Alexa Visarion - Timpul creației artistice

 Duminică,19 ianuarie 2014,  ora 11.00  urcam scările  la  sala „Mihai Ursachi”, Casa  cu absidă „Laurențiu  Ulici”   a Uniunii Scriitorilor Filiala Iași. Nu-l văzusem   niciodată pe   regizorul Alexa Visarion și nu-l cunoșteam. Mi-am amintit   de  filmul  „Înghițitorul de săbii”.  Nu este   o celebritate cum a fost  Sergiu  Nicolaescu.                                                 

 Regizorul Alexa Visarion, un bărbat frumos, cu  bărbuță à la Kogălniceanu,  ne prezintă o   prelecțiune  filosofico-estetică  cu tema „Timp  mitic și timp actual  în creația artistică”.  Autor  a unui număr   de șase  filme:  Înainte de tăcere,  Înghițitorul de săbii , Năpasta, Vinovatul, Luna Verde.  În  prezent lucrează la filmul  Ana după Balada  meșterului Manole.                                                                                                       

 Studiul  filosofico-estetic despre timpul  mitic și timpul actual  în  creația artistică  prezentat de regizorul Alexa Visarion  a  fost greu de  îngurgitat  de către auditoriu.                                                                 

   Cassian Maria Spiridon, președintele filialei Iași a  Uniunii Scriitorilor,   a spus că eseul său  va fi publicat  în Convorbiri literare.  „Să-l mai corectez  și vi-l  trimit prim   mail.”  Un bătrân din sală, fie că nu a auzit bine, fie că era plecat pe-acasă, zice: „Vă propun  să fie  publicat  în Convorbiri literare…” Ne întoarcem priviri  ilare spre interlocutorul   întârziat cu  gândul.                                                               

 La final  regizorul ne citește  Sonetul XV al lui Shakespeare, un sonet  despre  timp.  Și lupt de dragul tău, izbind   în timp/  Să-ți dau  din nou ce-ți  fură el din nimb( Traducere  Neculai Chirica și  Dan  Grigorescu).                                                                                                       

 Cred că ar fi sunat mai  bine, ultimul vers,  dacă ar  fi  fost tradus în viziune  eminesciană: „să-ți dau al nemuririi  nimb.”                              

     „Aș putea  spune că acesta a  fost cursul vieții   mele -   timp, creație, destin.”                                                                                              

 Apoi   Alexa Visarion ne-a  povestit  cu o sinceritate deconcertantă  câteva crâmpeie  din viața sa.  „Când tata  s-a întors de la canal  m-a bătut fiindcă am stricat  un scaun.  Tata a fost  arestat de comuniști de trei ori.     Despre primul Canal, (mi-am amintit  și o spun  pentru cine nu știe), a cărei decizie  de a fi  construit a fost   luată de Gheorghe  Gheorghiu-Dej la indicația  lui Stalin,  a scris  Marin Preda cu mult umor  (negru spunem noi, dacă construirea   lui  nu ar fi fost  atâta tragism), în Cel mai iubit dintre pământeni( vol. I) .  Doi, zice  Stalin:  în chestiunea  cadrelor burgheze care  râd de voi  și lansează anecdote reușite (și aici Stalin avu un gest, își netezi râzând mustața, ca și cum ar fi auzit și el aceste anecdote reușite […] mă luă de braț  și mă duse  în fața  unei mese  cu harta României în relief, executată special pentru această  întâlnire. El luă în   mână un băț, îl puse  pe   undeva pe lângă Cernavodă și apoi de-acolo făcu harști cu el  până  pe lângă Constanța. Pe aici , zise, faci un canal care să lege Dunărea  de  Marea Neagră, și îi  trimiți acolo să-l sape   pe toți ăștia care râd de voi. Să lanseze de-acolo  anecdote  dacă or să mai aibă chef,  și dai  două lovituri deodată… ( M. Preda – Cel mai iubit dintre  pământeni, vol. 1, p. 213, Ed. Cartea  Românească, 1984).                                                                                    Românii, neîntrecuți  în bancuri, câți  și-au  lăsat oasele la Canal, doar pentru că  regimul draconic de dictatură a proletariatului nu admitea râsul  și cum  mulți mioritici  nu se puteau  abține să nu râdă, râsul le-a fost fatal. Cum să interzici  unui popor să râdă?                      

 Majoritatea care a  ajuns  la Primul Canal  era  formată din intelectuali de frunte cu apucături  burgheze sau  mic burgheze,    fiindcă ei erau  creatorii de anecdote reușite.                                                         

 Vezi tinere ce înseamnă   a trăi într-un sistem concentraționar!  A trăi într-un sistem concentraționar, fie de stânga sau de dreapta, te poate costa libertatea  și chiar viața pentru o simplă anecdotă reușită.  Gluma reușită    nu e gustată nici de  extrema dreaptă, nici de extrema stângă.                             Au demonstrat    asta și cei de dreapta(amintește-ți de masacrele legionare) și cei de stânga (amintește-ți de asasinatele din timpul dictaturii proletariatului  - vezi  „Memorialul  durerii”( Lucia Hossu Longin).                                    

 Așa că,  tinere alungă-ți gândul de la   ideologiile extremiste. E  mai bună de  o mie de ori  o Democrație, fie  și  coruptă  cum este  a noastră , decât  un comunism cu față umană.  Trebuie să luptăm  împotriva politicienilor corupți, nu împotriva Democrației.  Extremism politic = Exterminare  în masă. Să luăm aminte!                                                                                   

 „Mama,  a continuat  Alexa Visarion,   a murit  tânără de cancer. Eu am  plecat la București și am dat examen   la Teatru  și am intrat. Și , într-o sală pregăteam Năpasta. Eram pe-atunci  în anul doi  și eram  printre cei mediocri. Năpasta  este  o piesă  atipică al  lui Caragiale, dar cu o   mare încărcătură emoțională.   În acel moment   a intrat Lucian   Pintilie , a privit  și a zis : „Cam simpluț!...”  Poate că acesta a fost momentul,   imboldul care m-a motivat, sau cum i-am zis eu ciocanul destinului. În anul trei am început să mă afirm… Eram puternic, vital, cu o energie nebună. Lipsa tatălui mă fortificase.  Dar îmi lipsea comunicarea cu cineva.   

 M-am căsătorit  la 18 ani, să am și eu cine schimba o  vorbă  și de 49 de ani suntem tot împreună.”  În sală se  aud  aplauze. Da, e o performanță  și un act de  mare  voință să  rămâi alături de femeia  cu care Dumnezeu ne-a unit,  mai cu seamă  în mediu  artistic  unde   libertinajul erotic este o normă   morală.                                                              

„Sunt un tip  emotiv. Nu pot să mint. Dacă mint  roșesc tot…                    Odată, a continuat Alexa Visarion,  o  femeie mi-a dat o  poză cu Iisus , zicea că a găsit-o în aparatul ei de fotografiat, nu  știu cum, că ea nu pozase chipul Lui . Am pus-o în bibliotecă și într-o noapte m-am trezit   și am văzut  în cameră  o lumină.  M-am uitat  pe direcția razei și am văzut imaginea   lui Iisus  proiectată   pe perete.  Nu fumez, nu beau,  nu mă  droghez, nu am halucinații… Sunt un tip religios.  Cred în Dumnezeu… Mi-am zis că acesta e un semn, un mesaj de dincolo,  din a cincea dimensiune.                                                                                  

 Nu sunt  regizor. Regizorul este  un conducător. Eu fac un act regizoral. Acum lucrez la filmul Ana după  Balada meșterului Manole. De fiecare dată când încep  o nouă  creație, mă duc la mormântul  lui Eminescu  să  mă  încarc energetic cu lumina Luceafărului , dar și  pe la  mormântul  rivalului său la nurii  Veronicăi, la mormântul  lui Caragiale. Asta  îmi dă  o anume forță  de a  merge mai departe….                             

 Am regizat toate piesele   lui  Caragiale, pe toate continentele. La ruși am fost  întrebat, cum este considerat  Caragiale un  dramaturg  așa de mare, că  e  aproape de neînțeles. Citind piesele traduse în rusă  mi-am dat seama că traducerea  lui Caragiale  era execrabilă.”                                  

Filmul „Înghițitorul de săbii”  este  o creație cinematografică reușită, dar  „Luna Verde” după cum spune Iulia Blaga, de la Hot News ro., este  un film cu și despre tineri,  tineri homosexuali care   agață parteneri  pe internet,  tineri care râd mult dar care   nu arată idealul noii generații de copii ai libertății democratice, spiritul  afirmării  individualității, competitivității   și creativității.                                               
     

 E    „un film lipsit  de logică și substanță”, un proiect respins în 1987,  reluat și finalizat în 2010, care a  consumat niște bani  și au produs o peliculă de doi bani.                                                                                          
  

 Un scriitor trebuie să știe să spună o poveste captivantă, un  regizor de film trebuie să știe să exprime  imagistic o poveste fascinantă.  Cred că acesta este  talentul – a ști să captivezi  consumatorul de  artă într-o poveste.                     

 Cel mai  bun filon este  povestea unei suferințe,  a  devotamentului  până la sacrificiul de sine  pentru  un ideal -   pentru  ceva sau pentru cineva.  Altfel  povestea scrisă sau filmată   se pierde într-un haos fără cap și fără  coadă.

                                                                                                                                  

Vasile Anton Ieșeanu, marți ,21 ianuarie 2014, Iași    

Lev Tolstoi sau conştiinţa libertăţii

(O sută de ani de la moartea marelui romancier rus )

În una din aceste zile lui noiembrie, trecând pe lângă Gardul cu poeţi din Copou, am văzut în Expoziţia de ,, la Gard’’, un Ziar de gard, prin care Casa de cultură ,, Mihai Ursachi’’, comemora o sută de ani de la moartea lui Tolstoi. Şi-atunci m-am hotărât să-l recitesc pe acest mare scriitor rus. Dacă Tolstoi este mai cunoscut la noi prin cele două romane, Război şi pace şi Ana Karenina şi mai apoi Învierea, inedit în apariţie, este Jurnalul romancierului, în aproape o mie de pagini. La fel de inedită şi şocantă este mărturisirea lui despre viaţa intimă, pe cât sinceră, pe-atât de moralizatoare: “Privindu-mi viata, examinând-o din punctul de vedere al binelui si al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama ca toata lunga mea existenta se poate împărţi in patru perioade: prima, cea poetica, minunata, inocenta, radioasa a copilăriei, pana la patrusprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolana depravare in slujba orgoliului, a vanităţii si mai ales a viciului. A treia perioada, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie pana la renaşterea mea spirituala: lumea ar putea-o califica morala, pentru ca in cei optsprezece ani am dus o viata familiala cinstita si regulata, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publica le condamna. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar si toate satisfacţiile personale. In sfârşit, a patra perioada este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morala; din aceasta n-as vrea sa schimb nimic, in afara de relele obiceiuri pe care le-am deprins in perioadele precedente.” L. N. Tolstoi – Din jurnalul sau. ( sursa Expoziţia de ,,la Gard’’)

Am putea spune, despre Tolstoi, că este voinţa unui destin fericit. Căci, un destin, care, după propria sa mărturie, l-a condus după 18 ani de căsătorie fericită, la ,,renaşterea sa spirituală’’, nu poate fi decât un destin fericit. În romanul autobiografic, Învierea, Tolstoi va arăta, care este calea către renaşterea spirituală. Renaşterea spirituală e drumul parcurs de erou( ca şi în cazul lui Tolstoi) de la depravarea materialistă, la asceza impusă de iubirea pentru lumea spiritului. Întors la Iasnaia Poliana, având deja, încă de pe când era student, formată o viziune filosofică(citise cele douăzeci de volume al lui Jean Jacques Rousseau), după eşecul de a îmbunătăţi viaţa iobagilor în spiritul filozofie al lui Rousseau, Tolstoi va studia cu aviditate noutăţile ştiinţifice din vremea sa, doctrinele filosofice ,ştiinţele naturale. Calea spre spirit nu poate fi decât împlinirea unui destin fericit. Unde se află adevăratul rai? se întreabă Borges. În biblioteca, răspunde eseistul argentinian. Raiul e chiar biblioteca. Dincolo de ea e infernul. Şi Tolstoi a găsit raiul său în citit şi scris . El visa cu beţişorul lui magic să fericească lumea. Şi în parte a reuşit. Condeiul lui a fericit milioane de cititori. Omul, care cantonează în marasmul materialist, în plăcerile instinctuale, în a mânca, a bea , a face sex, nu are nici o şansă pentru desăvârşirea unui destin fericit. Epicur a atras atenţia încă din antichitate, anume că, omul trebuie să renunţe la plăcerile kinematice, trecătoare, în favoarea plăcerilor katastematice - plăcerile spirituale ce pot fi prelungite până la sfârşitul vieţii . Pentru Tolstoi,, renaşterea spirituală’’ a însemnat, nu renunţarea definitivă la plăcerile kinematice, dar dominarea vieţii prin plăceri spirituale. Cititul şi scrisul l-au salvat, sublimându-i întreaga energie instinctuală în creaţie. Morala tolstoiană este una de sorginte epicuriană. Dacă, în tinereţe , cum ne împing pe toţi instinctele, a trăit depravarea, învierea lui a venit după ce studiile ştiinţifice, religioase , filosofice, etice şi estetice i-au pătruns fiinţa. Mărturisesc, nu fără un anume regret, că pe Tolstoi l-am citit tâ0rziu. La Tolstoi am ajuns prin Marin Preda. Abia după ce am citit Viaţa ca o pradă, m-am îndreptat spre Tolstoi. La acest romancier rus, am ajuns târziu poate din ura aceea pornită împotriva luminii de la răsărit, ce venea în mod forţat de la Moscova, prin canalele comuniste. Am refuzat literatura rusă . Greşeam. Dar , chiar şi dacă aş fi vrut să-l citesc, Tolstoi nu era un scriitor prea agreat de comunişti. Poate şi pentru că nu avea o origine sănătoasă, adică proletară.
Marin Preda a fost probabil, printre puţinii scriitori, care l-au iubit pe Tolstoi. Multe influenţe tolstoiene le regăsim în scrierile sale. O mărturiseşte chiar scriitorul în Viaţa ca o pradă. ,,M-am reîntâlnit cu el mulţi ani mai târziu , după ce am fost contrariat de neocreştinismul şi fatalismul tolstoian. Războaiele , marile cataclisme? Nu vin de la oameni ... În luptă , inteligenţa e o ispită. Ceea ce te atrage spre un succes orbitor, e o capcană, mai mult o zădărnicie şi vanitate. .Vrei să-l prinzi pe Napoleon în cursă şi să-l ieie prizonier?Ce prostie! E rănit mortal, nu-ţi ucide zadarnic oamenii încercând să-l ataci , merge şi singur spre piere. E suficient să-l urmăreşti ca pe o fiară pe care condiţii mai grele decât atacul îl vor distruge : frigul, zăpada, drumul lung ...,,Adio Andrei, zice prinţesa Maria fratelui ei,care refuza să ierte răul care i se făcuse . Adu-ţi aminte că nenorocirile vin de la Dumnezeu şi oamenii nu sunt niciodată vinovaţi. ’’ Adică ce sunt , doar instrumentul a ceva mai presus de noi?’’( Marin Preda - Viaţa ca o pradă, p. 307). În Epilog la romanul, Război şi pace , Tolstoi îşi expune crezul său asupra lumii, meditând asupra raportului dintre individ şi masă, dintre umanitate şi divinitate, dintre necesitate şi libertate, dintre relativ şi absolut, dintre macrocosm şi microcosm . Bătălia de la Austerlitz este, cred, cea mai grandioasă încercare de a reda prin mijloace epice proprii, un mare eveniment istoric . Puţini scriitori s-au încumetat să pornească într-o asemenea aventură. Tolstoi a reuşit să manevreze uriaşe mase de oameni şi numeroase personaje, prinse într-o încleştare umană de proporţii. Romancierul îşi pune problema dacă evenimentele sunt dependente de ordinele date de personalităţi istorice sau ordinele sunt dependente de evenimente. El se situează pe poziţia acestor fatalităţi istorice ,ordinele date de personalităţile istoriei fiind o consecinţă a evenimentelor pe care aceştia cred că le pot controla, dar nu le controlează. ,,Dovada neîndoielnică , afirmă Tolstoi, a adevărului acestei deducţii o oferă faptul că, oricâte ordine ar fi fost date un eveniment nu poate avea loc dacă n-ar fi şi alte cauze...’’ ( Marian Popa - Realismul( Lev Tolstoi – Război şi pace - Epilog – Partea a doua, cap. VII) , p. 136). Omul este o fiinţă liberă . Prin urmare el nu se spune legilor. Dacă s-ar supune unei singure legi, care guvernează actele oamenilor , atunci omul nu poate avea liber arbitru. Dacă omul se observă pe el şi lumea, prin raţiune, spune Tolstoi, cu adevărat nu se poate cunoaşte decât prin conştiinţă. Tolstoi afirmă, pe bună dreptate că această conştiinţă nu este supusă raţiunii sau experienţei , ci este o cunoaştere aparte. Este ,,conştiinţa libertăţii’’ omului care nu se supune,, raţiunii şi experienţei.’’ Cred că acest concept tolstoian ,,conştiinţa libertăţii’’ îşi are originea în filosofia lui Rousseau, care vede în ,,conştiinţa morală’’ a omului un ,,instinct divin’’ şi nu un rezultat al gândirii raţionale(Emil). Dacă raţiunea poate decela binele de rău , ,,discernământul moral’’ sau cum spune Tolstoi ,, conştiinţa libertăţii’’ ne arată calea spre bine. Discernământul moral depinde de conştiinţă a libertăţii. Ceea ce mă face cu adevărat liber este capacitatea discernământului meu moral de a decela în orice situaţie sau împrejurare binele şi răul, capacitatea mea de a vedea dincolo de aparenţe. Fondul meu sufletesc, caracterul meu mă postează de partea binelui şi mă apără de capcanele vieţii. ,,Un şir de experienţe şi de raţionamente îi arată fiecărui om că el , ca obiect al observaţiei, este regizat de anumite legi , cărora li se supune, şi se ştie că omul nu încearcă să lupte cu atracţia universală sau cu impenetrabilitatea corpurilor, odată ce le-a cunoscut ca legi. Dar acelaşi şir de experienţe şi de raţionamente îi arată că deplina liberate , pe care el o recunoaşte în fiinţa sa , nu este posibilă, că fiecare acţiune a omului atârnă de organizarea sa , de caracterul său şi de motivele care-l înrâuresc…’’ ( ibid. p. 139 ). În fond, conceptul numit de Tolstoi, ,,conştiinţa libertăţii’’ ,,această conştiinţă fără de care este de neînchipuit fiinţa umană’’, este ceea ce ne face umani, este echivalentul ,,discernământului moral’’, concept pe care l-am promovat, ca fiind dincolo raţiune şi ne situează, pe noi oamenii, ca fiinţe umane, în sfera umanului, (a se vedea ,,Cum şi-a devorat Ugolino din Pisa copii!’’ pe (http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/). De aceea, mă bucur nespus că am găsit, în viziunea mea asupra moralei umane, un sprijin atât de mare din partea unui mare romancier ca Tolstoi. Un om, spune Tolstoi, fie că e bogat sau sărac , fie că munceşte sau e şomer , fie că e în culmea glorie sau în anonimat , fie că e virtuos sau plin de vicii are în diferite grade conştiinţa libertăţii. Un om absolut lipsit de libertate este omul lipsit de viaţă . Sau, aş spune eu, omul-legumă( acela dependent de alcool sau droguri). Dar ne contrazice Tolstoi şi aceştia au o câtime de libertate, căci ,,dacă nu ar exista libertate, nu ar exista nici om.’’(ibid. p145). Ce este conştiinţa libertăţii ? se întreabă romancierul rus. Este ,,cugetul curat, conştiinţa de binele şi răul făptuit, care izvorăşte şi ea din conştiinţa libertăţii. Este o problemă a eticii.’’ (ibid. p.141) . După Tolstoi , darwinismul şi evoluţionismul , ştiinţele naturale, ,,fiziologia şi zoologia’’ pot rezolva problema omului raţional, ,, scoborât din maimuţă’’. dar este imposibil a rezolva problema omului cu latura sa pur umană, cea a ,,conştiinţei libertăţii.’’ Omul are conştiinţa libertăţii , dar asta nu presupune că are şi o libertate absolută. Care este raportul dintre necesitate şi libertate ? se întreabă romancierul rus. Un om absolut liber, nesupus necesităţii, ar trebui să fie în afara spaţiului şi timpului, ceea ce este imposibil . La fel, reprezentarea unei acţiuni omeneşti supusă în mod absolut necesităţii , fără nici o câtime de libertate este la fel de imposibilă. Raportul dintre necesitate şi liberate este echivalentul raportului dintre raţiune şi conştiinţă.

Forţa vitală a omului nu stă în raţiune, ci în conştiinţă,în etica şi libertatea sa. ,, Dubla natură a eroilor tolstoieni, scrie Marin Preda, prinşi între instincte şi în acelaşi timp detaşarea fatalistă de ele, mi se părea o sfâşiere a naturii umane care mă ameţea şi în acelaşi timp mă revolta.’’(Marin Preda – Viaţa ca o pradă, p.309). Poate pentru acest concept al ,,conştiinţei libertăţii’’ , Tolstoi a ajuns mai popular în Occident decât în Rusia. Căci, în vreme ce comunismul , timp de cinzeci de ani, l-a coborât pe om din sfera spirituală , în religia unui materialism grotesc şi absurd , occidentalii, saturaţi de materialitatea acestei lumi, au trecut la renaşterea spirituală. Cât timp va mai trece oare, ca Estul şi când spun Estul, mă refer, în primul rând, la România, să ajungă, asemenea lui Tolstoi , la ,,renaşterea spirituală’’?

Bibliografie:

1) Jurnalul lui Tolstoi - Expoziţia de ,,la Gard’’

2) Marin Preda – Viţa ca o pradă, Ed. Albatros, Bucureşti,1977

3) Marian Popa – Realismul, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1969

4) Lev Tolstoi – Război şi pace - Epilog – Partea a doua, cap. VII