Eseul LIBERATE ÎN IADUL DE LUX fragment

Notă:  Cartea va apărea la editura Rafet, a poetului Constantin Marafet și  va fi  lansată în cadrul  festivalului   Titel  Constantinescu, ediția a VIII-a  în data de  5 septembrie 2015  

Festivalului Internaţional de Creaţie Literară ,,TITEL CONSTANTINESCU’’, ediţia a VIII-a

5 Septembrie la 11:00

Centrul Cultural "Florica Cristoforeanu" în Rimnicu Sarat, Buzau, Romania

Participă     Poate     Refuză

Premiile care s-au acordat

Şi Mioara Bahna este pe lista de invitaţi.

Libertate în  iadul de lux (fragment)       
Aceasta e cea mai importantă valoare a unei societăți libere și prospere, cu oameni eliberați din chingile sărăciei. Cum îmi trăiesc viața?! Câtă libertate pot să-mi acord pentru îndeplinirea dorințelor vizavi de veniturile pe care le posed. „Există” susține Isaiah Berlin „un număr minim de opțiuni pentru fiecare alegere (nu doar pentru cele raționale și virtuoase) mai jos de care activitatea umană încetează să mai fie liberă în vreunul din înțelesurile acceptate de acest cuvânt.”

Dacă am un minim de bunăstare materială, care îmi asigură un trai decent, nu mă duc să spăl babele italience la fund și nici nu accept tirania acestor babe „îndrăcite”, cum le eticheta Creangă, tiranie pe care româncele sunt nevoite să o accepte pentru un trai mai bun a familiilor lor. 

Pot să fac munci umilitoare dintr-un sentiment uman, din dragoste pentru semeni; acțiunea mea voluntară nu-mi diminuează libertatea, nici nu-mi afectează demnitatea de om. Dimpotrivă, simt un sentiment de mândrie, în raport cu acela care acceptă statutul de sclav. Libertate îl face, în democrație, pe individul care se autoguvernează, să fie propriul lui stăpân, să trăiască autonom, independent de factorii heteronomi, chiar dacă îi acceptă din necesitate. Libertatea conferită de legile democratice îi impune însă individului autoguvernarea rațională.

La americani, autoguvernarea rațională începe pentru un tânăr la 18 ani, moment când familia întrerupe întreținerea progeniturii. 

 Educaţia americană are în vedere pregătirea tinerilor pentru viață, învățarea cu greutățile incipiente, pentru a-și asigura singuri mijloacele de subzistență și bunăstarea proprie. 

Pragmatismul american impune, prin această școală a devenirii ca om, responsabilizarea tinerilor pentru propria lor existență. A lua viața în piept și a deveni propriul tău stăpân e un exercițiu benefic suveranității morale al unui individ. 

 La noi se practică protecția progeniturii până la vârsta maturității depline, ceea ce conduce la infantilizare și, implicit, nevoia unui protector. Consecințele sunt adesea nefaste; infantilizarea îl abate pe tânăr de la calea firească a devenirii umane. Mulți, la vârsta când ar trebuie să fie bărbați adevărați, se mai țin de fusta mamei sau cer protecția tatălui.

To be a man! - Să fii om!”, sau „Să devii om!”, așa scrie pe toate frontispiciile instituțiilor de învățământ american. Să fii om înseamnă să ai capacitatea să fii autonom. Bertrand Russel numește drept principiu prim al umanului actul creativ al unui individ ,,fie că actul creativ se petrece în sfera politică, în știință sau în artă.” Actul creativ, spune filosoful englez, îl eliberează pe omul pasionat cu adevărat de creație, de dorința de proprietate. Wow! 

 Omul, cu adevărat pasionat de creativitate, omul care trăiește pentru ceva, pentru o idee, pentru un ideal, pentru o mare iubire se eliberează de capcana senzorial – materială care devine doar substitut, care îi asigură existența, și nu o dominantă a vieții.

Vasile Anton Ieșeanu, 23 iulie 2015, Iași   

Stimați parlamentari ignari – puneți mâna pe carte!

                                                                                                      

   

                             

Vasile Anton  Ieșeanu 

Libertate în iadul de lux

Emilian  Marcu  - Iadul de lux, Suburbii municipale,  Tobele  mute

                      

Cum  ați ajuns parlamentari, noi știm -  sponsorizând partidul  din bani furați de la stat, adică  de la noi, din buzunarul fiecăruia.

Dar  dacă ați ajuns   parlamentari cum ați ajuns, măcar aveți    bunul simț  și puneți mâna pe carte. Pentru a ne face legi drepte,  citiți, nu doar     cinstiți  cremă de  whisky Sheridan, Baileys, Thomas. Știu, de vinul românesc  vi s-a acrit.

Cultura  bahică nu vă face mai culți, ci mai ignari. Deseori  vă abrutizează și spuneți  numai prostii  pe la televiziuni.  De aceea,  vă recomand să puneți mâna pe carte.

Socrate  a făcut un test  printre cetățenii atenieni. În Atena  democratică toți  cetățenii  erau  totodată  și  politicieni. Prin urmare, Socrate a i-a testat pe politicieni  în dialogul Lahes  și a aflat că  habar nu aveau tocmai ei, legiuitorii cetății care „se ocupă de treburile  politice”, și erau  indiferenți  și neglijenți  față de educarea tinerilor  și de  propria lor educație.                                     La fel ca cei din  prima democrație a lumii, social democrații  noștri  nu cunosc ce  este social-democrația,   anume că  impune ca un  prim principiu  - egalitatea   între oameni.  

Spre exemplu,  un anume  parlamentar PSD de  Mehedinți , Marius Manolache,  incult  politic  și ignar cultural,  crede  că a fi   parlamentar îl plasează deasupra „cetățenilor  normali”, care l-au ales și, prin urmare,  pensia porcină pe care au legiferat-o  aleșii e un drept,   nu un abuz.  

Pune  mâna pe carte  râtanule, nu sta  cu mâna  întinsă  la pomană de la țară.  Studiază-i  pe marii teoreticienii ai social-democrației, spre exemplu pe Olof Palme! 

E prea greu de citit pentru tine?  Știu!   Chiar dacă-l citești, la  fel rămâi,  un pig snout de Vânju Mare. Mai degrabă se prinde apa de  gâscă decât cartea de tine.                                    

         Nici cu  liberalii   nu-mi este  rușine. Cu excepția  lui Tăriceanu, ceilalți  sunt liberali ca Băsescu,  adică  mereu beți și  înclinați spre  tiranie.                      

Alina Gorghiu, spre exemplu,   nu cred că  bea ca  băieții liberali, nici cu băieții parlamentari (în  parlament  bărbați sunt  puțini,   majoritatea  sunt   băieți de băieți și infantili), dar pare  permanent  beată.

Pupila  lui Iohannis, cum deschide gura,  spune numai prostii. Asta   pentru că nu o preocupă cultura politică, ci  cultura lifestyle,  adică cum să-și cumpere genți la fel ca  Elena Udrea.

Că  doar e blondă  ca și  pupila  lui  Băse. Și cine se aseamănă adună  genți de  firme străine și milioane de euro  de la stat, adică de  la noi.

Nu-i  bai, poporul  Harap-Alb, răbdător,   plătește. ( n. n.  poporul  Harap-Alb, asemenea eroului  lui Creangă, slugă  preaplecată a spânului, nu se revoltă  niciodată împotriva abuzurilor; rabdă, tace și mai bea o bere, dacă nu i-a lut-o și pe asta politicanul spân de la gură).

Doamnă Alina Gorghiu,  sunt un liberal cu convingeri ferme  despre   liberalism și cred  cu tot cugetul, cu toată inima că liberalismul este  forma politică cea mai propice unei democrații  autentice și a unei  libertăți umane depline.

Pentru a ajunge  la această convingere i-am citit pe marii teoreticieni ai democrației  liberale -   Benjamin Contant, John Stuart Mill, Isaiah Berlin. Dumneavoastră  ce   teoreticieni liberali  ați citit? Am auzit că vă identificați cu  Elena Ceaușescu, Anna Pauker. Pe astea le citiți?! Doamne ferește! Vă credeam o liberală, dar nu sunteți decât  o labială care se vrea  o tirană.                                                                                                            Domnilor  parlamentari! Ca să  faceți legi drepte,  puneți  mâna  pe carte  inculților!

Am scris  de curând   o carte-eseu, intitulată  Libertate  în iadul de lux, care  va apare în septembrie 2015  la editura lui Constantin Marafet, RAFET,  din Râmnicu Sărat.

Procurați-o   din  vreme, până la începerea sesiunii parlamentare  și citiți-o! Vă dau  lucrare scrisă   de evaluare! Dar știți să scrieți?!  O să vă faceți  de râsul  țării. Ce să vorbim la viitor, anume că o să vă faceți de râsul  lumii, că voi  faceți de râs la  toate timpurile.

Dar  nu simțiți că sunteți  ridicoli. Aveți tovalul gros, de grunter  mioritic. Apropos, care e ultima carte pe care ați citit-o, domnilor parlamentari? 

Vasile Anton Ieșeanu, 22 iunie 2015, Iași

                                                                    

Obsesia unui poet romancier

Obsesia unui poet romancier

Eseu despre  libertate

Emilian  Marcu  - Iadul de lux, Suburbii municipale,  Tobele  mute

Obsesia   unui   poet romancier 

Moto:  „ Dar,  ce este libertatea?”   Emilia Marcu – Tobele mute   

         

      În romanul Tobele  mute,  autorul  pune  o întrebare   filosofică, fundamentală pentru fiinţa umană    -  Ce este libertatea?!  A  încerca  un răspuns  la  această   întrebare   într-o scurtă recenzie, ar  fi  însemnat să  reduc  răspunsul la  una din cugetările  lui Constantin Dram în recenzia  făcută  romanului,   anume  că „totul este iluzie  pe acest pământ, nimic nu poate fi  perceput  și înțeles integral; cea mai nebuloasă  problemă  rămâne  aceea a libertății.” (Constantin Dram – Un roman și mai multe provocări).                

     

           În   toate cele trei romane ale sale  Iadul de lux,  Suburbii municipale  și Tobele mute,   poetul-romancier   sau  romancierul-poet (sintagma se  potrivește ca o pecete)  are  o mare și profundă  obsesie  - libertatea în sistemele sociale închise.  „Marea temă,  aflată   în dezbatere, afirmă cu o  realistă viziune, Marius Manta, este aceea a Libertății.”(Marius  Manta – Proza lui Emilian Marcu, expresie a polifoniei  libertăților interioare)                                           

           Fără îndoială, în acele lagăre  naziste sau sovietice,   ori  în acele societăți închise,  libertatea este „cea mai   nebuloasă  problemă”, așa cum  afirmă Constantin Dram.    Nu  însă și în societățile deschise.  Împotriva afirmației  lui Constantin Dram, Emilian Marcu  încearcă  și   chiar  găsește căi ale libertății, chiar  și-n  societățile  închise, nișe  prin care omul  încearcă să-și regăsească libertatea  și demnitatea umană. Căci spune  Eminescu  înJunii corupți,   într-o   genială  cugetare – „Tot  ce respiră-i liber, a tuturor  e lumea / Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume / Ci-aievea s-a  serbat.”                               

             Toți  avem dreptul   la  dreptate  și libertate, dar când   dreptatea și  libertatea sunt  garantate  de politic, aceste drepturi fundamentale  pentru   existența  umană,  în condițiile regimurilor totalitare, devin, cum spune  Eminescu, doar „un  nume”, la  sărbătoare.                                                                                              

           În primul   său roman,   Iadul de lux,  bazat în mare parte  pe experiența proprie,  autorul  definește, prin oximoronul  Iadul de lux,  esența  comunismului.                                                                                             

            Comunismul a fost  un iad,  dar   a trăi  în el a însemnat un lux  al supraviețuirii. Când omului  îi  sunt confiscate  mijloacele de existență  viața  îi  este   amenințată, omul  nu mai poate  respira liber  și-atunci  singura  șansă  pentru a respira liber  este fuga.  Colectivizarea  i-a obligat pe țărani să-și  găsească  libertatea,  în fuga de acasă, ascunzându-se  în păduri, în munți sau alte  locuri,  căci,  zice  autorul,  „omul este foarte inventiv  când e vorba să  nu se   treacă la colectiv.”  Apoi, oamenii, tinerii îndeosebi, nemaiputând  respira liber au  început să fugă  din țară.                                               Elev fiind, autorul este scos  din clasă de „diriginte, un   agrocopist” și  exmatriculat  practic:  „bă  să nu mai vii la școală  până nu se trece tacto, la colectiv.”                                                                                                         

                Sătenii   din Iadul  de lux se ascund în pădure; acolo își construiesc o biserică, să-i apere  de diavolii colectivizării. „Antim înțelese  un lucru, un singur lucru, că viața (în comunism n.n.)     e   un  iad de lux pentru care trebuie  să lupți  și să nu treci indiferent   pe lângă porțile lui…”                                         
               Suburbii municipale,  la o nouă lectură, cum ar spune criticul  Alex Ștefănescu, deși   puternic  încifrat  cu   simboluri  și metafore, deși   timpul   descris pare   mai degrabă medieval, decât  contemporan, lumea închisă  și închistată  în dogma   ideologiei marxiste,   cum a fost cea  comunistă,  transpare  în pofida  unei  ingenioase criptării.                                                                

          Exemplu cel  mai concludent care vine  în sprijinul   ideii mele a fost  colectivizarea agriculturii. Colectivizarea a fost cea mai odioasă formă economică agrară, prin  care a fost reinstaurată iobăgia  de tip medieval.  Ce  a fost   oare   țara  în comunism?!  Nu oare, o mare feudă condusă de  un feudal ( mare senior, nobil, feudal) și   alte mici  feude  conduse de un președinți  de CAP, toți mici  tirani  după chipul și asemănarea seniorului feudal?                                     

          Romanul  Suburbii municipale  e o grandioasă parabolă ce concurează cu   romanele     Procesul   și Castelul lui Kafka.  Emilian Marcu este un magician  al  cuvântului, al  metaforei și metonimiei  și al   imaginarului, proorocul  înțelept, care „din marea cea mare – din marea ei carte – / Culegătorul de semne – Magicianul – / prooroceşte-nţelesuri prea clare doar lui în hiperboreala-i trăire.”(  Emilian Marcu  - Culegătorul  de semne).                 

                Culegătorul de semne este  scriitorul  talentat care asemenea,Proorocului Înțelept  cu  „mintea lui racordată la astre  / desluşeşte tăinuitele semne; numai mintea lui.” (ibid.)                                                                                                       Abundența metaforei  și consistenta comparațiilor te duce cu gândul la  proza lui  Fănuș Neagu. Dar nu este, nici pe departe o reușită pastișă a stilului arhicunoscutului scriitor  brăilean.   Emilian Marcu îmbracă imaginarul metaforic cu  cugetări   filosofice, căci spune,  doct,  Marinică Popescu,  aceasta este „arta deplină a poetului, cu care   de fapt începe și se  termină  filosofia.” (Marinică Popescu – Romanul lui Emilian Marcu sau despre barocul fantast  în  restaurarea lumii, începutului)                                                                               

               Imaginarul  și fantasticul joacă rolul de văl  al  Mayei,    măști ce  ascund realul, care ar fi prea  frust și prozaic dacă   autorul  nu s-ar   fi folosit de   mijloacele  criptogramei poetice.  Deși bine camuflat în medieval, dinSuburbii municipale  răzbate  o   lume  mai apropiată   de noi, anume lumea  comunistă.  Proza e  plină de simboluri ale acelei lumi. Emilian Marcu este expert  în arta disimulării.  Nici n-ai crede că Suburbii municipale, această  grandioasă  parabolă, ascunde o  reușită satiră la adresa  epocii ceaușiste. Recuzita,  tehnica,  și  arta ascunderii realului     fac  din  acest  romancier  un  profesionist al  manipulării, un  magician care  cu o  simplă mişcare de baghetă  de dezvăluie  lumile ascunse  în alte lumi.                                                       Modernitatea   parabolei la  Emilian Marcu, la fel ca la  Kafka, constă   în echivocul  expresiei, în  ambiguitatea   timpului, în scenele  descrise  enigmatic, în misterul criptării  limbajului. Pentru a fi  înțeles, romanul Suburbii municipale, cere inițiere în arta  criptării metaforice. Mulți dintre  cunoscuții mei,  care au citit romanul , mi-au  mărturisit  că  încifrarea   le  depășește  capacitatea de a  înțelege. Suburbii municipale e un roman cu cheie , bine camuflat în  „barocul  fantast”.                                                                                 
              Timpul, de fapt  un  amalgam de  timpuri, din care   dominant  este   timpul medieval,  în opinia mea,  îl face pe cititor  să nu fie atent la cheile decriptării, mascată în  formula   consacrată, în literatura modernă, anume aceea a palimpsestului.                                                                                               

              Emilian Marcu   realizează, prin    tehnica  parabolei  și palimpsestului, o ingenioasă  construcție a   unei lumi în lumi.  Suburbii municipale e  o  construcție   utopică,   un „baroc fantast  în restaurarea lumii” , spune   Marinică Popescu,   o reușită  camuflare, spun eu,   menită  să-l  deturneze pe cititor de la adevărata lume satirizată  în roman. Cum să găsești cheia de decriptare a criptogramei  imaginarului marcurian?!                                            â

            În pofida  ingenioasei criptări, autorul  oferă  cititorului anumite chei de decriptare a imaginarului, ba chiar  le și scoate  în evidență cu  litere aldine, spre a-l face pe lector atent la  cifru  -    „Cabinetul unu”,  „Decret”.Apoi  sintagmele - Prima doamnă, Primul Administrator,  te duc cu gândul, dacă  decriptezi corect  imaginarul lui Emilian Marcu, la  Ceaușescu și Elena.                   

              Alte   argumente vin să întărească ipoteza mea, ca de pildă:  „Mâna primarului  arăta undeva  într-un colț  al Cabinetului parcă spre locul unde se afla propriul lui tablou”, (tablourile  lui Ceaușescu  se afla  în toate  încăperile instituțiilor publice, chiar și-n  biroul lui);  „vizite de   importanță epocală, vizite cu rezultate de neimaginat”;( aceste  vizite  trebuie   văzute  ca  celebrele vizite de partid și de stat efectuate de cuplul Ceaușescu Nicolae și Elena); exproprierea casei lui Comisiona, cunoscut în oraș  pentru  îngustimea  vederilor politice” (a se vedea exproprierile  și confiscările   ilegale  săvârșite  de comuniști); „semnarea acelui faimos Decret”.     Alte   chei  de  decriptare a limbajului  încifrat,   din acest roman,   întăresc   ipoteza mea.                                   

              Chiar  și titlul romanului  mă duce cu gândul   la   epoca  ceaușistă.  Titlul   trebuie citit   în  aceeași cheie de decriptare  a  parabolei -   Capitala (municipiul)  și suburbiile  -  provinciile. Așijderea, Bătrânul Anticar,  care   poate  fi   reprezentantul   opoziției  unei   părți a  intelectualității,  Bătrânul Anticar(Intelectual), cunoscând  de bună seamă și  epoca de dinaintea comunismului   și pe care le poate compara.  Faptul că Bătrânul anticar este supravegheat de  Zoroastro (securistul) mi-a   întărit convingerea  în  viziunea  mea asupra  romanului.                                                                                 „Zoroastro ( informatorul  și  securistul)  venea în locuința Bătrânului Anticar  devenit un fel de  împărat al suburbiilor  municipale”, „să-l  vadă, dar   și   să  tragă cu coada ochiului  la modul cum își organiza acesta domeniile, să-i poată raporta șefului său de-a fir a păr.”  

              Populația   urbei era supravegheată cu   luneta confiscată de laComisiona (idee te trimite la supravegherea  securistă).      Vânătoarea de mistreți  amintește de celebrele scene de  vânătoare  la care participa  Ceaușescu. „Cinzeci de mistreți mari, cu blănuri aspre, date  în spic, duhnind a toamnă, grași  și burduhănoși , pregătiți de iernat  fură împușcați noaptea  pe lună plină. Un adevărat carnagiu   la care participă  și Primarul și Zoroastro (Ceaușescu și  Securistul).                                                        Auto-adularea, preluată de  propagandiștii  zeloși, intelectualii lingăi și poeții omagiali obedienți,    avea să-l  metamorfozeze  pe Ceaușescu, într-un mitic zeu.   „Eu sunt adevărul lor, eu și numai eu. Le transmit  ceea ce e bine pentru ei, că de asta sunt Primul Om al Urbei, să gândesc pentru ei. Lor  le rămâne sarcina de a munci. O nimica toată că asta fac și animalele..”,îl   pune  autorul  să afirme pe megalomanul  Primar, ceea ce mă face să-l identific  imediat cu Ceaușescu.                                                                                     

           Este exact ce a făcut  propaganda  comunistă  din  Ceaușescu.  În perioada lui de maximă glorie; el era  primul  în toate –  Primul  gânditor, Primul   scriitor, Primul vânător, Primul miner, Primul  muncitor, Primul țăran…. era Unul, era Divinul!                                                                                                 

           Ceea ce nu lasă loc de dubii asupra epocii comuniste  este „marea lucrare”. Va fi cea mai mare minune a lumii. O utopie și o  sfidare  a  întregii civilizații…”  Monstruoasa construcție,  la care face   referire  Primul Om al Urbei,   îmi  conduce imaginarul  la Casa Poporului.                                     

             Primarul, alias Ceaușescu, l-a chemat pe arhitectul   Oswald Zaur Austriacul  să o  proiecteze    și s-o construiască.  „Secretul (apropos de secretomania  comunistă) trebuie păstrat cu grijă!” avea să-i spună Primarul  lui Oswald  Zaur  Austriacul.   „Mașinăria de citit  gânduri…” (ghici, cine era  mașinăria  de citit gânduri ?!...  Oare  nu securitatea?!  Nu oare  cei  care   lucrau la cooperativa „urechea și timpanul” sunt „mașina  de citit gânduri?!                  Primarul se temea cel  mai mult  de   „mașinăria lui Zoroastro”  alias Securistul.   Primarul care voia  să țină  secret  „să nu-mi   dea  peste cap întregul plan”),  bine pusă la punct, înregistră pe dată planul diabolic pe care Primarul  îl ticluia…”   La fel se temea Ceaușescu  de securitate , după   fuga  lui Pacepa. Și pe bună dreptate. A fost prima  instituție ceaușistă  care  l-a trădat.                 De la  cititorul în stele  Zoroastro, la cititorul de gânduri este evident o surprinzătoare  asemănare .  Am crede cu ușurință că  cititorul în stele, poate  deveni    repede și cititor de  gânduri. Autorul nu a căzut în această capcană, care i-ar fi  indus cititorului  inițiat   în arta   decriptării confuzii; el vorbește  clar de  o mașinărie (nu o mașină) de citit gânduri. Nu Zoroastro  citea  gândurile; el  poseda o mașinărie de citit gânduri.                                           

              Mașinăria  poate cuprinde inclusiv oameni care  deservesc tehnica informativă. Oare la ce   structură    ne conduce  mașinăria de citit gânduri?!  Nu oare la  temuta securitate?!  Mijloacele tehnice de ascultare  - telefoane,  microfoane,  magnetofoane -  și oameni care  se ocupau cu ascultarea nu constituie  în sine    „mașinăria de citit gânduri”?!                                                

             Emilian  Marcu  posedă  nu  doar  harul   metaforei, dar și al  metonimiei. Deși  metonimia lui Marcu este  mai  bine criptată  decât al lui Eminescu din poemul Revedere, care  ascultând   viscolul iarna,  „crengile rupându-le„   și  „ gonind cântările”,  unde cântările   ne   trimite  gândul    la  păsările din crengile copacilor,  alungate de  vitregiile iernii,  „mașinăria  de citit gânduri” ne trimite   imaginarul  direct la Securitate?                                                                           

              Patima  megalomană   pentru  construcțiile  trufașe,  pe care    majoritatea   tiranilor  au  manifestat-o, a fost pentru ei,  paradoxal,  nu un drum al  înălțării, ci al  pierzaniei. Începând cu acel  faimos rege Nimrod  care a construit biblicul Turn Babel,   toți   megalomanii au sfârșit la fel.                                              

             La fel s-a întâmplat cu Ceaușescu.  După ce  megalomana    construcție -  Casa Poporului  a fost terminată, Ceaușescu și-a aflat sfârșitul, căci  spune  autorul  Suburbiilor  municipale   „lepra  pietrei albe aduna, la marginea zidurilor, hainele reci ale morții cu teamă  și cu supunere… .”                            

               Drumul, spre viitorul luminos  al comunismului, spre care  Ceaușescu  conducea  poporul român,  având ca țintă  „viitorul  de aur” care  nu mai venea, era fără  îndoială  un drum  utopic. Batofix, unul din personajele  din roman,  un  muncitor  cărăuș pe harabale,  avea să exprime  în felul lui simplu, dar expresiv  utopica  cale – „mergem pe un drum mincinos”.  „Danauto  și  Batofix  fuseseră chemați în mare grabă, dar și în  mare secret”,  de Zoroastro, „să aducă  în coșuri mari de   nuiele,roți de ceară, faguri de miere” […]  ] „şi  o porniră, cu harabaua  spre urbe, aşa cum le ceru,  fără putinţă  de a se opune, Zoroastro.” Cine se putea opune, în  timpul lui Ceaușescu,  securității?.  Cei doi fuseseră   botezați chiar de  Zoroastro cu aceste n  nume  - îi pusese paznici  peste stupină  - „mâna  mea dreaptă” zicea el. Ei bine   botezarea sau mai bine zis   rebotezarea era una din metodele  securității în scopul ascunderii  identității informatorilor, a  oamenilor  lui Zoroastro (ai securității). Exemplar mod de a evidenția  metoda   uzitată de securitate  și de serviciile secrete  în general.                    

       Emilian  Marcu  nu ne spune despre cei doi   sunt informatori, dar indicația de „paznici” și  „mâna dreaptă” al lui Zoroastro (a securității)  este evidentă.  Mai mult cei doi știu, cunosc că   drumul   pe care   merg este„mincinos”, au deci informații că acest  drum al minciunii  este „un drum al pierzaniei.”  Nu au încotro, ei  trebuie să meargă  și vor vedea ce-o fi după.                                                      

                „O fi un drum al pierzaniei, al începutului și sfârșitului nostru, replică Danauto.” […] să văd lumea şi drumul şi ce-o fi după… ”  Evident, acel „ce o fi   după…” pe care nu-l mai explică, este lumea de după  căderea  cortinei de fier a comunismului.                                                                                                  

                  Așadar,  un răspuns despre ce este libertate  nu   este posibil  într-o  scurtă recenzie. Din acest motiv  am decis să  încerc să răspund  în  acest eseu.  Eseul  este  doar  o  încercare de-a explica libertatea umană.  În pofida  viziunii deloc  încurajatoare al lui Constantin Dram, anume  că „cea mai nebuloasă  problemă  rămâne  aceea a libertății” am    să încerc  să răspund  la întrebarea pusă de  Emilian Marcu  în  romanul Tobele mute   -  Ce este libertatea?   De voi reuși , voi  căpăta laudele   voastre, de nu  critici  la stâlpul infamiei.                     

              Viziunea  sceptică  despre   libertate  al lui Constantin  Dram cred că i se trage de la cugetarea  lui Emilian  Marcu, anume  că  „tirania înflorește mereu precum…  i se păru că aude   ecoul” ( Emilian Marcu - Suburbii municipale).  După   scurta noastră   experiență  democratică  parcă  îi auzim ecoul. Tirania înflorește mereu în România.                                                                                      

              Nu doar  pentru  că rimează, ci  pentru că, oricând  este posibil,  ca  într-un   joc nefast  al hazardului pe care politicienii noștri, infantili, îl joacă  iresponsabil  și alimentează  fiara extremistă din subterane,   „tirania să  înflorească.”                                                                                                      

              Libertatea este o nebuloasă  doar  în condițiile   extremismului  politic, când   oamenii sunt nevoiți să  fugă, să evadeze,  să poată respira liber, dar  mai cu seamă să se exprime liber ca primă  și fundamentală  formă a libertății umane. Dacă Dreptate nu e, nici Libertate nu e!      

 Vasile Anton   Ieșeanu, 6  martie  2015, Iași     

Priviri liminare: Emilian Marcu – Iadul de lux

  

             

               Mă  întreb dacă Emilian Marcu a fost mai întâi poet și apoi romancier sau a fost concomitent poet și romancier. Deși  a publicat mai întâi poezie, nu se poate spune cu precizie dacă mai întâi nu a fost  prozator. Eu cred că este și poet și prozator.  Și asta din două motive:  primul este faptul că a scris mai întâi  romanul Iadul de lux.                                                                                    Iadul de lux,   l-a scris, după cum mi-a mărturisit  la 24 de ani, ceea ce, în acele vremuri pentru un romancier era o vârstă  precoce.  Al doilea motiv este oximoronul. Aici  poetul s-a întâlnit  miraculos cu  prozatorul.  Iadul de lux  este  un oximoron.                                                               

          Emilian  Marcu a publicat prima plachetă de versuri Nunta în sâmbure(1975), deci  la  25 de ani. Romanul, Iadul de lux l-a scris  la 24 de ani , adică în 1974, dar   l-a publicat  după 30  de ani de la scriere, în 2004 la  prestigioasa  editură  Junimea, Iași. În toată perioada comunistă, Iadul de lux a rămas, din motive lesne de înțeles, o „creație de sertar.”                                  

           Dar,   dacă  poetul (Emilian Marcu,  cunoscut  și recunoscut   ca poet și mai puțin ca romancier),  nu ar fi publicat mai întâi  poezie ci acest roman, nu l-am fi putut percepe doar  ca prozator, ci și ca poet.                                             

        Motivul este oximoronul, după cum am afirmat.  Iadul de lux este  un oximoron,  prin care autorul definește  în cea mai economică semantica  -  comunismul.                                                                                       Oximoronul este utilizat ca figură  de stil îndeosebi în poezie și constă în alăturarea a doi termeni incompatibili, contradictorii, oxys  - ascuțit, logic, rațional, moros  - stupid , nebun, absurd.                                                                

         Umberto Eco numește oximoronul o figură de stil a împăcării contrariilor, deși e greu de   crezut că anodul   și   catodul  se pot   împăca vreodată fără a se scurtcircuita.  Tocmai   scurtcircuitarea  generată de  alăturarea termenilor conferă estetica acestei figuri de stil. Iluminarea  scurtă,  flashul  care transmite o informație șocantă,  acesta este scopul  urmărit de    oximoron.                      

         Oximoronul fost uzitat  de mari poeți, începând cu  Horațiu: „simfonie   discordantă” , Hölderlin:  „bucuros în tristețea sa”,Rimbaud: „splendoare invizibilă”   Baudelaire: „soare negru” Eminescu: „Suferință, tu, dureros de dulce”, Blaga:  „dulci otrăvuri”.                                                                    

          A fost   utilizat și de   prozatori, dar în măsură  mai mică. Quintilian, marele  retor și orator roman,  l-a utilizat în retorica sa, ca în exemplul cel mai frapant: „un zeu muritor.”                                                                                 

                  De ce este Iadul de lux  un oximoron?  Iadul  este iad, nu poate fi de lux, cum nici  raiul nu se poate delimita în   rai de lux  și  rai comun. Dar Iadul de lux vizează  societatea comunistă. Și  este   iad  de  lux, fiindcă, dacă   în realitatea ei concentraționară s-a dovedit a fi    un adevărat   iad,  în  utopia   indusă de ideologie, anume viziunea idilică propagată a  unui viitor de aur ce nu  va mai   veni niciodată, o făcea de lux.                                                                     

                Așadar,   după cum ne  sugerează titlul oximoronic al romanului  -   Iadul de lux este un roman care denunță viața fericită a satului românesc, indus de propaganda comunistă.                                                                                

                  Emilian Marcu  este unul dintre marii  poeți  și marii  prozatori  ieșeni, iar viziunea  lui Alexandru Dobrescu despre autor,  anume că, „Emilian Marcu nu poate să iasă din pielea lui naturală  de poet și să îmbrace, fie și temporar,haine de împrumut”este, după opinia  mea, o viziune superficială, fiindcă Emilian Marcu nu îmbracă  temporar, haine  de împrumut, el creează   în stil original universul  iadului într-un sat românesc  din anii colectivizării.                                    

            E adevărat că  oximoronul reapare  și în  interiorul romanului. Să exemplific  unul  care  mi-a plăcut:  „O salvare. Miroase a moarte”.                     

          Uzitarea   oximoronului ar susține argumentul lui  Alexandru Dobrescu, „anume că nu poate ieși din piele lui naturală de poet”,  dar nu e un argument tare, fiindcă această  figură de stil  chiar dacă este uzitată preponderent de  poeți  e  creată și  de prozatori.                                                                     

         Emilian  Marcu, chiar dacă  are o natură dominant poetică, nu înseamnă  că  nu îmbracă și haina originală de prozator bun.                                                        

             Este  romanul lui  Emilian Marcu, un roman   original  sau imită  varii curente de pe varii continente?!  Dacă  e să căutăm analogii sau asimptote cu varii creații străine le putem găsi, căci la noi s-a practicat cu  o insidioasă obstinație   raportarea la străini, ca și cum scriitorii  noștri nu ar putea crea nimic   original fără să se inspire  de  la ei.                                                                         Așa s-a întâmplat cu Eminescu, care  a  fost forfecat cu de-amănuntul  de I. M Rașcu. Istoricul   i-a găsit atât  de multe ecouri franceze  în poezia lui Eminescu încât ai crede că Eminescu nu a fost „muntele care izbucnește deodată spre cer  din câmpia plată”, ci doar un simplu  plagiator al poeziei franceze.                                                                                                  Așadar, dacă e să-i găsim analogii  cu tot  dinadinsul, le  putem identifica, căci   Alexandru Dobrescu  le-a aflat în Cocoșul  roșu al lui Bulatovic, ori    în scriitorii sud americani Sàbato,Marques, Scorza.                                                        

          Ba chiar și eu  într-o discuție cu autorul  i-am  mărturisit că-l citesc pe Joyce  și am găsit în Iadul de lux, oarece apropieri de  scriitorul irlandez „Da, zice  Emilian, e posibil,  numai că eu l-am citit   pe Joyce zece ani   mai târziu  după ce scrisesem romanul.                                                                            

         Primul meu roman  Iadul  de lux are un destin aparte.  Era  în ziua de 29 august 1974,  când  urma să mă  prezint la  post, la   școala  din satul  Pocreaca,   comuna Schitu Duca, unde fusesem repartizat ca profesor, după  terminarea facultății.                                                                                        

        Ei bine,  m-am prezentat  la primăria Schitu Duca, iar  primarul mi-a dat  căruța primăriei, ca omul de serviciu,  să mă ducă  în satul,   așezat undeva  între dealuri,  la vreo 15 kilometri de centrul  comunei.                                               

        În ziua aceea  de  sfârșit de vară și început de  toamnă, oarecum rece  pentru acele zile,    pe care n-am  s-o uit niciodată,  se sărbătorea  la  creștinii ortodocși,  tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul.                                              

       Țăranii nu   țineau  cont de  propaganda comunist-ateistă. Pentru ei sărbătorile religioase erau sfinte.   Am plecat cu căruța primăriei   spre satul   Pocreaca  și  am ajuns  la vreo două ceasuri  după amiază.                              

       Chiar la intrarea în  sat  am văzut în  mijlocul drumului  o vânzoleală de oameni. Căruțașul a oprit căruța  și vrând-nevrând  am asistat la  o scenă șocantă.                                                                                                            Un țăran, cu capul despicat în două,  a mai făcut zece pași și s-a prăbușit la pământ.”                                                                                                            

       O scenă   horror  care  părea să  confirme   violența  dintotdeauna a omului sau  o forță ocultă ce   făcea să se repete în ziua aceea, scena tăierii capului lui Ioan Botezătorul, ori,  dacă pătrundem   mai adânc  în taina   omorului, la care a asistat   fără voia lui  autorul,  descoperim  povestea biblică al  Abel și Cain.                                                                                                        

        Tatăl, ca orice țăran responsabil pentru familia sa, împarte pământul celor doi frați, dar exact pe hatul care despărțea cele două loturi de pământ  a crescut   un prun.                                                                                               Frații au decis  de comun acord, ca fiecare să culeagă prunele, unul într-un an, celălalt în  anul următor.  Până aici toate bune și frumoase, pace și armonie. Numai că, prunul, la fel ca smochinul  biblic, nu făcea prune  în fiecare an, ci odată la doi ani. De fiecare dată prunele  de țuică  reveneau  fratelui  mai  mare iar cel mic rămânea  cu buza umflată. 

            Ranchiuna celui mic a crescut, întreținută și de persuasiunea  și incitarea   soaței, până  când s-au format  două tabere aflate permanent pe  picior de război.                                                                            Și,  deodată  în ziua aceea, când  creștinii  sărbătoresc  tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, invidia dintre Abel și Cain  a izbucnit aprigă, ucigătoare.           

              Cain a pus mâna pe secure  și a lovit  capul lui Abel  cu toată  forța, cum  dai să despici  un lemn de foc. Abel a făcut câțiva pași, iar  în timp  ce mergea  cu capul despicat spre o țintă  doar de el știută  „mi-a înfipt baioneta între umeri”,  să fie sigur că  se  prăbușește   și, în acel  moment   s-a prăbușit  în groapa de la marginea drumului „și totul se amestecase  cu gunoaie și cu țărână și numai aburul ce ieșea din țeasta lui mai era viu căci în rest totul murise”.                                                                                                                      

            Apoi, ca și cum nimic  grav  nu  s-ar fi întâmplat,  cei implicați au continuat  sărbătoare creștină, „Să  trăiți să-l pomeniți… Mai toarnă-mi bădie o cană cu țuică. Și mortului i-a plăcut fie-i țărâna ușoară. Hă, hă, hă…”      dar „era  o tristețe   în aer și prunele duhneau a mort și a jale.”                                       

          Pentru tânărul profesor de limbă română, omorul la care a  asistat, paralizat în căruță alături de omul  de serviciu al primăriei,  incapabili de vreun gest, de vreo reacție, totul petrecându-se  cu viteza fulgerului, ei doar asistând   la scena finală când  fratele i-a  tăiat capul în două „de parcă  ar fi tăiat  un harbuz dom’ Antim”, scena  părea desprinsă din  Ororile războiului sau din ciclul  Capriciile  lui  Goya, când  somnul  rațiunii naște monștri.                                 
          Ar fi fost ilogic și  absurd  pentru  nou veniții în sat, șocați de monstruozitatea faptei,  să intervină  în  încăierare când acolo totul părea determinat de un  spațiu-timp al satanei care   în ziua aceea coborâse Iadul  în acel loc. Iadul în viziunea borgesiană„nu este un loc  înfiorător,  este   un loc unde se întâmplă lucruri  înfiorătoare”                                                                 

                 Tânărului absolvent  al Facultății de litere  din Iași  i-a rămas,  în memorie,  obsedant,  realitatea unei  lumi halucinante  imposibil de acceptat de o  minte omenească normală.                                                                               

                   „În cap îi cântau pitpalaci…”spune  despre Antim,  personajul   principal   în care îl identificăm  pe autor, căci o asemenea scenă de neașteptată  violență, de   cruzime absurdă  șochează pe oricine. Mai ales că el cunoscuse satul, se născuse  și copilărise într-unul   aproape  la fel, dar dacă nu era satul idilic cântat de Coșbuc, era satul   românesc  cu bune și rele, fără să se fi confruntat cu scene monstruoase  ca cea  din ziua aceea  nefastă a tăierii   capului  Sf. Ioan Botezătorul,  întâlnită la Pocreaca.                                                                     Zece zile și zece nopți  din acea dimineață răcoroasă de toamnă a umblat Antim  pe câmp,  „să nu mai văd  figură de om”, „o cât de monstruoși au fost”.      

  

    Așa  s-a născut romanul  Iadul de lux,  în care se dezvăluie vizionar  lumea de coșmar  a colectivizării forțate, drama omul simplu  izolată și stagnată in illo tempore  într-un sat uitat de lume, fără contact cu lumea civilizată aflată în continuă mișcare  și evoluție.                                                                  

       „Dirigintele, un agrocopist, terminase  școala agricolă și-o făcea pe  profesorul, se vede că nu-i plăcea munca  în meseria pe care și-o alesese, îl luase mai mult pe sus din bancă  și-l  trimise acasă , bă să nu mai  vii   la școală până nu se trece tacto la colectiv. Antim  se întreba cum să-l facă   pe ăl bătrân să se treacă  la colectiv …”                                                                                      Această scenă pe care a trăit-o însuși autorul și care s-a repetat  în  mai toate satele în care țăranii, grei de cap, încăpățânați și recalcitranți,  nu  înțelegeau   raiul comunist  și ce corn al abundenței se va  revărsa  asupra lor  dacă  intrau  în colectiv, iar copii  erau   șantajați cu datul afară din învățământ este memorabilă în roman. 

  

                  Scena descrisă cu încercarea de  trecere la colectiv al lui Antim ăl Bătrân   este realistă și plină de umor.  Antim  ăl bătrân reușește printr-un   ingenios  șiretlic, á la Ulise,  specific  țăranului prins la ananghie, să-i  păcălească pe  „ciocănitori”, adică pe membrii Comisiei de colectivizare.                                     

               Și iată cum, din cauza ateismului satanist  propagat de ideologia roșie ce pătrunsese și   întinase cu  pucioasă  până  și sfintele biserici ortodoxe cu acordul tacit și defetist   al slujitorilor ei, unii habotnici  ca Savu  - Împăratul nebunilor, vor  găsi alte spații pentru  a   ridica  biserică.  Savu  își face   în inima  pădurii, acolo unde  era natura pură și  unde  nu  pătrundeau diavolii  roșii că nu aveau  nici interes, nici timp să se pună cu „nebunul”  satului, biserica sa.  „Vezi aici, Antime, coliba asta, aici am stat o iarnă atunci cu colectivul.”                                                                                                         

       „Romanul acesta, mi-a mărturisit autorul,  ar fi putut să rămână încă multă vreme  în sertar, dar prin anul 2000 ducându-mă   la Manuela,  secretara școlii,  am rugat-o  să-mi  tasteze ceva la calculator. Văzând că se pricepe la calculator,   i-am spus că am un  manuscris, un  caiet mare în care scrisesem cu ce apucasem, cu creionul  și  cu stiloul, romanul Iadul de lux.    „Aduceți-l”,  mi-a spus ea. I l-am dat. Pur și simplu, luat cu alte  treburi, am  uitat de el. După trei luni, Manuela m-a chemat  și mi-a  înmânat manuscrisul și  romanul listat.                                                                                                                Când l-am văzut  listat, în acel moment,  parcă  l-am văzut în altă lumină. M-am apucat să-l corectez, iar în timp cel corectam a intrat în birou Alexandru Dobrescu. „Ce citești acolo așa prins”,  m-a întrebat. I-am arătat  și fiindcă i-a plăcut mult, a decis  să-mi scrie postfața.                                                                 

         Există în   romanul lui Emilian Marcu   un pasaj  profetic. „Pe  masa ei mică[…] se afla cartea de versuri a unui poet despre care ea auzise că a  murit ciudat de repede  și de stupid. Cartea  purta un titlu  plin de semnificație: Brusc să  deschizi fereastra!”                                                                                     

         Fereastra spre libertate se deschide brusc,  uneori brutal, nu încet, nu cu poticneli. De aceea, cine vrea  să evadeze dintr-un  lagăr concentraționar, trebuie să lupte. Acesta este și mesajul  romanul.   „Antim înțelese un lucru,  un singur lucru  că viața e un iad de lux  pentru care trebuie  să  lupți să nu treci pe lângă porțile lui ca pe lângă niște stații facultative   unde dacă destinul nu are chef nu oprește.”                                                                                                                  Viața e un iad,   în care iluziile -  luxul ei, ne  induc  insidios, dorința de a supraviețui în această lume monstruoasă. „Marta goală, cu trupul ei ca un lujer de crin, doamne, ce picioare  lungi are fata  asta , zise Antim…[…]  Ea, goală, în cameră, îi luă mâna și o puse pe inimă: vezi, aici am eu o  rană mai mare  ca astea de pe șolduri și picioare. Pune-ți buzele pe ea să înceteze izvornița asta de sânge  să mai curgă.”                                                                                       
             Cititorul   va descoperi  în Iadul de lux,  nu doar  „o demonstrație de virtuozitate literară” cum spune Alexandru Dobrescu, ci și o  fascinantă lume  mică care a evadat din lumea reală mare atât de   groaznică în bestialitatea ei, într-o alta, naturală, pură  și inocentă, în care iadul lumii reale nu poate ajunge și nu o  poate întina. E o lume care  își construiește, în locul iadului de lux  - raiul ei  - un rai posibil.                                                                                          

  

              Pentru  Antim  au fost zece zile și zece   nopți  de calvar  în care s-a  eclipsat  din  lumea reală și  „în  ziua aceea de schimbare la față Antim săvârși lucrarea lui.”                                                                                         

       

          Emilian Marcu  posedă  un mare secret, un secret al creației  literare  autentice în care  metafora, metonimia, oximoronul țâșnesc spre înalturi, ca niște superbe   focuri de artificii  ce îl țin pe cititor mereu cu ochi prinși de pagina cărții. Cine citește această carte va adăuga spiritului său  adevărate  conuri  de lumină.                                                                                                        

      Vasile Anton Ieșeanu,  3 iulie 2013, Iași