Obsesia unui poet romancier

Obsesia unui poet romancier

Eseu despre  libertate

Emilian  Marcu  - Iadul de lux, Suburbii municipale,  Tobele  mute

Obsesia   unui   poet romancier 

Moto:  „ Dar,  ce este libertatea?”   Emilia Marcu – Tobele mute   

         

      În romanul Tobele  mute,  autorul  pune  o întrebare   filosofică, fundamentală pentru fiinţa umană    -  Ce este libertatea?!  A  încerca  un răspuns  la  această   întrebare   într-o scurtă recenzie, ar  fi  însemnat să  reduc  răspunsul la  una din cugetările  lui Constantin Dram în recenzia  făcută  romanului,   anume  că „totul este iluzie  pe acest pământ, nimic nu poate fi  perceput  și înțeles integral; cea mai nebuloasă  problemă  rămâne  aceea a libertății.” (Constantin Dram – Un roman și mai multe provocări).                

     

           În   toate cele trei romane ale sale  Iadul de lux,  Suburbii municipale  și Tobele mute,   poetul-romancier   sau  romancierul-poet (sintagma se  potrivește ca o pecete)  are  o mare și profundă  obsesie  - libertatea în sistemele sociale închise.  „Marea temă,  aflată   în dezbatere, afirmă cu o  realistă viziune, Marius Manta, este aceea a Libertății.”(Marius  Manta – Proza lui Emilian Marcu, expresie a polifoniei  libertăților interioare)                                           

           Fără îndoială, în acele lagăre  naziste sau sovietice,   ori  în acele societăți închise,  libertatea este „cea mai   nebuloasă  problemă”, așa cum  afirmă Constantin Dram.    Nu  însă și în societățile deschise.  Împotriva afirmației  lui Constantin Dram, Emilian Marcu  încearcă  și   chiar  găsește căi ale libertății, chiar  și-n  societățile  închise, nișe  prin care omul  încearcă să-și regăsească libertatea  și demnitatea umană. Căci spune  Eminescu  înJunii corupți,   într-o   genială  cugetare – „Tot  ce respiră-i liber, a tuturor  e lumea / Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume / Ci-aievea s-a  serbat.”                               

             Toți  avem dreptul   la  dreptate  și libertate, dar când   dreptatea și  libertatea sunt  garantate  de politic, aceste drepturi fundamentale  pentru   existența  umană,  în condițiile regimurilor totalitare, devin, cum spune  Eminescu, doar „un  nume”, la  sărbătoare.                                                                                              

           În primul   său roman,   Iadul de lux,  bazat în mare parte  pe experiența proprie,  autorul  definește, prin oximoronul  Iadul de lux,  esența  comunismului.                                                                                             

            Comunismul a fost  un iad,  dar   a trăi  în el a însemnat un lux  al supraviețuirii. Când omului  îi  sunt confiscate  mijloacele de existență  viața  îi  este   amenințată, omul  nu mai poate  respira liber  și-atunci  singura  șansă  pentru a respira liber  este fuga.  Colectivizarea  i-a obligat pe țărani să-și  găsească  libertatea,  în fuga de acasă, ascunzându-se  în păduri, în munți sau alte  locuri,  căci,  zice  autorul,  „omul este foarte inventiv  când e vorba să  nu se   treacă la colectiv.”  Apoi, oamenii, tinerii îndeosebi, nemaiputând  respira liber au  început să fugă  din țară.                                               Elev fiind, autorul este scos  din clasă de „diriginte, un   agrocopist” și  exmatriculat  practic:  „bă  să nu mai vii la școală  până nu se trece tacto, la colectiv.”                                                                                                         

                Sătenii   din Iadul  de lux se ascund în pădure; acolo își construiesc o biserică, să-i apere  de diavolii colectivizării. „Antim înțelese  un lucru, un singur lucru, că viața (în comunism n.n.)     e   un  iad de lux pentru care trebuie  să lupți  și să nu treci indiferent   pe lângă porțile lui…”                                         
               Suburbii municipale,  la o nouă lectură, cum ar spune criticul  Alex Ștefănescu, deși   puternic  încifrat  cu   simboluri  și metafore, deși   timpul   descris pare   mai degrabă medieval, decât  contemporan, lumea închisă  și închistată  în dogma   ideologiei marxiste,   cum a fost cea  comunistă,  transpare  în pofida  unei  ingenioase criptării.                                                                

          Exemplu cel  mai concludent care vine  în sprijinul   ideii mele a fost  colectivizarea agriculturii. Colectivizarea a fost cea mai odioasă formă economică agrară, prin  care a fost reinstaurată iobăgia  de tip medieval.  Ce  a fost   oare   țara  în comunism?!  Nu oare, o mare feudă condusă de  un feudal ( mare senior, nobil, feudal) și   alte mici  feude  conduse de un președinți  de CAP, toți mici  tirani  după chipul și asemănarea seniorului feudal?                                     

          Romanul  Suburbii municipale  e o grandioasă parabolă ce concurează cu   romanele     Procesul   și Castelul lui Kafka.  Emilian Marcu este un magician  al  cuvântului, al  metaforei și metonimiei  și al   imaginarului, proorocul  înțelept, care „din marea cea mare – din marea ei carte – / Culegătorul de semne – Magicianul – / prooroceşte-nţelesuri prea clare doar lui în hiperboreala-i trăire.”(  Emilian Marcu  - Culegătorul  de semne).                 

                Culegătorul de semne este  scriitorul  talentat care asemenea,Proorocului Înțelept  cu  „mintea lui racordată la astre  / desluşeşte tăinuitele semne; numai mintea lui.” (ibid.)                                                                                                       Abundența metaforei  și consistenta comparațiilor te duce cu gândul la  proza lui  Fănuș Neagu. Dar nu este, nici pe departe o reușită pastișă a stilului arhicunoscutului scriitor  brăilean.   Emilian Marcu îmbracă imaginarul metaforic cu  cugetări   filosofice, căci spune,  doct,  Marinică Popescu,  aceasta este „arta deplină a poetului, cu care   de fapt începe și se  termină  filosofia.” (Marinică Popescu – Romanul lui Emilian Marcu sau despre barocul fantast  în  restaurarea lumii, începutului)                                                                               

               Imaginarul  și fantasticul joacă rolul de văl  al  Mayei,    măști ce  ascund realul, care ar fi prea  frust și prozaic dacă   autorul  nu s-ar   fi folosit de   mijloacele  criptogramei poetice.  Deși bine camuflat în medieval, dinSuburbii municipale  răzbate  o   lume  mai apropiată   de noi, anume lumea  comunistă.  Proza e  plină de simboluri ale acelei lumi. Emilian Marcu este expert  în arta disimulării.  Nici n-ai crede că Suburbii municipale, această  grandioasă  parabolă, ascunde o  reușită satiră la adresa  epocii ceaușiste. Recuzita,  tehnica,  și  arta ascunderii realului     fac  din  acest  romancier  un  profesionist al  manipulării, un  magician care  cu o  simplă mişcare de baghetă  de dezvăluie  lumile ascunse  în alte lumi.                                                       Modernitatea   parabolei la  Emilian Marcu, la fel ca la  Kafka, constă   în echivocul  expresiei, în  ambiguitatea   timpului, în scenele  descrise  enigmatic, în misterul criptării  limbajului. Pentru a fi  înțeles, romanul Suburbii municipale, cere inițiere în arta  criptării metaforice. Mulți dintre  cunoscuții mei,  care au citit romanul , mi-au  mărturisit  că  încifrarea   le  depășește  capacitatea de a  înțelege. Suburbii municipale e un roman cu cheie , bine camuflat în  „barocul  fantast”.                                                                                 
              Timpul, de fapt  un  amalgam de  timpuri, din care   dominant  este   timpul medieval,  în opinia mea,  îl face pe cititor  să nu fie atent la cheile decriptării, mascată în  formula   consacrată, în literatura modernă, anume aceea a palimpsestului.                                                                                               

              Emilian Marcu   realizează, prin    tehnica  parabolei  și palimpsestului, o ingenioasă  construcție a   unei lumi în lumi.  Suburbii municipale e  o  construcție   utopică,   un „baroc fantast  în restaurarea lumii” , spune   Marinică Popescu,   o reușită  camuflare, spun eu,   menită  să-l  deturneze pe cititor de la adevărata lume satirizată  în roman. Cum să găsești cheia de decriptare a criptogramei  imaginarului marcurian?!                                            â

            În pofida  ingenioasei criptări, autorul  oferă  cititorului anumite chei de decriptare a imaginarului, ba chiar  le și scoate  în evidență cu  litere aldine, spre a-l face pe lector atent la  cifru  -    „Cabinetul unu”,  „Decret”.Apoi  sintagmele - Prima doamnă, Primul Administrator,  te duc cu gândul, dacă  decriptezi corect  imaginarul lui Emilian Marcu, la  Ceaușescu și Elena.                   

              Alte   argumente vin să întărească ipoteza mea, ca de pildă:  „Mâna primarului  arăta undeva  într-un colț  al Cabinetului parcă spre locul unde se afla propriul lui tablou”, (tablourile  lui Ceaușescu  se afla  în toate  încăperile instituțiilor publice, chiar și-n  biroul lui);  „vizite de   importanță epocală, vizite cu rezultate de neimaginat”;( aceste  vizite  trebuie   văzute  ca  celebrele vizite de partid și de stat efectuate de cuplul Ceaușescu Nicolae și Elena); exproprierea casei lui Comisiona, cunoscut în oraș  pentru  îngustimea  vederilor politice” (a se vedea exproprierile  și confiscările   ilegale  săvârșite  de comuniști); „semnarea acelui faimos Decret”.     Alte   chei  de  decriptare a limbajului  încifrat,   din acest roman,   întăresc   ipoteza mea.                                   

              Chiar  și titlul romanului  mă duce cu gândul   la   epoca  ceaușistă.  Titlul   trebuie citit   în  aceeași cheie de decriptare  a  parabolei -   Capitala (municipiul)  și suburbiile  -  provinciile. Așijderea, Bătrânul Anticar,  care   poate  fi   reprezentantul   opoziției  unei   părți a  intelectualității,  Bătrânul Anticar(Intelectual), cunoscând  de bună seamă și  epoca de dinaintea comunismului   și pe care le poate compara.  Faptul că Bătrânul anticar este supravegheat de  Zoroastro (securistul) mi-a   întărit convingerea  în  viziunea  mea asupra  romanului.                                                                                 „Zoroastro ( informatorul  și  securistul)  venea în locuința Bătrânului Anticar  devenit un fel de  împărat al suburbiilor  municipale”, „să-l  vadă, dar   și   să  tragă cu coada ochiului  la modul cum își organiza acesta domeniile, să-i poată raporta șefului său de-a fir a păr.”  

              Populația   urbei era supravegheată cu   luneta confiscată de laComisiona (idee te trimite la supravegherea  securistă).      Vânătoarea de mistreți  amintește de celebrele scene de  vânătoare  la care participa  Ceaușescu. „Cinzeci de mistreți mari, cu blănuri aspre, date  în spic, duhnind a toamnă, grași  și burduhănoși , pregătiți de iernat  fură împușcați noaptea  pe lună plină. Un adevărat carnagiu   la care participă  și Primarul și Zoroastro (Ceaușescu și  Securistul).                                                        Auto-adularea, preluată de  propagandiștii  zeloși, intelectualii lingăi și poeții omagiali obedienți,    avea să-l  metamorfozeze  pe Ceaușescu, într-un mitic zeu.   „Eu sunt adevărul lor, eu și numai eu. Le transmit  ceea ce e bine pentru ei, că de asta sunt Primul Om al Urbei, să gândesc pentru ei. Lor  le rămâne sarcina de a munci. O nimica toată că asta fac și animalele..”,îl   pune  autorul  să afirme pe megalomanul  Primar, ceea ce mă face să-l identific  imediat cu Ceaușescu.                                                                                     

           Este exact ce a făcut  propaganda  comunistă  din  Ceaușescu.  În perioada lui de maximă glorie; el era  primul  în toate –  Primul  gânditor, Primul   scriitor, Primul vânător, Primul miner, Primul  muncitor, Primul țăran…. era Unul, era Divinul!                                                                                                 

           Ceea ce nu lasă loc de dubii asupra epocii comuniste  este „marea lucrare”. Va fi cea mai mare minune a lumii. O utopie și o  sfidare  a  întregii civilizații…”  Monstruoasa construcție,  la care face   referire  Primul Om al Urbei,   îmi  conduce imaginarul  la Casa Poporului.                                     

             Primarul, alias Ceaușescu, l-a chemat pe arhitectul   Oswald Zaur Austriacul  să o  proiecteze    și s-o construiască.  „Secretul (apropos de secretomania  comunistă) trebuie păstrat cu grijă!” avea să-i spună Primarul  lui Oswald  Zaur  Austriacul.   „Mașinăria de citit  gânduri…” (ghici, cine era  mașinăria  de citit gânduri ?!...  Oare  nu securitatea?!  Nu oare  cei  care   lucrau la cooperativa „urechea și timpanul” sunt „mașina  de citit gânduri?!                  Primarul se temea cel  mai mult  de   „mașinăria lui Zoroastro”  alias Securistul.   Primarul care voia  să țină  secret  „să nu-mi   dea  peste cap întregul plan”),  bine pusă la punct, înregistră pe dată planul diabolic pe care Primarul  îl ticluia…”   La fel se temea Ceaușescu  de securitate , după   fuga  lui Pacepa. Și pe bună dreptate. A fost prima  instituție ceaușistă  care  l-a trădat.                 De la  cititorul în stele  Zoroastro, la cititorul de gânduri este evident o surprinzătoare  asemănare .  Am crede cu ușurință că  cititorul în stele, poate  deveni    repede și cititor de  gânduri. Autorul nu a căzut în această capcană, care i-ar fi  indus cititorului  inițiat   în arta   decriptării confuzii; el vorbește  clar de  o mașinărie (nu o mașină) de citit gânduri. Nu Zoroastro  citea  gândurile; el  poseda o mașinărie de citit gânduri.                                           

              Mașinăria  poate cuprinde inclusiv oameni care  deservesc tehnica informativă. Oare la ce   structură    ne conduce  mașinăria de citit gânduri?!  Nu oare la  temuta securitate?!  Mijloacele tehnice de ascultare  - telefoane,  microfoane,  magnetofoane -  și oameni care  se ocupau cu ascultarea nu constituie  în sine    „mașinăria de citit gânduri”?!                                                

             Emilian  Marcu  posedă  nu  doar  harul   metaforei, dar și al  metonimiei. Deși  metonimia lui Marcu este  mai  bine criptată  decât al lui Eminescu din poemul Revedere, care  ascultând   viscolul iarna,  „crengile rupându-le„   și  „ gonind cântările”,  unde cântările   ne   trimite  gândul    la  păsările din crengile copacilor,  alungate de  vitregiile iernii,  „mașinăria  de citit gânduri” ne trimite   imaginarul  direct la Securitate?                                                                           

              Patima  megalomană   pentru  construcțiile  trufașe,  pe care    majoritatea   tiranilor  au  manifestat-o, a fost pentru ei,  paradoxal,  nu un drum al  înălțării, ci al  pierzaniei. Începând cu acel  faimos rege Nimrod  care a construit biblicul Turn Babel,   toți   megalomanii au sfârșit la fel.                                              

             La fel s-a întâmplat cu Ceaușescu.  După ce  megalomana    construcție -  Casa Poporului  a fost terminată, Ceaușescu și-a aflat sfârșitul, căci  spune  autorul  Suburbiilor  municipale   „lepra  pietrei albe aduna, la marginea zidurilor, hainele reci ale morții cu teamă  și cu supunere… .”                            

               Drumul, spre viitorul luminos  al comunismului, spre care  Ceaușescu  conducea  poporul român,  având ca țintă  „viitorul  de aur” care  nu mai venea, era fără  îndoială  un drum  utopic. Batofix, unul din personajele  din roman,  un  muncitor  cărăuș pe harabale,  avea să exprime  în felul lui simplu, dar expresiv  utopica  cale – „mergem pe un drum mincinos”.  „Danauto  și  Batofix  fuseseră chemați în mare grabă, dar și în  mare secret”,  de Zoroastro, „să aducă  în coșuri mari de   nuiele,roți de ceară, faguri de miere” […]  ] „şi  o porniră, cu harabaua  spre urbe, aşa cum le ceru,  fără putinţă  de a se opune, Zoroastro.” Cine se putea opune, în  timpul lui Ceaușescu,  securității?.  Cei doi fuseseră   botezați chiar de  Zoroastro cu aceste n  nume  - îi pusese paznici  peste stupină  - „mâna  mea dreaptă” zicea el. Ei bine   botezarea sau mai bine zis   rebotezarea era una din metodele  securității în scopul ascunderii  identității informatorilor, a  oamenilor  lui Zoroastro (ai securității). Exemplar mod de a evidenția  metoda   uzitată de securitate  și de serviciile secrete  în general.                    

       Emilian  Marcu  nu ne spune despre cei doi   sunt informatori, dar indicația de „paznici” și  „mâna dreaptă” al lui Zoroastro (a securității)  este evidentă.  Mai mult cei doi știu, cunosc că   drumul   pe care   merg este„mincinos”, au deci informații că acest  drum al minciunii  este „un drum al pierzaniei.”  Nu au încotro, ei  trebuie să meargă  și vor vedea ce-o fi după.                                                      

                „O fi un drum al pierzaniei, al începutului și sfârșitului nostru, replică Danauto.” […] să văd lumea şi drumul şi ce-o fi după… ”  Evident, acel „ce o fi   după…” pe care nu-l mai explică, este lumea de după  căderea  cortinei de fier a comunismului.                                                                                                  

                  Așadar,  un răspuns despre ce este libertate  nu   este posibil  într-o  scurtă recenzie. Din acest motiv  am decis să  încerc să răspund  în  acest eseu.  Eseul  este  doar  o  încercare de-a explica libertatea umană.  În pofida  viziunii deloc  încurajatoare al lui Constantin Dram, anume  că „cea mai nebuloasă  problemă  rămâne  aceea a libertății” am    să încerc  să răspund  la întrebarea pusă de  Emilian Marcu  în  romanul Tobele mute   -  Ce este libertatea?   De voi reuși , voi  căpăta laudele   voastre, de nu  critici  la stâlpul infamiei.                     

              Viziunea  sceptică  despre   libertate  al lui Constantin  Dram cred că i se trage de la cugetarea  lui Emilian  Marcu, anume  că  „tirania înflorește mereu precum…  i se păru că aude   ecoul” ( Emilian Marcu - Suburbii municipale).  După   scurta noastră   experiență  democratică  parcă  îi auzim ecoul. Tirania înflorește mereu în România.                                                                                      

              Nu doar  pentru  că rimează, ci  pentru că, oricând  este posibil,  ca  într-un   joc nefast  al hazardului pe care politicienii noștri, infantili, îl joacă  iresponsabil  și alimentează  fiara extremistă din subterane,   „tirania să  înflorească.”                                                                                                      

              Libertatea este o nebuloasă  doar  în condițiile   extremismului  politic, când   oamenii sunt nevoiți să  fugă, să evadeze,  să poată respira liber, dar  mai cu seamă să se exprime liber ca primă  și fundamentală  formă a libertății umane. Dacă Dreptate nu e, nici Libertate nu e!      

 Vasile Anton   Ieșeanu, 6  martie  2015, Iași