Cine se află la originea lumii – bărbatul sau femeia?

              Pictorul francez, Gustave Courbet, adept fervent, în politică, a socialismului, dar nu şi în artă, în 1866 a pictat un  tablou  pe care l-a numit  Originea lumii. În această tablou, Courbet, fondatorul realismului,  prezintă   torsul  unei femei culcate ce  îşi expune sexul cu  părul pubian, în splendoarea voyoristă.  Din acest motiv bărbații, mereu,  sunt cu ochii pe femei. 

Și Egon Schiele, obsedat de  nudul feminin a  pictat nu doar torsul, ci nudul femeii, în același  stil realist ca și al lui  Courbet,  dar nu i-a găsit în  schițele sale  primordialitatea, deși antropologii o descoperiseră pe faimoasa  Lucy (scheletul unei presupuse  hominide  din urmă cu aproximativ 3,2 milioane de ani, descoperit în Etiopia), numai că Schiele nu a apucat s-o vadă. Descoperirea lui  Lucy ar putea să facă dovada care să confirme  metafora pictorului francez  ca   exprimând  un mare  adevăr: la originea lumii se află femeia.                                      

 Deși  realistă, pictura cu  torsul nud  al  femeii   rămâne   o  faimoasă  şi atractivă alegorie,  dar nu şi plauzibilă.  Ce a vrut  să spună pictorul în acest tablou? Că femeia este cea care dă naștere  și se află,  prin urmare, la originea lumii.  Mulți  au  crezut în această metaforă  și au luat  alegoria lui Courbet drept adevăr absolut. Dar este   și adevărată alegoria?  A indica metaforic  originea femeii , poate fi  ca imagine seducătoare,  dar  nu este adevărul.                              

Umberto Eco  spune  că acest semn al cunoașterii este doar o  ,,indicalitate sau atenționalitate primară.” ,,Avem indicalitate primară , spune Eco, când , când în materia  compactă a senzațiilor  ce ne bombardează , deodată selecționăm ceva pe care-l decupăm pe acest fundal general  , hotărând să vorbim despre el.” (Umberto Eco – Kant și ornitorincul, p.23)                               

Ce este alegoria?  Este o metaforă  lărgită în care abstractul  se transferă  în înțelesuri figurative, de suprafață, o încifrare  de gradul cel mai simplu, cu dezlegare imediată.  

Originea lumii se află în sexul feminin? Numai dacă asociem sexul feminin cu o  gaura neagră ar putea fi considerată ca  fiind   originea lumii  și numai dacă găurile negre se află la originea galaxiilor. Am în vedere  această viziune asupra analogiei  sexului feminin   cu  găurilor negre.

Viziunea mea   pornește  de la ideea că  nașterea unei ființe    înseamnă   o întoarcere pe dos a materiei  biologice (materia celor doi  genitori  - bărbatul și femeia este copiată   în  procesul meiozei în spermatozoid și ovul  și reînnoită  în procesul fecundării), lucru  pe care  îl bănuiesc  a se petrece și în găurile negre  din centrele galactice: black hole sunt  structuri cosmice paradoxale  pentru percepția  noastră,  unde  materia   îmbătrânită a Universului  este întoarsă  pe dos ,  generând astfel, la infinit, un nou Univers-copil, căci nu le găsesc alt rol în acest  Univers.

Eu le-aș numi  morile universului, la fel cum femelele,  fiecărei specii,   sunt  morile biologice ale lumii. 

Deși mitul biblic al creației   este aparent  o    alegorie mai puțin credibilă, acest mit este confirmat de cercetările genetice. Poarta lumii  este doar o cale de tranziție, nu stă la originea lumii. Chiar și  Isus, pentru a se  întrupa,  fost nevoit  să  treacă  ,,prin Fecioară  quasi per tubum” ,  spune Umberto Eco.  

Atunci , este evident că și  un black hole din centru galactic , nu poate fi originea universului, ci cel mult  quasi per tubum.  Dar fără această  tranziție  prin femeie, nicio ființă umană  nu s-ar naște, la fel cum nici  fiul  lui Dumnezeu nu s-ar fi întrupat.                                                               

Paradoxal, originea lumii se află  în bărbat, nu în femeie. Or, dacă Courbet ar fi  cunoscut asta, ca fondator al realismului ar mai fi pictat el gonadele masculului?!  Originea lumii al   lui Corbet a stârnit  mare scandal fiindu-i refuzată intrarea la Salonul de pictură  din cadrul Expoziției Universale din 1855. Dar  refuzul îi va aduce consacrarea.   Cu siguranță  Courbet nu ar fi pictat drept origine a lumii  podoabele  unui   mascul, fiindcă expunerea   sexului masculin , pe lângă faptul  că ar fi fost socotit drept  exhibiționism,  pe nimeni nu l-ar fi  fascinat,    așa cum fascinează  tabloul cu  torsul femeii și   sexul acesteia.

Mitul facerii confirmă ipoteza  noastră anume că la originea lumii stă bărbatul  și nu femeia. Un argument  îl constituie faptul că Iahve Elohim  l-a făcut  mai  întâi pe bărbat  și apoi din  bărbat a făcut femeia.                                                                                                     

         ,,Atunci Domnul Dumnezeu (Iahve Elohim)  a trimis un somn adânc peste om  şi omul a adormit . Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a dus-o la om. Și omul a zis : De această dată este os din  oasele mele  și carne din carnea mea . Ea va fi numită femeie (evr. ișa) pentru că a fost luată din bărbat ( evr. iș)’’ (Genesa [Facerea]), .

         Chiar astfel să se fi petrecut lucrurile? A  făcut  Domnul  Dumnezeu  o clonă din ADN-ul  bărbatului şi a creat femeia din ,,coasta bărbatului’’?

         Nu credem în această intervenţie divină. Vechii evreii aveau  o predilecţie în a mistifica realitatea, în a o metamorfoza în alegorii. De altfel toate civilizaţiile culturale  antice, ca de pildă și grecii, au apelat  la alegorie pentru a exprima o observaţie  mai mult sau   mai puțin realistă  asupra naturii  obiective, dar mai cu seamă asupra imaginarului. 

             Cultura homerică greacă e plină de astfel de alegorii. Iliada şi Odiseea sunt faimoase alegorii. Facerea femeii din bărbat pare a fi o interpretare alegorică a cuvântului femeie(işa) care vine din evreiască veche derivând din cuvântul bărbat(iş). (Vezi nota de la subsol, din Biblia sau Sfânta scriptură a vechiului şi noului testament, Editura Societatea Biblică, p. 3).

          Dar interpretarea mitică  a desprinderii femeii din coasta bărbatului  deși alegorică   conține  un sâmbure de adevăr, în sensul că  originea femeii se află în genotipul bărbatului,   în conținutul XX al celui de-al 23-lea cromozom.                     

         De aceea,  noi mergem pe linia filosofului evreu, Filimon din Alexandria şi admitem că întreaga biblie este o alegorie. Cartea cărţilor trebuie astfel  interpretată dacă vrem să-i găsim înţelesul. Facerea femeii din bărbat nu este departe de adevăr.

        

                                                                                                                 Mulţi  au crezut în această mistificare  a realistului  Gustave Courbet, anume că originea lumii se află în sexul femeii. Şi cine ar fi putut gândi, în acele timpuri, altfel? Încă nu se descoperise genetica; nu se cunoştea informaţia conţinutului genetic a spermatozoizilor.  Întrucât femeia este cea care dă naştere, sexul ei a fost lesne identificat, drept origine a lumii.

         Dar această viziunii contravine celei biblice în care se arată că femeia a fost creată din bărbat.  Or, aici  lucrurile sunt foarte clare – originea lumii e în primul bărbat. Eva a fost creată din ,,coasta’’ lui  Adam.

         În realitate nu sexul femeii stă la originea lumii, ci  sămânţa bărbatului. Sexul femeii e poarta lumii, dar adevărata origine a lumii se află  în sămânţa bărbatului. Prin poarta lumii ies progeniturile, dar cheia lumii o deţine genomul masculin.  Informaţia completă a masculinului şi femininului se află în sămânţa bărbatului şi nu în ovulul femeii.                   

         În bărbat se află  spermatozoizii cu cei doi cromozomi sexuali X şi Y.  ,,Celulele sexuale ajunse la maturitate(spermatozoidul la bărbat şi ovulul la femeie) în momentul maturităţii generative, conţin câte un cromozom de la fiecare pereche, adică în total 23 de cromozomi. În calitate de cromozom sexual în ovul se află totdeauna cromozomul X, iar în spermatozoid cromozomul X sau Y. Când celule sexuale în procesul fecundării se unesc, numărul cromozomilor se dublează (ajung la 46 n.n.). Dacă un ou maturizat se va uni cu un spermatozoid sexual Y, atunci fătul va fi de sex masculin. Dacă însă spermatozoidul va conţine  cromozomul X, fătul va fi sex feminin. Deducem astfel că sexul copilului este determinat doar de cromozomii X  sau Y ai spermatozoidului care a fecundat ovulul.’’( S. Schnab - Bărbatul şi femeia,  p.17)  

       La o expulzare orgasmică  jumătate  din spermatozoizi  conţin  al douăzeci şi treilea cromozom Y şi jumătate X . Şansele de a se naşte băieţi şi fete sunt egale.                                                                                                               Deci deţinătorul sexului progeniturii se află în informaţia spermatozoidului şi  nu în ovulul femeii.  Prin urmare la  originea  lumii se află bărbatul și nu femeia.  De acest motiv se impune  să mergem pe   teza mitului biblic, anume  a creării femeii din ,,coasta’’ bărbatului. Mitul biblic
  la  aceasta face referire,  credem că acesta este înţelesul mesajului biblic.  Dar ajungând la  această  ipoteză suntem obligați  să admitem   teza creaționismului. Dar,  dacă  și la animale se păstrează  aceeași  determinare genetică, cum se explică că evoluționismul a dat  masculului să posede această prețioasă  zestre genetică a  speciei și nu  femelei, cunoscut fiind faptul că  masculul este mai vulnerabil,  în privința  supraviețuirii (lupta pentru teritoriu sau  femele, respectiv în cazul bărbaților – războaiele)? Rămâne deocamdată, pentru  noi, o enigmă.                                                      

         Ar fi deosebit de interesant de ştiut, care din cele două  testicule produc în procesul meiozei spermatozoizi cu informaţie Y şi care cu X.  Procesul meiozei este procesul prin care sunt produse  celulele reproducătoare  -  gameții, respectiv  spermatozoizii și ovulele.    Sau ambele testicule  produc în procente egale și X și Y ? E greu  de presupus să  nu existe ,,o specializare”  a  celor  două  testicule  pentru producerea   unui anumit tip de gameți.   Faptul că sunt două  testicule ne induce  ideea unei meioze separate. Nu se ştie care din cei doi, dar înclin să cred că cel din dreapta produce în procesul meiozei spermatozoizi cu al  23-lea  cromozom  X, deci ,,feminini” şi cel din stânga cu al 23-lea cromozom Y, deci ,,masculini”.  De ce înclin să cred asta? Fiindcă presupun că cei din  testicul drept copiază informația  din  emisfera  stângă a creierului, unde se află centrii vorbirii. După cum se știe  comunicarea verbală este o dominată feminină. Argumentația  poate părea   unora șubredă , dar  nu fac decât să expun  o opinie în acest sens, nu să trag o concluzie. Segregarea genelor  în procesul mitozei (proces  în  care are unirea informației din spermatozoid și ovul în momentul fecundării) se face  în perechi independente a  cromozomilor omologi.   

Segregare  în perechi independente  a  fost  descoperită și dovedită de Mendel. Împerecherea genelor de la bărbat și femeie are loc pe baza   principiului   asemănării în oglindă a genelor respective, din care una devine dominantă și cealaltă recesivă, adică, am spune noi, manifestarea lor în fenotip ar fi de 2/3 a dominante și 1/3 a recesivei  în cazul tipului  A a – heterozigot sau în procente egale  de tipul  AA – homozigot.       

Drept urmare  a 23-a pereche  de cromozomi   va  determina, credem noi  și  o anumită dominată a împerecherii celorlalte gene. ,,Precum   membrii unei adunări  legislative, genele apar supuse,  ca indivizii, legilor pe care ele le decretează, constituite în corp aparte în aparatul cromozomial (Darlington ,1953) (Gheorghe Oancea Ursu – Ereditatea și mediul în formarea eredității, p. 19)                     

Dacă s-ar cunoaşte cu  exactitate care din cele două testicule   produc X și care Y     s-ar putea planifica sexul progeniturile după dorinţă,  băieţi sau fete, oprindu-se ieşirea spermatozoizilor fie cu X, fie cu Y, printr-o anumită tehnică medicală, din  testiculul drept sau cel stâng. Nu deţinem informaţii că cercetările genetice, de până acum, să fi  abordat o asemenea  posibilitate.         

         Mitul facerii femeii din bărbat este şi mai explicit la greci. Deşi vechii greci s-au folosit de aceeaşi tehnică a alegoriei ca şi vechii evrei spre deosebire de aceştia din urmă au avut un mod de gândire mai  realist şi prin asta mai aproape de adevăr.

         Ei spun că Afrodita s-a născut din contactul sexului masculin viril cu spuma mării, din membrul în stare de erecţie al lui Uranos pe care Cronos, ascuns după sânul mamei sale, l-a tăiat şi l-a aruncat în mare. Mitul lui Cronos o ,,monstruoasă  plăsmuire orientală’’ , după  E. R Dodds – Grecii şi iraţionalul – i-a făcut pe greci să acorde un loc central în mitologia divină.

           Motivul castrării tatălui, spune Dodds, nu este un element firesc şi necesar acestui mit. Credem mai degrabă că mitul lui Cronos ne  transmite ideea separării cerului Uranos,  de pământ, Geea, moment în care s-a născut şi Cronos(timpul).  De altfel, dacă extindem  logica mitului vom vedea că fiecare  naștere înseamnă   și declanșarea  ceasului biologic al   fiecărei  ființări.            

         Naşterea unei fete într-o familie  este posibil să fi fost percepută, analogic,    într-un fel, ca o castrare a tatălui. Chiar şi azi unii ironizează pe cei care au odrasle numai fete, că nu penisul l-au folosit pentru reproducere.                                          

         Observaţiile  şi imaginaţia grecilor au intuit legătura dintre penis şi naşterea femeii din spuma mării, spumă  atât de asemănătoare cu sperma masculină ejaculată sau juisarea feminină.

         Sexul feminin îşi are originea, paradoxal,  în sămânţa  sexului masculin, adică în spermatozoidul cu cromozomul sexual XX . Cea mai adorată fiinţă pământeană – femeia îşi are informaţia ontică  în bărbat .

         Potrivit lui Aelianus, De natura animalium, Afrodita s-ar fi născut  dintr-o scoică (o analogie cu sexul feminin!) şi nu din sexul viril al lui Uranos. Toţi ne naştem dintr-o ,, scoică”, căci asemănarea  sexului feminin cu scoica este evidentă.                                                                                                            În mare ea a fost însoţită permanent de Nerites, fiul lui Nereu, care trăia în adâncurile mării. Pentru că a refuzat s-o însoţească  pe uscat, ea l-a transformat într-o scoică. De fapt l-a efeminat. 

          

         Zeiţa frumuseţii şi a iubirii nu putea să fie decât o zeitate feminină, dar paradoxal născută din sămânţa masculină. Iubirea generează frumuseţe  şi   frumuseţea naşte iubire.  ,,Afrodita s-a născut din spuma unui sex bărbătesc tăiat. Ori este reprezentată ieşind dintr-un val , care , nu este decât spuma acelui sex aruncat în mare. Grecii antici spuneau că substanţa eliminată de falus seamănă cu spuma mării. Galenus, în De Semine descrie sperma ca un lichid alb (dealbalum), gros (crassum), spumos(spumosum), viu, al cărui miros seamănă cu cel pe care îl răspândeşte socul. Din ce împreunare sexuală s-a născut Afrodita? Uranus o strânge în braţe pe Geea. Cronos, stând la pândă după sânul mamei sale , ţinând în mâna dreaptă o seceră (harpe), prinde în mâna stângă organele genitale ale lui Uranus, le taie , inclusiv falusul, apoi aruncă totul în spatele său, având grijă să nu se întoarcă (Hesiod , Teogonia, 187). Picături de sânge cad pe pământ ; ele constituie războaiele şi conflictele. Sexul, încă erect, cade în mare şi numaidecât Afrodita ţâşneşte din valuri.’’(Pascal Quignard, Sexul şi spaima,  pp. 53-54)                            

         Genetic bărbatul este cel care posedă  informaţia sexului progeniturii. De aici tragem concluzia că mitul biblic a facerii femeii din coasta lui Adam,  cât şi mitul grecesc a naşterii femeii din spuma mării, în contact cu sexul viril al lui Uranus, e  un  adevăr pe care omul arhaic l-a intuit şi pe care l-a exprimat alegoric. În fundamentul ei fenotipic, Afrodita, zeiţa  frumuseţii şi iubirii, simbolizează generic femeia și feminitatea umană. Dar cu toate că originea lumii se află  în genotipul bărbatului,  informația  din spermatozoid nu exprimă absolut nimic, dacă nu se unește  cu  informația  din ovulul femeii și  nu efectuează  o  tranziție de nouă luni  prin  trupul femeii.               

Bibliografie:

        

1)    Biblia

2)    Umberto Eco – Kant și  ornitorincul, Ed. Pontica ,2002, Constanța    

3)     S. Schnab - Bărbatul şi femeia, Ed. Eus, 1993, Chişinău,

4)    Gheorghe Oancea Ursu – Ereditatea și mediul în formarea eredității, Ed. All Educațional,  1998, București

5)      Pascal Quignard, Sexul şi spaima, Ed. Univers, 2000, Bucureşti

6)      E R Doods – Grecii și irațional , Ed. Polirom,  1998,   Iași

Vasile Anton, Iași, 9 aprilie 2012