Eseu despre libertate
Emilian Marcu - Iadul de lux, Suburbii municipale, Tobele mute
Obsesia unui poet romancier
Moto: „ Dar, ce este libertatea?” Emilia Marcu – Tobele mute
În romanul Tobele mute, autorul pune o întrebare filosofică, fundamentală pentru fiinţa umană - Ce este libertatea?! A încerca un răspuns la această întrebare într-o scurtă recenzie, ar fi însemnat să reduc răspunsul la una din cugetările lui Constantin Dram în recenzia făcută romanului, anume că „totul este iluzie pe acest pământ, nimic nu poate fi perceput și înțeles integral; cea mai nebuloasă problemă rămâne aceea a libertății.” (Constantin Dram – Un roman și mai multe provocări).
În toate cele trei romane ale sale Iadul de lux, Suburbii municipale și Tobele mute, poetul-romancier sau romancierul-poet (sintagma se potrivește ca o pecete) are o mare și profundă obsesie - libertatea în sistemele sociale închise. „Marea temă, aflată în dezbatere, afirmă cu o realistă viziune, Marius Manta, este aceea a Libertății.”(Marius Manta – Proza lui Emilian Marcu, expresie a polifoniei libertăților interioare)
Fără îndoială, în acele lagăre naziste sau sovietice, ori în acele societăți închise, libertatea este „cea mai nebuloasă problemă”, așa cum afirmă Constantin Dram. Nu însă și în societățile deschise. Împotriva afirmației lui Constantin Dram, Emilian Marcu încearcă și chiar găsește căi ale libertății, chiar și-n societățile închise, nișe prin care omul încearcă să-și regăsească libertatea și demnitatea umană. Căci spune Eminescu înJunii corupți, într-o genială cugetare – „Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea / Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume / Ci-aievea s-a serbat.”
Toți avem dreptul la dreptate și libertate, dar când dreptatea și libertatea sunt garantate de politic, aceste drepturi fundamentale pentru existența umană, în condițiile regimurilor totalitare, devin, cum spune Eminescu, doar „un nume”, la sărbătoare.
În primul său roman, Iadul de lux, bazat în mare parte pe experiența proprie, autorul definește, prin oximoronul Iadul de lux, esența comunismului.
Comunismul a fost un iad, dar a trăi în el a însemnat un lux al supraviețuirii. Când omului îi sunt confiscate mijloacele de existență viața îi este amenințată, omul nu mai poate respira liber și-atunci singura șansă pentru a respira liber este fuga. Colectivizarea i-a obligat pe țărani să-și găsească libertatea, în fuga de acasă, ascunzându-se în păduri, în munți sau alte locuri, căci, zice autorul, „omul este foarte inventiv când e vorba să nu se treacă la colectiv.” Apoi, oamenii, tinerii îndeosebi, nemaiputând respira liber au început să fugă din țară. Elev fiind, autorul este scos din clasă de „diriginte, un agrocopist” și exmatriculat practic: „bă să nu mai vii la școală până nu se trece tacto, la colectiv.”
Sătenii din Iadul de lux se ascund în pădure; acolo își construiesc o biserică, să-i apere de diavolii colectivizării. „Antim înțelese un lucru, un singur lucru, că viața (în comunism n.n.) e un iad de lux pentru care trebuie să lupți și să nu treci indiferent pe lângă porțile lui…”
Suburbii municipale, la o nouă lectură, cum ar spune criticul Alex Ștefănescu, deși puternic încifrat cu simboluri și metafore, deși timpul descris pare mai degrabă medieval, decât contemporan, lumea închisă și închistată în dogma ideologiei marxiste, cum a fost cea comunistă, transpare în pofida unei ingenioase criptării.
Exemplu cel mai concludent care vine în sprijinul ideii mele a fost colectivizarea agriculturii. Colectivizarea a fost cea mai odioasă formă economică agrară, prin care a fost reinstaurată iobăgia de tip medieval. Ce a fost oare țara în comunism?! Nu oare, o mare feudă condusă de un feudal ( mare senior, nobil, feudal) și alte mici feude conduse de un președinți de CAP, toți mici tirani după chipul și asemănarea seniorului feudal?
Romanul Suburbii municipale e o grandioasă parabolă ce concurează cu romanele Procesul și Castelul lui Kafka. Emilian Marcu este un magician al cuvântului, al metaforei și metonimiei și al imaginarului, proorocul înțelept, care „din marea cea mare – din marea ei carte – / Culegătorul de semne – Magicianul – / prooroceşte-nţelesuri prea clare doar lui în hiperboreala-i trăire.”( Emilian Marcu - Culegătorul de semne).
Culegătorul de semne este scriitorul talentat care asemenea,Proorocului Înțelept cu „mintea lui racordată la astre / desluşeşte tăinuitele semne; numai mintea lui.” (ibid.) Abundența metaforei și consistenta comparațiilor te duce cu gândul la proza lui Fănuș Neagu. Dar nu este, nici pe departe o reușită pastișă a stilului arhicunoscutului scriitor brăilean. Emilian Marcu îmbracă imaginarul metaforic cu cugetări filosofice, căci spune, doct, Marinică Popescu, aceasta este „arta deplină a poetului, cu care de fapt începe și se termină filosofia.” (Marinică Popescu – Romanul lui Emilian Marcu sau despre barocul fantast în restaurarea lumii, începutului)
Imaginarul și fantasticul joacă rolul de văl al Mayei, măști ce ascund realul, care ar fi prea frust și prozaic dacă autorul nu s-ar fi folosit de mijloacele criptogramei poetice. Deși bine camuflat în medieval, dinSuburbii municipale răzbate o lume mai apropiată de noi, anume lumea comunistă. Proza e plină de simboluri ale acelei lumi. Emilian Marcu este expert în arta disimulării. Nici n-ai crede că Suburbii municipale, această grandioasă parabolă, ascunde o reușită satiră la adresa epocii ceaușiste. Recuzita, tehnica, și arta ascunderii realului fac din acest romancier un profesionist al manipulării, un magician care cu o simplă mişcare de baghetă de dezvăluie lumile ascunse în alte lumi. Modernitatea parabolei la Emilian Marcu, la fel ca la Kafka, constă în echivocul expresiei, în ambiguitatea timpului, în scenele descrise enigmatic, în misterul criptării limbajului. Pentru a fi înțeles, romanul Suburbii municipale, cere inițiere în arta criptării metaforice. Mulți dintre cunoscuții mei, care au citit romanul , mi-au mărturisit că încifrarea le depășește capacitatea de a înțelege. Suburbii municipale e un roman cu cheie , bine camuflat în „barocul fantast”.
Timpul, de fapt un amalgam de timpuri, din care dominant este timpul medieval, în opinia mea, îl face pe cititor să nu fie atent la cheile decriptării, mascată în formula consacrată, în literatura modernă, anume aceea a palimpsestului.
Emilian Marcu realizează, prin tehnica parabolei și palimpsestului, o ingenioasă construcție a unei lumi în lumi. Suburbii municipale e o construcție utopică, un „baroc fantast în restaurarea lumii” , spune Marinică Popescu, o reușită camuflare, spun eu, menită să-l deturneze pe cititor de la adevărata lume satirizată în roman. Cum să găsești cheia de decriptare a criptogramei imaginarului marcurian?! â
În pofida ingenioasei criptări, autorul oferă cititorului anumite chei de decriptare a imaginarului, ba chiar le și scoate în evidență cu litere aldine, spre a-l face pe lector atent la cifru - „Cabinetul unu”, „Decret”.Apoi sintagmele - Prima doamnă, Primul Administrator, te duc cu gândul, dacă decriptezi corect imaginarul lui Emilian Marcu, la Ceaușescu și Elena.
Alte argumente vin să întărească ipoteza mea, ca de pildă: „Mâna primarului arăta undeva într-un colț al Cabinetului parcă spre locul unde se afla propriul lui tablou”, (tablourile lui Ceaușescu se afla în toate încăperile instituțiilor publice, chiar și-n biroul lui); „vizite de importanță epocală, vizite cu rezultate de neimaginat”;( aceste vizite trebuie văzute ca celebrele vizite de partid și de stat efectuate de cuplul Ceaușescu Nicolae și Elena); exproprierea casei lui Comisiona, cunoscut în oraș pentru îngustimea vederilor politice” (a se vedea exproprierile și confiscările ilegale săvârșite de comuniști); „semnarea acelui faimos Decret”. Alte chei de decriptare a limbajului încifrat, din acest roman, întăresc ipoteza mea.
Chiar și titlul romanului mă duce cu gândul la epoca ceaușistă. Titlul trebuie citit în aceeași cheie de decriptare a parabolei - Capitala (municipiul) și suburbiile - provinciile. Așijderea, Bătrânul Anticar, care poate fi reprezentantul opoziției unei părți a intelectualității, Bătrânul Anticar(Intelectual), cunoscând de bună seamă și epoca de dinaintea comunismului și pe care le poate compara. Faptul că Bătrânul anticar este supravegheat de Zoroastro (securistul) mi-a întărit convingerea în viziunea mea asupra romanului. „Zoroastro ( informatorul și securistul) venea în locuința Bătrânului Anticar devenit un fel de împărat al suburbiilor municipale”, „să-l vadă, dar și să tragă cu coada ochiului la modul cum își organiza acesta domeniile, să-i poată raporta șefului său de-a fir a păr.”
Populația urbei era supravegheată cu luneta confiscată de laComisiona (idee te trimite la supravegherea securistă). Vânătoarea de mistreți amintește de celebrele scene de vânătoare la care participa Ceaușescu. „Cinzeci de mistreți mari, cu blănuri aspre, date în spic, duhnind a toamnă, grași și burduhănoși , pregătiți de iernat fură împușcați noaptea pe lună plină. Un adevărat carnagiu la care participă și Primarul și Zoroastro (Ceaușescu și Securistul). Auto-adularea, preluată de propagandiștii zeloși, intelectualii lingăi și poeții omagiali obedienți, avea să-l metamorfozeze pe Ceaușescu, într-un mitic zeu. „Eu sunt adevărul lor, eu și numai eu. Le transmit ceea ce e bine pentru ei, că de asta sunt Primul Om al Urbei, să gândesc pentru ei. Lor le rămâne sarcina de a munci. O nimica toată că asta fac și animalele..”,îl pune autorul să afirme pe megalomanul Primar, ceea ce mă face să-l identific imediat cu Ceaușescu.
Este exact ce a făcut propaganda comunistă din Ceaușescu. În perioada lui de maximă glorie; el era primul în toate – Primul gânditor, Primul scriitor, Primul vânător, Primul miner, Primul muncitor, Primul țăran…. era Unul, era Divinul!
Ceea ce nu lasă loc de dubii asupra epocii comuniste este „marea lucrare”. Va fi cea mai mare minune a lumii. O utopie și o sfidare a întregii civilizații…” Monstruoasa construcție, la care face referire Primul Om al Urbei, îmi conduce imaginarul la Casa Poporului.
Primarul, alias Ceaușescu, l-a chemat pe arhitectul Oswald Zaur Austriacul să o proiecteze și s-o construiască. „Secretul (apropos de secretomania comunistă) trebuie păstrat cu grijă!” avea să-i spună Primarul lui Oswald Zaur Austriacul. „Mașinăria de citit gânduri…” (ghici, cine era mașinăria de citit gânduri ?!... Oare nu securitatea?! Nu oare cei care lucrau la cooperativa „urechea și timpanul” sunt „mașina de citit gânduri?! Primarul se temea cel mai mult de „mașinăria lui Zoroastro” alias Securistul. Primarul care voia să țină secret „să nu-mi dea peste cap întregul plan”), bine pusă la punct, înregistră pe dată planul diabolic pe care Primarul îl ticluia…” La fel se temea Ceaușescu de securitate , după fuga lui Pacepa. Și pe bună dreptate. A fost prima instituție ceaușistă care l-a trădat. De la cititorul în stele Zoroastro, la cititorul de gânduri este evident o surprinzătoare asemănare . Am crede cu ușurință că cititorul în stele, poate deveni repede și cititor de gânduri. Autorul nu a căzut în această capcană, care i-ar fi indus cititorului inițiat în arta decriptării confuzii; el vorbește clar de o mașinărie (nu o mașină) de citit gânduri. Nu Zoroastro citea gândurile; el poseda o mașinărie de citit gânduri.
Mașinăria poate cuprinde inclusiv oameni care deservesc tehnica informativă. Oare la ce structură ne conduce mașinăria de citit gânduri?! Nu oare la temuta securitate?! Mijloacele tehnice de ascultare - telefoane, microfoane, magnetofoane - și oameni care se ocupau cu ascultarea nu constituie în sine „mașinăria de citit gânduri”?!
Emilian Marcu posedă nu doar harul metaforei, dar și al metonimiei. Deși metonimia lui Marcu este mai bine criptată decât al lui Eminescu din poemul Revedere, care ascultând viscolul iarna, „crengile rupându-le„ și „ gonind cântările”, unde cântările ne trimite gândul la păsările din crengile copacilor, alungate de vitregiile iernii, „mașinăria de citit gânduri” ne trimite imaginarul direct la Securitate?
Patima megalomană pentru construcțiile trufașe, pe care majoritatea tiranilor au manifestat-o, a fost pentru ei, paradoxal, nu un drum al înălțării, ci al pierzaniei. Începând cu acel faimos rege Nimrod care a construit biblicul Turn Babel, toți megalomanii au sfârșit la fel.
La fel s-a întâmplat cu Ceaușescu. După ce megalomana construcție - Casa Poporului a fost terminată, Ceaușescu și-a aflat sfârșitul, căci spune autorul Suburbiilor municipale „lepra pietrei albe aduna, la marginea zidurilor, hainele reci ale morții cu teamă și cu supunere… .”
Drumul, spre viitorul luminos al comunismului, spre care Ceaușescu conducea poporul român, având ca țintă „viitorul de aur” care nu mai venea, era fără îndoială un drum utopic. Batofix, unul din personajele din roman, un muncitor cărăuș pe harabale, avea să exprime în felul lui simplu, dar expresiv utopica cale – „mergem pe un drum mincinos”. „Danauto și Batofix fuseseră chemați în mare grabă, dar și în mare secret”, de Zoroastro, „să aducă în coșuri mari de nuiele,roți de ceară, faguri de miere” […] ] „şi o porniră, cu harabaua spre urbe, aşa cum le ceru, fără putinţă de a se opune, Zoroastro.” Cine se putea opune, în timpul lui Ceaușescu, securității?. Cei doi fuseseră botezați chiar de Zoroastro cu aceste n nume - îi pusese paznici peste stupină - „mâna mea dreaptă” zicea el. Ei bine botezarea sau mai bine zis rebotezarea era una din metodele securității în scopul ascunderii identității informatorilor, a oamenilor lui Zoroastro (ai securității). Exemplar mod de a evidenția metoda uzitată de securitate și de serviciile secrete în general.
Emilian Marcu nu ne spune despre cei doi sunt informatori, dar indicația de „paznici” și „mâna dreaptă” al lui Zoroastro (a securității) este evidentă. Mai mult cei doi știu, cunosc că drumul pe care merg este„mincinos”, au deci informații că acest drum al minciunii este „un drum al pierzaniei.” Nu au încotro, ei trebuie să meargă și vor vedea ce-o fi după.
„O fi un drum al pierzaniei, al începutului și sfârșitului nostru, replică Danauto.” […] să văd lumea şi drumul şi ce-o fi după… ” Evident, acel „ce o fi după…” pe care nu-l mai explică, este lumea de după căderea cortinei de fier a comunismului.
Așadar, un răspuns despre ce este libertate nu este posibil într-o scurtă recenzie. Din acest motiv am decis să încerc să răspund în acest eseu. Eseul este doar o încercare de-a explica libertatea umană. În pofida viziunii deloc încurajatoare al lui Constantin Dram, anume că „cea mai nebuloasă problemă rămâne aceea a libertății” am să încerc să răspund la întrebarea pusă de Emilian Marcu în romanul Tobele mute - Ce este libertatea? De voi reuși , voi căpăta laudele voastre, de nu critici la stâlpul infamiei.
Viziunea sceptică despre libertate al lui Constantin Dram cred că i se trage de la cugetarea lui Emilian Marcu, anume că „tirania înflorește mereu precum… i se păru că aude ecoul” ( Emilian Marcu - Suburbii municipale). După scurta noastră experiență democratică parcă îi auzim ecoul. Tirania înflorește mereu în România.
Nu doar pentru că rimează, ci pentru că, oricând este posibil, ca într-un joc nefast al hazardului pe care politicienii noștri, infantili, îl joacă iresponsabil și alimentează fiara extremistă din subterane, „tirania să înflorească.”
Libertatea este o nebuloasă doar în condițiile extremismului politic, când oamenii sunt nevoiți să fugă, să evadeze, să poată respira liber, dar mai cu seamă să se exprime liber ca primă și fundamentală formă a libertății umane. Dacă Dreptate nu e, nici Libertate nu e!
Vasile Anton Ieșeanu, 6 martie 2015, Iași
