Duminică,19 ianuarie 2014, ora 11.00 urcam scările la sala „Mihai Ursachi”, Casa cu absidă „Laurențiu Ulici” a Uniunii Scriitorilor Filiala Iași. Nu-l văzusem niciodată pe regizorul Alexa Visarion și nu-l cunoșteam. Mi-am amintit de filmul „Înghițitorul de săbii”. Nu este o celebritate cum a fost Sergiu Nicolaescu.
Regizorul Alexa Visarion, un bărbat frumos, cu bărbuță à la Kogălniceanu, ne prezintă o prelecțiune filosofico-estetică cu tema „Timp mitic și timp actual în creația artistică”. Autor a unui număr de șase filme: Înainte de tăcere, Înghițitorul de săbii , Năpasta, Vinovatul, Luna Verde. În prezent lucrează la filmul Ana după Balada meșterului Manole.
Studiul filosofico-estetic despre timpul mitic și timpul actual în creația artistică prezentat de regizorul Alexa Visarion a fost greu de îngurgitat de către auditoriu.
La final regizorul ne citește Sonetul XV al lui Shakespeare, un sonet despre timp. Și lupt de dragul tău, izbind în timp/ Să-ți dau din nou ce-ți fură el din nimb( Traducere Neculai Chirica și Dan Grigorescu).
Cred că ar fi sunat mai bine, ultimul vers, dacă ar fi fost tradus în viziune eminesciană: „să-ți dau al nemuririi nimb.”
„Aș putea spune că acesta a fost cursul vieții mele - timp, creație, destin.”
Apoi Alexa Visarion ne-a povestit cu o sinceritate deconcertantă câteva crâmpeie din viața sa. „Când tata s-a întors de la canal m-a bătut fiindcă am stricat un scaun. Tata a fost arestat de comuniști de trei ori. Despre primul Canal, (mi-am amintit și o spun pentru cine nu știe), a cărei decizie de a fi construit a fost luată de Gheorghe Gheorghiu-Dej la indicația lui Stalin, a scris Marin Preda cu mult umor (negru spunem noi, dacă construirea lui nu ar fi fost atâta tragism), în Cel mai iubit dintre pământeni( vol. I) . Doi, zice Stalin: în chestiunea cadrelor burgheze care râd de voi și lansează anecdote reușite (și aici Stalin avu un gest, își netezi râzând mustața, ca și cum ar fi auzit și el aceste anecdote reușite […] mă luă de braț și mă duse în fața unei mese cu harta României în relief, executată special pentru această întâlnire. El luă în mână un băț, îl puse pe undeva pe lângă Cernavodă și apoi de-acolo făcu harști cu el până pe lângă Constanța. Pe aici , zise, faci un canal care să lege Dunărea de Marea Neagră, și îi trimiți acolo să-l sape pe toți ăștia care râd de voi. Să lanseze de-acolo anecdote dacă or să mai aibă chef, și dai două lovituri deodată… ( M. Preda – Cel mai iubit dintre pământeni, vol. 1, p. 213, Ed. Cartea Românească, 1984). Românii, neîntrecuți în bancuri, câți și-au lăsat oasele la Canal, doar pentru că regimul draconic de dictatură a proletariatului nu admitea râsul și cum mulți mioritici nu se puteau abține să nu râdă, râsul le-a fost fatal. Cum să interzici unui popor să râdă?
Majoritatea care a ajuns la Primul Canal era formată din intelectuali de frunte cu apucături burgheze sau mic burgheze, fiindcă ei erau creatorii de anecdote reușite.
Vezi tinere ce înseamnă a trăi într-un sistem concentraționar! A trăi într-un sistem concentraționar, fie de stânga sau de dreapta, te poate costa libertatea și chiar viața pentru o simplă anecdotă reușită. Gluma reușită nu e gustată nici de extrema dreaptă, nici de extrema stângă. Au demonstrat asta și cei de dreapta(amintește-ți de masacrele legionare) și cei de stânga (amintește-ți de asasinatele din timpul dictaturii proletariatului - vezi „Memorialul durerii”( Lucia Hossu Longin).
Așa că, tinere alungă-ți gândul de la ideologiile extremiste. E mai bună de o mie de ori o Democrație, fie și coruptă cum este a noastră , decât un comunism cu față umană. Trebuie să luptăm împotriva politicienilor corupți, nu împotriva Democrației. Extremism politic = Exterminare în masă. Să luăm aminte!
„Mama, a continuat Alexa Visarion, a murit tânără de cancer. Eu am plecat la București și am dat examen la Teatru și am intrat. Și , într-o sală pregăteam Năpasta. Eram pe-atunci în anul doi și eram printre cei mediocri. Năpasta este o piesă atipică al lui Caragiale, dar cu o mare încărcătură emoțională. În acel moment a intrat Lucian Pintilie , a privit și a zis : „Cam simpluț!...” Poate că acesta a fost momentul, imboldul care m-a motivat, sau cum i-am zis eu ciocanul destinului. În anul trei am început să mă afirm… Eram puternic, vital, cu o energie nebună. Lipsa tatălui mă fortificase. Dar îmi lipsea comunicarea cu cineva.
M-am căsătorit la 18 ani, să am și eu cine schimba o vorbă și de 49 de ani suntem tot împreună.” În sală se aud aplauze. Da, e o performanță și un act de mare voință să rămâi alături de femeia cu care Dumnezeu ne-a unit, mai cu seamă în mediu artistic unde libertinajul erotic este o normă morală.
„Sunt un tip emotiv. Nu pot să mint. Dacă mint roșesc tot… Odată, a continuat Alexa Visarion, o femeie mi-a dat o poză cu Iisus , zicea că a găsit-o în aparatul ei de fotografiat, nu știu cum, că ea nu pozase chipul Lui . Am pus-o în bibliotecă și într-o noapte m-am trezit și am văzut în cameră o lumină. M-am uitat pe direcția razei și am văzut imaginea lui Iisus proiectată pe perete. Nu fumez, nu beau, nu mă droghez, nu am halucinații… Sunt un tip religios. Cred în Dumnezeu… Mi-am zis că acesta e un semn, un mesaj de dincolo, din a cincea dimensiune.
Nu sunt regizor. Regizorul este un conducător. Eu fac un act regizoral. Acum lucrez la filmul Ana după Balada meșterului Manole. De fiecare dată când încep o nouă creație, mă duc la mormântul lui Eminescu să mă încarc energetic cu lumina Luceafărului , dar și pe la mormântul rivalului său la nurii Veronicăi, la mormântul lui Caragiale. Asta îmi dă o anume forță de a merge mai departe….
Am regizat toate piesele lui Caragiale, pe toate continentele. La ruși am fost întrebat, cum este considerat Caragiale un dramaturg așa de mare, că e aproape de neînțeles. Citind piesele traduse în rusă mi-am dat seama că traducerea lui Caragiale era execrabilă.”
Filmul „Înghițitorul de săbii” este o creație cinematografică reușită, dar „Luna Verde” după cum spune Iulia Blaga, de la Hot News ro., este un film cu și despre tineri, tineri homosexuali care agață parteneri pe internet, tineri care râd mult dar care nu arată idealul noii generații de copii ai libertății democratice, spiritul afirmării individualității, competitivității și creativității.
E „un film lipsit de logică și substanță”, un proiect respins în 1987, reluat și finalizat în 2010, care a consumat niște bani și au produs o peliculă de doi bani.
Un scriitor trebuie să știe să spună o poveste captivantă, un regizor de film trebuie să știe să exprime imagistic o poveste fascinantă. Cred că acesta este talentul – a ști să captivezi consumatorul de artă într-o poveste.
Cel mai bun filon este povestea unei suferințe, a devotamentului până la sacrificiul de sine pentru un ideal - pentru ceva sau pentru cineva. Altfel povestea scrisă sau filmată se pierde într-un haos fără cap și fără coadă.
Vasile Anton Ieșeanu, marți ,21 ianuarie 2014, Iași
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu