui  Eminescu s-a  inaugurat în cultura română noua  logică a limbii -  logica denotativă care a dat  românilor  prestanţă  culturală europeană  de care aveau  atâta nevoie.                                           Referindu-se,  în acest sens, la versul din Scrisoarea I, vers  cu o remarcabilă încărcătură denotativ-ştiinţifică şi filosofică asupra timpului,  dintr-o variantă din manuscris  a  acesteia „Nu era nici azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna”, Amita Boshe, indianca îndrăgostită de opera lui Eminescu  (ce fantastică  întâlnire peste timp?), scria în 1978, citându-l pe Max Müller:   O expresie ca atare ne aminteşte de observaţia lui despre acel vers antitetic din Imnul Creaţiunii - …„Unul răsuflă fără suflare”.                                                                                                          În opinia lui Max Müller e ,,o cutezanţă a gândirii comparabilă numai cu cea a gânditorilor  Eleatici din Grecia  sau a filosofiei lui Hegel” şi o „ expresie  a celei mai fericite încercări de a face limba să reflecte abstracţiunea fără culoare a minţii.         E o rapiditate – spune Max Müller în  continuare – pe care numai limbile sanscrită şi greacă  o pot realiza. Dar, pana lui Eminescu a făcut ca şi limba română să realizeze această rapiditate a gândirii, dovedind încă o dată că limba nu creează poeţi, ci poeţii creează limba.” (Amita Boshe – Eminescu şi India, p.111).           

  Poeţii nu creează limba, ei  produc o schimbare de paradigmă,  generează  prin gândirea lor poetică o nouă revelare a existenței.  O afirmă  semiologul  Umberto Eco  în Kant și ornitorincul.  Observând  că  filosofii   europeni au intrat în impas, iar  filosofia în depresie,   atenția, spune  Eco,  trebuie îndreptată  spre poeți  căci este cunoscută  „puterea revelatoare” a acestora.                                                        

 Nu poţi să fii poet, fără a fi  și  filozof.  Primii filosofi ai lumii, aşa cum ne  arată  istoria filozofie greceşti, au fost poeţi. Filosofii presocratici  din vechea Eladă   și nu numai,  au fost poeţi. Platon a renunţat la poezie  ca să se facă filosof, dar toate dialogurile sale sunt  poetice.      Socrate, în aşteptarea execuţiei până  la întoarcerea corabiei de la Delos, a  creat poeme. Eminescu, deşi poet, după cum a consemnat el însuși  s-a vrut filosof. ,,M. Eminescu filozof'', aşa semna,  la 29 mai 1870, în albumul Asociaţiei  ,,România''.                                                                                 Ideile sale filozofice sunt atât de profunde, încât mulţi îl abandonează sau îl citesc superficial. Eminescu fascinează nu atât prin poezie, cât mai  ales prin cugetările filosofice, etice și patriotice. Din aceste  motive poetul  poate fi catalogat drept al doilea   mare înţelept al românilor, după Zamolxe.                       

  Întreaga sa creație  l-a impus, nu doar ca mare poet, ci și mare filosof al românilor, al doilea  mare moralist,  al doilea mare profet al naţiunii române, cel mai mare şi neasemuit învățat care s-a născut  pe meleagurile româneşti după Zamolxe.                                                              Pentru curajul de a înfrumuseţa  moral și spiritual  poporului român, Eminescu a fost  sacrificat (a se citi  asasinat),  la fel ca ceilalți  mari moraliști ai lumii  Socrate, Isus, Gandhi.                                               În Sărmanul Dionis, Eminescu afirma: ,,În aceste atome de spaţiu şi timp, cât infinit…’’ Infinită în sensul veşniciei, în spaţiu şi timp, este informaţia materiei înfăşurată în dublul  helix al codului genetic. Numai suportul  material al informaţiei se degradează ca urmare a entropiei. De aceea    materia   trebuie   mereu reciclată.        Ceea ce  propulsează etern în viitor  este informația din  sămânță -  o  imensă  informaţie  genetică  implantată pe un firicel de  materie -   suportul   material, care conține acele  „atome de spaţiu şi timp”, cum le numeşte Eminescu.                        Informația  din sămânță  generează spaţiul-timpul fiecărei  fiinţări, al fiecărui  sistem din univers.                                                                Sâmburii Universului, despre care vorbește Eminescu sunt găurile negre descoperite în  toate centrele galactice, în care materia este întoarsă pe dos, este reciclată, la fel cum naşterea unei fiinţe  este o întoarcere pe dos a ființării părinților genitori. În  fapt naşterea   unei ființe este o întoarcere pe dos a materiei biologice care tinde să îmbătrânească.                                                                             

Eterna reîntoarcere e un palindrom, un drum întors, o eternă mişcare în spirală a existenţei, în care eternă este  informaţia materiei, care se conservă pe o materie ce trebuie  mereu reînnoită.                       Acea logică a ,,atomelor de spaţiu şi timp’’ de care vorbeşte Eminescu îl conduce pe acesta la ipoteza deloc  neglijabilă, că ,,Dumnezeu e un atom, un punct matematic.(Ms.2257. apud C. Noica, op. cit., p.36).                                                  

 Şi  tot Eminescu afirmă că „există realităţi fără spaţiu” (op. cit., p.9)  intuind  parcă găurile negre din  centrele galactice  în care spaţiul e zero şi timpul nu există.          Aceste realităţi fără spaţiu şi timp  le regăsim şi  în seminţele biologice, căci în fiecare sămânţă timpul nu există şi spaţiul este practic zero.  Numai în momentul germinării porneşte timpul, porneşte ceasul biologic care începe numărătoarea inversă a timpului  şi odată cu primul tic-tac începe generarea  spaţiului micului univers biologic.         

 Eminescu a intuit, prin ideea de Dumnezeu - Universul ca atom sau punct matematic, realitate mai profundă decât  Existenţa, realitatea  Universului de dinainte de Big-bang.                                                          Fizicianul  Steven Weinberg, deţinător al Premiului Nobel,  în celebra sa carte Primele trei minute ale Universului, descrie  similar  starea materie  şi devenirea Universului  de la  momentul Big-bang. Analogia cu descrierea eminesciană e frapantă. Cum a început totul? Iată cum descrie  poetul  începutul existenței  în Scrisoarea I   

L-a-nceput, pe când fiinţa nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă

Când nu s-ascundea nimic, deşi totul era ascuns…

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns

Fu prăpastie? Genune?  Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte să priceapă

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o  vază,

Umbra celor nefăcute  nu-ncepuse a se desface,

Şi în sine împăcată stăpânea  eterna pace

Dar deodat-un  punct se mişcă… cel dintâi  şi singur Iată-l

Cum din chaos mumă, iar el devine Tatăl

Punct-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stăpânul  fără margini peste marginile lumii

De-atunci negura eternă se desface în fâşii,

De-atunci răsare lumea, lună, soare  şi stihii

De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute

Vin din sure căi de chaos  pe cărări necunoscute

Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit

Sunt atrase de viaţă de un dor nemărginit.’’(Scrisoarea I)

Punctul acela în mişcare devine Tatăl,  ,,stăpânul fără margini   peste marginile lumii’’, pare  descrierea sintetic-filosofică  a expansiunii Universului, anticipând teoria primelor trei minute ale  Universului. ,,Este vorba, spune Steven Weinberg, mai mult sau mai puţin, despre ceea ce se numeşte teoria ,,marii explozii’’(Big  bang)…[..] La început  a fost o explozie. Nu o explozie ca pe pământ, pornind dintr-un centru bine definit şi răspândindu-se pentru a cuprinde din ce în ce mai mult din aerul  înconjurător , ci o explozie care a avut loc simultan peste tot, umplând de la început tot spaţiul, unde fiecare particulă a fost proiectată departe de orice altă  particulă. […] La sfârşitul celor trei minute, universul era alcătuit mai ales din lumină, neutrini şi antineutrini’’ (Steven Weinberg – Primele trei minute ale Universului, p.22).                                                                                            

 ,,De-atunci negura eternă se desface în fâşii’’ spune Eminescu.     Cercetările  lui Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow,  cuprinse  în cartea ,,O mai scurtă istorie  a timpului” , confirmă ideea de Univers-punct, văzut de Eminescu în Scrisoare I. ,,De fapt, toate soluţiile ecuaţiilor lui Einstein în care Universul posedă  cantitatea de materie pe care o observăm au o  trăsătură  comună importantă: la un moment dat, în trecut, acum 13,7 miliarde de ani ), distanţa dintre galaxii trebuie să fi fost nulă.                                                                                           Cu alte cuvinte, întregul univers era comprimat într-un singur punct, de dimensiuni egale cu zero, ca o sferă de rază nulă.’’(Stephen Hawking,  Leonard Mlodinow  - O mai scurtă  istorie a timpului, p.77)            Cu alte cuvinte Universul a fost comprimat într-un singur punct.  Nu-i oare ciudat şi paradoxal ca Eminescu să fi  văzut astfel naşterea Universului, înainte de apariția  teoriilor relativității, a Big-bang-ului  și a găurilor negre?                             

Weinberg susţine că în prima  sutime de secundă după  momentul 10^-43 , considerat momentul declanşării Big-bang-ului, ,,există o stânjenitoare ambiguitate…’’, ,,ambiguitate’’ pe care Eminescu o descrie atât de sugestiv.

Pentru  cugetările sale   cosmologice, filosofice, etice  și patriotice   indianca Amita Boshe i-a  conferit titlul de kavi - ceea ce în limba sanscrită are semnificaţia de poet înţelept.  ,,După părerea noastră – scrie Amita Boshe – poezia şi filozofia nu i-au  fost două obiecte diferite; dimpotrivă întreaga sa gândire s-a format din contopirea celor două. […] …el a fost un dărśanik (cel care vede ), a fost un kavi(poet-înţelept) – în sensul terminilor indieni.”  ( Amita Boshe  - Eminescu şi India, p. 19).   

Cum a reuşit Eminescu să contopească poezia şi filozofia, având în vedere  că poezia uzitează de logica conotativă, iar filozofia de logica denotativă? Cum a reuşit Eminescu această unitate a contrariilor?                Cum a reuşit Platon, care  renunţând  la poezie să facă din filozofia dialogurilor -  poezie?  Poezia este antiteza  ştiinţei, afirma  poetul Coleridge. Van Noppen afirmă că poezia este  minciuna care  sesizează realitatea.  Shakespeare o numeşte muzica pe care o poartă cu  sine.         Poezia, cum este cea al lui Eminescu, pare a răspunde cel mai bine definiţiei lui Van Noppen. Poemele sale  filosofice pot fi la fel de bine definite  drept minciuni, dar  al  naibii de realiste,    prin cugetările  asupra  existenței reale.                                      

Aşadar, cum sunt posibile două logici antagonice  în aceeași minte?!...                                                                                                         Credem că  la Eminescu  cele două logici au coexistat în cortex  încă din copilărie. Eminescu  a învăţat mai întâi limba maternă (româna), cu  dominata   logicii  conotative, cu caracteristica ei puternic feminină și apoi , la șapte ani,  limba germană cu logica ei  dominant denotativă.                             

                 

 Logica  unei limbi  dominant denotative este o logică a meditaţiei, a  cugetării, a rațiunii, logica dominant conotativă este o logică a comunicării. Îmbinarea acestor două logici, logica limbii germane cu  logica limbii române  - să-i fi conferit genialitatea cugetării  filosofice în comunicarea poetică?!...                                                                                   Încerc cu mijloacele filosofiei analitice să găsesc un răspuns. Cele mai multe păreri ale cercetătorilor în lingvistică, îndeosebi a celor americani  (E. Sapir  şi B.L. Whorf)  converg spre concluzia că există o interdependenţă între logica unei limbii şi  predispoziţia pentru  filozofare pe care  logica acelei limbi o conferă,  existând  o legătură biunivocă între lingvistică şi filozofie. Gramatica  unei limbi este   logica  acelei limbi. Ea  conferă limbii dominanta  denotativă  sau conotativă  şi, prin asta, limba  are o anumită  dominantă  logică.  În consecință  omului vorbitor al acelei  limbi un  numit fel specific  în  a gândi şi  a se comporta.                                                                                                          „Pe baza logismului  Cercului de la Viena, spune Ion Oprea, în Lingvistică şi filozofie, M. Foucault, J. Lacan  şi R. Barthes   şi-au imaginat că pot realiza, pe baza ierarhiilor   şi combinaţiilor  limbii, un model al structurării fiinţei umane (prin conceperea acesteia ca un automat), model pe care l-au împrumutat  din logismul Cercului de la Viena.’’ ( Ioan Oprea  -  Lingvistică şi filozofie, p.91).                          

Prin limbajul  poetico-filosofic uzitat în poemele sale,  Eminescu a conferit limbii românea logica cu care să acceseze metalimbajul filosofic, limbaj utilizat în principalele ţări europene cu tradiţie cultural-filosofică.    El a deschis practic  perspectivele traducerii textele  filosofice ale  filosofilor  europeni,  poetul  însuşi având mai multe iniţiative  în acest sens (traducerea Criticii raţiunii pure al  lui Kant şi  a filozofiei sanscrite),  negând teza lui Titu Maiorescu privind imposibilitatea traducerii din nemţeşte în româneşte argumentată de critic că e ,,răzimată pe  unele particularităţi ale limbii germane’’ , ,,precum  şi viceversa’’(Titu Maiorescu - Prelegeri de filozofie , Craiova ,1980, p.65).          Prin noua logică indusă  limbii române de  creația sa,  Eminescu   a iniţiat realizării unui metalimbaj filosofic  românesc şi  a deschis perspectivele europenizării limbii noastre și  implicit afilierii la cultura europeană.                                                                                                       Lui Eminescu cultura românească îi datorează recuperarea culturală şi reducerea decalajului cultural faţă de occident.                          „Eminescu, spre deosebire de alţi  traducători posteminescieni, ne asigură Ioan Oprea  în Lingvistică și filozofie a uzitat cuvintele vechi şi populare’[…]astfel că pentru Gedanken, de exemplu, el găseşte mai nimerită traducerea prin cugetări, decât idei, cum au procedat alţi cugetători.                                                                                               Uzitând de vechiul cuvânt înţelepciune, care în terminologia sapienţială veche semnifica noţiunea  de filozofie, Eminescu este mai aproape de germanul Weltweisheit pe care-l  întâlnea în original şi evită în acelaşi timp repetarea foarte apropiată a cuvântului  filozofie sau modificarea structurii frazei (aşa cum s-a întâmplat în traducerile ulterioare’’ (ibid. p.116).                                                                                               Totodată,  poetul a deschis   porţile  literarizării  limbii române, în care dominant  era  limbajul popular,   conferindu-i acea  aură de nobleţe literară acel ,,pedantism, înţeles în sens pozitiv, ca o aspiraţie către ceva înalt, către ceva superior  stării obişnuite’’( ibid.p.85),   spre care oamenii de cultură tindeau  în acele vremuri.                                                    Prin teoretizare, Titu Maiorescu,  avea să impună drept cutumă culturală această  nouă tendinţă spre pedantism (Direcţia nouă). Maiorescu afirma că noua direcţie culturală se caracteriza  prin ,, simţ natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor, ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei  apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional.’’                                                          El  propune drept promotori ai noii direcţii pe Alecsandri şi pe Eminescu ,,om al timpului modern, deocamdată blazat în suflet (credem noi, în sens de romantic),  iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv până peste  marginile iertate, până acum aşa de puţin format, încât ne vine greu să-l cităm după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului…’’(Titu Maiorescu – Din critice ,1967,p.126).                                                      A vorbi nu e totuna cu a  gândi, la fel cum a gândi nu e totuna cu a vorbi. Logica conotativă, cum am mai afirmat este o logică a comunicării  în vreme ce logica denotativă este o  logică a gândirii. Logica conotativă este logica dominantă a sexului feminin, pentru care vorbirea este  însăşi natura femeii. A comunica pentru  o femeie este o necesitate a existenţei sale, este chiar natura sa.                                                                       Logica denotativă este dominanta sexului masculin pentru care gândirea, meditaţia,   este natura bărbatului. A gândi, a medita pentru bărbat este o necesitate a vieţii sale, este natura sa. Meditaţia îl scoate  pe bărbat din  realitatea concretă,  comunicarea în cazul femeii caută legătura cu concretul, cu  natură, cu glia.  Prin extensie,   putem afirma că  mintea bărbatului  este dominant  apolinică, iar  a femeii   dominant  dionisiacă  în definirea  dată  de filosoful german Nietzsche  apolinicului și dionisiacului.                                                                                               Bărbatul   simte  nevoia  de a medita mai mult   decât  de comunica, în vreme ce femeia simte nevoia mai  mult de a comunica decât de a medita.                                                                                                Eminescu a surprins  aceste  naturi diferite ale sexelor, aceste logici ale minţii bărbatului şi femeii în relaţia lor nemijlocită, în poemul ,,Floare albastră’’.                                                                                           În vreme ce bărbatul cu gândirea lui meditativă  se cufundă „în stele”  ,,în cerurile înalte”,  și este  atras de magia abstractului, femeia cu gândirea ei comunicativă încearcă să-l aducă  în   concret, cerându-i să nu mai caute în depărtare – fericirea, în abstractul pe care ea nu-l înţelege, îmbiindu-l la plimbare în natură, ,,în codrul cu verdeaţă’  să comunice, să-i vorbească nimicuri despre cotidianul concret, să-l atragă în magia comuniunii în doi – despre care crede femeia că-i adevărata fericire ,,şi mi-ii spune-atunci poveşti / şi minciuni cu-a ta guriţă’’(Floare albastră)                                                                    Laboratorul creaţiei eminesciene a fost unul al meditaţiilor sale  izolat de lume; comunicarea meditaţiei însă  avea nevoie de logica sentimental-feminină. Eminescu a gândit în germană şi a comunicat în română. Și astfel credem  a dat el limbii române o nouă paradigmă - aceea a cugetării filozofice  - și  „Doamna noastră limbă românească”,  cum o definește  Emilian Marcu  a intrat  în rândul  limbilor europene.     Pentru asta,  „Eminescu este astăzi biblie limbii române”,   aceleași  Emilian Marcu, în  poemul  „Dor de Eminescu” .  Eminescu, cu puterea lui poetic-revelatoare,  a deschis calea  cugetării filosofice pe  plaiurile mioritice, a  eticii inimii curate  și minții  deștepte.    Din aceste   motive  închei cu o întrebare  retorică: mai poate fi aflat  pe plaiurile  mioritice  un patriot mai mare  și mai înțelept  ca Eminescu?      

Vasile Anton  Ieșeanu,  12 ianuarie 2014, Iași                                                                       

Video: Pantha rei - totul curge!

Totul curge...  imperturbabil, tern;

Viața,  moartea,  neîncetat...

Doar pietrele rămân etern;

Pe mormântul nostru stau la sfat.

Viața-i scurtă, moartea-i lungă -

Eternitate fără de sfârșit!

Trăim  în certuri  și-n  ura cea nătângă,

 Viața  se scurge ca un vis urât.

Ce-i viața? Glorie, mărire, bani!

Tot  ai pierdut  când ai plecat

Ce-ai adunat, în  ani și ani,

Nimic nu iei... și totul ai lăsat.

Iubirea e singura plăcere

Ce-aduce  fericirea  pe pământ,

Dacă iubire nu e, îi doar amar și fiere...

Și cu regrete plini, intra-vom  în mormânt.  

Totul curge...  imperturbabil, tern;

Viața,  moartea,  neîncetat...

Doar pietrele rămân etern;

Pe mormântul nostru stau la sfat.

Vasile Anton Ieșeanu, 21  decembrie 2013, Iași  

           

        

      

Mânjitori și spălători de creiere mioritice

Cine murdărește și cine spală creierele românilor?I....

Ghici ghicitoare! Cine  mânjește și cine spală  creierele  românilor?!... Traian Băsescu, Crin Antonescu, Victor  Ponta,  Laura  Georgescu -  televiziunele.  Antena 3 e aici?  B1 Tv.   e  mereu prezent.    

Vasile Anton, 13 decembrie 2013, Iași    

Livada cu vișini sau o lume care se petrece…

 Moto: „Viața  a trecut de parcă nici nu am trăit…” Cehov

         De câte  ori  am citit  sau am  recitit  Livada cu vișini a  scriitorului  rus    Anton  Pavlovici  Cehov, de fiecare dată m-a cuprins un sentiment de  amară   nostalgie.                       Mă  gândesc  imediat, nu atât  la   lumea comunistă care a fost  și s-a dus, cât  mai ales  la oamenii  acelei lumi, apropiați   sau cunoscuți din care mulți au plecat dincolo,  au devenit fantome ale memoriei și care îmi  bântuie, uneori, dureros  mintea.        Din lumea  aceea  tot mai puțini supraviețuitori  am rămas.                                                          Ca și cum Cehov ar fi intuit  genial  vremurile  ce vor veni și se vor destrăma în Livada cu vișini prezintă un amestec bine dozat de tragic și comic. Întâlnirea omului cu propriul trecut și cum fantomele lui e tragicomedia vieții  umane.                                                                                          Piesa lui  Cehov prezintă o lume a  prefacerii și schimbării,  o lume  tragică și comică în același  timp.  Totul e mișcare, totul e schimbare, totul curge,totul   e tragic  dar și comic în același timp.  Totul curge. Panta rhei spune grecul Heraclit.                                                                        Mereu va exista o livadă cu vișini ce va fi doborâtă de   evoluția societății. Mereu va dispărea o lume  și se va naște o alta.                                                                                           Miraculoși  și geniali literații ruși.  Poartă  în   pana lor   darul   profeției.  Am observat acest   dar  la  toții  marii  scriitori, dar îndeosebi  la scriitorii  ruși:  Turgheniev,  Tolstoi, Dostoievski, Cehov.                                Și noi avem  un  genial   profet– Eminescu. Și ne duce ispita  gândului  că  Cehov, scriind   Livada cu vișini, s-a  inspirat direct din  Glossa lui Eminescu „Toate-s vechi și nouă  toate” și din Memento mori – Panorama deșertăciunilor.                                                                                Livada cu vișini e  cercul de familie din  marea  spirală  a existenței, o  întoarcere   a personajelor  „în camera copiilor.”                                                                      Moșiereasa Ranevskaia Liubov Andreevna, proprietara livezii, împreună cu toţi apropiații  ei se întorc  de la Paris. Se întorc   în zorii unei zile de mai,  ca și cum  s-ar întoarce direct în zorii copilăriei.  Se întorc primăvara, în luna mai când  „înfloresc  vișinii, dar în grădină e  frig a căzut bruma”, o asociere paradoxală al lui Cehov, care  a   intuit ce poate provoca   bucuria și tristețea simultan, optimismul și pesimismul. Bruma și livada înflorită e cadrul perfect  pentru a crea   amestecul de bucurie   și nefericire, legătura dintre livada cu vișini înflorită peste a căzut bruma  și comunitatea de oameni  legați  sufletește de acel  spațiu al raiului copilăriei.                                                Teatrologul  George Banu stabilit la Paris, membru al Academiei Române, încearcă să lege simbolistica livezii cu vișini cu simbolistica   japoneză a florii de cireș, dar după opinia  mea   e o asociere forțată, căci  în afară de  viața scurtă și  trecătoare  nu  i se pot afla alte legături. Și nu credem că Cehov a făcut   asemenea  asocieri.                      Floarea de cireș,  sakura  în japoneză  semnifică   fertilitatea, fericirea și sărbătoarea.                                      Livada cu vișini semnifică destrămarea unei lumi  ce părea imuabilă, la fel cum  părea a fi societatea comunistă.          Se pot   găsi multe semnificații ale  livezii cu vișini,  îndeosebi simbolistici   ale  morții  și  distrugerii,  vizând chiar  apocalipsa, căci topoarele care doboară livada pot fi interpretate ca topoarele care distrug civilizația umană.     Dar Cehov  vizează comunitatea unei familii.  Familia Andreevnei   s-a  întors  de la Paris, acasă,  la livada cu vișini, acolo  unde și-au  petrecut copilăria. E  ca o întoarcere  în  timpul copilăriei. Dar  ei  nu   mai pot retrăi  bucuria de atunci a  copilăriei.                                                         Întoarcerea   în vremea copilăriei poate avea și semnificația aceasta, anume că viața  e o rotație  încerc sau după filozofia ondulațiunii  universale a  lui Vasile Conta  e asemenea configurației  frunzei de trifoi cu o  ramură urcătoare,  una culminată și ultima coborâtoare. Ultima, ramura  coborâtoare este  asemănătoare  cu  cea urcătoare   a copilăriei și adolescenței, dar în sens  negativ.                                 Andreevnei  totul  i se pare  neschimbat. E doar o aparență, ea se amăgește cu   neschimbarea, „și-atunci  livada era exact așa, nu s-a schimbat nimic. (Râde bucuroasă)  Toată, toată e albă! O , livada  mea. ”               În realitate  totul s-a schimbat. Bucuria ei este de scurtă durată. Fantomele morților dragi năvălesc prin  livada  minții ei.  „Priviți, prin livadă se plimbă răposata mea mamă …în rochie albă!”   Tot acolo, se juca Grișa  băiatul ei , dar  Grișa  a murit înecat. Livada a devenit locul în care fantomele  celor morți  se întâlnesc  cu vii.                      Nu  întâmplător  în scenografia actului întâi, Cehov asociază  înflorirea vișinilor cu bruma care ucide florile.  Ranevskaia  retrăiește copilăria nu ca o mare bucurie ci ca o  mare tristețe nostalgică - „Ah! Copilăria mea nevinovată.”                                                                                          Unii  autori, critici de artă,    au găsit conexiuni,   în Livada cu vișini,  cu căderea comunismului, alții cu  căderea capitalismului.                                                                            Noi credem că aici e vorba  de o  lume îmbătrânită care  mereu  dispare, o eternă  reîntoarcere, o istorie care se  repetă ca  „într-o  vastă  spirală ”, spune Hegel.   Aici e vorba de tinerețe cu speranțele ei și de bătrânețea care așteaptă neantul  -  eterna noapte.  O spune  cel mai în  vârstă personaj, bătrânul  lacheu, octogenarul  Firs: „Viața a   trecut de parcă nu am fi trăit.   Acum totul s-a destrămat, nu mai înţelegi nimic."                                                Cum să mai înțelegi viața, când trupul, sub efectul  distructiv al  entropiei, este  redus la starea de  frunză  căzută. O frunză căzută nu e moartă. Ea moare când a pierdut  complet  aura   energetică.   Fără aura  energetică materia  se degradează continuu.  La fel și trupul omului.    Și-odată lumea în care am trăit, am iubit, am suferit sau am fost fericiți, dispare, devine amintire, o amintire ce se   estompează tot mai  mult odată cu trecerea vremii.            A iubi  Livada cu vișini,  spun  unii autori,  înseamnă  a-i iubi pe cei care topoarele nemiloase ale entropiei  i-a  doborât.  Entropia  ne doboară pe toți.  E o  lege iminentă  și   inerentă a degradării materiei.                                                   „Nu moare decât  cel  uitat” spun  grecii, dar  îi uităm. Și ei  mor  cu adevărat.  Morții noștri dragi ne mai vizitează  din când în când, tot mai rar, și-atunci doar în vise.               Pentru a exista etern materia trebuie mereu reînnoită,  e necesar să  fie    întoarsă pe dos. Nașterea  e  materia   biologică întoarsă  pe dos.  Reînnoirea  permanentă  a   materie   în mișcarea eternă  a  spiralei   genetice  face să  existe  etern.                                                                                      În  Livada cu vișini întâlnim o  lume  tristă, melancolică, lipsită  de viață, aproape  moartă   deși încă vie, la fel ca floarea de vișin, căzută  de la brumă. E o lume  statică, o lume a trândăviei și plictisului.                                 Triști sunt  cei tineri, fiindcă, deși s-au  întors în camera copilăriei, se intersectează   la tot pasul cu cei bătrâni. Toți  sunt legați de copilărie, toți  sunt legați de  livadă, toți  aud  topoarele  care  o doboară.  E ca și cum  acele topoare  le-ar doborî   propriile vieți.                                   Degeaba încearcă Liubov Andreevna  să reînvie, prin  cânt și dans, în actul al treilea, fascinația  copilăriei.  Tuturor le lipsește entuziasmul, bucuria și veselia  tinereții.  Dansul lor e  un dans de  manechine,  personajele  se  mișcă  mecanic, fără suflu, fără trăire. Chiar  și guvernanta  Charlotta, fostă artistă de circ, magiciană  cu reale calități, nu reușește să anime lumea aceea  a plictisului.                           Și ea este  o femeie tristă. Nu știe  de unde este, nici cine i-au fost părinții, „cine  este și  pentru ce există ea pe lume…”                                                                              Contabilul Epihodov, plângăreț și umil, calcă mereu în străchini, mereu i se întâmplă câte ceva  neplăcut, „belea peste belea”  - fie  un păianjen cu care se  trezește dimineața, fie , vrând să bea cvas, cu un gândac, fie este  alungat cu bastonul de către Varia, fiica adoptivă a moșieresei și  administrator al  livezii.                                                Duniașa, fată în casă, e  fată de  țărani. Luată de copilă,  din mediul ei, a devenit  delicată ca o aristocrată și-i teamă de orice.  Dar de ce îi este teamă  de orice tinerei  fete? Fiindcă are nevoie să fie  iubită  de un băiat. Se află la  vârsta  exploziei hormonale și-i plac la nebunie „cuvintele drăgăstoase.”   Îi este teamă că se va trece și   nu va  fi iubită.                                                                                              Tânjește după  dragoste,  tânjește să  fie   iubită de Iașa,  s-ar da oricui  i-ar spune „cuvinte drăgăstoase”, chiar și poștașului, care a  asemuit-o cu o floare,  dar nu are parte de  iubire.                                                               Deși îi declară  că  îl iubește,  Iașa o respinge brutal. Tânărul  lacheu e singurul care pleacă la Paris cu Andreevna. Ea rămâne  să aștepte scrisoarea lui, care însă  nu va mai veni  niciodată.                                                                Duniașa  se află  în cea mai ingrată situație, în mare  impas: nu se  mai poate  întoarce  printre țărani, nu poate rămâne printre aristocrați.  Se va adapta, va rămâne  cu Epihodov  la noul stăpân? Așa credem.

                   Epihodov, contabilul moșiei, e cultivat  dar nu-și găsește calea  de urmat.  Sau poate tocmai din acest  motiv,  fiindcă e un om evoluat, e în mare dilemă  „… nu-mi pot da seama  ce drum  să urmez, ce doresc eu de fapt: să trăiesc sau să mă împușc”.  Ai crede în vorbele lui mari, dacă  nu s-ar  dovedi  a fi un cabotin  care  linge pe ascuns  paharele de șampanie. Se adaptează  repede mersului vremii și  devine administratorul  livezii cumpărată de Lopahin.             Gaev,  fratele moșieresei,   mereu în reverie, mereu cu discursuri infantile, e  permanent apostrofat  de Varia și  de Ania. La apostrofările lor, tace.  În acele momente toți  tac.„Toți  stau pe  gânduri. E liniște. Se aude  doar bodogăneala  stins  al lui Firs. Deodată se aude  un sunet îndepărtat, de parcă ar veni din cer , este sunetul prelungit și trist  al unei strune ce a  plesnit.”                             Toți se întreabă  panicați   ce a fost.  E semnalul clar  al  ruperii timpului, al doborârii  livezii, al  dispariției  lumii lor.                                                                                                       Și  trecătorul, personajul acela bizar,  care vine de nicăieri, întreabă de gară și pleacă spre nicăieri…                      Trecătorul e  omul în general, ființa umană, care nu știe de unde vine și încotro se îndreaptă. Încotro se îndreaptă omul,  unde se duce, dar mai ales unde va ajunge?!...                                                                                          Borcanele cu dulceața de vișine, din dulapul copilăriei, ne  amintesc de madlena  lui  Proust și de scurgerea inexorabilă, nu a  timpului, cum se  spune adesea  într-o prea uzitată sintagmă,  ci a vieții…                                   Toți  ajunși la  vârsta  Livezii  cu vișini  suntem  În căutarea  timpului pierdut.  În față neantul, înapoia noastră viața care a trecut. Ne uităm înapoi și ne întrebăm: ce-am făcut cu viața  noastră? Am trăit sau nu? Sau ajungem să spunem ca Firs „Viața a trecut de parcă nu am trăit…”                                                                                           Când facem bilanțul și   privim  la realizări  am încheiat pe roșu sau  în câștig? Cine câștigă în Livada cu vișini?                                                                                          Câștigă  Liubov Andreevna, femeia senzuală,  darnică  și galantoană inconștientă,  cu libidoul  ei  insațiabil? Nu! Ea e aceea care pierde. Odată cu livada  de vișini,   pierde toate energia erotică  și odată cu pierderea libido-ului,   pierde   totul.                                                                                 Câștigă Lopahin, negustorul? Ei aici e  misterul. Cine câștigă?!...                                                                                    Câștigă Gaev?  Fratele Andreevnei are episodice atracții erotice față de sora sa. Se află   în rivalitate cu  lacheul Iașa. Tânărul  lacheu  are un statut privilegiat,  de  gigolo. Obraznic  și tupeist, râde  adesea de infantilul  Gaev. „Nu pot să nu râd  când vă aud vocea.”                   Gaev se  simte în  rivalitatea  cu Iașa  și-i cere  Andreevnei să decidă. „Alege: eu sau el.”                                    Câștigă Petia, eternul  student?!  Este un visător idealist.  Un utopic.  Afirmă  sus și tare că el este deasupra dragostei, dar e atras, nu de Ania,  fiica  de 17 ani a  moșieresei, ci de mamă.                                                                    Față de   mama fetei   afirmă   bazaconii  de genul ,,eu sunt departe de asemenea banalități. Noi suntem deasupra dragostei.”  „Iar eu,  spune  un mare adevăr  despre sine Andreevna,  reiese  sunt mai  prejos de dragoste… ”                                                                                               Nimeni  nu este deasupra dragostei terestre. Nici  călugării  de pe muntele Athos, deși se străduiesc, nimic de zis, căci nu suportă picior de femeie în  acel spațiu  sfânt, de parcă femeile ar  fi mai  păcătoase ca bărbații.                    Doar atunci când vom ajunge, cum spune Isus, ca îngerii din cer, atunci   vom fi deasupra dragostei. Dar atâta vreme cât suntem oameni nu putem fi deasupra dragostei  erotice.                                                                                Este Andreevna mai prejos de dragoste?  Este femeia senzuală  mai prejos   de   dragoste   sau este chiar în plinătatea dragostei?                                                           Andreevna atrage bărbații  cu o  mare forță.  Toți   bărbații o doresc,  toți   își încearcă norocul de a  se bucura de nurii ei? Este, prin libido-ul ei insațiabil  mai prejos  de dragoste? Tocmai femeile senzuale sunt cele mai râvnite de bărbați.                                                                                                 Dar ce este dragostea? Nu e oare  explozia naturii   în floare, nu e  oare  explozia energiilor  hormonale, nu e energia aceea  libidinală ajunsă la apogeu, emanată de   femei, îndeosebi de cele senzuale, care  îi  face   pe bărbați  să roiască   în jurul lor  ca  muștele în jurul borcanului cu miere?                                                                                           Momentul culminat  este  așteptarea de către Andreevna  a veștilor de  la licitația livezii. A fost sau nu vândută  Livada cu vișini?  Și cui  a  fost vândută?   Ea știe că, odată vândută  livada, totul e pierdut. Vândută, livada   va fi  doborâtă  de topoarele lui Lopahin  și odată cu livada și  lumea ei va fi  doborâtă. În așteptarea veștii, Andreevna  trăiește clipe de mare tensiune.                                                   Panicată de așteptare apelează la  fostul  educator al copiilor ei, eternul student  Trofimov.  „Salvați-mă  Petia! Spuneți-mi ceva, orice… ”  îi strigă ea  disperată.                         Petia ar fi putut s-o salveze, dar studentul  nu are   forța  erotică de a o salva.  Îi spune  însă: „Nu trebuie să vă amăgiți, înfruntați  adevărul  măcar odată în viață!”  „Care adevăr?” , întreabă  Andreevna. „Dumneavoastră  știți care-i  adevăr  și care-i minciună. ”                                Asta e  marea întrebare lansată de Cehov în Livada cu vișini. Cine știe să  răspundă la această  întrebare? Ce-i adevărat   și ce-i iluzie în  viața pe care o trăim?                          Petia, tânărul și  eternul student,  e îndrăgostit  de   moșiereasă  și tocmai  din acest motiv   e un caraghios.  El crede , speră ca ea să-l salveze, dar ea așteaptă  acest lucru de la el.                                                                                                          Moșierul scăpătat Pișcik  visează  la banii ei, cerșește , se împrumută spre  a plăti taxele pentru propria lui moșie                                          Lopahin,  negustorul   nu poate înțelege această lume care pare a  nu trăi  cu picioarele pe pământ,„atât de nechibzuiți, atât de lipsiți de simțul practic…”                             Pentru el  lumea această aristocratică e o lume  de  ciudați.  Lopahin  este  învingătorul. Dar este  învingătorul învins.  El a rămas  din copilărie îndrăgostit de   imaginea  moșieresei, când, bătut de tatăl său,   Andreevna l-a   condus  la lavoar și l-a spălat  de sânge.                                     Apropierea fiului de  țăran de  tânăra   moșiereasă  de atunci,  spre care nici un niciun țăran nu și-ar fi ridicat ochii, a rămas  ca această fantasmă  erotică din memoria copilăriei pe care în aceste momente o reiterează. Crede și speră, cumpărând  livada, că  fantasma  va deveni  reală, că Andreevna își va pleca ochii asupra lui, dar e stângaci și stingher.                                                                                               Lopahin  nu are  forța de atracție asupra  moșieresei deși are, ca atù, livada cumpărată  și mulți   bani.  Dar  nici el  nu se poate ridica la nivelul ei, nici ea nu se poate  coborî la nivelul lui, „ la viața lui  banală, la banalitățile lui.”                                                                                                     Livada a fost vândută.  Lopahin  a licitat și a câștigat.  Dar a pierdut-o definitiv pe  Andreevna.                                        La aflarea veștii Andreevna plânge. Știe că pentru ea totul s-a sfârșit.  Ania,  fiica ei, o consolează, o încurajează,  iluzionând-o cu  optimismul tinereții. „Vom sădi  o altă livadă, mai arătoasă  decât asta, și, când vei vedea-o, o bucurie , o bucurie liniștitoare, o bucurie profundă îți va umple sufletul…”  Dar neobositul  libido al  rusoaice se stinge odată  cu vânzarea livezii.                                                        În Actul 4 se revine la decorul din actul întâi  - camera  copiilor. Dar acum  pare  o  cameră de bătrâni   ajunși parcă   în mintea copiilor. Este  golită  de tablouri, puțină mobilă rămasă e adunată pentru vânzare. E pustie.         Liubov  Andreevna, ca o adevărată aristocrată,  a împărțit  toți  banii din portofel țăranilor care au venit să-și ia rămas bun.                                                                                         Iașa aduce o tavă plină de pahare  cu șampanie. Nu bea decât el și Lopahin  din  șampania  contrafăcută  de opt ruble sticla. Ceilalți  se prefac că nu au auzit  invitația.   Trenul trebuie să vină imediat.  Lopahin este  nerăbdător. El vrea să  lucreze, să facă  bani. „Am trândăvit aici lângă voi…”                                                                                                      Viața  aristocratică  înseamnă trândăvie. Lopahin e  învățat de mic să muncească.   El nu se poate acomoda   vieții  lor.                                                                                      Invitat de  Lopahin  chiar și Petia,  eternul   student,   refuză șampania, refuză și banii  acestuia.  El   visează și se iluzionează în continuare asupra  lumii ce va să vină.     Credul   și  idealist    visează  la  „adevărul suprem”   și   „fericirea supremă”.   E un caraghios , care însă , după istoria comunistă  trăită de noi  și de ruși,   ne  induce ideea că  profeția  lui Cehov  – utopia adevărului suprem și  a fericirii supreme, afirmată de  studentul Trofimov  și   atât de  persuasiv  indusă  de propaganda comunistă,  s-a împlinit.                                                                                                 La toată  pledoaria studentului  Trofimov,   Lopahin  afirmă,   ca un american,   un adevăr   pragmatic    universal valabil  despre  rostul vieții : „Atunci când lucrez un timp îndelungat   fără să mă odihnesc, atunci îmi vin gânduri  optimiste  și înțeleg și eu care mi-e   rostul  în viață.”                                                                                                    Care  e rostul vieții   umane? Trândăvia   aristocratică   sau munca  asiduă? Ce alegem?!                                                        Iașa  este un  arivist cinic. Lipsit de  cel mai elementar   bun simț al omeniei nu vrea să-și  să-și ia rămas bun, nici măcar  în   ultimul ceas,  de la mama sa, țărancă, venită să-l vadă. Obișnuit de  moșiereasă încă de   tânăr   cu traiul  trândav, acest  gigolo  obraznic și tupeist nu se  mai poate coborî  la nivelul unei țărănci.                                                  Este singurul care   pleacă la Paris   alături de Andreevna . „Aici nu-i de mine,  nu pot trăi..”, zice arogant  Iașa. Credem că dintre toți  pretendenții Andreevnei și   dintre toate personajele  Livezii cu vișini,   Iașa este cel care câștigă în noua lume ce se întrevede. Și nu doar ca gigolo, ci ca  un arivist fără scrupule.                                                 Gaev, fratele moșieresei,  rămâne. S-a angajat  ca financiar la o bancă din  Harkov. Ania pleacă la mătușa ei, Petia la Moscova. Varia pleacă administrator  la o moșie  învecinată.                                                                                 Guvernanta Charllota  a încropit   o boccea închipuind  un  copil. Nu știe încotro s-o apuce, nu-și mai află drumul. Dar leagănă bocceaua aceea, închipuind  un făt în brațe.    „Taci, băiatul meu scump.”                                                              Charllota a înțeles  pentru ce există…, dar va  avea,  în mod  real  acel copil, pentru a ști pentru ce există cu adevărat? Sau se va mulțumi cu bocceaua, închipuind un făt!                                                                                                        Pișcik  e cel mai fericit. A făcut   rost de bani și a venit să-i aducă lui  Lopahin datoria. De unde?  Pe când   era atât de disperat că   nu mai are cu ce plăti taxele,  un student  la   filosofie, în tren, i-a sugerat soluția -  să sară  de pe acoperișul casei. „Sări, zice,  și se   rezolvă toate problemele…”                                                                                      Dar nu a mai fost nevoie de această soluție  finală  pentru  a rezolva astfel problemele existenței. A închiriat pământul lui galben unor englezi. Acum e    fericit, e surescitat de  fericit,  a  venit să aducă  o parte  din banii  pe care-i   împrumutase.                                                                  A doua  tristețe a Andreevnei  este Varia, fiica adoptivă. Prima este Firs, lacheul octogenar.          „A fost  dus la spital”, spune Ania.                                                            Andreevna a visat  s-o mărite  pe Varia cu Lopahin.  Dar nici Varia,  nici Lopahin  nu simt  vreo atracție, fug unul de celălalt. Lopahin l-a angajat pe  contabilul Epihodov  ca administrator în locul Variei.                                      În scena  de la plecarea din camera copilărie,   Gaev, rămas  același ins  infantil, plictisitor cu discursurile sale interminabile și cu obsesia  mișcării bilelor  pe masa    de biliard,   exprimă totuși  cel mai bine această  schimbare de lumi.  „Toți   ne părăsesc, Varia pleacă…  Am devenit deodată inutili” , spune Gaev.  Când atingem  o anume   vârstă, toți devenim inutili, niște poveri ale existenței… 

În afară  de Varia și Lopahin, toți   au rămas   niște infantili.                                                                                              Cu același  aer credul   Trofimov , eternul student,  strigă idealist: „Te salut viață nouă!”   În actul patru  lume aceea pare o lume a  haosului.  Trofimov  nu-și mai găsește  galoșii.  Pleacă la drum  fără galoși… În noua lui viață îi  lipsește fundamentul - picioarele  pe pământ.                                  Dintre toți, Liubov Andreevna simte cel mai acut  pierderea   livezii  cu vișini. Odată cu    tăierea  livezii (în fundal se aud topoarele  care doboară  copacii) ciclul ei biologic pare a se fi încheiat. Energia ei erotică, care părea inepuizabilă  și o  făcea  dorită  și adulată de  bărbați,  s-a epuizat. Odată cu tăierea livezii a pierdut totul, viața, tinerețea, fericirea.                                                                   La fel cartea și teatrul  sunt amenințate să fie doborâte  de  topoarele   internetului și  ale televiziunii,  așa  cum   Livada cu vișini  a fost   doborâtă de topoarele lui Lopahin.  Mai este totuși o speranță: mai sunt încă oameni tineri care nu renunță  la  carte, care nu o lasă să fie doborâtă de  topoarele   tabletelor, internetului și televiziunii.                                                                                           Sunt încă destui tineri ca  Ania, fiica  Andreevnei în  etate de 17 ani,     care  mai citesc.  Ania   îi spune  mamei sale:  „Noi, mamă, împreună vom citi cărţi... Nu-i aşa? vom citi în nopţile de toamnă, vom citi multe cărţi şi în faţa noastră se va deschide o lume nouă, minunată".            Dar lumea veche? Lumea veche   e doborâtă  de topoarele entropiei, la fel cum livada e doborât de topoarele  lui Lopahin.                                                                          O simte cel mai bine octogenarul Firs. E singurul  care rămâne. E uitat de toți  și încuiat în casă. Ca într-un  mormânt a rămas încuiat.   „E încuiat. Au plecat… Viața a trecut, de parcă  nu  am trăit…”                                                        Dar  cine  poate spune, la bătrânețe,  că a  trăit?!...  

Vasile Anton Ieșeanu, 20 noiembrie 2013,  Iași