Faceți căutări pe acest blog

marți, 14 ianuarie 2014

Eminescu - marele patriot înțelept


        
Eminescu -  marele  patriot înțelept       
Moto:  „Domnul nostru Eminescu,care după cum se ştie
A turnat limba română în frumoasele tipare,
Biblie îi este astăzi îmbrăcat în veşnicie.” Emilian Marcu – Dor de Eminescu 

 Dacă e să vorbim de un mare și înțelept patriot  român, acesta a fost  cu siguranță Eminescu prin toată ființa sa, prin toată activitatea sa de la Putna  și societatea Carpați,  prin toată publicistica sa de la Timpul,  prin toată cultura  și creația sa poetică și cugetarea  filosofică.   
„Dacă tu știai problema  astei vieți  cu care lupt
Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt
Căci , întreb, la ce-am începe să-ncercăm în lupta dreaptă
A turna în  formă nouă  limba veche   și-nțeleaptă.” (Scrisoarea II)  
Eminescu  a dorit   să imprime prin expresia  a turna în formă nouă limba veche  și-nțeleaptă”   - o nouă logică  limbii române, logica denotativă specifică cugetării filosofice deschizând astfel noi perspective gândirii româneşti,  făcând-o mai  rapidă în comunicare, dându-i  cutezanţă  filosofică, determinând    implicit schimbarea treptată a psihologiei şi comportamentul  omului mioritic.                         ,,Inimă curată şi minte deşteaptă’’ este morala eminesciană  cuprinsă în aceste  două sintagme  pe care fiecare român ar trebuie s-o urmeze. În fapt prin aceste două sintagme Eminescu a  definit înțelepciunea  umană.                                                                                În inimă curată sunt  concentrate  toate  calitățile  eticii umane  -     cinste și   corectitudine, mândrie  și  onestitate,  dragostea de dreptate și de libertate, curaj și demnitate. Toate acestea țin de inimă.   În  sintagma     „minte deşteaptă” –   este  concentrată  dragostea de adevăr,  meditația adâncă, munca asiduă, inteligența  creativă.  Toate  acestea țin de rațiune.        
Unitatea  celor două categorii  morale  conduce  pe om   la  apropierea de  idealul de dreptate și adevăr, iar pentru Eminescu  unitatea  dreptății și adevărului a fost calea pe care a  urmat-o cu sfințenie  în  tot decursul existenței sale.                                                    Acest mod de a gândi lumea, îl plasează pe poetul   român  în rândul marilor moraliști ai lumii  Socrate, Isus, Gandhi.                  Contrariile  celor două categorii, enunțate  de Eminescu,  fie în combinația  inimă  necurată și minte deșteaptă, fie  inimă curată și minte  obtuză, ignorantă, fie,  mai cu seamă în combinația  ambelor  inimă necurată și minte ignorantă,   conduc pe acel individ  la minciună, primitivism, hoție, criminalitate.                                                                        Odată cu opera lui  Eminescu s-a  inaugurat în cultura română noua  logică a limbii -  logica denotativă care a dat  românilor  prestanţă  culturală europeană  de care aveau  atâta nevoie.                                           Referindu-se,  în acest sens, la versul din Scrisoarea I, vers  cu o remarcabilă încărcătură denotativ-ştiinţifică şi filosofică asupra timpului,  dintr-o variantă din manuscris  a  acesteia „Nu era nici azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna”, Amita Boshe, indianca îndrăgostită de opera lui Eminescu  (ce fantastică  întâlnire peste timp?), scria în 1978, citându-l pe Max Müller:   O expresie ca atare ne aminteşte de observaţia lui despre acel vers antitetic din Imnul Creaţiunii - …„Unul răsuflă fără suflare”.                                                                                                          În opinia lui Max Müller e ,,o cutezanţă a gândirii comparabilă numai cu cea a gânditorilor  Eleatici din Grecia  sau a filosofiei lui Hegel” şi o „ expresie  a celei mai fericite încercări de a face limba să reflecte abstracţiunea fără culoare a minţii.         E o rapiditate – spune Max Müller în  continuare – pe care numai limbile sanscrită şi greacă  o pot realiza. Dar, pana lui Eminescu a făcut ca şi limba română să realizeze această rapiditate a gândirii, dovedind încă o dată că limba nu creează poeţi, ci poeţii creează limba.” (Amita Boshe – Eminescu şi India, p.111).           
  Poeţii nu creează limba, ei  produc o schimbare de paradigmă,  generează  prin gândirea lor poetică o nouă revelare a existenței.  O afirmă  semiologul  Umberto Eco  în Kant și ornitorincul.  Observând  că  filosofii   europeni au intrat în impas, iar  filosofia în depresie,   atenția, spune  Eco,  trebuie îndreptată  spre poeți  căci este cunoscută  „puterea revelatoare” a acestora.                                                        
 Nu poţi să fii poet, fără a fi  și  filozof.  Primii filosofi ai lumii, aşa cum ne  arată  istoria filozofie greceşti, au fost poeţi. Filosofii presocratici  din vechea Eladă   și nu numai,  au fost poeţi. Platon a renunţat la poezie  ca să se facă filosof, dar toate dialogurile sale sunt  poetice.      Socrate, în aşteptarea execuţiei până  la întoarcerea corabiei de la Delos, a  creat poeme. Eminescu, deşi poet, după cum a consemnat el însuși  s-a vrut filosof. ,,M. Eminescu filozof'', aşa semna,  la 29 mai 1870, în albumul Asociaţiei  ,,România''.                                                                                 Ideile sale filozofice sunt atât de profunde, încât mulţi îl abandonează sau îl citesc superficial. Eminescu fascinează nu atât prin poezie, cât mai  ales prin cugetările filosofice, etice și patriotice. Din aceste  motive poetul  poate fi catalogat drept al doilea   mare înţelept al românilor, după Zamolxe.                       
  Întreaga sa creație  l-a impus, nu doar ca mare poet, ci și mare filosof al românilor, al doilea  mare moralist,  al doilea mare profet al naţiunii române, cel mai mare şi neasemuit învățat care s-a născut  pe meleagurile româneşti după Zamolxe.                                                              Pentru curajul de a înfrumuseţa  moral și spiritual  poporului român, Eminescu a fost  sacrificat (a se citi  asasinat),  la fel ca ceilalți  mari moraliști ai lumii  Socrate, Isus, Gandhi.                                               În Sărmanul Dionis, Eminescu afirma: ,,În aceste atome de spaţiu şi timp, cât infinit…’’ Infinită în sensul veşniciei, în spaţiu şi timp, este informaţia materiei înfăşurată în dublul  helix al codului genetic. Numai suportul  material al informaţiei se degradează ca urmare a entropiei. De aceea    materia   trebuie   mereu reciclată.        Ceea ce  propulsează etern în viitor  este informația din  sămânță -  o  imensă  informaţie  genetică  implantată pe un firicel de  materie -   suportul   material, care conține acele  „atome de spaţiu şi timp”, cum le numeşte Eminescu.                        Informația  din sămânță  generează spaţiul-timpul fiecărei  fiinţări, al fiecărui  sistem din univers.                                                                Sâmburii Universului, despre care vorbește Eminescu sunt găurile negre descoperite în  toate centrele galactice, în care materia este întoarsă pe dos, este reciclată, la fel cum naşterea unei fiinţe  este o întoarcere pe dos a ființării părinților genitori. În  fapt naşterea   unei ființe este o întoarcere pe dos a materiei biologice care tinde să îmbătrânească.                                                                             
Eterna reîntoarcere e un palindrom, un drum întors, o eternă mişcare în spirală a existenţei, în care eternă este  informaţia materiei, care se conservă pe o materie ce trebuie  mereu reînnoită.                       Acea logică a ,,atomelor de spaţiu şi timp’’ de care vorbeşte Eminescu îl conduce pe acesta la ipoteza deloc  neglijabilă, că ,,Dumnezeu e un atom, un punct matematic.(Ms.2257. apud C. Noica, op. cit., p.36).                                                  
 Şi  tot Eminescu afirmă că „există realităţi fără spaţiu” (op. cit., p.9)  intuind  parcă găurile negre din  centrele galactice  în care spaţiul e zero şi timpul nu există.          Aceste realităţi fără spaţiu şi timp  le regăsim şi  în seminţele biologice, căci în fiecare sămânţă timpul nu există şi spaţiul este practic zero.  Numai în momentul germinării porneşte timpul, porneşte ceasul biologic care începe numărătoarea inversă a timpului  şi odată cu primul tic-tac începe generarea  spaţiului micului univers biologic.         
 Eminescu a intuit, prin ideea de Dumnezeu - Universul ca atom sau punct matematic, realitate mai profundă decât  Existenţa, realitatea  Universului de dinainte de Big-bang.                                                          Fizicianul  Steven Weinberg, deţinător al Premiului Nobel,  în celebra sa carte Primele trei minute ale Universului, descrie  similar  starea materie  şi devenirea Universului  de la  momentul Big-bang. Analogia cu descrierea eminesciană e frapantă. Cum a început totul? Iată cum descrie  poetul  începutul existenței  în Scrisoarea I   
L-a-nceput, pe când fiinţa nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă
Când nu s-ascundea nimic, deşi totul era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns
Fu prăpastie? Genune?  Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte să priceapă
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o  vază,
Umbra celor nefăcute  nu-ncepuse a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea  eterna pace
Dar deodat-un  punct se mişcă… cel dintâi  şi singur Iată-l
Cum din chaos mumă, iar el devine Tatăl
Punct-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul  fără margini peste marginile lumii
De-atunci negura eternă se desface în fâşii,
De-atunci răsare lumea, lună, soare  şi stihii
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure căi de chaos  pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit
Sunt atrase de viaţă de un dor nemărginit.’’(Scrisoarea I)
Punctul acela în mişcare devine Tatăl,  ,,stăpânul fără margini   peste marginile lumii’’, pare  descrierea sintetic-filosofică  a expansiunii Universului, anticipând teoria primelor trei minute ale  Universului. ,,Este vorba, spune Steven Weinberg, mai mult sau mai puţin, despre ceea ce se numeşte teoria ,,marii explozii’’(Big  bang)…[..] La început  a fost o explozie. Nu o explozie ca pe pământ, pornind dintr-un centru bine definit şi răspândindu-se pentru a cuprinde din ce în ce mai mult din aerul  înconjurător , ci o explozie care a avut loc simultan peste tot, umplând de la început tot spaţiul, unde fiecare particulă a fost proiectată departe de orice altă  particulă. […] La sfârşitul celor trei minute, universul era alcătuit mai ales din lumină, neutrini şi antineutrini’’ (Steven Weinberg – Primele trei minute ale Universului, p.22).                                                                                            
 ,,De-atunci negura eternă se desface în fâşii’’ spune Eminescu.     Cercetările  lui Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow,  cuprinse  în cartea ,,O mai scurtă istorie  a timpului” , confirmă ideea de Univers-punct, văzut de Eminescu în Scrisoare I. ,,De fapt, toate soluţiile ecuaţiilor lui Einstein în care Universul posedă  cantitatea de materie pe care o observăm au o  trăsătură  comună importantă: la un moment dat, în trecut, acum 13,7 miliarde de ani ), distanţa dintre galaxii trebuie să fi fost nulă.                                                                                           Cu alte cuvinte, întregul univers era comprimat într-un singur punct, de dimensiuni egale cu zero, ca o sferă de rază nulă.’’(Stephen Hawking,  Leonard Mlodinow  - O mai scurtă  istorie a timpului, p.77)            Cu alte cuvinte Universul a fost comprimat într-un singur punct.  Nu-i oare ciudat şi paradoxal ca Eminescu să fi  văzut astfel naşterea Universului, înainte de apariția  teoriilor relativității, a Big-bang-ului  și a găurilor negre?                             
Weinberg susţine că în prima  sutime de secundă după  momentul 10-43 , considerat momentul declanşării Big-bang-ului, ,,există o stânjenitoare ambiguitate…’’, ,,ambiguitate’’ pe care Eminescu o descrie atât de sugestiv.
Pentru  cugetările sale   cosmologice, filosofice, etice  și patriotice   indianca Amita Boshe i-a  conferit titlul de kavi - ceea ce în limba sanscrită are semnificaţia de poet înţelept.  ,,După părerea noastră – scrie Amita Boshe – poezia şi filozofia nu i-au  fost două obiecte diferite; dimpotrivă întreaga sa gândire s-a format din contopirea celor două. […] …el a fost un dărśanik (cel care vede ), a fost un kavi(poet-înţelept) – în sensul terminilor indieni.”  ( Amita Boshe  - Eminescu şi India, p. 19).   
Cum a reuşit Eminescu să contopească poezia şi filozofia, având în vedere  că poezia uzitează de logica conotativă, iar filozofia de logica denotativă? Cum a reuşit Eminescu această unitate a contrariilor?                Cum a reuşit Platon, care  renunţând  la poezie să facă din filozofia dialogurilor -  poezie?  Poezia este antiteza  ştiinţei, afirma  poetul Coleridge. Van Noppen afirmă că poezia este  minciuna care  sesizează realitatea.  Shakespeare o numeşte muzica pe care o poartă cu  sine.         Poezia, cum este cea al lui Eminescu, pare a răspunde cel mai bine definiţiei lui Van Noppen. Poemele sale  filosofice pot fi la fel de bine definite  drept minciuni, dar  al  naibii de realiste,    prin cugetările  asupra  existenței reale.                                      
Aşadar, cum sunt posibile două logici antagonice  în aceeași minte?!...                                                                                                         Credem că  la Eminescu  cele două logici au coexistat în cortex  încă din copilărie. Eminescu  a învăţat mai întâi limba maternă (româna), cu  dominata   logicii  conotative, cu caracteristica ei puternic feminină și apoi , la șapte ani,  limba germană cu logica ei  dominant denotativă.                             
                 
 Logica  unei limbi  dominant denotative este o logică a meditaţiei, a  cugetării, a rațiunii, logica dominant conotativă este o logică a comunicării. Îmbinarea acestor două logici, logica limbii germane cu  logica limbii române  - să-i fi conferit genialitatea cugetării  filosofice în comunicarea poetică?!...                                                                                   Încerc cu mijloacele filosofiei analitice să găsesc un răspuns. Cele mai multe păreri ale cercetătorilor în lingvistică, îndeosebi a celor americani  (E. Sapir  şi B.L. Whorf)  converg spre concluzia că există o interdependenţă între logica unei limbii şi  predispoziţia pentru  filozofare pe care  logica acelei limbi o conferă,  existând  o legătură biunivocă între lingvistică şi filozofie. Gramatica  unei limbi este   logica  acelei limbi. Ea  conferă limbii dominanta  denotativă  sau conotativă  şi, prin asta, limba  are o anumită  dominantă  logică.  În consecință  omului vorbitor al acelei  limbi un  numit fel specific  în  a gândi şi  a se comporta.                                                                                                          „Pe baza logismului  Cercului de la Viena, spune Ion Oprea, în Lingvistică şi filozofie, M. Foucault, J. Lacan  şi R. Barthes   şi-au imaginat că pot realiza, pe baza ierarhiilor   şi combinaţiilor  limbii, un model al structurării fiinţei umane (prin conceperea acesteia ca un automat), model pe care l-au împrumutat  din logismul Cercului de la Viena.’’ ( Ioan Oprea  -  Lingvistică şi filozofie, p.91).                          
Prin limbajul  poetico-filosofic uzitat în poemele sale,  Eminescu a conferit limbii românea logica cu care să acceseze metalimbajul filosofic, limbaj utilizat în principalele ţări europene cu tradiţie cultural-filosofică.    El a deschis practic  perspectivele traducerii textele  filosofice ale  filosofilor  europeni,  poetul  însuşi având mai multe iniţiative  în acest sens (traducerea Criticii raţiunii pure al  lui Kant şi  a filozofiei sanscrite),  negând teza lui Titu Maiorescu privind imposibilitatea traducerii din nemţeşte în româneşte argumentată de critic că e ,,răzimată pe  unele particularităţi ale limbii germane’’ , ,,precum  şi viceversa’’(Titu Maiorescu - Prelegeri de filozofie , Craiova ,1980, p.65).          Prin noua logică indusă  limbii române de  creația sa,  Eminescu   a iniţiat realizării unui metalimbaj filosofic  românesc şi  a deschis perspectivele europenizării limbii noastre și  implicit afilierii la cultura europeană.                                                                                                       Lui Eminescu cultura românească îi datorează recuperarea culturală şi reducerea decalajului cultural faţă de occident.                          „Eminescu, spre deosebire de alţi  traducători posteminescieni, ne asigură Ioan Oprea  în Lingvistică și filozofie a uzitat cuvintele vechi şi populare’[…]astfel că pentru Gedanken, de exemplu, el găseşte mai nimerită traducerea prin cugetări, decât idei, cum au procedat alţi cugetători.                                                                                               Uzitând de vechiul cuvânt înţelepciune, care în terminologia sapienţială veche semnifica noţiunea  de filozofie, Eminescu este mai aproape de germanul Weltweisheit pe care-l  întâlnea în original şi evită în acelaşi timp repetarea foarte apropiată a cuvântului  filozofie sau modificarea structurii frazei (aşa cum s-a întâmplat în traducerile ulterioare’’ (ibid. p.116).                                                                                               Totodată,  poetul a deschis   porţile  literarizării  limbii române, în care dominant  era  limbajul popular,   conferindu-i acea  aură de nobleţe literară acel ,,pedantism, înţeles în sens pozitiv, ca o aspiraţie către ceva înalt, către ceva superior  stării obişnuite’’( ibid.p.85),   spre care oamenii de cultură tindeau  în acele vremuri.                                                    Prin teoretizare, Titu Maiorescu,  avea să impună drept cutumă culturală această  nouă tendinţă spre pedantism (Direcţia nouă). Maiorescu afirma că noua direcţie culturală se caracteriza  prin ,, simţ natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor, ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei  apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional.’’                                                          El  propune drept promotori ai noii direcţii pe Alecsandri şi pe Eminescu ,,om al timpului modern, deocamdată blazat în suflet (credem noi, în sens de romantic),  iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv până peste  marginile iertate, până acum aşa de puţin format, încât ne vine greu să-l cităm după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului…’’(Titu Maiorescu – Din critice ,1967,p.126).                                                      A vorbi nu e totuna cu a  gândi, la fel cum a gândi nu e totuna cu a vorbi. Logica conotativă, cum am mai afirmat este o logică a comunicării  în vreme ce logica denotativă este o  logică a gândirii. Logica conotativă este logica dominantă a sexului feminin, pentru care vorbirea este  însăşi natura femeii. A comunica pentru  o femeie este o necesitate a existenţei sale, este chiar natura sa.                                                                       Logica denotativă este dominanta sexului masculin pentru care gândirea, meditaţia,   este natura bărbatului. A gândi, a medita pentru bărbat este o necesitate a vieţii sale, este natura sa. Meditaţia îl scoate  pe bărbat din  realitatea concretă,  comunicarea în cazul femeii caută legătura cu concretul, cu  natură, cu glia.  Prin extensie,   putem afirma că  mintea bărbatului  este dominant  apolinică, iar  a femeii   dominant  dionisiacă  în definirea  dată  de filosoful german Nietzsche  apolinicului și dionisiacului.                                                                                               Bărbatul   simte  nevoia  de a medita mai mult   decât  de comunica, în vreme ce femeia simte nevoia mai  mult de a comunica decât de a medita.                                                                                                Eminescu a surprins  aceste  naturi diferite ale sexelor, aceste logici ale minţii bărbatului şi femeii în relaţia lor nemijlocită, în poemul ,,Floare albastră’’.                                                                                           În vreme ce bărbatul cu gândirea lui meditativă  se cufundă „în stele”  ,,în cerurile înalte”,  și este  atras de magia abstractului, femeia cu gândirea ei comunicativă încearcă să-l aducă  în   concret, cerându-i să nu mai caute în depărtare – fericirea, în abstractul pe care ea nu-l înţelege, îmbiindu-l la plimbare în natură, ,,în codrul cu verdeaţă’  să comunice, să-i vorbească nimicuri despre cotidianul concret, să-l atragă în magia comuniunii în doi – despre care crede femeia că-i adevărata fericire ,,şi mi-ii spune-atunci poveşti / şi minciuni cu-a ta guriţă’’(Floare albastră)                                                                    Laboratorul creaţiei eminesciene a fost unul al meditaţiilor sale  izolat de lume; comunicarea meditaţiei însă  avea nevoie de logica sentimental-feminină. Eminescu a gândit în germană şi a comunicat în română. Și astfel credem  a dat el limbii române o nouă paradigmă - aceea a cugetării filozofice  - și  „Doamna noastră limbă românească”,  cum o definește  Emilian Marcu  a intrat  în rândul  limbilor europene.     Pentru asta,  „Eminescu este astăzi biblie limbii române”,   aceleași  Emilian Marcu, în  poemul  „Dor de Eminescu” .  Eminescu, cu puterea lui poetic-revelatoare,  a deschis calea  cugetării filosofice pe  plaiurile mioritice, a  eticii inimii curate  și minții  deștepte.    Din aceste   motive  închei cu o întrebare  retorică: mai poate fi aflat  pe plaiurile  mioritice  un patriot mai mare  și mai înțelept  ca Eminescu?      

Vasile Anton  Ieșeanu,  12 ianuarie 2014, Iași                                                                       

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu