De ziua Înălţării ,, Elegie pentru monahul erou Iorgu Cosma''

Moto:  ,,Să taci dacă te-ntreabă morţii/  mi-a zis /  cum am ajuns să  le plâng în oase’’  (Nicoleta Morar – Să taci dacă te-ntreabă morţii)                                                                                                                                                  Să scrii despre  un erou  aproape necunoscut e ca şi cum a-i scrie despre un personaj.  Ce mai este  omul decedat?  Mai este el fiinţa care a fost?  Nu e doar  un personaj istoric ,  o amintire, o urmă de spirit, o poveste care începe cu …  a fost odată ?  A fost odată…   un monah erou,  o  pildă vie  pentru eroii de la Plevna. A fost!  Căci odată trecută  urgia războiului, oamenii aceea viteji, soldaţii şi monahii  care s-au jertfit  pentru  independenţa României,   scriind   o cronică eroică în istoria ţării, acum  nu mai există.                                                                                                                                                                      Nu mai există pentru autorităţi, fiindcă au treburi mai importante decât ,,uscând o lacrimă…’’,  ca Dumitru Negoiţă, care face demersuri peste demersuri , în scopul construirii   unui  mic  monument  monahului erou Iorgu Cosma.   Participant,   ca voluntar,   la Războiul  de independenţă de la 1877 , Iorgu Cosma   s-a destins prin dăruire  sufletească  şi spirituală   pentru soldaţii   unităţii pe care a însoţit-o  în  luptele  cu turcii.  Dintotdeauna  clerul român  a însoţit armatele domnitorilor  în războaiele de apărare.  Istoria a confirmat acest ataşament  al monahilor faţă de  armata ţării.                                                            

Dar acum autorităţile  noastre  au  treburi mai importante! Să  trăiască. Să trăiască bine! Căci  aşa le-a  urat lor  conducătorul: ,,Să trăiţi bine!”  Şi ei trăiesc  bine.  Când   un poet  vine să-i  deranjeze cu morţii lui, fi ei  şi eroi naţionali ai Războiului de independenţă, atunci se supără. Asemenea  solicitări    îi deranjează de la tihna  şi odihna lor, de la traiul lor bun.                                                                                   

 Cine a fost acest monah şi de ce un  poet  buzoian se încăpăţânează  să-i aducă osemintele la locul natal  şi să-i ridice un monument, nu e treaba lor, e doar  nebunia unui poet. ,,Lasă lumea aşa, n-o mai influenţa cu … A fost odată!’’  Treaba lor e să trăiască bine,  fără probleme de ,,moral[u]itate.’’               Iorgu  Cosma , un tânăr din satul Ruşavăţ , comuna Vipereşti,  ajuns călugăr la  mănăstirea Ciolanu-Buzău, alături  de alte sute de călugări  şi  călugăriţe, a răspuns chemării la arme şi s-a încadrat în ,,corpul sanitar’’ spre a servi tânăra armată română,  creată doar cu  zece ani în urmă  de  domnitorul Alexandru Ioan Cuza , armată  renăscută  după două veacuri de ,, slăbiciune şi înjosire naţională’’.        Chemat de convingerea datoriei faţă de patrie,  Iorgu Cosma  a plecat la luptă cu crucea şi drapelul,  două simboluri sacre,  care au ţinut permanent , ridicat,  moralul  românilor în  faţa marilor primejdii.  A fost mereu alături de ostaşi pe care i-a  încurajat, i-a oblojit sau le-a rostit  ultima  moliftă dinaintea morţii,  în toate luptele de la Plevna, Vidin, Smârdan, Nicopole, Griviţa si Rahova, locuri  de  fapte, menţionate pe crucea de mănăstirea Ciolanu Buzău , după ce i-au fost  aduse moaştele de la   mănăstirea Cernica. 
                                                                                                                                                                             Cucerirea redutelor a fost  o luptă cu adevărat eroică – cruzimea turcilor nedezmințindu-se .   Traşi cu căngile, ostaşi  români  erau măcelăriţi cu topoarele, ori prinşi în ambuscade, ca ,,roşiorul Halcu Gheorghe din Găgeni-Buzău[care] ia în lance un derviş şi este împuns în pântec cu  de doi infanterişti, care-l saltă din şa şi-l măcelăresc la rădăcinile porumbilor.’’(Radu Theodoru – Cronica eroică 1877-1878 , roman document, Ed. Albatros, p. 168)                                                                             Dintotdeauna românii au avut  două  mari  repere morale -  credinţa  ortodoxă  şi încrederea în armată. Crucea şi drapelul ţării pe care le-a purtat  monahul Iorgu Cosma.  Scriitorul Radu Theodoru,  în    elaboratul  său roman document,  Cronica eroică, 1887-1878 , vorbeşte despre aşa numitul ,,geniu războinic’’ al românilor.                                                                                                                                                                      Au românii  acest ,,geniu  războinic’’ de care vorbeşte Radu Theodoru?  De bună seamă că  geniu războinic   s-a  implementat  în gena  românească în decursul istoriei românilor de la daco –geţi  până  în zilele noastre ,  în   interminabile confruntări armate cu agresorii  -   romani,    popoare migratoare , huni,   turcii,  ruşi sau  germani.                                                                                                                                                            Dar cine mai citeşte cronică  eroică, astăzi când obsesia a devenit a  trăi bine?  Cine se mai gândeşte la eroii de  pe valea  Plevnei, numită şi   ,,Valea lacrimilor’’? Cui îi mai pasă de  eroismul monahului Iorgu Cosma? El a   devenit o pagină îngălbenită de vreme, o filă ruptă din calendar,  o poveste postată  pe internet: ,, A fost odată… un erou naţional. ’’                                                                                   La ce le mai trebuie copiilor, pentru educaţie,  exemple morale cu eroi uitaţi,  când etnobotanicele îi pun pe  picior de război cu părinţii  şi, în nebunia lor euforică, vor  să-i ucidă cu gantere şi drujbe, fiindcă se opun degradării lor fizice, morale, psihice şi spirituale?                                                                                        La toate demersurile poetului Dumitru  Negoiţă, uşile autorităţile  s-au închis, s-au ferecat. Alţii,  mai perfizii, de la direcţia de cultură  i-au oferit  promisiuni  pentru sfântul aşteaptă –   o  speranţă fără speranţă.                                                                                                                                                                                         Radu Theodoru constată aceeaşi indolenţă a autorităţilor comuniste ca şi a celor  din  originala noastră democraţie. El susţine, la fel ca Dumitru Negoiţă,   ca monumentele războiului de independenţă  trebuie   să fie amplasate  în  şcolile de la sate,   ,, acolo unde cel mai viu ar  trebuie să se păstreze  memoria românilor’’ (ibid.pp.265-266),  date în grija directorilor de şcoală. E o logică elementară,  dar de unde atâta  logică la autorităţi noastre?                                                                                                                         Traiul (ne)bun, cu mici, bere, manele şi erotism ne ucide  spiritul.  Degradarea morală începe de la  lipsa de  educaţie morală , de credinţă şi dragoste de neam a copiilor.  ,,Nimic de pierdut, nimic de câştigat, afirmă sceptic poeta târgovişteancă, Nicoleta Morar  -    din această  ruletă rusească a perindărilor aleatorii printr-un hai-hui cu câteva mii de ani istorie’’.                                                                   

Trăim  o epocă cu  ,, adevăruri ciobite’’, iar   ,, amintirile plăpânde  tranşează pereţii de lut  şi însuşi cugetul moare , cuvintele se întorc înaintea erei lor să şteargă zâmbetele înflorite în altare. Tămâia lucind cu ochi de pisică miroase a sulf.’’ (Nicoleta Morar – Nepalpabil 06).  Când nu mai  credem în trecut , satana ne face semne amicale  din viitor. ,,Uitarea  e în fond - o trădare’’ , spunea Iosif Constantin Drăgan.                                                                                                                                                                      Refuzul autorităţilor  de a ridica monumentul e o  trădare, o trădare  faţă de trecut, faţă de jertfa ostaşilor căzuţi pe redutele de la Plevna , o trădare faţă de străbuni.  Dar cui mai pasă astăzi de efectele nefaste ale trădării, când  trădarea e jocul  politic cel mai  uzitat? Nouă nu ne mai rămâne decât tânguirea elegiacă.

            Construirea monumentul monahului erou Iorgu Cosma  va trebui să aştepte …, poate  până  la  a doua venire al lui Isus. Până atunci,  poetul  Dumitru Negoiţă ,, uscând o lacrimă’’   (di)speră alergând  pe la autorităţi,   în  dorinţa   revigorării  morale a satului natal, prin  ridicarea unui   monument în  amintirea   monahului erou Iorgu Cosma  şi   promovarea  valorilor  cultural-morale,  ale  credinţei  şi  ale dragostei de ţară.  Şi prin  exemplul lui,   implicit   revigorarea morală a  satului românesc contemporan . Dar când  societate  românească  se complace în  mizeria morală, devenită o normă  morală de sine stătătoare,  cine mai are curajul să adopte  aceste valori?  Vasile Anton - Iaşi    

Lev Tolstoi sau conştiinţa libertăţii

(O sută de ani de la moartea marelui romancier rus )

În una din aceste zile lui noiembrie, trecând pe lângă Gardul cu poeţi din Copou, am văzut în Expoziţia de ,, la Gard’’, un Ziar de gard, prin care Casa de cultură ,, Mihai Ursachi’’, comemora o sută de ani de la moartea lui Tolstoi. Şi-atunci m-am hotărât să-l recitesc pe acest mare scriitor rus. Dacă Tolstoi este mai cunoscut la noi prin cele două romane, Război şi pace şi Ana Karenina şi mai apoi Învierea, inedit în apariţie, este Jurnalul romancierului, în aproape o mie de pagini. La fel de inedită şi şocantă este mărturisirea lui despre viaţa intimă, pe cât sinceră, pe-atât de moralizatoare: “Privindu-mi viata, examinând-o din punctul de vedere al binelui si al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama ca toata lunga mea existenta se poate împărţi in patru perioade: prima, cea poetica, minunata, inocenta, radioasa a copilăriei, pana la patrusprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolana depravare in slujba orgoliului, a vanităţii si mai ales a viciului. A treia perioada, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie pana la renaşterea mea spirituala: lumea ar putea-o califica morala, pentru ca in cei optsprezece ani am dus o viata familiala cinstita si regulata, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publica le condamna. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar si toate satisfacţiile personale. In sfârşit, a patra perioada este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morala; din aceasta n-as vrea sa schimb nimic, in afara de relele obiceiuri pe care le-am deprins in perioadele precedente.” L. N. Tolstoi – Din jurnalul sau. ( sursa Expoziţia de ,,la Gard’’)

Am putea spune, despre Tolstoi, că este voinţa unui destin fericit. Căci, un destin, care, după propria sa mărturie, l-a condus după 18 ani de căsătorie fericită, la ,,renaşterea sa spirituală’’, nu poate fi decât un destin fericit. În romanul autobiografic, Învierea, Tolstoi va arăta, care este calea către renaşterea spirituală. Renaşterea spirituală e drumul parcurs de erou( ca şi în cazul lui Tolstoi) de la depravarea materialistă, la asceza impusă de iubirea pentru lumea spiritului. Întors la Iasnaia Poliana, având deja, încă de pe când era student, formată o viziune filosofică(citise cele douăzeci de volume al lui Jean Jacques Rousseau), după eşecul de a îmbunătăţi viaţa iobagilor în spiritul filozofie al lui Rousseau, Tolstoi va studia cu aviditate noutăţile ştiinţifice din vremea sa, doctrinele filosofice ,ştiinţele naturale. Calea spre spirit nu poate fi decât împlinirea unui destin fericit. Unde se află adevăratul rai? se întreabă Borges. În biblioteca, răspunde eseistul argentinian. Raiul e chiar biblioteca. Dincolo de ea e infernul. Şi Tolstoi a găsit raiul său în citit şi scris . El visa cu beţişorul lui magic să fericească lumea. Şi în parte a reuşit. Condeiul lui a fericit milioane de cititori. Omul, care cantonează în marasmul materialist, în plăcerile instinctuale, în a mânca, a bea , a face sex, nu are nici o şansă pentru desăvârşirea unui destin fericit. Epicur a atras atenţia încă din antichitate, anume că, omul trebuie să renunţe la plăcerile kinematice, trecătoare, în favoarea plăcerilor katastematice - plăcerile spirituale ce pot fi prelungite până la sfârşitul vieţii . Pentru Tolstoi,, renaşterea spirituală’’ a însemnat, nu renunţarea definitivă la plăcerile kinematice, dar dominarea vieţii prin plăceri spirituale. Cititul şi scrisul l-au salvat, sublimându-i întreaga energie instinctuală în creaţie. Morala tolstoiană este una de sorginte epicuriană. Dacă, în tinereţe , cum ne împing pe toţi instinctele, a trăit depravarea, învierea lui a venit după ce studiile ştiinţifice, religioase , filosofice, etice şi estetice i-au pătruns fiinţa. Mărturisesc, nu fără un anume regret, că pe Tolstoi l-am citit tâ0rziu. La Tolstoi am ajuns prin Marin Preda. Abia după ce am citit Viaţa ca o pradă, m-am îndreptat spre Tolstoi. La acest romancier rus, am ajuns târziu poate din ura aceea pornită împotriva luminii de la răsărit, ce venea în mod forţat de la Moscova, prin canalele comuniste. Am refuzat literatura rusă . Greşeam. Dar , chiar şi dacă aş fi vrut să-l citesc, Tolstoi nu era un scriitor prea agreat de comunişti. Poate şi pentru că nu avea o origine sănătoasă, adică proletară.
Marin Preda a fost probabil, printre puţinii scriitori, care l-au iubit pe Tolstoi. Multe influenţe tolstoiene le regăsim în scrierile sale. O mărturiseşte chiar scriitorul în Viaţa ca o pradă. ,,M-am reîntâlnit cu el mulţi ani mai târziu , după ce am fost contrariat de neocreştinismul şi fatalismul tolstoian. Războaiele , marile cataclisme? Nu vin de la oameni ... În luptă , inteligenţa e o ispită. Ceea ce te atrage spre un succes orbitor, e o capcană, mai mult o zădărnicie şi vanitate. .Vrei să-l prinzi pe Napoleon în cursă şi să-l ieie prizonier?Ce prostie! E rănit mortal, nu-ţi ucide zadarnic oamenii încercând să-l ataci , merge şi singur spre piere. E suficient să-l urmăreşti ca pe o fiară pe care condiţii mai grele decât atacul îl vor distruge : frigul, zăpada, drumul lung ...,,Adio Andrei, zice prinţesa Maria fratelui ei,care refuza să ierte răul care i se făcuse . Adu-ţi aminte că nenorocirile vin de la Dumnezeu şi oamenii nu sunt niciodată vinovaţi. ’’ Adică ce sunt , doar instrumentul a ceva mai presus de noi?’’( Marin Preda - Viaţa ca o pradă, p. 307). În Epilog la romanul, Război şi pace , Tolstoi îşi expune crezul său asupra lumii, meditând asupra raportului dintre individ şi masă, dintre umanitate şi divinitate, dintre necesitate şi libertate, dintre relativ şi absolut, dintre macrocosm şi microcosm . Bătălia de la Austerlitz este, cred, cea mai grandioasă încercare de a reda prin mijloace epice proprii, un mare eveniment istoric . Puţini scriitori s-au încumetat să pornească într-o asemenea aventură. Tolstoi a reuşit să manevreze uriaşe mase de oameni şi numeroase personaje, prinse într-o încleştare umană de proporţii. Romancierul îşi pune problema dacă evenimentele sunt dependente de ordinele date de personalităţi istorice sau ordinele sunt dependente de evenimente. El se situează pe poziţia acestor fatalităţi istorice ,ordinele date de personalităţile istoriei fiind o consecinţă a evenimentelor pe care aceştia cred că le pot controla, dar nu le controlează. ,,Dovada neîndoielnică , afirmă Tolstoi, a adevărului acestei deducţii o oferă faptul că, oricâte ordine ar fi fost date un eveniment nu poate avea loc dacă n-ar fi şi alte cauze...’’ ( Marian Popa - Realismul( Lev Tolstoi – Război şi pace - Epilog – Partea a doua, cap. VII) , p. 136). Omul este o fiinţă liberă . Prin urmare el nu se spune legilor. Dacă s-ar supune unei singure legi, care guvernează actele oamenilor , atunci omul nu poate avea liber arbitru. Dacă omul se observă pe el şi lumea, prin raţiune, spune Tolstoi, cu adevărat nu se poate cunoaşte decât prin conştiinţă. Tolstoi afirmă, pe bună dreptate că această conştiinţă nu este supusă raţiunii sau experienţei , ci este o cunoaştere aparte. Este ,,conştiinţa libertăţii’’ omului care nu se supune,, raţiunii şi experienţei.’’ Cred că acest concept tolstoian ,,conştiinţa libertăţii’’ îşi are originea în filosofia lui Rousseau, care vede în ,,conştiinţa morală’’ a omului un ,,instinct divin’’ şi nu un rezultat al gândirii raţionale(Emil). Dacă raţiunea poate decela binele de rău , ,,discernământul moral’’ sau cum spune Tolstoi ,, conştiinţa libertăţii’’ ne arată calea spre bine. Discernământul moral depinde de conştiinţă a libertăţii. Ceea ce mă face cu adevărat liber este capacitatea discernământului meu moral de a decela în orice situaţie sau împrejurare binele şi răul, capacitatea mea de a vedea dincolo de aparenţe. Fondul meu sufletesc, caracterul meu mă postează de partea binelui şi mă apără de capcanele vieţii. ,,Un şir de experienţe şi de raţionamente îi arată fiecărui om că el , ca obiect al observaţiei, este regizat de anumite legi , cărora li se supune, şi se ştie că omul nu încearcă să lupte cu atracţia universală sau cu impenetrabilitatea corpurilor, odată ce le-a cunoscut ca legi. Dar acelaşi şir de experienţe şi de raţionamente îi arată că deplina liberate , pe care el o recunoaşte în fiinţa sa , nu este posibilă, că fiecare acţiune a omului atârnă de organizarea sa , de caracterul său şi de motivele care-l înrâuresc…’’ ( ibid. p. 139 ). În fond, conceptul numit de Tolstoi, ,,conştiinţa libertăţii’’ ,,această conştiinţă fără de care este de neînchipuit fiinţa umană’’, este ceea ce ne face umani, este echivalentul ,,discernământului moral’’, concept pe care l-am promovat, ca fiind dincolo raţiune şi ne situează, pe noi oamenii, ca fiinţe umane, în sfera umanului, (a se vedea ,,Cum şi-a devorat Ugolino din Pisa copii!’’ pe (http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/). De aceea, mă bucur nespus că am găsit, în viziunea mea asupra moralei umane, un sprijin atât de mare din partea unui mare romancier ca Tolstoi. Un om, spune Tolstoi, fie că e bogat sau sărac , fie că munceşte sau e şomer , fie că e în culmea glorie sau în anonimat , fie că e virtuos sau plin de vicii are în diferite grade conştiinţa libertăţii. Un om absolut lipsit de libertate este omul lipsit de viaţă . Sau, aş spune eu, omul-legumă( acela dependent de alcool sau droguri). Dar ne contrazice Tolstoi şi aceştia au o câtime de libertate, căci ,,dacă nu ar exista libertate, nu ar exista nici om.’’(ibid. p145). Ce este conştiinţa libertăţii ? se întreabă romancierul rus. Este ,,cugetul curat, conştiinţa de binele şi răul făptuit, care izvorăşte şi ea din conştiinţa libertăţii. Este o problemă a eticii.’’ (ibid. p.141) . După Tolstoi , darwinismul şi evoluţionismul , ştiinţele naturale, ,,fiziologia şi zoologia’’ pot rezolva problema omului raţional, ,, scoborât din maimuţă’’. dar este imposibil a rezolva problema omului cu latura sa pur umană, cea a ,,conştiinţei libertăţii.’’ Omul are conştiinţa libertăţii , dar asta nu presupune că are şi o libertate absolută. Care este raportul dintre necesitate şi libertate ? se întreabă romancierul rus. Un om absolut liber, nesupus necesităţii, ar trebui să fie în afara spaţiului şi timpului, ceea ce este imposibil . La fel, reprezentarea unei acţiuni omeneşti supusă în mod absolut necesităţii , fără nici o câtime de libertate este la fel de imposibilă. Raportul dintre necesitate şi liberate este echivalentul raportului dintre raţiune şi conştiinţă.

Forţa vitală a omului nu stă în raţiune, ci în conştiinţă,în etica şi libertatea sa. ,, Dubla natură a eroilor tolstoieni, scrie Marin Preda, prinşi între instincte şi în acelaşi timp detaşarea fatalistă de ele, mi se părea o sfâşiere a naturii umane care mă ameţea şi în acelaşi timp mă revolta.’’(Marin Preda – Viaţa ca o pradă, p.309). Poate pentru acest concept al ,,conştiinţei libertăţii’’ , Tolstoi a ajuns mai popular în Occident decât în Rusia. Căci, în vreme ce comunismul , timp de cinzeci de ani, l-a coborât pe om din sfera spirituală , în religia unui materialism grotesc şi absurd , occidentalii, saturaţi de materialitatea acestei lumi, au trecut la renaşterea spirituală. Cât timp va mai trece oare, ca Estul şi când spun Estul, mă refer, în primul rând, la România, să ajungă, asemenea lui Tolstoi , la ,,renaşterea spirituală’’?

Bibliografie:

1) Jurnalul lui Tolstoi - Expoziţia de ,,la Gard’’

2) Marin Preda – Viţa ca o pradă, Ed. Albatros, Bucureşti,1977

3) Marian Popa – Realismul, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1969

4) Lev Tolstoi – Război şi pace - Epilog – Partea a doua, cap. VII