Livada cu vișini sau o lume care se petrece…

 Moto: „Viața  a trecut de parcă nici nu am trăit…” Cehov

         De câte  ori  am citit  sau am  recitit  Livada cu vișini a  scriitorului  rus    Anton  Pavlovici  Cehov, de fiecare dată m-a cuprins un sentiment de  amară   nostalgie.                       Mă  gândesc  imediat, nu atât  la   lumea comunistă care a fost  și s-a dus, cât  mai ales  la oamenii  acelei lumi, apropiați   sau cunoscuți din care mulți au plecat dincolo,  au devenit fantome ale memoriei și care îmi  bântuie, uneori, dureros  mintea.        Din lumea  aceea  tot mai puțini supraviețuitori  am rămas.                                                          Ca și cum Cehov ar fi intuit  genial  vremurile  ce vor veni și se vor destrăma în Livada cu vișini prezintă un amestec bine dozat de tragic și comic. Întâlnirea omului cu propriul trecut și cum fantomele lui e tragicomedia vieții  umane.                                                                                          Piesa lui  Cehov prezintă o lume a  prefacerii și schimbării,  o lume  tragică și comică în același  timp.  Totul e mișcare, totul e schimbare, totul curge,totul   e tragic  dar și comic în același timp.  Totul curge. Panta rhei spune grecul Heraclit.                                                                        Mereu va exista o livadă cu vișini ce va fi doborâtă de   evoluția societății. Mereu va dispărea o lume  și se va naște o alta.                                                                                           Miraculoși  și geniali literații ruși.  Poartă  în   pana lor   darul   profeției.  Am observat acest   dar  la  toții  marii  scriitori, dar îndeosebi  la scriitorii  ruși:  Turgheniev,  Tolstoi, Dostoievski, Cehov.                                Și noi avem  un  genial   profet– Eminescu. Și ne duce ispita  gândului  că  Cehov, scriind   Livada cu vișini, s-a  inspirat direct din  Glossa lui Eminescu „Toate-s vechi și nouă  toate” și din Memento mori – Panorama deșertăciunilor.                                                                                Livada cu vișini e  cercul de familie din  marea  spirală  a existenței, o  întoarcere   a personajelor  „în camera copiilor.”                                                                      Moșiereasa Ranevskaia Liubov Andreevna, proprietara livezii, împreună cu toţi apropiații  ei se întorc  de la Paris. Se întorc   în zorii unei zile de mai,  ca și cum  s-ar întoarce direct în zorii copilăriei.  Se întorc primăvara, în luna mai când  „înfloresc  vișinii, dar în grădină e  frig a căzut bruma”, o asociere paradoxală al lui Cehov, care  a   intuit ce poate provoca   bucuria și tristețea simultan, optimismul și pesimismul. Bruma și livada înflorită e cadrul perfect  pentru a crea   amestecul de bucurie   și nefericire, legătura dintre livada cu vișini înflorită peste a căzut bruma  și comunitatea de oameni  legați  sufletește de acel  spațiu al raiului copilăriei.                                                Teatrologul  George Banu stabilit la Paris, membru al Academiei Române, încearcă să lege simbolistica livezii cu vișini cu simbolistica   japoneză a florii de cireș, dar după opinia  mea   e o asociere forțată, căci  în afară de  viața scurtă și  trecătoare  nu  i se pot afla alte legături. Și nu credem că Cehov a făcut   asemenea  asocieri.                      Floarea de cireș,  sakura  în japoneză  semnifică   fertilitatea, fericirea și sărbătoarea.                                      Livada cu vișini semnifică destrămarea unei lumi  ce părea imuabilă, la fel cum  părea a fi societatea comunistă.          Se pot   găsi multe semnificații ale  livezii cu vișini,  îndeosebi simbolistici   ale  morții  și  distrugerii,  vizând chiar  apocalipsa, căci topoarele care doboară livada pot fi interpretate ca topoarele care distrug civilizația umană.     Dar Cehov  vizează comunitatea unei familii.  Familia Andreevnei   s-a  întors  de la Paris, acasă,  la livada cu vișini, acolo  unde și-au  petrecut copilăria. E  ca o întoarcere  în  timpul copilăriei. Dar  ei  nu   mai pot retrăi  bucuria de atunci a  copilăriei.                                                         Întoarcerea   în vremea copilăriei poate avea și semnificația aceasta, anume că viața  e o rotație  încerc sau după filozofia ondulațiunii  universale a  lui Vasile Conta  e asemenea configurației  frunzei de trifoi cu o  ramură urcătoare,  una culminată și ultima coborâtoare. Ultima, ramura  coborâtoare este  asemănătoare  cu  cea urcătoare   a copilăriei și adolescenței, dar în sens  negativ.                                 Andreevnei  totul  i se pare  neschimbat. E doar o aparență, ea se amăgește cu   neschimbarea, „și-atunci  livada era exact așa, nu s-a schimbat nimic. (Râde bucuroasă)  Toată, toată e albă! O , livada  mea. ”               În realitate  totul s-a schimbat. Bucuria ei este de scurtă durată. Fantomele morților dragi năvălesc prin  livada  minții ei.  „Priviți, prin livadă se plimbă răposata mea mamă …în rochie albă!”   Tot acolo, se juca Grișa  băiatul ei , dar  Grișa  a murit înecat. Livada a devenit locul în care fantomele  celor morți  se întâlnesc  cu vii.                      Nu  întâmplător  în scenografia actului întâi, Cehov asociază  înflorirea vișinilor cu bruma care ucide florile.  Ranevskaia  retrăiește copilăria nu ca o mare bucurie ci ca o  mare tristețe nostalgică - „Ah! Copilăria mea nevinovată.”                                                                                          Unii  autori, critici de artă,    au găsit conexiuni,   în Livada cu vișini,  cu căderea comunismului, alții cu  căderea capitalismului.                                                                            Noi credem că aici e vorba  de o  lume îmbătrânită care  mereu  dispare, o eternă  reîntoarcere, o istorie care se  repetă ca  „într-o  vastă  spirală ”, spune Hegel.   Aici e vorba de tinerețe cu speranțele ei și de bătrânețea care așteaptă neantul  -  eterna noapte.  O spune  cel mai în  vârstă personaj, bătrânul  lacheu, octogenarul  Firs: „Viața a   trecut de parcă nu am fi trăit.   Acum totul s-a destrămat, nu mai înţelegi nimic."                                                Cum să mai înțelegi viața, când trupul, sub efectul  distructiv al  entropiei, este  redus la starea de  frunză  căzută. O frunză căzută nu e moartă. Ea moare când a pierdut  complet  aura   energetică.   Fără aura  energetică materia  se degradează continuu.  La fel și trupul omului.    Și-odată lumea în care am trăit, am iubit, am suferit sau am fost fericiți, dispare, devine amintire, o amintire ce se   estompează tot mai  mult odată cu trecerea vremii.            A iubi  Livada cu vișini,  spun  unii autori,  înseamnă  a-i iubi pe cei care topoarele nemiloase ale entropiei  i-a  doborât.  Entropia  ne doboară pe toți.  E o  lege iminentă  și   inerentă a degradării materiei.                                                   „Nu moare decât  cel  uitat” spun  grecii, dar  îi uităm. Și ei  mor  cu adevărat.  Morții noștri dragi ne mai vizitează  din când în când, tot mai rar, și-atunci doar în vise.               Pentru a exista etern materia trebuie mereu reînnoită,  e necesar să  fie    întoarsă pe dos. Nașterea  e  materia   biologică întoarsă  pe dos.  Reînnoirea  permanentă  a   materie   în mișcarea eternă  a  spiralei   genetice  face să  existe  etern.                                                                                      În  Livada cu vișini întâlnim o  lume  tristă, melancolică, lipsită  de viață, aproape  moartă   deși încă vie, la fel ca floarea de vișin, căzută  de la brumă. E o lume  statică, o lume a trândăviei și plictisului.                                 Triști sunt  cei tineri, fiindcă, deși s-au  întors în camera copilăriei, se intersectează   la tot pasul cu cei bătrâni. Toți  sunt legați de copilărie, toți  sunt legați de  livadă, toți  aud  topoarele  care  o doboară.  E ca și cum  acele topoare  le-ar doborî   propriile vieți.                                   Degeaba încearcă Liubov Andreevna  să reînvie, prin  cânt și dans, în actul al treilea, fascinația  copilăriei.  Tuturor le lipsește entuziasmul, bucuria și veselia  tinereții.  Dansul lor e  un dans de  manechine,  personajele  se  mișcă  mecanic, fără suflu, fără trăire. Chiar  și guvernanta  Charlotta, fostă artistă de circ, magiciană  cu reale calități, nu reușește să anime lumea aceea  a plictisului.                           Și ea este  o femeie tristă. Nu știe  de unde este, nici cine i-au fost părinții, „cine  este și  pentru ce există ea pe lume…”                                                                              Contabilul Epihodov, plângăreț și umil, calcă mereu în străchini, mereu i se întâmplă câte ceva  neplăcut, „belea peste belea”  - fie  un păianjen cu care se  trezește dimineața, fie , vrând să bea cvas, cu un gândac, fie este  alungat cu bastonul de către Varia, fiica adoptivă a moșieresei și  administrator al  livezii.                                                Duniașa, fată în casă, e  fată de  țărani. Luată de copilă,  din mediul ei, a devenit  delicată ca o aristocrată și-i teamă de orice.  Dar de ce îi este teamă  de orice tinerei  fete? Fiindcă are nevoie să fie  iubită  de un băiat. Se află la  vârsta  exploziei hormonale și-i plac la nebunie „cuvintele drăgăstoase.”   Îi este teamă că se va trece și   nu va  fi iubită.                                                                                              Tânjește după  dragoste,  tânjește să  fie   iubită de Iașa,  s-ar da oricui  i-ar spune „cuvinte drăgăstoase”, chiar și poștașului, care a  asemuit-o cu o floare,  dar nu are parte de  iubire.                                                               Deși îi declară  că  îl iubește,  Iașa o respinge brutal. Tânărul  lacheu e singurul care pleacă la Paris cu Andreevna. Ea rămâne  să aștepte scrisoarea lui, care însă  nu va mai veni  niciodată.                                                                Duniașa  se află  în cea mai ingrată situație, în mare  impas: nu se  mai poate  întoarce  printre țărani, nu poate rămâne printre aristocrați.  Se va adapta, va rămâne  cu Epihodov  la noul stăpân? Așa credem.

                   Epihodov, contabilul moșiei, e cultivat  dar nu-și găsește calea  de urmat.  Sau poate tocmai din acest  motiv,  fiindcă e un om evoluat, e în mare dilemă  „… nu-mi pot da seama  ce drum  să urmez, ce doresc eu de fapt: să trăiesc sau să mă împușc”.  Ai crede în vorbele lui mari, dacă  nu s-ar  dovedi  a fi un cabotin  care  linge pe ascuns  paharele de șampanie. Se adaptează  repede mersului vremii și  devine administratorul  livezii cumpărată de Lopahin.             Gaev,  fratele moșieresei,   mereu în reverie, mereu cu discursuri infantile, e  permanent apostrofat  de Varia și  de Ania. La apostrofările lor, tace.  În acele momente toți  tac.„Toți  stau pe  gânduri. E liniște. Se aude  doar bodogăneala  stins  al lui Firs. Deodată se aude  un sunet îndepărtat, de parcă ar veni din cer , este sunetul prelungit și trist  al unei strune ce a  plesnit.”                             Toți se întreabă  panicați   ce a fost.  E semnalul clar  al  ruperii timpului, al doborârii  livezii, al  dispariției  lumii lor.                                                                                                       Și  trecătorul, personajul acela bizar,  care vine de nicăieri, întreabă de gară și pleacă spre nicăieri…                      Trecătorul e  omul în general, ființa umană, care nu știe de unde vine și încotro se îndreaptă. Încotro se îndreaptă omul,  unde se duce, dar mai ales unde va ajunge?!...                                                                                          Borcanele cu dulceața de vișine, din dulapul copilăriei, ne  amintesc de madlena  lui  Proust și de scurgerea inexorabilă, nu a  timpului, cum se  spune adesea  într-o prea uzitată sintagmă,  ci a vieții…                                   Toți  ajunși la  vârsta  Livezii  cu vișini  suntem  În căutarea  timpului pierdut.  În față neantul, înapoia noastră viața care a trecut. Ne uităm înapoi și ne întrebăm: ce-am făcut cu viața  noastră? Am trăit sau nu? Sau ajungem să spunem ca Firs „Viața a trecut de parcă nu am trăit…”                                                                                           Când facem bilanțul și   privim  la realizări  am încheiat pe roșu sau  în câștig? Cine câștigă în Livada cu vișini?                                                                                          Câștigă  Liubov Andreevna, femeia senzuală,  darnică  și galantoană inconștientă,  cu libidoul  ei  insațiabil? Nu! Ea e aceea care pierde. Odată cu livada  de vișini,   pierde toate energia erotică  și odată cu pierderea libido-ului,   pierde   totul.                                                                                 Câștigă Lopahin, negustorul? Ei aici e  misterul. Cine câștigă?!...                                                                                    Câștigă Gaev?  Fratele Andreevnei are episodice atracții erotice față de sora sa. Se află   în rivalitate cu  lacheul Iașa. Tânărul  lacheu  are un statut privilegiat,  de  gigolo. Obraznic  și tupeist, râde  adesea de infantilul  Gaev. „Nu pot să nu râd  când vă aud vocea.”                   Gaev se  simte în  rivalitatea  cu Iașa  și-i cere  Andreevnei să decidă. „Alege: eu sau el.”                                    Câștigă Petia, eternul  student?!  Este un visător idealist.  Un utopic.  Afirmă  sus și tare că el este deasupra dragostei, dar e atras, nu de Ania,  fiica  de 17 ani a  moșieresei, ci de mamă.                                                                    Față de   mama fetei   afirmă   bazaconii  de genul ,,eu sunt departe de asemenea banalități. Noi suntem deasupra dragostei.”  „Iar eu,  spune  un mare adevăr  despre sine Andreevna,  reiese  sunt mai  prejos de dragoste… ”                                                                                               Nimeni  nu este deasupra dragostei terestre. Nici  călugării  de pe muntele Athos, deși se străduiesc, nimic de zis, căci nu suportă picior de femeie în  acel spațiu  sfânt, de parcă femeile ar  fi mai  păcătoase ca bărbații.                    Doar atunci când vom ajunge, cum spune Isus, ca îngerii din cer, atunci   vom fi deasupra dragostei. Dar atâta vreme cât suntem oameni nu putem fi deasupra dragostei  erotice.                                                                                Este Andreevna mai prejos de dragoste?  Este femeia senzuală  mai prejos   de   dragoste   sau este chiar în plinătatea dragostei?                                                           Andreevna atrage bărbații  cu o  mare forță.  Toți   bărbații o doresc,  toți   își încearcă norocul de a  se bucura de nurii ei? Este, prin libido-ul ei insațiabil  mai prejos  de dragoste? Tocmai femeile senzuale sunt cele mai râvnite de bărbați.                                                                                                 Dar ce este dragostea? Nu e oare  explozia naturii   în floare, nu e  oare  explozia energiilor  hormonale, nu e energia aceea  libidinală ajunsă la apogeu, emanată de   femei, îndeosebi de cele senzuale, care  îi  face   pe bărbați  să roiască   în jurul lor  ca  muștele în jurul borcanului cu miere?                                                                                           Momentul culminat  este  așteptarea de către Andreevna  a veștilor de  la licitația livezii. A fost sau nu vândută  Livada cu vișini?  Și cui  a  fost vândută?   Ea știe că, odată vândută  livada, totul e pierdut. Vândută, livada   va fi  doborâtă  de topoarele lui Lopahin  și odată cu livada și  lumea ei va fi  doborâtă. În așteptarea veștii, Andreevna  trăiește clipe de mare tensiune.                                                   Panicată de așteptare apelează la  fostul  educator al copiilor ei, eternul student  Trofimov.  „Salvați-mă  Petia! Spuneți-mi ceva, orice… ”  îi strigă ea  disperată.                         Petia ar fi putut s-o salveze, dar studentul  nu are   forța  erotică de a o salva.  Îi spune  însă: „Nu trebuie să vă amăgiți, înfruntați  adevărul  măcar odată în viață!”  „Care adevăr?” , întreabă  Andreevna. „Dumneavoastră  știți care-i  adevăr  și care-i minciună. ”                                Asta e  marea întrebare lansată de Cehov în Livada cu vișini. Cine știe să  răspundă la această  întrebare? Ce-i adevărat   și ce-i iluzie în  viața pe care o trăim?                          Petia, tânărul și  eternul student,  e îndrăgostit  de   moșiereasă  și tocmai  din acest motiv   e un caraghios.  El crede , speră ca ea să-l salveze, dar ea așteaptă  acest lucru de la el.                                                                                                          Moșierul scăpătat Pișcik  visează  la banii ei, cerșește , se împrumută spre  a plăti taxele pentru propria lui moșie                                          Lopahin,  negustorul   nu poate înțelege această lume care pare a  nu trăi  cu picioarele pe pământ,„atât de nechibzuiți, atât de lipsiți de simțul practic…”                             Pentru el  lumea această aristocratică e o lume  de  ciudați.  Lopahin  este  învingătorul. Dar este  învingătorul învins.  El a rămas  din copilărie îndrăgostit de   imaginea  moșieresei, când, bătut de tatăl său,   Andreevna l-a   condus  la lavoar și l-a spălat  de sânge.                                     Apropierea fiului de  țăran de  tânăra   moșiereasă  de atunci,  spre care nici un niciun țăran nu și-ar fi ridicat ochii, a rămas  ca această fantasmă  erotică din memoria copilăriei pe care în aceste momente o reiterează. Crede și speră, cumpărând  livada, că  fantasma  va deveni  reală, că Andreevna își va pleca ochii asupra lui, dar e stângaci și stingher.                                                                                               Lopahin  nu are  forța de atracție asupra  moșieresei deși are, ca atù, livada cumpărată  și mulți   bani.  Dar  nici el  nu se poate ridica la nivelul ei, nici ea nu se poate  coborî la nivelul lui, „ la viața lui  banală, la banalitățile lui.”                                                                                                     Livada a fost vândută.  Lopahin  a licitat și a câștigat.  Dar a pierdut-o definitiv pe  Andreevna.                                        La aflarea veștii Andreevna plânge. Știe că pentru ea totul s-a sfârșit.  Ania,  fiica ei, o consolează, o încurajează,  iluzionând-o cu  optimismul tinereții. „Vom sădi  o altă livadă, mai arătoasă  decât asta, și, când vei vedea-o, o bucurie , o bucurie liniștitoare, o bucurie profundă îți va umple sufletul…”  Dar neobositul  libido al  rusoaice se stinge odată  cu vânzarea livezii.                                                        În Actul 4 se revine la decorul din actul întâi  - camera  copiilor. Dar acum  pare  o  cameră de bătrâni   ajunși parcă   în mintea copiilor. Este  golită  de tablouri, puțină mobilă rămasă e adunată pentru vânzare. E pustie.         Liubov  Andreevna, ca o adevărată aristocrată,  a împărțit  toți  banii din portofel țăranilor care au venit să-și ia rămas bun.                                                                                         Iașa aduce o tavă plină de pahare  cu șampanie. Nu bea decât el și Lopahin  din  șampania  contrafăcută  de opt ruble sticla. Ceilalți  se prefac că nu au auzit  invitația.   Trenul trebuie să vină imediat.  Lopahin este  nerăbdător. El vrea să  lucreze, să facă  bani. „Am trândăvit aici lângă voi…”                                                                                                      Viața  aristocratică  înseamnă trândăvie. Lopahin e  învățat de mic să muncească.   El nu se poate acomoda   vieții  lor.                                                                                      Invitat de  Lopahin  chiar și Petia,  eternul   student,   refuză șampania, refuză și banii  acestuia.  El   visează și se iluzionează în continuare asupra  lumii ce va să vină.     Credul   și  idealist    visează  la  „adevărul suprem”   și   „fericirea supremă”.   E un caraghios , care însă , după istoria comunistă  trăită de noi  și de ruși,   ne  induce ideea că  profeția  lui Cehov  – utopia adevărului suprem și  a fericirii supreme, afirmată de  studentul Trofimov  și   atât de  persuasiv  indusă  de propaganda comunistă,  s-a împlinit.                                                                                                 La toată  pledoaria studentului  Trofimov,   Lopahin  afirmă,   ca un american,   un adevăr   pragmatic    universal valabil  despre  rostul vieții : „Atunci când lucrez un timp îndelungat   fără să mă odihnesc, atunci îmi vin gânduri  optimiste  și înțeleg și eu care mi-e   rostul  în viață.”                                                                                                    Care  e rostul vieții   umane? Trândăvia   aristocratică   sau munca  asiduă? Ce alegem?!                                                        Iașa  este un  arivist cinic. Lipsit de  cel mai elementar   bun simț al omeniei nu vrea să-și  să-și ia rămas bun, nici măcar  în   ultimul ceas,  de la mama sa, țărancă, venită să-l vadă. Obișnuit de  moșiereasă încă de   tânăr   cu traiul  trândav, acest  gigolo  obraznic și tupeist nu se  mai poate coborî  la nivelul unei țărănci.                                                  Este singurul care   pleacă la Paris   alături de Andreevna . „Aici nu-i de mine,  nu pot trăi..”, zice arogant  Iașa. Credem că dintre toți  pretendenții Andreevnei și   dintre toate personajele  Livezii cu vișini,   Iașa este cel care câștigă în noua lume ce se întrevede. Și nu doar ca gigolo, ci ca  un arivist fără scrupule.                                                 Gaev, fratele moșieresei,  rămâne. S-a angajat  ca financiar la o bancă din  Harkov. Ania pleacă la mătușa ei, Petia la Moscova. Varia pleacă administrator  la o moșie  învecinată.                                                                                 Guvernanta Charllota  a încropit   o boccea închipuind  un  copil. Nu știe încotro s-o apuce, nu-și mai află drumul. Dar leagănă bocceaua aceea, închipuind  un făt în brațe.    „Taci, băiatul meu scump.”                                                              Charllota a înțeles  pentru ce există…, dar va  avea,  în mod  real  acel copil, pentru a ști pentru ce există cu adevărat? Sau se va mulțumi cu bocceaua, închipuind un făt!                                                                                                        Pișcik  e cel mai fericit. A făcut   rost de bani și a venit să-i aducă lui  Lopahin datoria. De unde?  Pe când   era atât de disperat că   nu mai are cu ce plăti taxele,  un student  la   filosofie, în tren, i-a sugerat soluția -  să sară  de pe acoperișul casei. „Sări, zice,  și se   rezolvă toate problemele…”                                                                                      Dar nu a mai fost nevoie de această soluție  finală  pentru  a rezolva astfel problemele existenței. A închiriat pământul lui galben unor englezi. Acum e    fericit, e surescitat de  fericit,  a  venit să aducă  o parte  din banii  pe care-i   împrumutase.                                                                  A doua  tristețe a Andreevnei  este Varia, fiica adoptivă. Prima este Firs, lacheul octogenar.          „A fost  dus la spital”, spune Ania.                                                            Andreevna a visat  s-o mărite  pe Varia cu Lopahin.  Dar nici Varia,  nici Lopahin  nu simt  vreo atracție, fug unul de celălalt. Lopahin l-a angajat pe  contabilul Epihodov  ca administrator în locul Variei.                                      În scena  de la plecarea din camera copilărie,   Gaev, rămas  același ins  infantil, plictisitor cu discursurile sale interminabile și cu obsesia  mișcării bilelor  pe masa    de biliard,   exprimă totuși  cel mai bine această  schimbare de lumi.  „Toți   ne părăsesc, Varia pleacă…  Am devenit deodată inutili” , spune Gaev.  Când atingem  o anume   vârstă, toți devenim inutili, niște poveri ale existenței… 

În afară  de Varia și Lopahin, toți   au rămas   niște infantili.                                                                                              Cu același  aer credul   Trofimov , eternul student,  strigă idealist: „Te salut viață nouă!”   În actul patru  lume aceea pare o lume a  haosului.  Trofimov  nu-și mai găsește  galoșii.  Pleacă la drum  fără galoși… În noua lui viață îi  lipsește fundamentul - picioarele  pe pământ.                                  Dintre toți, Liubov Andreevna simte cel mai acut  pierderea   livezii  cu vișini. Odată cu    tăierea  livezii (în fundal se aud topoarele  care doboară  copacii) ciclul ei biologic pare a se fi încheiat. Energia ei erotică, care părea inepuizabilă  și o  făcea  dorită  și adulată de  bărbați,  s-a epuizat. Odată cu tăierea livezii a pierdut totul, viața, tinerețea, fericirea.                                                                   La fel cartea și teatrul  sunt amenințate să fie doborâte  de  topoarele   internetului și  ale televiziunii,  așa  cum   Livada cu vișini  a fost   doborâtă de topoarele lui Lopahin.  Mai este totuși o speranță: mai sunt încă oameni tineri care nu renunță  la  carte, care nu o lasă să fie doborâtă de  topoarele   tabletelor, internetului și televiziunii.                                                                                           Sunt încă destui tineri ca  Ania, fiica  Andreevnei în  etate de 17 ani,     care  mai citesc.  Ania   îi spune  mamei sale:  „Noi, mamă, împreună vom citi cărţi... Nu-i aşa? vom citi în nopţile de toamnă, vom citi multe cărţi şi în faţa noastră se va deschide o lume nouă, minunată".            Dar lumea veche? Lumea veche   e doborâtă  de topoarele entropiei, la fel cum livada e doborât de topoarele  lui Lopahin.                                                                          O simte cel mai bine octogenarul Firs. E singurul  care rămâne. E uitat de toți  și încuiat în casă. Ca într-un  mormânt a rămas încuiat.   „E încuiat. Au plecat… Viața a trecut, de parcă  nu  am trăit…”                                                        Dar  cine  poate spune, la bătrânețe,  că a  trăit?!...  

Vasile Anton Ieșeanu, 20 noiembrie 2013,  Iași

Priviri liminare – fenomenul cultural Goosebumps și Twilight

    

                                                                                                                                                                 

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                        

                                                           

Iubirea în noul DEX definită ca o dragoste pedofilă și homosexuală! !

         

        Noul DEX  -   definește  iubirea   drept  un sentiment de dragoste homosexuală sau pedofilă.             

           Pe lângă modificări de sorginte  politică, ca  de pildă   ,,jidan”  și ,,țigan” , noul DEX , ne propune redefinirea Iubirii.  De ce a fost   nevoie să fie  modificate   definițiile,   în  noul  DEX , a cuvintelor ,,jidan”  și ,,țigan”?!  Ei bine, nimănui nu-i place să fie numit la modul peiorativ; e ca o poreclă  jignitoare.   

          Și noi românii ne-am simțit ofensați când un ziarist francez turmentat , drogat sau   băut,  ne-a numit țigani. Dacă  avem mintea lucidă, nu putem să jignim  în mod nemeritat, pe un evreu sau rom. 

         Totuși  asocierea rom-român  deranjează prin faptul că un străin   putea confunda   pe românii cu romii  și pe romi cu români. Dar, până la urmă,  toți suntem făcuți la fel,   după chipul   și asemănarea lui Dumnezeu, cu două mâini,, zece degete,  un cap  cu o gură, un   nas,    doi ochi și   două urechi, două picioare, două  testicule,  un   penis  sau un vagin  și un orificiu anal.                                
         Ceea ce ne diferențiază este culoarea  și comportamentul filogenetic. Dar, până la urmă ,  acestea se estompează  în procesul   integrării și globalizării. Căsătoriile interrasiale au devenit  o realitate determinate de  fenomenul migrației,  a  europenizării și globalizării.                                                                 

           Într-o  societate   au loc mereu  restructurări sociale  și   reorientări   asupra valorizării moralei  și culturii.  Prin urmare, fenomenul sociologic, aflat   în  continuă evoluție,  poate provoca răsturnări naționale,   dacă societatea  română nu va demara   marele efort de a ridica cultura   și spiritualitatea , de la improvizație și manea, la standardul   cultural european.  Multe popoare     au sucombat din cauza asimilărilor culturale negative.                                                                

           Chestiunea  arzătoare  rămâne însă definirea    cuvântului  iubire .  Definiția  iubirii  trebuia  păstrată  ca  fiind  drept   ,,sentiment de dragoste faţă de o persoană de sex opus”  și nu schimbată în  ,,sentiment de dragoste faţă de o persoană.”                                                                                            Fundamental pentru  definirea iubirii  trebuie să rămână   ,,sentimentul de dragoste pentru sexul opus” , nu ,,sentimentul de dragoste pentru o persoană.”  Argumentul de bază îl constituie  faptul  că  majoritatea  relațiilor  erotice sunt  de tip  heterosexual  și doar un procent   de până   la 10 la sută sunt de tip  homosexual. Prin urmare, graba  lingviștilor de a include  în  general, particularul doar pentru a da  satisfacție unei minorități cu orientare sexuală negativă este  o mare eroare. 

         Nota bene, pentru acești lingviști  care  au emis definiții după ureche  și nu au analizat cu simț  de răspundere  și mare  atenție aspectele pe care le   generează  o definiție falsă. Între  homosexuali, fie bărbați sau femei, nu  există  sentimente de dragoste, ci doar atracții  sexuale. Pentru  alte forme ale manifestărilor    erotice  ca cele de tip homosexual,   DEX-ul trebuie să dea definiții separate și nu  să le includă  în   definiția generală a iubirii. Prin   definiția  propusă ,   în această  formă,     lingviștii nu  conferă  homosexualilor  vreo concesie,   ci  definind  iubirea  drept  ,,un sentiment  de dragoste  față de o persoană”,   jignește   majoritatea   care  percepe și   acceptă iubirea ca ,,un sentiment de dragoste  față de o persoană de sex opus”.   Noua definiție  conferă,  pentru pedofili, libertatea de a specula.

         În această ordine de idei,   DEX-ul  trebuia să facă   precizări clare   cu privire la iubire  ca fiind un sentiment ce se manifestă, după pubertate, între adolescenți -  băieți și fete, altfel lasă loc de interpretare  că iubirea ar  fi  și un sentiment paradoxal între un matur și o fată sub 18 ani ca o legătură pedofilă  sau între doi băieți  ori două  fete ca  o relație  homosexuală.                             

           Chiar dacă   biologic  există , la unele  fete (mai multe) și la unii băieți (mai puțini),  maturizarea precoce și  jocul erotic, aceste manifestări sunt patologice  (ies din  comunul manifestărilor  erotice),   nu implică iubirea ci doar  impulsul sexual. În această formă  a  definiției   noul DEX-ul   admite  iubirea  pedofilă  și homosexuală.                                                                               În profunzimea ei definirea corectă a iubirii actuale  trebuie să vizeze implicit  și dreptul, adică   apărarea   prezumtivelor victime. Or , definiția promovată de DEX, lasă loc de întors.                                                               

           Definirea iubirii  de  noul  DEX  admite   ideea  ambiguă a  identității  iubirii și sexualității.  Este oare iubirea  doar  sex?  Iubirea nu este pură sexualitate, cum definește   iubirea noul DEX, ci  implică afectivitatea, admirația, tandrețea, comunicarea,  ascultare,  plăcerea dăruirii, protecția.  Definită  într-o sintagmă iubirea este ,,nebunia în doi sub clar de lună” sau   armonia a sferelor - a  masculinului și femininului.                                                 

           Monica Busuioc, şefa secţiei de Lexicologie şi Lexicografie a Institutului "Iorgu Iordan" care se ocupă de realizarea DEX-ului,  ar fi trebuit să  consulte majoritatea în definirea iubirii, nu   minoritatea!                                                           

           Doar   dacă  doamna în cauză   face  parte   din minoritatea sexuală, atunci e explicabilă  definirea iubirii  drept ,,un sentiment de dragoste pentru o  persoană.”  Cred că, la  definirea iubirii,  trebuiau   implicate  mai multe categorii culturale, nu doar lexicografi  -   un   lingvist-filozof, un  medic  psiholog, un fizician, un chimist, un genetician , un biolog , chiar și un  jurist  și  luate în considerare  definiri ale adolescenților care  pot  intui mai realist  fenomenul erotic decât savanții cu morga lor de atoateștiutori.                                  

            Chiar și  Platon, care a fost prin excelență homosexual  și a   analizat în cele două dialoguri( Banchetul și Phaidros)   iubirea  homosexuală, admite că, iubirea bărbatului și femeii este un ,,lucru divin” , căci iubirea  dintre bărbat și femeie  este  ,,năzuința de a zămisli frumusețe”  și înseamnă  ,,iubire de  nemurire”.                                                                                                           Dincolo de iubirea  heterosexuală,  celelalte  forme de sexualitate   sunt manifestări extremiste   ale eroticului uman  care ies din  ,,,calea de mijloc”, ies din uman  și,  prin urmare, nu pot fi incluse  în definirea iubirii.                       

            Iubirea este  atracția polarităților,  a plusului cu minusul, conform principiului fundamental ce guvernează  materia   - al asemănării în oglindă  - bărbatul și femeia.  Or, se cunoaște că polii  magnetici  de același sens se resping, în vreme ce opușii  se atrag.  Dar cum  ființa  umană este o  ultima  din scara filogenetică  și   prin urmare este o ființă extremă la care sexualitatea, spre deosebire  de tot  regnul animal,  este permanentă, nu doar în perioadele de rut cum se  întâmplă la animale, există,  în cazul omului,  fără îndoială, manifestări erotice  homosexuale  (în procent mai mare la bărbați).                                                   

              Cum sexul este, pentru ființa umană,  o necesitate  fiziologică  permanentă  de descărcare a tensiunilor nervoase și   mijloc eficace   de  terapie  psihică, sexualitatea  poate fi deturnată spre manifestări extremiste, în absența sexului opus  ca urmare a respingerii culturale  a bărbatului sau a femeii  sau a suprasaturării erotice.   

             Chiar dacă  iubirea  erotică  se   fundamentează,  prin excelență,   pe  satisfacție sexuală și tandrețe , constituindu-se în   fundamentele  psihologice ale  relației de dragoste, aceste două condiționări  fac parte din eroticul heterosexual, nu homosexual la care legătura este una dominant sexuală.                         

              Legătura sexuală  este o legătură foarte slabă.  Iubirea  implică o  legătura erotică puternică - ea are ca dominantă   relația  psihoerotică  ce determină   forma idealizată  despre   sufletul pereche.                                                                

           Prin urmare, adevărata  iubire  este  heterosexuală, ea implică, așa cum remarca, Platon refacerea   ființei  primordiale, androginul, ceea ce în cazul  relației  de tip homosexual  este imposibil.                                                       

           Să nu înțeleagă cineva că am sentimente  xenofobe  față de manifestările homosexuale (homosexualitate  și lesbianism) sau bisexuale, dar nu pot    fi de acord  că  iubirea  poate fi definită  incluzând relațiile de tip homosexual.                                                  Cum  actul  sexual  poate fi repetat  la nesfârșit,  actul în sine  întărește  sentimentul de dragoste.  Între iubire și sexualitate există, fără  îndoială, o interdependență  și intercondiționare  reciprocă, una se fundamentează pe cealaltă. În această situație  trebuiau,  în mod obligatoriu, stabilite  criterii clare  de definire  a iubirii  -  primul   și fundamental  fiind criteriul  polar – acela   bazat  pe  principiului  asemănării în oglindă.  Polaritatea   implică,  cu necesitate , masculinul și femininul. 

             Această  corelație dintre iubire  și   heterosexualitate impune  ca definirea  iubirii  să rămână cea din vechiul DEX, anume ca ,, sentiment de dragoste față de sexul opus.” Poate fi definită iubirea, drept  dragoste  între doi bărbați sau între două femei, așa cum lasă  DEX-ul să înțelegem?! Dumneavoastră ce părere aveți?                                                                 

Vasile Anton, Iași, 26 aprilie 2012  

      A apărut DEX-ul CORECT POLITIC. Cum a modificat Academia Română definiţiile cuvintelor "ţigan", "jidan", "homosexualitate" şi "iubire"

Primul Dicţionar Explicativ al Limbii Române corect politic a apărut pe piaţă. În ediţia din 2012 a DEX-ului, au fost schimbate definiţiile considerate ofensatoare ale unor cuvinte precum "rom", "jidan" sau "ţigan". Modificările au fost realizate ca urmare a unei recomandări făcute de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) Academiei Române şi Institutului de Lingvistică "Iorgu Iordan" de a schimba felul în care este definit cuvântul "ţigan" în DEX. CNCD le-a recomandat celor două instituţii să pună în dreptul celei de-a treia definiţii a cuvântului "ţigan", "epitet dat unei persoane  cu apucături rele", precizarea că acest sens este unul peiorativ. Ediţia din 2012 a DEX-ului respectă această recomandare şi modifică şi alte definiţii considerate jignitoare sau nepotrivite, în jur de 30 la număr.

Astfel, definiţie a substantivului "rom", de pildă, este "termen prin care se autoidentifică membrii unui grup etnic originar din India şi răspândit mai ales în Sudul şi Estul Europei, înlocuind denumirea de ţigan, considerată peiorativă".

Cum au fost făcute schimbările

Monica Busuioc, şefa secţiei de Lexicologie şi Lexicografie a Institutului "Iorgu Iordan", care se ocupă de realizarea DEX-ului, explică pentru  limba noastră   cum au fost făcute modificările şi în ce constau acestea. "Am făcut această ediţie la solicitarea CNCD-ului şi ne-am consultat cu reprezentanţi ai comunităţii romilor, ai comunităţii evreieşti, cu asociaţii care luptă pentru drepturile homosexualilor. Am făcut o definiţie specială la rom , om  și el ca și noi,   cuvintele rom şi ţigan   fiind sinonime şi nu mai facem acest lucru. Am schimbat mai multe definiţii referitoare la romi. Acum una dintre definiţiile cuvântului ţigan  nu mai e epitet dat unei persoane cu apucături rele, ci epitet peiorativ dat unei persoane cu comportament necivilizat", explică cercetătoarea.

În ediţia  din   originea  DEX-ului, termenul de "jidan" era încadrat în categoria familiar, nu peiorativ, lucru care a fost corectat acum, în definiţie fiind specificat faptul că este un cuvânt cu caracter rasist. "În ediţiile anterioare, jidan era definit drept popular şi peiorativ. În 2009, am armonizat însă definiţiile din DOOM (Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române) cu cele din DEX, iar în DOOM termenul era definit drept familiar. Familiar poate fi însă şi de bine, şi de rău", spune Monica Busuioc.

Definiţiile nu fuseseră schimbate din 1975

În  ediţie a DEX-ului a fost modificată şi definiţia unor cuvinte precum homosexualitate, care nu mai este caracterizată acum drept perversiune sexuală, ci sexualitate a unui homosexual. Cuvântul  homosexual este, la rândul lui definit drept o persoană care manifestă atracţie faţă de indivizi de acelaşi sex. "Este bine că s-au făcut aceste schimbări, definiţiile nu mai fuseseră modificate din anul 1975. Nu este bine ca dicţionarul să ia atitudine", crede cercetătoarea.

O altă noutate pe care o aduce varianta din 2012 a DEX-ului este explicaţia dată iubirii, care nu mai este un sentiment de dragoste faţă de o persoană de sex opus, ci un sentiment de dragoste faţă de o persoană.

Reprezentanţii romilor: "Este un mare pas înainte"

Gelu Duminică, directorul executiv al Agenţiei de Dezvoltare Comunitară "Împreună", care a luptat pentru schimbarea definiţiei cuvântului ţigan spune că noua ediţie a dicţionarului este "un mare pas înainte". "Este exprimarea unui deziderat exprimat la prima adunare a romilor din 1919: Să se schimbe numele de batjocură de ţigan. Trebuia consemnat faptul că termenul de ţigan este uneori peiorativ şi că, folosindu-l, poţi să jigneşti. Este o notă de corectitudine lingvistică", apreciază Gelu Duminică.

 Sursa: Gândul ( autor Raluca Ion)