Eminescu și limba noastră frumoasă ca o Șeherezadă

 
    Moto: ,,Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea ce ne a vărsat o în suflet.’’  - Emil Cioran

 
   
      Să-l  iubeşti pe Eminescu nu  înseamnă  doar să-i citeşti poeziile  ca pe o simplă literatură, ci  trebuie să-i înţelegi gândirea filosofică, cugetarea profundă, etica – ,,lupta dreaptă’’(una dintre condiţiile  fericirii, după cum se prezintă un popor fericit).                                                        Etică luptei drepte, aplicată în practica   socială  de unele  popoare,  a dovedit că ,,lupta dreaptă’’ e condiţia  fundamentală a fericirii, [a se vedea Denis de Rougemont -     Elveţia sau istoria unui popor fericit], dar şi unele ţări protestante unde, cuvântul dat, respectul pentru contract, pentru lege în general,  e mai presus de credinţă.                                                                Noua estetica  propusă de Eminescu, prin  rafinamentul expresiei  şi mai cu seamă  prin  ,,forma nouă’’ , adică o  noua logică impusă,   prin creaţia sa, limbii române  ,, a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă’’, (Scrisoarea II) se voia un mare proiect moral pentru România.                                                              
           Starea de fericire individuală depinde, în mare măsură, de starea de fericire generală  a unei comunităţi, a unui popor,  iar această stare de fericire  generală este generată de cinstea şi corectitudinea clasei politice în relaţia  cu membrii societăţii şi  funcționarilor din  instituţiile statului  cu cetățenii. 

           Dacă elveţienii sunt un popor fericit, atunci,  starea lor de fericire socială este generată de ,,civismul lor ridicat’’, respectul pentru celălalt, respectul pentru îndatoririle ce revin fiecăruia în comunitate,  de renunţarea ,,fără dramă’’ la egoismul individualist, pentru ca buna convieţuire  să fie posibilă. Această  atitudine civică, face posibilă creșterea  gradului de încredere, a ,,sentimentului de comuniune socială”, cum spune Adler, respectiv  ,,fidelitatea ,onestitatea,  înclinația spre conlucrare, interesul pentru stat, popor  și umanitate”, calități morale ce conferă  o anume stare de confort psihic, de bine și implicit de fericire  generală.       În raport cu elvețienii, sub aspectul acestor criterii de evaluare a fericirii, noi românii suntem un popor nevrotic și profund nefericit. 

O viaţă mulţumitor de prosperă face pe om mai tolerant faţă de erorile de guvernare sau actele de corupţie ale guvernanţilor, domoleşte ura şi reduce iniţiativele mişcărilor subversive care  conduc spre anarhie. Este evident că  mişcările subversive, anarhice sunt iniţiate şi susţinute  din cele mai înalte sfere ale puterii democratice, de cei interesaţi în arogarea puterii dictatoriale.                                     

            De regulă, revoltaţii din aceste societăţi sunt nevroticii,   inadaptaţii şi  impotenţii sociali cronici, incapabili fizic, psihic şi spiritual  de a accede la un asemenea statut de om liber, capabil să-şi făurească cu ajutorul mijloacelor raţiunii un scop bun în viaţă.  Cele mai la îndemână  formă  pentru atingerea limitei de egalitate cu a celor sus-puşi, sunt  violenţa şi agresivitatea – lupta de clasă, care s-a dovedit totdeauna  în istorie, după ce scopul a fost atins,  iraţională şi absurdă.

Cel  mai repede prind, la aceştia,  ideile mistice  ale ideologiilor.  Nu el este un incapabil social, ci societatea este nedreaptă. În rândul acestora se înscriu nevroticii a căror ambiţii depăşesc cu mult  posibilităţile şi suferă eşecuri sociale, sau cei  care îşi propun scopuri  mai presus de capacităţile lor şi, deci, imposibil de atins. Pentru nevrotici autoevaluarea este totdeauna  inflaţionistă , fie în sens depreciativ , fie în sens excesiv apreciativ.                                                                                                                                           

La elveţieni, guvernarea se identifică cu buna administrarea banului public.  Această atitudine de responsabilitate civică creşte gradul de încredere în  funcţionarii din instituţiile statului, în clasa politică; atitudinea altruistă a clasei politice reduce la minim conflictul psihic şi elimină nevroza socială.                                                                                     

Toate acestea depind, în mare măsură, nu doar de oamenii  politici de caracter, ci de logica  şi psihologia limbii. Aşa cum a demonstrat filosofia analitică, pornind de la analiza logică a limbajului, există o corespondenţă biunivocă între logica limbii vorbite de o anume comunitate şi psihologia comportamentală a indivizilor care vorbesc limba respectivă.

Logica  unei limbi  dominant denotative este o logică a meditaţiei; logica dominant conotativă este o logică a comunicării. Se cunoaște că Eminescu a învățat, la șapte ani  și limba germană. Îmbinarea celor  două logici,  aceea a  limbii germane, dominant denotativă, se  pare că i-a  conferit genialitatea  în cugetarea filosofică şi  logica limbii române, dominat conotativă  -  comunicarea poetică.

Încercăm, în acest sene,  cu mijloacele filosofiei analitice,  să găsim un răspuns. Cele mai multe păreri ale cercetătorilor în lingvistică, îndeosebi a celor americani (E. Sapir  şi B.L Whorf) converg spre concluzia că există o interdependenţă între logica unei  limbii şi  predispoziţia pentru  filozofare pe care  logica acelei limbi o conferă. Există, așadar, o legătură biunivocă între lingvistică şi filozofie.

Pe baza logismului  Cercului de la Viena, spune Ion Oprea, ,,M. Foucault, J. Lacan  şi R. Barthes   şi-au imaginat că pot realiza, pe baza ierarhiilor   şi combinaţiilor  limbii , un model al structurării  fiinţei umane ( prin conceperea acesteia ca un automat) , model pe care l-au împrumutat  din logismul  Cercului de la Viena.’’ ( Ioan Oprea  -  Lingvistică şi filozofie, p.91). Dar, ce este în fond fiinţa umană?   Este ea  doar  un  automat? Nu!  Este   ,,un automat” care  învaţă, care se autoprogramează  din primii ani de la naştere, pe baza unui  soft –  logica limbii  materne cu care ,,micul automat’’ accesează cunoaşterea  lumii înconjurătoare și învață comunicarea.

Învăţarea  limbii se  face cu ajutorul unui alt soft, un soft  codificat în scheme   şi arhetipuri, cum ne  spune C. G. Jung,  existent în reţelele neuronale fundamentale (cele cu care ne naştem), fără de care copilul  nu ar putea învăța limba maternă.                       

Arhetipul, în accepţia noastră, nu simbolizează experienţe primordiale universale, cum credeai Jung, ci scheme codificate în programe informaţionale implantate în genomul uman, care se constituie în programe mintale ce generează reţelele neuronale fundamentale, cu ajutorul cărora, omul primordial şi,  implicit,  fiecare copil nou născut accesează cunoaşterea realităţii. Plotin are perfectă dreptate: în reţele neuronale fundamentale (cele cu care ne naştem) este implantată o lume virtuală eternă, o lume a formelor ce pre-există în inconştientul fiecărei fiinţe umane.

 Mintea fundamentală (cea din reţelele neuronale fundamentale) este un invariant informaţional universal, valabil pentru toate fiinţele umane, care se constituie în programe arhetipale, scheme mintale, forme virtuale codificate cu care fiecare copil accesează cunoaşterea lumii ce sunt  activate pe măsură ce fiecare copil repetă zi de zi aceleaşi jocuri ale învăţării.

Reţelele neuronale ne-activate de repetiţia zilnică se închid şi odată timpul învăţării trecut ele nu mai pot fi activate, sau sunt activate doar parţial, dacă nu s-a depăşit prea mult timpul oportun învăţării, oricâte eforturi s-ar depune. Copii crescuţi în sălbăticie au dovedit că învăţarea vorbirii devine imposibilă – după vârsta de doisprezece ani. Aceasta imposibilitate  a  învățării limbii  lui Dumnezeu  dovedeşte că există biologic o anumit cronologie biologică a învăţării și în cazul neactivări programului de învățare  copilul nu mai poate comunica.   

Fără existenţa acestor programe în reţele neuronale fundamentale, cunoaşterea realităţii, ca şi învăţarea vorbirii şi formarea raţiunii ar fi imposibilă. Faptul că ideile pre-există a fost intuit de Descartes. Ideile pre-există, dar ele  trebuie activate, scoase la lumină,  prin  învățare și meditație. Nu întâmplător, celebrul lingvist  Noam Chomsky şi-a subscris concluziile cercetărilor sale la teza ideilor înnăscute al lui Descartes.                                     Ultimele cercetări datorate și colaborării dintre lingvişti şi geneticieni (John  Maynard Smith, Eörs Szathmári, 1993) confirmă ipotezele lui Chomsky, anume că ,,oamenii dispun de o competenţă specială şi înnăscută pentru limbaj’’. (John  Maynard Smith, Eörs Szathmári -  Limbaj şi viaţă’’ (Michael P. Murphy, Luke A.J. O’ Neill – Ce este viaţa, următorii 50 de ani, speculaţii privind viitorul biologiei), 1999, p.  65) 

Foarte mulţi copii de şase ani cunosc şi vorbesc fluent două  limbi şi pot traduce din una în alta ( Wittgenstein  afirmă că orice limbaj care poate fi vorbit şi înţeles - germana chineza, etc. prezintă  - cercetat în fundamentele lui -  una şi aceeaşi structură logică   şi că această structură se  regăseşte  în Principia Mathematica ). ( Anton Hügll, Poul Lübcke – Filosofia în  secolul XX, p  . 107)                                                                                                 Una şi aceeaşi structură logică a unei limbi este gramatica. Faptul a fost demonstrat de existenţa limbilor creole, provenite din limbi pidgin (interacţiunea dintre mai multe limbi , care au  redus limbajul  la strictul necesar - substantive, adjective, verbe, la   negustorii  și muncitorii care au interacționat). Din ele s-au format limbile creole (cu un vocabular de provenienţă foarte variată arabă, engleză, portugheză şi germană).

,,În consecinţă, spune Jared Diamond, limbile creole au similarităţi izbitoare în gramatică, în ciuda originilor independente şi a vocabulelor diferite. Evident, ele izvorăsc  dintr-o legătură genetică   puternică cu o gramatică universală aflată în creierele noastre.’’(ibid. Jared Diamond – Evoluţia inventivităţii umane, pp.50-51). Dar, dacă la acei copii creoli  revin la o gramatică existentă în creierele lor, în cazul limbilor moderne stabile s-a accentuat ca dominantă o gramatică cu o anume  logică denotativă sau conotativă. Dacă gramatica este  chiar logica limbii, atunci  gramatica limbii este cea care conferă limbii dominanta şi prin asta asigură limbii  o anumită structură  logică dominantă. În concordanţă cu logica limbii vorbite omului, vorbitor al acelei  limbi, va avea  un  anumit specific de a gândi şi  de-a se comporta.                                                                                                      

Prin limbajul  poetico-filosofic uzitat în poemele sale,  Eminescu a conferit limbii românea logica cu care să  poate fi accesat metalimbajul filosofic, limbaj utilizat în principalele ţări europene cu tradiţie cultural-filosofică. El a deschis, practic,  perspectivele traducerii textele  filosofice ale    marilor gânditori  europeni,  poetul însuși  având mai multe iniţiative  în acest sens (traducerea Criticii raţiunii pure al  lui Kant şi  a filozofie sanscrite). Prin  asta el a negat  teza lui Titu Maiorescu privind imposibilitatea traducerii din nemţeşte în româneşte a unei argumentări filozofice  ,,răzimată pe  unele particularităţi ale limbii germane’’ , ,,precum  şi viceversa’’, după cum susținea criticul.   (Titu Maiorescu - Prelegeri de filozofie , Craiova ,1980,p.65).  

Prin noua logică, impusă limbii române, Eminescu a iniţiat realizarea unui metalimbaj filosofic  românesc,   a deschis perspectivele europenizării limbii noastre și afilierii culturii române la cultura europeană. Lui Eminescu cultura românească îi datorează recuperarea culturală şi reducerea decalajului cultural faţă de occident.

Paradoxal, în vidul culturii filozofice româneşti,  şcoala ardeleană a promovat în cultura românească cea mai grea filozofie a timpului, ,,raţionalismul de tip kantian’’(Ioan Oprea – Lingvistică şi filozofie, p107).

Eminescu, spre deosebire de alţi  traducători posteminescieni, ne asigură acelaşi autor,  a uzitat ,, cuvintele vechi şi populare’’[…],,astfel că pentru Gedanken , de exemplu, el găseşte mai nimerită traducerea prin cugetări, decât idei, cum au procedat alţi cugetători. Uzitând de vechiul cuvânt înţelepciune, care în terminologia sapienţială veche semnifica noţiunea de < filozofie>, Eminescu este mai aproape de germanul Weltweisheit pe care-l  întâlnea în original şi evită în acelaşi timp repetarea foarte apropiată a cuvântului  filozofie sau modificarea structurii frazei (aşa cum s-a întâmplat în traducerile ulterioare)’’ (ibid. p.116).                                                

Totodată,  poetul a deschis   porţile  literarizării  limbii române, în care dominant  era  limbajul popular,  conferindu-i acea  aură de nobleţe literară, acel ,,pedantism, înţeles în sens pozitiv, ca o aspiraţie către ceva înalt, către ceva superior  stării obişnuite’’( ibid.p.85),   spre care oamenii de cultură  tindeau,  în acele vremuri.

Prin teoretizare, Titu Maiorescu,  avea să impună drept o cutumă culturală această  nouă tendinţă spre pedantism (Direcţia nouă). Maiorescu afirma că, noua direcţie culturală, se caracteriza  prin ,,simţ natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor, ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei  apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional.’’ El  propune drept promotori ai noii direcţii pe Alecsandri şi pe Eminescu ,,om al timpului modern , deocamdată blazat în suflet (credem noi în sensul de romantic),  iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv până peste  marginile iertate, până acum aşa de puţin format, încât ne vine greu să-l cităm după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului…’’( Titu Maiorescu – Din critice ,1967,p.126).                                              Logica conotativă  este o logică a comunicării  în vreme ce logica denotativă este o  logică a gândirii, a meditației, a judecății. Trebuie să facem o precizare: a vorbi nu e totuna cu a  gândi, la fel cum a gândi nu e totuna cu a vorbi.

 Logica conotativă este logica dominantă a sexului feminin, pentru care comunicarea este  însăşi natura femeii. A comunica, pentru  o femeie, este o necesitate a existenţei sale. Logica denotativă este dominanta sexului masculin pentru care gândirea, meditaţia,   este natura bărbatului. A gândi, a medita pentru bărbat este o necesitate a vieţii sale, este natura sa. Meditaţia îl scoate  din  realitatea concretă;  comunicarea, în cazul femeii, caută legătura cu concretul, cu  mama  natură, cu glia.                                                           

Bărbatul   simte  nevoia  mai mult de a medita  decât  de comunica , în vreme ce femeia simte nevoia mai  mult de a comunica decât de a medita. Eminescu a surprins  cu spiritul  lui genial aceste  naturi diferite ale sexelor, aceste logici ale minţii bărbatului şi femeii, în relaţia lor nemijlocită, în poemul ,,Floare albastră’’.                    

Prin urmare, chiar şi la cel mai fericit  popor dintre popoarele europene, elveţienii  -  vor fi întâlnite,  în funcţie de dominanta logică a limbii respective, atitudini psio-civice diferite. ,,Există anumite deosebiri în modul de  a asuma calitatea de cetăţean: în vreme ce locuitorii cantoanelor din Elveţia alemanică  o fac, în genere, cu o perfectă bună credinţă – ce poate fi confundată uneori cu naivitatea – cei din Elveţia  romandă  simulează o oarecare detaşare sau chiar o rezervă ironică. Spre a fi mai exacţi, ar trebui să spunem că această din urmă atitudine  se întâlneşte numai la publicul citadin şi intelectual, la mijloc fiind o anumită < mauvaise conscience> de inspiraţie franceză, care în practica socială nu duce la defecţiuni grave.’’ (Denis de Rougemont – Elveţia  sau istoria unui popor fericit, p. VI).   Este evident că, în spaţiul în care locuitorii  alemani, aceştia  vorbesc germana,  şi au adoptat, fără  îndoială,  logica limbii germane şi comportamentul civic nemţesc.                                           La aceştia conştiinţa civică este mai ridicată (şi nu se simt nici ofensaţi, nici  ridicoli de ,,naivitatea’’ lor).  În spaţiile în care locuitorii vorbesc franceza şi italiana, aceştia au adoptat logica acestor limbi şi comportamentul lor civic se înscrie cu oarecare detaşare şi ironie, în aşa numita ,,mauvaise conscience’’.                                                                                                 Acest comportament, afirmăm noi,  este    corespunzător logicii limbii vorbite. Prin urmare,  legătura  între logica limbii şi comportamentul psio-social al individului vorbitor al limbii respective este o legătură biunivocă. Cu cât logică  limbii este mai raţională cu atât discernământul moral este mai  just aplicat, iar relaţia de încredere între oameni  atinge cele mai  ridicate  niveluri   şi  drept  urmare ,,sentimentul de  comuniune socială’’ mai crescut și implicit starea  de bine și fericire.                                                                                                   Nu întâmplător, Alfred  Adler a propus acest concept a  ,,sentimentului de comuniune socială’’;     născut austriac,  vorbitor al limbii germane, avea drept  model de gândire - logica  limbii germane, ce are ca dominantă  - logica denotativă.   Sentimentul de comuniune socială, are  în concepţia  lui Adler,  în activitatea practică ,,forma colaborării în folosul celorlalţi.’’ (Alfred Adler – Sensul vieţii, p.45).                                                                                 Bunăstarea unei comunităţi, a unei naţiuni este dată de această activitatea practică a colaborării în folosul celorlalţi. La noi  lipseşte cu desăvârşire sentimentul de comuniune socială  şi colaborarea în folosul celorlalţi ca metodă practică de aplicare a eticii sociale. Individualismul,    egoismul şi egocentrismul fac din politicianul român un etern demagog, pentru care,  binele înseamnă privilegiile pe care le obţine de la  putere şi nu binele tuturor spre binele său. Cu cât  discrepanţa  dintre ales  şi alegători  este mai mare cu atât se simte  politicianul român  mai intangibil, un fel de zeu  mioritic ce nu-i mai pasă de alegători.                                                                                                                                                    Absenţa sentimentului de comuniune socială, conduce inerent la o stare de insecuritate  şi  de inferioritate faţă de alte naţiuni. Încrederea se fundamentează  pe  raţionalitatea lucidă şi pe discernământul moral; credinţa pe iubire, cel mai adesea pe iubire absolută. Când iubim relaţia de încredere în celălalt se metamorfozează  rapid în credinţă.  Tendinţa iubitorului este de a vedea în iubit, nu un om, ci un supraom.                                                De regulă, iubirea face apel la încredere în sens tare; iubirea   mistifică  psihicul, metamorfozând,  la nivelul inconştientului,  relaţia de încrederea în celălalt, în  credinţă, făcând din  cel  iubit un  mic zeu, iubitorul alunecând rapid  în  adoraţie. Un manipulator versat exercită asupra  iubitorului o influenţă  psihică de dominaţie absolută – iubitorul îl va adora pe cel iubit în sens  mistic.                                                                                                   El poate fi un ins profund imoral,  un infractor  de cea joasă spiţă. Ajuns la putere în fruntea  unei comunităţi vorbitoare a unei limbi cu logica dominantă sofistă, cum este limba română, se va comporta ca un scelerat, iar poporul îl va accepta tocmai, fiindcă prin  logica sa efeminată) corespunde cel mai bine  psihologiei vorbitorului unei limbi cu logică  sofistă. Minciuna, la noi,  stă  mereu  cu regele la masă.

 Prin urmare, autocraţia  poate foarte bine poza  pe plaiul  mioritic în  democraţie. Aici,  unde Constituţia,  legile şi  drepturile cetăţenilor  sunt încălcate de oamenii preşedintelui şi de Preşedinte - democraţia oscilează între anarhie și dictatură (încălcarea Constituției și a  legilor este o practică curentă a oamenilor puterii).             
       Femeile, a căror natură  dominantă este iubirea, sau mai bine zis logica senzorial-sentimentală,  au tendinţa de a mistifica realitatea  şi de a metamorfoza relaţia de  iubire, din  încredere  în celălalt,  în credinţa în celălalt. Când  iubitul   decade în  ochii ei, asemenea credincioşilor care  adoră un anume idol ce  i-a dezamăgit în aşteptările lor, femeile îl  părăsesc pe cel adorat. 

Simţindu-se înşelate sau frustrate au  tendinţa de a-l distruge, la fel cum credincioşii îşi distrug idolii  în care au crezut.                                                                                                      În pofida protestelor mişcărilor feministe împotriva  logicii clasice şi a celei moderne ca  fiind o logică dominant masculină spun ele,  această   logică, pe care ,,bărbaţii ipocriţi’’ pretind a fi o ,,raţionalitate  universală’’ , o ,,judecată  obiectivă’’,  ar fi  doar un mijloc  de  a domina femeile. (a se vedea Andrei Cornea – Turnirul khazar, Ed. Polirom, Iaşi , 2003), este o logică a încrederii  și nu a credinței. Or, logica încrederii lasă judecății o anume marjă de   îndoială. Prin  raționamentul  de tip cartezian, cogito ergo sum, de  orice  trebuie să ne îndoim, mai puțin de noi înșine, că existăm prin judecata noastră.                                                     În fundamentul inconştientului ei, pentru o femeie are mai puţin importanţă ,,iubitul’’, pentru ea cel mai important lucru e  relaţia  în sine, legătura, ,,iubirea’’  comunicarea. Ea nu poate trăi fără a relaţiona, fără a comunica, are nevoie de  o  ,,legătură’’ ca de aer.                Pentru femeie,  plăcerile  (provocate de ascultarea de  către bărbat a nevoii ei  de comunicare, mângâiere,   a primirii unei  flori, a un mic cadou, un flecuşteţ îi  generează  ,,o stare  magică’’,  petting-ul   cum îi spun englezii (jocul de-a excitaţia), iar    dansul, plimbarea de mână,  moda, cumpărăturile, etc.), toate acestea  produc    voluptăți  net superioare orgasmului în sine.                                                                                                                        Aceeași logică  sofistă  a  limbii noastre  îl predispune pe bărbatul  românesc (denumit astfel  de  sintagma lui Liviu Antonesei),  la  plăcerii de genul narării  și șuetelor  de cafenea, a gândirii leneșe, a  muncilor  ușoare, a câștigurilor ilicite, a  acțiunii pompieristice, a improvizației, a  lucrului de mântuială, a amânării sine die a proiectelor   și a îngropării  talanților. În același  comportament   psihosocial,  determinat de  logica limbii  românul este manipulator  și  manipulat.                                                                                                                                                                                                                                                               Logica  sofistă are marele har  de a-l atrage, de a-l lega, de a-l fermeca pe bărbat. În această combinaţie de senzorial şi logică sofistă, femeia este o farmazoană. Şeherezadă reuşeşte să-l farmece pe rege, nu  cu  goliciunea ei, ci  mai cu seamă  cu poveştile ei în cele o mie una de nopţi.                                                                                                                        Poveştile Şeherezadei au darul de a-l incita, de a-i stârni curiozitatea, de a-i fascina mintea  bărbatului  cu  nararea   poveștii.                                                                                               Regele, cu logica lui dominant raţională, le decapitase pe celelalte fecioare, devenite soţii, dar nu şi pe Şeherezada. Ea îl farmecă, îi diminuează percepţia lumii reale, îi adoarme raţiunea, îl ademeneşte cu logica ei sofistă, îl transportă în  fascinanta  lume a poveştilor, în lumea  imaginară a  iluziilor. Bărbatul este  și rămâne  un copil mare.

                                               

  Şeherezada se  metamorfozeze în mama sau bunica din copilărie, prin marele  ei dar (darul logicii  sofiste)  de a  spune poveşti, de a-l iluziona, şi mai ales Şeherezada nu  cedează din prima noapte ca celelalte; ea ,,ştie’’(simte cu  intuiţia ei feminină) că un bărbat, care obţine uşor plăcerea erotică,  o va părăsi rapid (îi va tăia capul  ca şi celorlalte, chiar dacă ar iubi-o), tocmai pentru că bărbatul o va crede o pradă uşoară. De aceea,  Şeherezada  îi abate gândul de la sex, învăluindu-l cu vălul Mayei și amână  mereu sfârșitul poveștii,  atașându-l astfel de ea  și în viitor când va reveni să se hrănească cu   iluzii, pe care   bărbatul  le dorește , le visează.                                                                                                                                            Șeherezada  inventează, spune poveşti şi amână momentul adevărului, până când îi intră în suflet acestuia, până când bărbatul  simte că nu mai poate trăi fără ea şi nu mai există o alta pe lume asemenea ei. Efectul Şeherezada îi asigură  femeii nu doar fidelitatea bărbatului, prin excelenţă un poligam, dar şi  atașamentul  acestuia.                                                         

 Toate acele o mie una de poveşti nu se sfârşesc niciodată. Şeherezada îi  incită curiozitatea, îl acaparează, îl deturnează de la realitate. Povestea spusă în fiecare noapte  nu o  sfârșește  niciodată  până,  dimineața,  la răsăritul soarelui. Asta  îl face pe bărbat  să revină, vrea să-i afle urmarea, să-i afle sfârşitul, dar o altă poveste începe, amăgindu-l tot mai mult cu o fericire viitoare, care nu mai vine.

În esențe ei, în asta constă și manipularea socială  –   sindromul  Șeherezada  este într-un anume sens un exercițiu de mnemotehnică. În fond pentru omul de rând  pericolul de a fi  prins prin  imagine și sunet este real. Despre acest lucru  avertiza Giordano Bruno. Același   avertisment   ni l-a transmis  și Socrate care ne atrăgea atenția asupra  amăgitorului care   mereu  ne însoțește  în viață.                                                                                                                 Marele manipulator, spune Bruno,   este erosul și magia indusă de acesta  -  simularea iubirii poporului de către politician  și câștigarea iubirii  maselor prin persuasiune și manipulare subtilă.  Văzul și auzul, subliniază  Ioan Petru Culianu, sunt porțile secundare prin care ,, vânătorul de suflete” își poate introduce  ,,legăturile, înlănțuirile, momelile.” (Ioan Petru Culianu –Eros și magie în Renaștere , 1484 , p.113)                                            

Logica sofistă a Şeherezadei are  marea putere de a fascina, de a iluziona, de a manipula, de a adormi judecata raţională. ,,Cea mai periculoasă capcană, singura capcană pe  care  raţiunea nu o poate evita este cea a simţurilor’’, spune Jean-Jacques Rousseau,  în  Contractul social.  A vedea și a auzi sunt porțile cele mai asaltate de vânătorii de suflete, iar, dintre  ei,  cei mai venali sunt  vânătorii politici                                                                                   Cum limba română este o limbă frumoasă la vorbit   și  plăcută  la auzi  (în acest sens  am primit semnale de la   români aflați în străinătate SUA, Suedia, care,  opriți fiind  de străini și întrebați ce limbă e aceea pe care o vorbeau, au  fost extaziați   de  plăcerea de a auzi vorbindu-se o limbă așa de  frumoasă și plăcută  la auz -  ,,limba noastră-i  o comoară”    ,,limba noastră-i e un cântec”(Alexei Mateevici – Limba noastră) .                                                Prin logica ei conotativ-intuitivă, limba română se înscrie,  din punctul de vedere a audibilității, drept o  limbă cu efect magic, o  măiastră ce fascinează auditoriul, îl captivează, îl momește, îl înlănțuie, ca măiastra din poveste.   Prin urmare, vânătorul de suflete,  în speță politicianul   român  dispune de    o armă psihologică  redutabilă  – logica  limbii române.   Vânătorul  de suflete  reușește lesne să ascundă  adevărul  sub vălul Mayei, să-l seducă  pe auditor ,  să-l  înlănțuie  la alegeri  și  apoi să-l abandoneze  la fel cum sunt seduse  și abandonate femeile  de către escrocii sentimentali.                                                                                    Şestov, în Noaptea de pe Ghetsimani,   spune că Pascal construieşte o teorie a cunoaşterii, în care presupunerea fundamentală, axioma cunoaşterii e aceea că orice om poate ,,să vadă’’ adevărul dacă îi este arătat? Dar cum poate omul ,,să vadă’’ adevărul doar  arătându-i-l?                                                                                                                                       În fond,    politicienii  români ,  pe același sindrom  Șeherezada, își fundamentează discursul   pentru  iluzionarea electoratului. În această ordine de idei,  imaginea televizată  are o  extraordinară putere de  a iluziona și manipula oamenii, căci, prin intermediul televiziunii,  vânătorul de suflete  atacă simultan  cele două porți secundare - văzul și auzul.                  

Adevărul ,,văzut’’ e o iluzie,  un sofism, căci  imaginea nu poate reda realitatea.  Această concepţie a  imaginii ca adevăr  a fost criticată  dur  de Wittgenstein. Filozoful austriac  argumentează că, dacă le considerăm prezenţe interioare care explică capacităţile de recunoaştere şi clasificare, atunci, nu se poate explica cum sunt ele cunoscute şi clasificate.

Imaginile (imagini mentale  păstrate în memoria fiecărui individ)   sunt foarte aproape de imaginar (a crea imagini cu ochii minţii), astfel încât  ele au rol mai  centrat pe cei cu logica  conotativă - cei cu fire de artişti, gânditorii  non-lingvişti -  artişti plastici, muzicieni, etc.  Și   mergând   pe această fundamentare logică   trebuie să  recunoaștem această  dominantă a  omului mioritic , exprimată adesea prin repetata  zicală: toți  românii  s-au născut poeți.      

Imaginile joacă un rol  puternic centrat în logica sofistă, femeia având capacitatea de a vedea imagini pe care logica masculină  nu le percepe sau le percepe greu. Poetul  englez Coleridge a fost primul  teoretician al  esteticii care a văzut în imaginare  şansa creativităţii umane, cu condiţia  ca imaginaţia să fie disciplinată şi creativă şi să nu alunece în  jocul fantasmelor şi fanteziilor inutile.                                     
          De câte ori nu a fost amăgit  omul doar arătându-i-se  ,,adevărul!’’ De câte ori nu a căzut în capcana acestor iluzii ale imaginarului! E suficient să amintim iluziile generate de teoriile geocentrismului ca să ne facem o părere despre cât de uşor poate fi înşelată raţiunea umană.                                                                                                                                              A trebuit să fie ars pe rug un călugăr îndărătnic, care nu s-a lăsat  prins în capcana iluziilor.   Biserica le înfăşurase sub vălul Mayei și acceptase, pentru ştiinţa lumii, ca oamenii să   trăiască  în această iluzie, anume că Pământul  este   buricul Universului  -  în realitate  o mică planetă, dintr-un minuscul grup de structuri cosmice din coada  unei galaxii.

 Bruno a asemănat iluzia  cu o  femeie goală  -   zeiţa Diana Cyntiana îmbăindu-se la izvor, (a se vedea în asta o scenă  primordială a  pornografiei actuale  în care este exacerbată   până  la saturație  imaginea femeii goale ce  induce obsesia  sexului și  dependenţă de   imaginea  trupurilor goale,  fiind, e adevărat şi cel mai  eficient afrodiziac).                                         

Acteon, prins de vraja frumuseţii ei, cade în capcană, se lasă  ademenit  de  această  iluzie vizuală. Când zeiţa (iluzia  e o zeiţă) a realizat că muritorul a văzut-o  goală l-a  transformat în cerb şi imediat a fost  devorat de proprii săi câini. Câinii lui Acteon  sunt obsesiile erotice  de care bărbatul nu poate scăpa și se lasă devorat.  Iluzia, fără îndoială, adoarme  judecata.  A exprimat-o genial  pictorul spaniol, Goya, în Capricii  -  Somnul raţiunii naşte monştri. Parafrazându-l  pe Goya, spunem că iluziile  şi utopiile  nasc monştri care ne devorează.                                                                                                                            Povestea lui Acteon, din sonetul Freneziile eroice, pare a fi chiar  povestea vieţii lui Giordano Bruno. E ca şi cum, în acest poem,  Bruno şi-ar fi prevestit sfârşitul.  Acest călugăr –filozof a văzut, nu iluzia frumuseţii, ci frumuseţea adevărului.                                                     El, care a văzut  adevărul, nu se mai poate dezlipi de acesta, este obsedat de  adevăr. Iluzia, după cum am văzut, pentru  Bruno, e o zeiţă goală. În simetrie antinomică, opusul iluziei e  adevărul; opusul zeiţei goale e un zeu gol. Iluzia e feminină, adevărul e masculin.           

 Eminescu a definit genial, această dihotomie -  logica masculină , în contrapondere cu   logica  feminină. ,,Eu sunt un cuget, tu  o problemă.’’ Iluzia  este,  sofismul,  eterna  problemă de nedezlegat.                                                                                                                 Eternul feminin este  senzorialul-sentimentalul, care se îmbină în logica ei sofistă / o lumină  colorată  -     ,,o feerie’’,  cum o numeşte  Eminescu,  care  îl   fascinează, îl  atrage   şi  îl  devorează pe  bărbat.                                                                                                                 Kant va constata în Critica raţiunii pure că, raţiunea e ea însăşi producătoare de iluzii atunci când depăşeşte câmpul experienţei şi confundă principiile cunoaşterii relative cu principiile obiective ale lucrului în sine.                                                                                           Această iluzie el o consideră naturală şi legitimă fiindcă răspunde nevoii necondiţionate teoretice şi practice de  - Dumnezeu, suflet şi lume. În iluzie este  încorporată un mare procent de  dorinţă.  Asta îl orbeşte pe om şi-l face să  confunde dorinţa cu realitatea şi iluzia cu adevărul. Comiterea hybrisului e consecinţa experimentării dorinţei iluzorii. Experienţa ideologiilor extremiste au demonstrat consecinţele  nefaste, distructive  ale ,,experimentării dorinţei iluzorii’’.
            Cum putem deosebi adevărul de iluzie? Bruno spune clar,  în povestea lui Acteon că, iluzia îl transformă pe om în animal, el nu mai gândeşte raţional, ci doar în raport cu dorinţele sale, cu obsesiile sale, cu senzaţiile sale. (Ioan Petru Culianu – Eros și magie în  Renaștere , 1848)                                                                                                                                             Când ne îndrăgostim de o iluzie urâm adevărul, urâm tot ceea ce e real. Iluzia e lumea noastră, e universul nostru, e Dumnezeul nostru. Ce e în afara iluziei trebuie  distrus. 
    Ca şi iluzia, adevărul devine obsesie care îl va devora pe Bruno cum l-au devorat câinii pe Acteon. Când adevărul e îmbrăcat în haina iluziei şi iluzia în haina adevărului cum să  deosebeşti iluzia de adevăr? 
    După ce a văzut adevărul, Bruno  nu se mai poate dezice de el. Pentru a păstra iluzia geocentrismului pentru lumea catolică şi  a ascunde  adevărul, Inchiziţia a fost nevoită să-l ardă pe rug.                                                                                                                                    Arzându-l pe rug au crezut că au ucis adevărul, dar abia atunci adevărul despre Univers, aşa cum l-a văzut  de Bruno, a ieşit la iveală.                        
            Prin sacrificiul său  a încercat să vindece omenirea de iluzii, dar lumea nu s-a vindecat. Dimpotrivă, cu cât lumea devine mai culturală, cu atât  oamenii sunt  mai predispuşi să cadă în capcana  iluziilor existenţiale.                                                                                           Asemenea lui Giordano Bruno, Eminescu a încercat, sacrificându-şi sănătatea ( după unii  exegeți  a fost  asasinat), într-un mare  proiect moral, anume  acela de   vindeca lumea românească de iluzii, dar lumea românească nu s-a vindecat.  Toți  marii moraliști ai lumii Socrate , Isus, Gandhi,    au  fost,  în mod paradoxal, asasinați.  Și  Eminescu se numără printre acești mari moraliști ai lumii.                                                                                             
            Poate, oare,   omul în zilele noastre să mai deceleze, în condiţiile avalanşei informaţionale,  adevărul de minciună, când minciuna și adevărul par a fi  imposibil de decelat? Relativismul vest  european, inspirat din doctrinele sofiste  grecești, face din adevăr  un prezumtiv  sofism: adevărul este relativ.   Andrei Cornea, în Turnirul khazar, încearcă o respingere a  sofisticii contemporane, căci  nimic , spune el  ,,nu se mai poate susține pe o credință”, judecata omului trebuie  să renunțe la această ,,primă opțiune în favoarea unei a doua opțiuni, firește, mai slabă, mai modestă, dar mai stabilă și mai generală, ce se descoperă printre altele în  încredere.(Andrei Cornea – Turnirul Khazar, p10). Și încrederea   se bazează , fără  îndoială,  pe  raționamentul logicii clasice deductiv denotativă , aceea al lui modus ponens (de la P la P şi de la P la Q), care deschide calea ipotezei prin trecerea de la două premise, sau cea contrară a lui modus tollens (dacă P, atunci Q, dar nu Q, deci nici P.), contrariul primului, aceea a negării. La regula modus ponens pentru fiecare nouă axiomă am nevoie de o nouă axiomă (N+1).                                                                                                        Omul actual  mioritic  trebuie să trăiască experienţa adevărului crud  ca să-l poată deosebi de minciună.    
            Noi  credem că  cea mai periculoasă capcană, singura capcană cu adevărat periculoasă pentru  raţiune, nu este senzorialul pur – femeia goală, ci logica sofistă. De senzorial te poţi elibera, dar de iluzii, de poveştile Şeherezadei este aproape imposibil; ele  te învăluie, te înlănţuie, te fac dependent, cum l-a făcut Şeherezada cu poveştile pe regele  persan Shahryar.  Suntem un popor de Șeherezade, afirma  profesorul Liviu Antonesei, într-o conferință a Editurii Humanitas, referindu-se la  dominanta narativă a românului.  Avem plăcerea vorbei, a povestitului, a narării. Nu întâmplător, Anton Pann   și-a intitulat cartea  Povestea vorbei.                       Eminescu avea să surprindă în Scrisoarea V , mult peste  posibilităţile noastre de a reda, fascinaţia  ademenitoare exercitată de femeie – o feerie iluzorie; în realitatea ascunsă a fiecărei femei se află o Dalila, care îţi  ia puterile când ,,dormi’’ sau o Şeherezada care  te îmbrobodeşte cu  poveştile ei şi  îţi  ia puterea de a raţiona, cum i-a luat-o prinţului.                    Puterea bărbatului stă în cap, în logica sa raţională; a femeii în senzorialul erotic, dar şi mai ales  în mintea ei sofistă.                                                                                                          Eminescu a  redat  în Scrisoarea  V, aceeaşi viziune asupra iluziei ca şi Bruno,  dar într-o cugetare mult mai sintetizatoare asupra  senzualităţii şi logicii sofiste  feminine, dar, crede,  pe bună dreptate, poetul   că,  iluzia se petrece  în bărbat.                                                            În-adevăr, prin  toate manifestările ei,  prin  limbajul trupului , prin logica sofistă a minţii sale, femeia  exercită o magie  menită a stârni şi a amplifica dorinţa bărbatului până ce acesta îşi  pierde capul.  Să  amintim că, în blestemul biblic, Dumnezeu îi prezice  lui Adam că ,,aceasta îi va zdrobi capul’’.  Această fascinaţie exercitată  de femeie   asupra capului  bărbatului,  Eminescu  a numit-o ,,feeria unui mândru vis de vară’’ ,,Te îmbeţi cu feeria unui mândru vis de vară / Care-n tine se petrece…’’                   
 

E frumoasă se-nţelege …Ca copiii are haz
Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz
………………………………………….
Dacă vorba e plăcută şi tăcerea-i încă place;
Vorba zice: ,, fugi încolo’’, râsul zice: ,, vino-ncoace!’’  
Îmblă parcă amintindu-şi vreun cântec, alintată,
Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată 
Şi se-nalţă din călcâie să-ţi ajungă pân’ la gură
Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură
Ce n-o are decât numai sufletul unei femei…
……………………………………………..
Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură
Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură,
Că întreaga-i frumuseţe  e în lume de prisos
Şi că sufletul ţi-l pierde fără  de nici un folos?
(Scrisoarea V)  
    Dar ea nu poate înţelege că  nu bărbatul o vrea, nu raţiunea lui care tânjeşte după altceva, după ,,cerurile nalte’’, ,,câmpiile asire’’ ,  ,, întunecata mare’’ ,   ,,ci un demon ce-nsetează după dulcele-i lumine, / C-acel demon plânge, râde,neputând s-audă  plânsu-şi,/ Că o vrea ... spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi, / Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme / Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme,(Scrisoarea V). Acesta este demonul sexual, care, la bărbat, este imperios.        
        Comunicarea,  ca dominată a mentalului feminin, este o caracteristică a logicii sofiste. Să amintim  că,  deşi creierul femeii cântăreşte cu o sută de grame mai puţin decât a bărbatului,  are corpul calos (un mănunchi  de fibre care fac legătura dintre cele două emisfere,   cu 30% mai dezvoltat decât la bărbat).       

Legătura aceasta face din femeie  nu doar o logoreică,  ci îi  conferă  şi capacitate distributivă superioară creierului masculin; ea fiind capabilă de a face mai multe activităţi concomitent, de a vorbi, de a lucra, de a cânta, fără a privi, fără a  se concentra. Din aceste considerente, logica sofistă  este  logica  dominantă a feminităţii. Ea poate spune poveşti, multe poveşti, la fel ca Şeherezada, dar  creativitatea ei se reduce la tehnica  şi melopeea comunicării (să amintim că cele mai bune  moderatoare sunt femeile, nu bărbaţii).                        Oamenii cu logică denotativă au tendinţa de a trăi, chiar şi  relaţia de  iubirea ca pe o relaţie de încredere în celălalt. Cei  cu logică conotativă  dominantă au  de regulă tendinţă  de aluneca  rapid  în credinţă. Iar credința fanatizează. Acest  tip  de fanatism e întâlnit des  la omul mioritic. Fanatismul exclude  dialogul; nu există decât un singur adevăr și acesta este doar al meu.                                                                                                                                     Ca şi femeile, ei nu pot face distincţie între relaţia de  încredere şi aceea de credinţă,  la fel ca femeile  nu pot decela iubirea de sex. Relaţia de încredere în celălalt este o relaţie raţională de  luciditate critică;  credinţă este o relaţie oarbă (crede şi nu cerceta)  în care  raţiunea şi luciditatea  critică sunt  reduse  la minim sau complet abandonate.                           

În logica raţională, în relaţia  cu celălalt se poate pune semnul  egalităţii,  ba chiar al identităţii, în logica  senzorial-sentimentală relaţia va fi una de apartenenţă a iubitorului şi de posedare a  celui iubit.                                                                                                                Prin logica dominantă  a minţii sale  omul se va situa în  relaţia cu celălalt în postura de egal în cazul   dominantei  logicii raţionale  şi  aceea de stăpân şi  supus,  în cazul logicii senzorial - sentimentale.                                                                                                                   În această  postură se situează şi omul mioritic, căci logica limbii nu-i  permite a decela  între relaţia  de încredere care trebuie să existe între oameni, indiferent de poziţia socială sau politică a celuilalt şi credinţă. Prin urmare, inconştientul  colectiv a omului mioritic tinde a identifica pe  omul politic cu zeul, sau cu demiurgul, cu magicianul   şi prin asta săvârşeşte marea eroare de a se lăsa manipulat de  politicianul venal, care exercită asupra inconştientului colectiv ,,o hipnoză dirijată , activă şi voluntară.’’( Ioan Petru Culianu  - Eros şi magie în Renaştere 1484).                                                                                                                Pentru omul mioritic, politica este un fenomen de hipnoză colectivă, la fel cum este religia. Oligarhii puterii, la fel ca prelaţii (în democraţie sunt posibile a  ajunge să guverneze oricare din regimuri din ,,bazarul de regimuri  politice’’)   creează, prin manipulare,  condiţiile stării de supunere totală.  Şi  nu doar de supunere, ci chiar de ,,abnegaţie’’ , indiferent de comportamentul lor imoral faţă de supuşi. Una din metode este aceea a condiţionării mentalului colectiv cu o anumită realitate, care treptat, cu  trecerea  timpului  devine o ,,normalitate’’  existenţială.                                                                                      Omul prins în acest regim  se complace  în această realitate fiindcă nu cunoaşte alta şi o consideră a  fi, cum spunea Leibniz,  ,,cea mai bună  lume dintre toate lumile posibile.’’ Din aceleaşi motiv, al logicii efeminate a limbii române, poporul român este profund religios.           

Dovada  o constituie  multitudinea de biserici care s-au construit înainte şi după marea revoluţie din decembrie.  Dar credinţa nu-l face  în aceeaşi măsură - moral. Dimpotrivă, religia pare a-l  face pe omul mioritic, mai degrabă  imoral  şi implicit  iraţional. Şi asta  pentru că religia nu are  nicio influenţă moralizatoare asupra  omului mioritic.                     

Minţit şi tras pe sfoară de  politicieni venali , lăsat voia sorţii de aleşii care au obligaţia administrativ-socială  şi implicit morală  să se ocupe de  buna  gospodărire a banului public  în folosul tuturor omul mioritic nu mai crede în nimic. El are convingerea eternului păcălit, că e August prostul, veşnicul  prostit de şmecherii care se prefac că administrează  banii publici  în vrem ce,  pe din dos sau chiar  pe față,    îşi fac afacerile murdare.                                 Morala omului mioritic spune să faci ce zice popa, nu ce face popa, însă el face la fel ce face popa, căci exemplu preotului  are o influenţă morală mai mare asupra credinciosului decât spusele acestuia. Comportamentul duplicitar al preotului rămâne  o referinţă pentru morala  credinciosului mioritic. Dominata efeminată  a logicii limbii   ne face,  pe   noi românii  un  popor de Șeherezade,  vorbăreți, buni povestitori,  simulanți,  duplicitari,  la fel ca femeia, neîntrecuți actori                                                                                                        Constantin   Noica nu găseşte  în cele  22 de milioane de români, 22 de tineri, ,,adică unu la un milion -  cu o înzestrare  excepţională.  Dar întrebarea nu numai cum să-i găseşti pe cei 22, ci  mai ales cum să faci virtualitatea să devină act. ’’ (Constantin  Noica – Despre lăutărism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p.77).                                                                  Ca ,,virtualitatea să devină act’’  e nevoie  de o anumită emulaţie colectivă în spaţiul  mioritic,  o  predispoziţie  spre cunoaşterea spirituală, o eliberare de mizeria materială  şi   mai ales politică, care ne epuizează energiile creative și îndeosebi, de logica sofistă a limbii române.  Or, tocmai din  aceste  motive  cantonăm, noi oamenii  spaţiului  mioritic, în lăutărism.                                                                                                                                        Vinovată este limba noastră ,  spune  Noica.  Citând remarca  lui  Dimitrie Cantemir, Noica spune  că limba română   are o topică de vorbitori ,,care gândesc, mai degrabă leneş’’.        Unul din  marii  noştri filologi şi lingvişti,   Sextil  Puşcariu, s-a speriat de  inversarea   topicii, propusă de Cantemir -  anume, în loc de ,,Omul merge, la pădure, ca să taie lemne,  pentru iarnă’’ , Cantemir a propus:  ,,Ca să taie lemne  pentru   iarnă  omul merge.’’  Şi continuă Noica, datorită  limbii care ne  face deosebit de  volubili, dar  gânditori leneşi,   ,, aşa vom rămâne, de altfel, cât se va vorbi limba românească   pe pământ...’’( ibid. pp. 12-13) .           Din acest motiv  al logicii limbii române , marea operă moralizatoare eminesciană (a se vedea opera  publicistică),  prin care  poetul a  încercat o reformare morală a  societăţii româneşti, a fost sortită  eşecului. 

 Acest  eşec al   proiectului moral eminescian s-a lovit de logica unei limbi cu dominantă sofistă, care îl face pe omul mioritic să fie mai apropiat de concretul material (în realitate cu adevărat iluzoriu, dar care concordă cu logica existenţială  feminin-sofistă al lui ,, aici  şi-acum’’) şi mai puţin dispus să creadă în  visul iluzoriu al unui  idealul abstract - acela a  instaurării de către clasa politică a  stării de  încredere  și  implicit a  unui   regim democratic  mai  apropiat de standardele vest europene.                                                                Dacă  Eminescu s-ar întrupa ca Isus, ar fi  profund deziluzionat de eşecul proiectului său moral – nimic, nicio schimbare  morală a clasei politice   în cei peste 150 de ani, de când Poetul scria la Timpul, de parcă timpul  s-ar fi oprit în loc pentru români.                                        

Bibliografie:

1)      Denis de Rougemont - Elveția sau istoria unui popor fericit, Ed. Univers, București, 1996

2)      Ion Oprea – Lingvistică și filozofie, Ed. Institutul European , Iași ,1992  

3)      Michael P. Murphy, Luke A.J. O’ Neill – Ce este viaţa, următorii 50 de ani, speculaţii privind viitorul biologiei. Ed. Tehnică , București, 1999

4)      Anton Hügll, Poul Lübcke – Filosofia în  secolul XX, Ed. All, București,2003 

5)      Titu Maiorescu  - Din ,,Critice” , Ed. Tineretului, București, 1967 ( Studiu introductiv prof. Liviu Rusu) 

6)      Titu Maiorescu - Prelegeri de filozofie , Craiova ,1980

7)      Ioan Petru Culianu – Eros și magie  în Renaștere,1484, Ed. Nemira, București,1999      

8)       Alfred Adler – Sensul vieţii, Ed. IRI,  Bucure;ti, 1995

9)       M. Eminescu -  Poezii , proză literară,Ed. Cartea Românească, 1984

10)  Kant – Critica rațiunii pure,  Ed. IRI, București , 1998    

11)  Lev Șestov – Noaptea din grădina Ghetsimani, Ed. Polirom, Iași, 1995  

12)   Michel Winock – Secolul intelectualilor, Ed. Ed. Cartier, București, 2001 

13)  Andrei Cornea – Turnirul khazar, Ed. Polirom, Iaşi , 2003

14)  Constantin  Noica – Despre lăutărism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008

                                       Vasile Anton, 15 ianuarie 2012, Iaşi