Eu cred în România mare şi în Tine - Popor Român!

Eu cred în România mare şi în Tine,

Popor român: aşa cum cred, în Dumnezeu şi în Cristos;

Nimic nu-i mai presus ca Țara – să se ştie bine!

Ci numai Dumnezeu şi Fiul său Cristos.

Toţi cei ce Ţara o defaimă şi pe Tine,

Sunt ca neguţătorii din Ierusalim;

Împinşi de-arginţii lui Iuda, fără de ruşine,

Vândură la străini Ţara -  politicieni fără nimic  divin  .

Ţara-i altarul pentru rugăciuni,

E Templu sfânt, e Casa lui Isus;

Nu-i peşteră pentru tâlhari şi spurcăciuni,

Nici colonia celor din răsărit sau din apus!

Eu cred în România mare şi în Tine,

Popor român: aşa cum cred în Dumnezeu şi în Cristos

Nimic nu-i mai presus ca Țara – să se ştie bine!

Ci numai Dumnezeu şi Fiul său  Cristos .

Vasile Anton Ieșeanu,  Iași, 26  noiembrie  2012     

Cum s-a făcut Dumnezeu om?

       Nașterea lui Isus – ipoteze.

            În Evanghelii în general,  dar mai cu seamă  în  Evanghelia după Ioan, susţinerea provenienţei divine al lui  Isus   este evidentă.  Evanghelia după Ioan, pare a fi cea mai bizară prin conţinutul ei supralumesc. Cu toate acestea, cele  patru Evanghelii, considerate canonice,  din care trei sinoptice  au fost, probabil  selectate, după  Conciliul de la Niceea din 325  d. Chr.  

         La acest  conciliu s-a stabilit natura  duală al lui Isus  - divină și umană în același timp. Deoarece se  întemeiaseră  două viziuni diametral opuse, aceea a  adopțianiștilor, care îl  vedeau  pe Isus  eminamente uman  și aceea a docetiștilor care îl vedeau  eminamente divin,   exista riscul schismei bisericii.  Din acest  motive  s-a întrunit Conciliul de la Niceea.  În  acest Conciliu, un diacon, pe nume Atanasie a susținut o teorie paradoxală, anume că, Isus era divin și uman în același timp. ( Bart  d.  Ehrman – Adevăr și ficțiune  în Codul lui da Vinci)     

          În Evanghelia după Ioan,  Isus susţine că a fost trimis de Tatăl. Aici apare un paradox. Dacă a fost trimis de Tatăl de ce a fost nevoie de o imaculată pământeancă, care să-l nască, iar dacă nu a fost trimis de Tatăl şi Fecioara Maria a fost fecundată de Duhul Sfânt e o dovadă că a fost o clonare  o împreunare  a Tatălui cu o pământeancă, folosindu-se mijloace supra-biologice. ,,Iar nașterea lui Isus  Hristos a fost așa: Maria, mama  Lui, era logodită cu Iosif; și înainte ca  să locuiască ei împreună , ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt”(Matei  - 1.18).                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                            

        Dar  în  vreme ce  în Evanghelia după Matei este înștiințat în vis, Iosif, logodnicul Mariei, în Evanghelia  după Luca, Maria este cea care primește  vestea  de la  un înger, Gavril,  care stă ,,înaintea lui Dumnezeu”    trimis să aducă  de  la Dumnezeu  vestea că Fecioara Maria a fost aleasă spre a-l naște pe Isus, fiind însărcinată de Duhul Sfânt.  ,, Maria  a zis îngerului: Cum se  va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?”  ,,Duhul Sfânt ,  îi  răspunde  îngerul  Gavril, se va pogorî peste tine și puterea Celui prea înalt te va umbri.” ( Luca 1.33-34)                            

         Gnosticii susţin că Maria a fost doar purtătoarea, fără să aibă vreo contribuţie informaţională, în sens  genetic.   Creştinii, însă,  apără  dogma   unirii  divinului cu umanul, în Maria.                                                                 

        Aşadar, din punct de vedere creștin,   Isus a fost un hibrid  - jumătate om, jumătate zeu.                                                                                     

          Chestiunea  creștină  a zeului hibrid  vine,  mai mult ca sigur,    din cultura greacă unde, în  numeroasele mituri grecești, zeii se împreunează cu pământence   își amestecă sămânța  cu cea a oamenilor și pământencele nasc semizei.  E drept că astfel de   împreunări   le găsim, în biblie,  cu fii lui Dumnezeu.  Dumnezeu a curmat  relațiilor fiilor săi, sub pretextul  că  aceste împreunări între divini și femeile  pământence   au  determinat ,,stricăciunea  oamenilor.”  

      Din acest   motiv,  Dumnezeu a decis să extermine  progeniturile  hibride,  prin potop. Singurul Noe, care era un fiu al cerului a scăpat împreuna cu familia și a întemeiat noua lume.

         Amestecul informaţiei Tatălui,  prin Duhul Sfânt,  cu genele din  ovulul Fecioarei indiferent prin ce mijloace de fecundare s-a făcut –  ne induce  ideea fecundării   Fecioarei de Dumnezeu, chiar dacă nu a fecundat-o material, ci doar  spiritual, adică  informaţional.  Și Zeus a fecundat-o pe Danae, preschimbat într-o ploaie de aur. Totuşi aici este paradoxul creştinismului: cum a fost posibil ca o creatură, fie ea pură ca orice fecioară,  să-l nască pe Creator?                                   

            Din aceste considerente credem că Isus a fost dincolo de ceea ce cunoaştem a fi bărbat şi dincolo de ceea ce cunoaştem a fi femeie ca fiinţe umane. El a întruchipat ideea androginului.  Isus a fost dincolo de bărbat şi femeie, a fost un Mare Înţelept căci în El s-au înmănuncheat   idealul valorilor  iubirii şi raţiunii  umane.

            Din acest  motiv  credem că Isus întrunea toate calităţile fiinţei fabuloase numită Androgin, dar un Androgin  având   dominanta mintală și  spirituală  feminină.  Credem că naşterea lui de către o Fecioară  a fost posibilă numai printr-o operaţie de clonare. A fost mai uşor ca în locul celor 23 de cromozomi din ovul, să fie implantaţi 46 din chiar genomul Fecioarei sau, de ce nu, al lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt sau  prin  combinare  genetică dintre divin și uman,  ca să respectăm previziunile conciliului de la Niceea.      

          Asta se putea face printr-o simplă comandă informaţional energetică,  prin care Duhul  Sfânt a  pogorât  asupra Fecioarei Maria și i-a  implantat genomul.  ,,Şi cuvântul (informaţia semnal) s-a făcut trup şi a locuit printre noi  plin de har şi de adevăr.(Ioan1.14).                                                                                                                                                                 

          Ideea   unui  Isus  ce  provine din Maria și  are o dominantă feminină   ne-a   fost  indus de manifestarea  psihomentală  a Mântuitorului. Comportamentul  și atitudinea acestuia denotă o dominantă psihologiei   feminine: iubirea, pacifismul, împăciuirea,     mila, ascultarea, smerenia, etc.         

         Psihicul  său   preponderent feminin  ne îndreptăţeşte de a prrsupune   clonarea drept modalitate de  fecundare a Fecioarei,  dar  cu  coparticiparea în proporții egale  a genelor divine  și a celor umane.                      

          Mulţi autori au observat acest lucru, că la conceperea lui Isus îi lipseşte Tatăl pământesc  și comportamentul lui denotă  o feminitate  aproape  totală.  Unii autori  merg  până la extrem   și  afirmă că   ,,aportul masculin în natura umană al lui Hristos este nul.’’ (Mihaela Miroiu, Convenio, Despre natură femei şi morală, Ed. Polirom , Iaşi, 2002, p.39, add Anca Mihalache , Problematica feminină în Biserica lui Hristos, Ed,. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1994, p.67).

         Bărbatul  este deţinătorul informaţiei sexului masculin şi feminin, numai informația   cu al 23-lea  cromozom X,  poate, prin clonare, genera femeia (să amintim că Eva după cum ne spune mitul biblic a fost creată din coasta lui Adam – a se vedea eseul meu:   Cine se află la originea lumii – bărbatul sau femeia?), dar din femeie, bărbat prin clonare , este imposibil. Şi în acest caz rămâne o necunoscută; cine a fost containerul purtător în cazul Evei, fiindcă Adam nici într-un  caz nu a fost, decât dacă a fost, androgin  dotat cu ambele sexe.      

             Se cunoaşte, despre clonările de până acum, ca de pildă oiţa Doly, că,    prin clonare, a generat tot o oiţă şi nu un berbecuţ, un  produs de acelaşi sex cu mama-clonă. Numai celule somatice ale bărbatului conţin informaţia androgină; numai celule sexuale masculine, spermatozoizii conţin, la egalitate cromozomul masculin XY şi cel feminin XX. În cursa fecundării ambele loturi pornesc pe linia de start cu şanse egale.  

            Dacă naşterea din fecioară e un fapt real, ea rămâne totuşi o mare enigmă, căci această intervenţie a  lui Dumnezeu în mersul istoric al omenirii face să triumfe doctrina ocazionalismului islamic, preluată și de  filozoful francez Nicolas  Malebranche.  La fel ca ocazionaliștii islamici, Malebranche  consideră că numai Dumnezeu are putere cauzală asupra lumii. Dar este posibilă intervenția lui Dumnezeu în această lume?                                                        După cum am afirmat,  în Cartea mea: Cum să scriu un eseu...   lumea aceasta a fost concepută să funcţioneze la nesfârşit, autonom, fără intervenţia Creatorului.    

            Totuși Vechiul Testament redă numeroase exemple referitoare  la intervenţia lui Dumnezeu în mişcarea istorică a omenirii. Noul testament vorbeşte despre fiul lui Dumnezeu ca fiind născut de o pământeancă, de Fecioara Maria.                                                                                                        Cert este un lucru, anume că,  reale sau  imaginare,  intervenţiile Creatorului au schimbat radical mersul şi  destinul  omenirii. Deși am mari reticențe în ideea intervenției divine, am  totuși   în vedere  ipoteza unui joc  al particulelor cuantice ca dominată a binelui și creativității  existenței în acest univers. Cuvântul autorului: Cum să scriu un eseu...                                  

         Dar a intervenit Dumnezeu în această lume? Biblia vorbeşte de intervenţia permanentă al lui Dumnezeu în destinul oamenilor. Totuşi cum se împacă  autonomia   lumii,  cu intervenţia divină? A fi de acord cu intervenția divină în existența  umană înseamnă a cădea în capcana doctrinei ocazionalismului. 

              Epicur spune că zeii sunt indiferenţi faţă  de această lume, că nu au nici măcar un rol în creaţie; acesteia şi  duc o existenţă izolată,  intermundii (în intervalul dintre lumi). Deși grecii au crezut în multe intervenții ale divinului în lume, până la urmă ei și-au dat seama  că acestea  nu sunt decât mistificări, că intervenția divinului este imposibilă.                                                                         Totuşi aceste  fiinţări providenţiale, inexplicabile, în momentele  critice,   pentru destinul  unei comunităţi  sau a omenirii  par să ne îndemne a crede  într-o monitorizare a  lumii de  către divin  și intervenția acestuia  în lume. 

           Majoritatea religiilor  afirmă  că  există mai multe ceruri (unele vorbesc de șapte  altele de nouă  ceruri), iar această idee ne poate sugera că există mai multe universuri cuprinse unele în altele  sau lumi cuprinse în alte lumi de tipul – păpușii rusești Matrioșca.  

          Cea mai   vizionară descriere a unei  lumi în lumi, fantastică  în accepția noastră,   a făcut-o Jorge Louis Borges, în povestirea Aleph, care probabil l-a  condus la această viziune asupra existenței.    Borges, după cum ne spun e Ioan Petru Culianu,  în copilăriei s-a jucat cu  cubul  lui Rubik – un hipercub.  ,,Am văzut circulația   propriului meu sânge  obscur;.. am văzut Aleph-ul din fiecare punct și fiecare unghi și în Aleph am văzut pământul  și în pământ Aleph-ul  și în Aleph pământul; am văzut propriul meu chip  și propriile mele viscere; am văzut chipul tău.” (J. L. Borges – Moartea și busola, Ed. Univers, București,1972, Aleph, pp.322-341)

             Ideea existenței  mai multor ceruri  ar putea fi luată în considerare, având în vedere descoperirea de către fizicienii a Universului multidimensional. Ființe din Universul cu  patru  dimensiuni spațiale, spre exemplu,  ne monitorizează și ne controlează, fără ca noi să le putem percepe  prezența  prin simțurile noastre , așa cum noi am putea s-o face cu ființe care ar fi bidimensionale.  

             Și tot astfel, cu fiecare cer  urcat, ființele existente în acele  universuri sunt  mai superioare și le controlează pe cele inferioare. În Cartea  lui Enoh, spre exemplu,  se vorbește despre șapte ceruri și despre o sacralitate crescândă acestora în funcție de cerul situat mai sus.
            Ființele  existente  dincolo de această lume  tridimensională, ființe  existente  în lumile multidimensionale, lumi  net superioare,  ne monitorizează  și pot interveni în lumea noastră fără a fi  percepute. Deși acestea pot  interveni  în lumea noastră  tridimensională,  fără a fi  percepuți, locuirea  efectivă a acestora  în spațiul tridimensional impune  întruparea acestora.  Dimpotrivă    migrarea   ființelor umane,  în universurile   superioare , impune decorporalizarea (a se vedea  călătoriile șamanice, cele din miturile biblice sau  grecești). 

        Discursul   lui  Ioan Petru Culianu  în   Călătorii în lumea de dincolo  și Experiențe ale  extazului  ne-a  determinat să luăm în  calcul o asemenea ipoteză  a existenței   lumilor multidimensionale, adică a unor lumi în lumi. Demonstrația  lui Culianu ,  bazată pe argumentele  științifice ale unor  fizicieni vizionari, vine  să probeze  o  posibilitate a intervenției  divinului, pe care tot mai mulți încep s-o agreeze.                                                                                                               În  susținerea   acestor ipoteze Culianu aduce ca argument    cubul  lui  Rubik. El își fundamentează ideile  pe cartea  lui Hinton  -  A patra dimensiune, ,, o carte de o stranie complexitate pentru cititorul neavizat, cuburile sunt pur și simplu   strămoșii cubului lui Rubik, folosit pentru efectuarea unor operații  care arată cum poate fi rotit un obiect tridimensional  prin spațiul cvadridimensional. Evident, singura modalitate  de a răsuci un obiect, în așa fel încât partea  sa dreaptă să devină stânga și invers, este aceea de a-l trece printr-o dimensiune superioară a spațiului. În consecință, pentru a demonstra  că un cub   a fost trecut prin a patra dimensiune  este suficient să-l transformi  în imaginea sa din oglindă.  Hinton a făcut aceasta, construind un cub mare din șaizeci și patru cuburi  mai mici, ale căror fețe   le cunoștea după culoare și nume… […] Imaginată iniţial în secolul al XIX-lea, dimensiunea a patra a fost  o ipoteză nouă, care a sugerat pentru prima dată o explicație  simplă, atractivă și probabil  chiar convingătoare  din punct de vedere științific , a multor fenomene   misterioase , asociate de regulă  cu religia și  magia. Ea  nu acreditează  în mod necesar  posibilitatea existenței teoretice a zeilor , fie și complet invizibili pentru noi, deoarece este evident faptul că, chiar dacă nu avem organ pentru perceperea  celei de-a patra dimensiuni înseși, putem vedea în  trei dimensiuni  lucruri  a căror explicație  devine clară   dintr-o anumită   perspectivă.”(Ioan Petru Culianu – Călătorii în lumea de dincolo, pp.59-60).

             

         Dacă trecerea dincolo de  spațiul tridimensional  nu se poate face decât  sub formă spirituală, ca spre exemplu a sufletului eliberat de trup (a se vedea Ioan  Petru Culianu - Experiențe ale extazului), pătrunderea divinului  și locuirea  efectivă printre oameni, în spațiul  nostru tridimensional, impune  întruparea acestuia.                                                                                                           

           Cum spuneam, în multiple  mituri  se vorbește de mai multe ceruri  urcarea la al șaptelea cer , în altele  până la al nouălea cer. De aici  putem înțelege că fiecare cer corespunde  unui anumit număr de dimensiuni spațiale, al nouălea,  probabil cel mai înalt  și cu  gradul cel mare  al divinului, ar corespunde  spațiului cu unsprezece dimensiuni, spațiu ce a fost descoperit teoretic de fizica cuantică (teoria supergravitației).  În această ordine de idei,  cerul 1 , în care ne ducem noi existența,  ar corespunde spațiului  tridimensional.

            Trecerea  dintr-o lume în alta  nu se poate face decât  ,,prin oglindă”, prin inversarea sensului de  rotației a particulelor elementare  ale materiei – respectiv de  la o lume materială  la o lume anti-materială.                                                                                                                    

              În istoria omenirii  sunt nenumărate exemple de pătrundere a ființelor umane în spațiile celeste, de la cele evidențiate de miturile biblice până la ritualurile șamanice sau  descrierea unor   experiențe în afara corpului, numite pe scurt- EAC. 

             Mă voi opri, însă, la un caz deosebit, acela  al    Ioanei  D’Arc, care   este greu de explicat  din punct de vedere uman, dacă  nu ar exista o asemenea  posibilitate cel puțin teoretică.  Ce informaţie mintală a determinat ca o simplă fecioară de ţărani – să aibă  asemenea viziuni?  Cum a ajuns ea la  o asemenea viziune,  aceea că, a fost aleasă de divinitate, să împlinească  misiunea ce i-a fost hărăzită ? A fost ea omul providenţial? Aşa apare privită din perspectiva istoriei.  Când toată ţara suferea de defetism, fata aceasta dă imbold  și curaj armatei  franceze.

            Din biografia sa   ne apare  a fi fost predestinată acestui rol încă din copilărie. ,,Era o simplă ţărancă, scrie Jacques Collin de Plancy, tatăl ei se numea Jacques D’Arc,mama Issabella Romée. Încă din copilărie manifesta o timiditate fără pereche şi fugea de orice plăcere, dedicându-se cu totul lui Dumnezeu. Dar făcea exerciţii să strunească caii şi se observa încă de atunci aplecarea războinică ce avea s-o facă eliberatoarea francezilor.’’ (Jacques Collin de Plancy – Dicționar diabolic, vol II,  pp. 180-183)   

            Fata avea viziuni în timpul amiezii -  se spune – în care apăreau arhanghelul Mihail şi îngerul Gabriel, sfânta Ecaterina şi sfânta Margareta. Aceste ,,voci’’ i-au comandat să meargă în împrejurimile oraşului Orléans şi în pofida interdicţiilor şi ameninţărilor părinţilor, ea a ascultat de acele ,,voci’’. 

          Faptul că încă din copilărie manifesta înclinaţie spre asemenea jocuri – strunirea cailor şi jocuri războinice poate confirma teza noastră,  aceea a predestinării. Dar ce  joc  cuantic i-a programat  psihomentalul ei,  care genetic   provenea din țărani  spre aceste manifestări? Analizată sub aspect psihiatric  - auzirea de voci  este  azi  diagnosticată drept schizofrenie. Dar a fost  Fecioara din Orleans o schizofrenică?  Nu a fost cum nici Isus nu a fost.                                   

             Un fenomen  similar  s-a întâmplat la români cu Ecaterina Teodoroiu,  în primul război mondial.  Ea  nu a fost trimisă pe front de voci, ci de chemarea unei iubiri cât se poate de pământene – dar  iubirea poate face miracole,  îți poate fi conferi puteri supranaturale. Imboldul dat soldaţilor români nu a fost mai prejos decât cel dat de Ioana D’Arc.                                          

  Prin naştere, Isus este un  Fiul Omului; prin puterea magică pe care o arăta,  prin miracole pe care le face prin atingere (vezi: transformarea apei în vin, vindecarea orbilor, vindecarea de diferite boli, inclusiv a  leprei, înmulţirea pâinilor,  însănătoşirea fiicei lui Iair, mersul pe mare şi cea mai celebră – învierea lui Lazăr, îl fac pe Isus un Fiu al Cerului. ,,Împărăţia mea nu este din lumea această’’, afirmă Isus, la întrebările lui Pilat, în Evanghelia după Ioan. 

Dar Evanghelia după Ioan, scrisă mult mai târziu, după formarea primelor secte creştine, a putut fi ajustată  de acel Ioan. Că a fost uman sau divin  nu putem ști, cert este că Isus dispunea de energii greu de înțeles și de acceptat, cu toate  că și alți  oameni au posedat asemenea energii, poate într-o mai mică măsură decât  Isus.                   

A fost Isus un Fiu al Cerului sau unul din milioanele de sclavi ale Imperiului roman,  unul din miile de învăţători care apăruseră în lumea evreiască, în acele vremuri  şi care propovăduiau eliberarea de sub romani?                      

 Asemănarea  minții lui   Isus cu a mentalului feminin este  un fapt  indubitabil.      De ce mintea femeii este capabilă de asemenea performanţe?  Să amintim aici că cele mai multe vrăjitoare şi clarvăzătoare provin din rândul sexului frumos; ele au puterea de a citi gândurile mai cu seamă ale bărbaţilor şi au chiar capacităţi paranormale, pre-cognitive, au darul de a prevedea evenimente ulterioare, au vise premonitorii. Explicaţia ştiinţifică poate fi aceea că femeia având corpul calos cu treizeci la sută mai dezvoltat decât la bărbat, legătura dintre cele două emisfere ale cortexului  și la informaţia existentă în inconştient este mai rapidă  și mai profundă  decât la bărbați.      

Puterea lor de hipnoză este net superioară bărbatului – avantajul lor este frumuseţea (câte femei întorc capul pe stradă după un bărbat şi câţi bărbaţi o fac când trece o femeie?).                                                                                              

Femeia este magie, căci ea este Iubire şi Frumuseţe şi acestea calităţi fascinează mai mult decât Raţiunea şi Puterea. Dar ca pol opus femeia este atrasă mai mult de Putere şi de Raţiune.                                                            

Dacă acceptăm mitul biblic că Isus a fost născut de Fecioara Maria care ,,s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt” şi nu prin actul biologic al reproducerii vom înţelege că Isus a fost ,,o clonă” a Fecioarei Mariei şi de aceea el s-a născut cu un program al minţii preponderent feminin.  Dar poate că divinul este eliberat  de manifestările  puterii și raționalului  și ține  doar de  logica  iubirii. Privit sub  acest unghi spiritualul   divin ar  fi  asemănător    spiritualul uman feminin.         

    Cum poate  exista  o minte dominant feminină într-un trup de bărbat? Poate că Isus  nu era nici bărbat nici femeie, ci era asemenea  îngerilor din cer, adică asexuat.  La ce  le mai trebuie sex  unor entități cu viață veșnică? 

           În acele vremuri de misoginism extrem (dominanta falică a civilizației  acelor   vremuri  impunea  un misoginism extrem),  cultura falică la care aderau, fără rezerve bărbații , cu excepția lui Isus, îi determina să  recuze  femeia, chiar și ucenicii săi  pe Maria Magdalena. 

         În Imperiul roman cultura falică era ridicată la rang de religie de stat. Primul care a îndrăznit a recuza puterea  falică a romanilor, scriind că  urăște îmbrățișările în care niciunul, nici celălalt nu se dăruiesc a sfârșit prin a fi exilat de   Augustus,  la Pontus Euxin. Împăratul a    considerat cugetarea lui  Publius  Ovidius Naso  drept   un  atentat la virilitatea bărbaților romani și implicit a statului.  Îndată după publicarea cărții Ars amatoria,  Augustus l-a  trimis la gurile Istrului,  iar Tiberiu  i-a refuzat cererea de grațiere. O cultură a  puterii și  măreției falice impunea   gesturi sexuale violente.   ,,Sodomizarea sclavilor de către stăpâni constituia o regulă.” Amenințarea  verbală   frecventă  a  stăpânilor romani era: Te paedico! (te sodomizez) sau Te irrumo!( îți umplu gura…) . Fetele violate  erau  considerate fără prihană, dar matroanele violate  erau sortite morții.   (Pascal Quignard – Sexul și spaima, p. 19).

          În  Evanghelia după Toma, (evanghelie apocrifă, descoperită al Nag Hammadi) sau după o mai  veche denumire a localităţii – Pajiştea gâştelor), în logionul 114, (logion , în greacă,  are semnificația  de spusă, spiritul falic manifest  al  lui Simon Petru cere  îndepărtarea Mariei.                                                            

       Dar Isus, ca  prim promotor  al feminismului  și  deschizător  al   erei matriarhatului găsește o formulă paradoxală și  bizară, dacă o privim din  perspectiva timpurilor noastre.    ,,Simon  Petru  le-a spus:  Maria să plece dintre noi, căci femeile nu sunt vrednice de viața veșnică.  Isus a apus: Iată , eu  o voi călăuzi [în aşa fel] ca s-o fac bărbat, ca să fie şi ea un suflet viu asemenea  vouă  bărbaților. Căci orice femeie care se face bărbat va intra în împărăția cerurilor. (Tom 22.Gal. 3,28-29)            

Dacă am fi de acord cu teza materialist-ateistă care susţine că Fecioara Maria , logodită cu Iosif, de fapt a rămas însărcinată cu un oarecare  ostaş roman şi chiar Iosif a gândit astfel, căci voia  s-o lase, atunci  Isus nu ar fi  fost  decât unul din miile de sclavi ai Imperiului roman.                                     

 Nașteri din fecioare au mai fost întâlnite în istoria omenirii. Chiar și în zilele noastre, adică ale epocii de  tristă amintire, am aflat  o poveste,  în care o  fată virgină a rămasă gravidă  accidental. Fata a făcut  baie după sora ei proaspăt măritată  care locuia cu soțul și părinții în același apartament  Cum  apa  caldă  era dată cu ora  și nici atunci respectată,  fata  a făcut baie  în aceeași apă în care  se îmbăiase sora cu soțul ei.  Ei bine, sora mai mică virgină a rămas însărcinată.  Cum a fost posibil?                                                   Părinții fetelor , oameni respectabili și  deosebit de exigenți cu cumințenia  acestora   au rămas stupefiați  la aflarea veştii. Fata a  plâns, s-a dat de ceasul morții, dar  și  susținut  nevinovăția.  Au dus-o la doctor să-i  verifice virginitatea.  Doctorul, om cu  experiență și cu  gândirea logică a descusut-o pe fată și astfel a dedus de unde putea  să provină  sarcina fecioarei.

Este cunoscut faptul că  spermatozoizii   supraviețuiesc  de la  câteva ore la câteva zile în funcție de mediu – căldură,  mediu acid, etc.

Prin urmare  este posibil ca, în acele vremuri, lucrurile să se fi petrecut , aproape la fel.   Cum, în cadrul  unor   ritualuri religioase, să   practicau  abluțiuni în băile  de lângă templu din  Ierusalim  (de curând  s-au descoperit  în săpăturile arheologice , amenajări ce puteau servi  la astfel de ritualuri)  și cum întâietate aveau bărbații  și apoi femeile este posibil ca unul  tânăr,  cu cojones mari,  abstinent, cu multă sămânţă  să-și fi lepădat accidental  sămânța fără voia  lui în  apa caldă.  Așa a putut apare posibilitatea ca  Fecioara Maria să rămână ,,însărcinată de la Duhul Sfânt.” 

Întâmplarea aceasta ar  fi făcut din El  unul din miile de sclavi ai Imperiului roman.                              

Dar dacă ar fi fost doar om, un simplu pământean,  n-am putea explica calităţile sale paranormale care au făcut posibile minunile şi  vindecările miraculoase şi învierea din morţi, asta doar cu puterea minţii.                                

Dar nu calităţile paranormale îi explică divinitatea. Originea lui divină se poate observa în gândirea şi în spiritualitatea lui,  care nici până la El, nici după El nu a fost atât de celestă şi totuşi atât de axată şi de cunoscătoare a minţii şi psihicului uman.

Aşadar, ideea materialistă a naşterii sale prin reproducere nu poate fi luată în consideraţie, iar ideea biblică că Isus a fost  un divin,  născut de o Fecioară rămâne plauzibilă. În general doctrinarii creștini îl consideră pe Isus ca trecând  prin   Fecioara Maria ,,quasi per tubum”. (Umberto Eco - Kant și ornitorincul, Ed. Pontica,  Constanța,2002).                                                                     

Dacă există un Programator care a creat programele informaţionale ale vieţii (codul genetic)  oare este de neacceptat ideea intervenţiei sale pentru  clonarea Fecioarei  şi naşterea unui Mântuitor care să dea o nouă orientare morală şi spirituale  lumii pământene?  

Poate că nu ar trebui să înţelegem clonarea ca o acţiune materială cum este ea realizată azi, ci informaţională şi deci imaterială.  Şi cum ar fi fost ea însărcinată de la Duhul Sfânt dacă nu prin implantarea în ovulul Mariei, a genom printr-o comandă informaţional-energetică.                                               

 Din   toate acestea  putem vedea că Isus nu a fost o simplă clonă a Mariei, şi că  informaţia genotipului său nu provenea numai de la ea. Isus nu putea să fie un Dumnezeu pur printre oameni; El trebuia să aibă chip şi organism uman.       

Fără această înfăţişare umană el nu ar fi fost credibil, ar fi fost o pur şi simplu  un zeu şi nu ar fi putut să se arate oamenilor. Fiul lui Dumnezeu trebuia ca pe Pământ să fie el însuşi om. De aceea considerăm ca o ipoteză de luat în seamă  că  Isus, într-un anume sens, a fost o clonă a  Mariei. 

 Că a fost o clonă, un copil din flori sau o făptură  divină  rezultată din legătura lui Dumnezeu cu o pământeancă nu se poate şti cu exactitate.

Cert este că Isus a fost un om deosebit  nu numai prin minunile care le-a săvârşit , dar mai cu seamă prin morala iubirii pe care a propovăduit-o şi prin care a câştigat  de partea sa în primul rând  lumea feminină  şi prin  ea  pe cea masculină.          

Dominanta  mintală feminină este aceea a iubirii , toată   morala  propovăduită de  Isus este   o morală a iubirii , prin urmare  mintea cristică  este una  dominant  feminină.  În locul unui Dumnezeu drept, prin răzbunare ,  Isus exaltă un Dumnezeu drept, prin iubire. Supremele legi sunt iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui. Aceasta  este o caracteristică a psihomentalului feminin. 

 Chiar  privit  prin  ipoteza   lumilor  multidimensionale, Isus , dacă a   fost  în cealaltă lume  ,,ca îngerii din cer” ,  venit   în lumea tridimensională a suferit  o   rotire ,,prin  oglindă” ,  nu  în sens   sexual , ci pishomintal de la o dominată  masculină  ca fiu al Tatălui ceresc , la  o dominată  feminină  și s-a întrupat bărbat .  Ridicarea la ceruri, respectiv  la lumile   multidimensionale,   impune   eliberarea  sufletului  de trup, venirea  în lumea tridimensională  impune întruparea. 

     Odată cu apariția  istorică   al   lui Isus începe epoca matriarhatului. Dan Brown are dreptate când vorbește  în Codul lui  Da Vinci  despre respingerea femeii de către Biserică ,   numai  în   măsura în care biserica dominată de bărbați  a făcut-o cu osârdie, temându-se de puterea pe care i-a conferea Isus femeii,  pentru că dominanta   spirituală a învățăturilor lui  este   prin excelență feminină. Chiar Isus, după afirmațiile lui  Dan  Brown , preluate din  Evanghelia după Filip, ar fi  încredințat construirea bisericii sale, unei femei,   respectiv Mariei Magdalena, niciunui alt ucenic. Dar  pentru acele vremuri unei femei  îi era imposibil să construiască Biserica lui Cristos          

În adevărul ei  profund,  toată  învățătura  nazarineanului   se fundamentează  pe    spiritualitatea  feminină ; femeile  au jucat cel mai  important  rol în creștinism, în pofida confiscării   dogmei  de către  bărbați și deturnării  învățăturilor Nazarineanului  spre  menținerea  puterii falice a Bisericii.                                                                                                    

 Vasile Anton, Iași, 15 aprilie 2012   

Lev Tolstoi sau conştiinţa libertăţii

(O sută de ani de la moartea marelui romancier rus )

În una din aceste zile lui noiembrie, trecând pe lângă Gardul cu poeţi din Copou, am văzut în Expoziţia de ,, la Gard’’, un Ziar de gard, prin care Casa de cultură ,, Mihai Ursachi’’, comemora o sută de ani de la moartea lui Tolstoi. Şi-atunci m-am hotărât să-l recitesc pe acest mare scriitor rus. Dacă Tolstoi este mai cunoscut la noi prin cele două romane, Război şi pace şi Ana Karenina şi mai apoi Învierea, inedit în apariţie, este Jurnalul romancierului, în aproape o mie de pagini. La fel de inedită şi şocantă este mărturisirea lui despre viaţa intimă, pe cât sinceră, pe-atât de moralizatoare: “Privindu-mi viata, examinând-o din punctul de vedere al binelui si al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama ca toata lunga mea existenta se poate împărţi in patru perioade: prima, cea poetica, minunata, inocenta, radioasa a copilăriei, pana la patrusprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolana depravare in slujba orgoliului, a vanităţii si mai ales a viciului. A treia perioada, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie pana la renaşterea mea spirituala: lumea ar putea-o califica morala, pentru ca in cei optsprezece ani am dus o viata familiala cinstita si regulata, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publica le condamna. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar si toate satisfacţiile personale. In sfârşit, a patra perioada este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morala; din aceasta n-as vrea sa schimb nimic, in afara de relele obiceiuri pe care le-am deprins in perioadele precedente.” L. N. Tolstoi – Din jurnalul sau. ( sursa Expoziţia de ,,la Gard’’)

Am putea spune, despre Tolstoi, că este voinţa unui destin fericit. Căci, un destin, care, după propria sa mărturie, l-a condus după 18 ani de căsătorie fericită, la ,,renaşterea sa spirituală’’, nu poate fi decât un destin fericit. În romanul autobiografic, Învierea, Tolstoi va arăta, care este calea către renaşterea spirituală. Renaşterea spirituală e drumul parcurs de erou( ca şi în cazul lui Tolstoi) de la depravarea materialistă, la asceza impusă de iubirea pentru lumea spiritului. Întors la Iasnaia Poliana, având deja, încă de pe când era student, formată o viziune filosofică(citise cele douăzeci de volume al lui Jean Jacques Rousseau), după eşecul de a îmbunătăţi viaţa iobagilor în spiritul filozofie al lui Rousseau, Tolstoi va studia cu aviditate noutăţile ştiinţifice din vremea sa, doctrinele filosofice ,ştiinţele naturale. Calea spre spirit nu poate fi decât împlinirea unui destin fericit. Unde se află adevăratul rai? se întreabă Borges. În biblioteca, răspunde eseistul argentinian. Raiul e chiar biblioteca. Dincolo de ea e infernul. Şi Tolstoi a găsit raiul său în citit şi scris . El visa cu beţişorul lui magic să fericească lumea. Şi în parte a reuşit. Condeiul lui a fericit milioane de cititori. Omul, care cantonează în marasmul materialist, în plăcerile instinctuale, în a mânca, a bea , a face sex, nu are nici o şansă pentru desăvârşirea unui destin fericit. Epicur a atras atenţia încă din antichitate, anume că, omul trebuie să renunţe la plăcerile kinematice, trecătoare, în favoarea plăcerilor katastematice - plăcerile spirituale ce pot fi prelungite până la sfârşitul vieţii . Pentru Tolstoi,, renaşterea spirituală’’ a însemnat, nu renunţarea definitivă la plăcerile kinematice, dar dominarea vieţii prin plăceri spirituale. Cititul şi scrisul l-au salvat, sublimându-i întreaga energie instinctuală în creaţie. Morala tolstoiană este una de sorginte epicuriană. Dacă, în tinereţe , cum ne împing pe toţi instinctele, a trăit depravarea, învierea lui a venit după ce studiile ştiinţifice, religioase , filosofice, etice şi estetice i-au pătruns fiinţa. Mărturisesc, nu fără un anume regret, că pe Tolstoi l-am citit tâ0rziu. La Tolstoi am ajuns prin Marin Preda. Abia după ce am citit Viaţa ca o pradă, m-am îndreptat spre Tolstoi. La acest romancier rus, am ajuns târziu poate din ura aceea pornită împotriva luminii de la răsărit, ce venea în mod forţat de la Moscova, prin canalele comuniste. Am refuzat literatura rusă . Greşeam. Dar , chiar şi dacă aş fi vrut să-l citesc, Tolstoi nu era un scriitor prea agreat de comunişti. Poate şi pentru că nu avea o origine sănătoasă, adică proletară.
Marin Preda a fost probabil, printre puţinii scriitori, care l-au iubit pe Tolstoi. Multe influenţe tolstoiene le regăsim în scrierile sale. O mărturiseşte chiar scriitorul în Viaţa ca o pradă. ,,M-am reîntâlnit cu el mulţi ani mai târziu , după ce am fost contrariat de neocreştinismul şi fatalismul tolstoian. Războaiele , marile cataclisme? Nu vin de la oameni ... În luptă , inteligenţa e o ispită. Ceea ce te atrage spre un succes orbitor, e o capcană, mai mult o zădărnicie şi vanitate. .Vrei să-l prinzi pe Napoleon în cursă şi să-l ieie prizonier?Ce prostie! E rănit mortal, nu-ţi ucide zadarnic oamenii încercând să-l ataci , merge şi singur spre piere. E suficient să-l urmăreşti ca pe o fiară pe care condiţii mai grele decât atacul îl vor distruge : frigul, zăpada, drumul lung ...,,Adio Andrei, zice prinţesa Maria fratelui ei,care refuza să ierte răul care i se făcuse . Adu-ţi aminte că nenorocirile vin de la Dumnezeu şi oamenii nu sunt niciodată vinovaţi. ’’ Adică ce sunt , doar instrumentul a ceva mai presus de noi?’’( Marin Preda - Viaţa ca o pradă, p. 307). În Epilog la romanul, Război şi pace , Tolstoi îşi expune crezul său asupra lumii, meditând asupra raportului dintre individ şi masă, dintre umanitate şi divinitate, dintre necesitate şi libertate, dintre relativ şi absolut, dintre macrocosm şi microcosm . Bătălia de la Austerlitz este, cred, cea mai grandioasă încercare de a reda prin mijloace epice proprii, un mare eveniment istoric . Puţini scriitori s-au încumetat să pornească într-o asemenea aventură. Tolstoi a reuşit să manevreze uriaşe mase de oameni şi numeroase personaje, prinse într-o încleştare umană de proporţii. Romancierul îşi pune problema dacă evenimentele sunt dependente de ordinele date de personalităţi istorice sau ordinele sunt dependente de evenimente. El se situează pe poziţia acestor fatalităţi istorice ,ordinele date de personalităţile istoriei fiind o consecinţă a evenimentelor pe care aceştia cred că le pot controla, dar nu le controlează. ,,Dovada neîndoielnică , afirmă Tolstoi, a adevărului acestei deducţii o oferă faptul că, oricâte ordine ar fi fost date un eveniment nu poate avea loc dacă n-ar fi şi alte cauze...’’ ( Marian Popa - Realismul( Lev Tolstoi – Război şi pace - Epilog – Partea a doua, cap. VII) , p. 136). Omul este o fiinţă liberă . Prin urmare el nu se spune legilor. Dacă s-ar supune unei singure legi, care guvernează actele oamenilor , atunci omul nu poate avea liber arbitru. Dacă omul se observă pe el şi lumea, prin raţiune, spune Tolstoi, cu adevărat nu se poate cunoaşte decât prin conştiinţă. Tolstoi afirmă, pe bună dreptate că această conştiinţă nu este supusă raţiunii sau experienţei , ci este o cunoaştere aparte. Este ,,conştiinţa libertăţii’’ omului care nu se supune,, raţiunii şi experienţei.’’ Cred că acest concept tolstoian ,,conştiinţa libertăţii’’ îşi are originea în filosofia lui Rousseau, care vede în ,,conştiinţa morală’’ a omului un ,,instinct divin’’ şi nu un rezultat al gândirii raţionale(Emil). Dacă raţiunea poate decela binele de rău , ,,discernământul moral’’ sau cum spune Tolstoi ,, conştiinţa libertăţii’’ ne arată calea spre bine. Discernământul moral depinde de conştiinţă a libertăţii. Ceea ce mă face cu adevărat liber este capacitatea discernământului meu moral de a decela în orice situaţie sau împrejurare binele şi răul, capacitatea mea de a vedea dincolo de aparenţe. Fondul meu sufletesc, caracterul meu mă postează de partea binelui şi mă apără de capcanele vieţii. ,,Un şir de experienţe şi de raţionamente îi arată fiecărui om că el , ca obiect al observaţiei, este regizat de anumite legi , cărora li se supune, şi se ştie că omul nu încearcă să lupte cu atracţia universală sau cu impenetrabilitatea corpurilor, odată ce le-a cunoscut ca legi. Dar acelaşi şir de experienţe şi de raţionamente îi arată că deplina liberate , pe care el o recunoaşte în fiinţa sa , nu este posibilă, că fiecare acţiune a omului atârnă de organizarea sa , de caracterul său şi de motivele care-l înrâuresc…’’ ( ibid. p. 139 ). În fond, conceptul numit de Tolstoi, ,,conştiinţa libertăţii’’ ,,această conştiinţă fără de care este de neînchipuit fiinţa umană’’, este ceea ce ne face umani, este echivalentul ,,discernământului moral’’, concept pe care l-am promovat, ca fiind dincolo raţiune şi ne situează, pe noi oamenii, ca fiinţe umane, în sfera umanului, (a se vedea ,,Cum şi-a devorat Ugolino din Pisa copii!’’ pe (http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/). De aceea, mă bucur nespus că am găsit, în viziunea mea asupra moralei umane, un sprijin atât de mare din partea unui mare romancier ca Tolstoi. Un om, spune Tolstoi, fie că e bogat sau sărac , fie că munceşte sau e şomer , fie că e în culmea glorie sau în anonimat , fie că e virtuos sau plin de vicii are în diferite grade conştiinţa libertăţii. Un om absolut lipsit de libertate este omul lipsit de viaţă . Sau, aş spune eu, omul-legumă( acela dependent de alcool sau droguri). Dar ne contrazice Tolstoi şi aceştia au o câtime de libertate, căci ,,dacă nu ar exista libertate, nu ar exista nici om.’’(ibid. p145). Ce este conştiinţa libertăţii ? se întreabă romancierul rus. Este ,,cugetul curat, conştiinţa de binele şi răul făptuit, care izvorăşte şi ea din conştiinţa libertăţii. Este o problemă a eticii.’’ (ibid. p.141) . După Tolstoi , darwinismul şi evoluţionismul , ştiinţele naturale, ,,fiziologia şi zoologia’’ pot rezolva problema omului raţional, ,, scoborât din maimuţă’’. dar este imposibil a rezolva problema omului cu latura sa pur umană, cea a ,,conştiinţei libertăţii.’’ Omul are conştiinţa libertăţii , dar asta nu presupune că are şi o libertate absolută. Care este raportul dintre necesitate şi libertate ? se întreabă romancierul rus. Un om absolut liber, nesupus necesităţii, ar trebui să fie în afara spaţiului şi timpului, ceea ce este imposibil . La fel, reprezentarea unei acţiuni omeneşti supusă în mod absolut necesităţii , fără nici o câtime de libertate este la fel de imposibilă. Raportul dintre necesitate şi liberate este echivalentul raportului dintre raţiune şi conştiinţă.

Forţa vitală a omului nu stă în raţiune, ci în conştiinţă,în etica şi libertatea sa. ,, Dubla natură a eroilor tolstoieni, scrie Marin Preda, prinşi între instincte şi în acelaşi timp detaşarea fatalistă de ele, mi se părea o sfâşiere a naturii umane care mă ameţea şi în acelaşi timp mă revolta.’’(Marin Preda – Viaţa ca o pradă, p.309). Poate pentru acest concept al ,,conştiinţei libertăţii’’ , Tolstoi a ajuns mai popular în Occident decât în Rusia. Căci, în vreme ce comunismul , timp de cinzeci de ani, l-a coborât pe om din sfera spirituală , în religia unui materialism grotesc şi absurd , occidentalii, saturaţi de materialitatea acestei lumi, au trecut la renaşterea spirituală. Cât timp va mai trece oare, ca Estul şi când spun Estul, mă refer, în primul rând, la România, să ajungă, asemenea lui Tolstoi , la ,,renaşterea spirituală’’?

Bibliografie:

1) Jurnalul lui Tolstoi - Expoziţia de ,,la Gard’’

2) Marin Preda – Viţa ca o pradă, Ed. Albatros, Bucureşti,1977

3) Marian Popa – Realismul, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1969

4) Lev Tolstoi – Război şi pace - Epilog – Partea a doua, cap. VII