„Păreau un stol imens de vulturi care atacă și tot atacă tot ce prinde în cale, fără nici un fel de alegere, dar și fără niciun fel de izbândă. Un stol aducător de moarte fără sfârșit.” Emilian Marcu - Tobele mute
Teza lui Constantin Dram, anume că - „totul este iluzie pe acest pământ”, în opinia mea este exagerată și lipsită de temei filosofic. „Totul este iluzie” este o teză a idealismului subiectiv, îmbrățișat de filosoful englez George Berkeley, anume că lucrurile sensibile (adică reale) „nu pot exista decât într-un intelect sau în spirit.”
Nu pământul este plin de iluzii , ci mintea umană. Natura nu este o iluzie ci o realitate obiectivă. Nu putem scăpa însă de iluzii pentru că imaginarul uman se hrănește cu iluzii. Din aceste motiv, din fericire sau nefericire pentru om, iluzia este mai puternică decât realitatea.
În iluzie este înmagazinat misterul, himera, fantasma pe care, din păcate, mintea umană nu o poate lesne decela de real. Cunoașterea e singura șansă a omului în a distinge iluzia de real, adevărul de minciună, binele de rău. Și tot cunoașterea ne face, conform mitului biblic, egalii lui Dumnezeu: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele și răul.” Este evident că acest verset biblic ne comunică mesaj că acesta a fost momentul când mintea omului biblic a putut separa imaginarul de real.
Schopenhauer susține că Universul rămâne un „fenomen cerebral” ca reprezentare a inteligenţei omului și aici se vede inspiraţia sa din idealismul subiectiv al lui Berkeley. Berkeley își motiva teza sa idealist subiectivă , prin ideea că „a exista înseamnă a fi perceput”. Doctrina stoică afirmă la fel, anume că realitatea obiectivă există numai în prezentul fiecăruia; trecutul şi viitorul nu există decât informaţional – în mintea noastră, respectiv ca amintire, respectiv ca speranţă. Nu putem acţiona asupra lor decât informaţional, nu şi material. Din punctul de vedere al lui Berkeley ceea ce nu mai există și nu mai poate fi perceput, nu a existat. Schopenhauer nu neagă realitatea, la fel ca filosoful englez, afirmă, însă, că în absenţa inteligenţei omului, universul ar dispare… Împotriva viziune schopenhaueriene, afirm că şi în absenţa fiinţei care are capacitatea cerebrală să-l cunoască şi să-l înţeleagă, universul continuă să existe. Informaţia programat a universului nu sfârşeşte odată cu dispariția omului. Schopenhauer se bazează pe ceea ce idealiştii susţineau cum că închizând ochii lumea dispare. Concepţia sa este idealist-voluntaristă uneşte, eclectic, teze ale idealismului subiectiv cu cele ale idealismului obiectiv. Această viziune are ca susținere dogma budistă, anume că realitatea e iluzie sau o aparenţă.
Împotriva viziunii solipsiste al lui Schopenhauer, afirm că sistemele stelare, în care nu există viaţă rațională, acestea funcţionează în acelaşi mod inteligent, chiar dacă nu există un observator dotat cu rațiune care se le perceapă.
Această viziune a lui Schopenhauer este, în cele din urmă, o viziune solipsistă – eu singur! Este adevărat că noi nu putem percepe obiectul material în integritatea lui reală. Aşa ceva este imposibil. Dar percepem informaţii despre el. Prin urmare, realitatea nu constă în senzaţii care s-ar forma în mintea noastră ci din senzaţii care ne parvin sub formă de informaţii din realitatea exterioară și care sunt procesate de mintea umană. Senzaţiile, din punctul meu de vedere, se definesc ca informaţii din lumea exterioară, fie vizuale, auditive, olfactive, gustative, tactile, etc., procesate de creier şi care ne redau o imagine a realităţii şi nu realitatea însăşi. În dicţionarele de filosofie senzaţia este definită ca o reflectare a unor însuşiri ale obiectelor din realitate care acţionează asupra organelor noastre de simţ. Noi, însă , nu percepem însuşirile reflectate, ci informaţii despre acele însuşiri pe care mintea le procesează și le reprezintă în gânduri, idei, imagini.
Ochiul, spre exemplu, are o dublă funcționalitate; este asemenea unei camere de luat vederi dar și monitor; imaginea captată de ochi este procesată de creier și redată pe monitorul –ochi la fel cum o cameră de luat vederi captează imaginea și o redă, după ce e procesată de calculator, pe un monitor. Deși imaginea este imaterială, respectiv informaţia este imaterială, ea nu poate exista, nu poate fi pusă în evidență dacă nu are un suport material, creierul, ochiul uman, aparatul vorbirii și auditiv, respectiv - calculatorul, camera de luat vederi, monitorul, tableta, cartea, etc.
Mintea noastră cea de toate zilele se poate întoarce în trecut sau se poate deplasa în viitor dar îi este imposibil să acţioneze mai cu seamă asupra evenimentelor trecute din viaţă, poate, doar, asupra celor viitoare prin schimbare de paradigmă.
Atâta vreme cât prezentul fiecăruia este clipa, un moment suspendat între trecut şi viitor, realitatea materială este doar clipa. Clipa este „atopon” cum o descrie Platon (Parmenide, 156 d), adică în traducere – „fără loc”, o categorie de tranziţie materiei, între repaus şi mişcare fără spațiu. Ea nu se schimbă nici din repaus în mişcare, (decât în stadiul de sămânţă), nici din mişcare în repaus, (decât în stadiul final, al morţii). Or, dacă singura realitate materială este în prezentul fiecăruia şi, cum prezentul fiecăruia este clipa, ajungem ca şi Schopenhauer la aceeaşi concluzie idealist subiectivă - lumea nu există decât în mintea noastră, deoarece informaţia ei curge permanent, nu stă pe loc, nici un eveniment material nu se opreşte în prezent.
Noi trăim doar clipa, un continuum prezent în tranziţie. Privită din acest unghi, oricine ar înclina să-i fie de acord cu teza lui Constantin Dram și cu idealiștii subiectivi, anume că „totul este iluzie”, că realitate există doar în mintea noastră. Dacă totul este iluzie, atunci și libertatea este o iluzie sau, cum spune Dram „cea mai nebuloasă problemă.”
Totuşi, aşa cum am mai arătat, prezentul material al lumii exterioare se află în afara minţii noastre. Dar lagărele sovietice nu mai există de mult, iar comunismul a fost răsturnat în 1989, deci dacă nu mai există în percepția actuală, toate acestea nu au existat?!
hiar și-n contextul acestor viziuni, nimeni nu poate nega existența istorică a comunismului, a lagărelor sovietice siberiene sau naziste. Toate acestea au devenit acum istorie, adică informație memorialistică. Realitatea lor istorică nu poate fi iluzie și astfel negată chiar dacă aceste sisteme concentraționare și de exterminare au dispărut din realitate omenirii.
Dacă totul ar fi iluzie ar însemna să negăm istoria, să negăm existența părinților noștri decedați, a bunicilor și străbunicilor care au trăit acele vremuri de restriște; ar însemna să-i negăm pe cei care ne-au conceput și care, decedând, au devenit amintiri. Mintea este un program informațional ce procesează informații, iar limba comunică informațiile. Informațiile comportă două importante componente majore: nu pot exista fără un suport material și nici un bit nu poate fi transmis (comunicat) fără o cuantă de energie.
Iluziile sunt, cum afirmă Bacon, „idolii minții” - păcăleli, înșelăciuni, aparențe , adică informații false. Iluzia se deosebește de eroare. O eroare săvârșește Constantin Dram care, tributar idealismului subiectiv, confundă informația cu iluzia… Iertată-mi fie îndrăzneala de a-l corecta pe profesor Constantin Dram. De altfel, nu e greu să te lași înșelat de iluzie. E și mai greu, mai cu seamă, în epoca noastră virtuală, să deosebești iluzia de real, la fel cum e și mai greu a separa minciuna de adevăr. Dovada este că miliarde de oameni, aș spune cea mai pare parte a omenirii, își duce existența sub vălul Mayei.
Din acest motiv, în această epoca a virtualității, manipularea minții umane a devenit cea mai înaltă artă a instituțiilor de inteligență ale marilor puteri. „Minciuni și fraze-i totul ce statele susține”, avertiza Eminescu, cu mai bine de un veac.
Și iluzia este informație. Numai că e este informație falsă, mincinoasă, himerică.
Iluzia este o credință mistică, o ficțiune, o vedenie, o superstiție de gemul mi-a tăiat pisica calea sau o dogmă ideologică cum a fost cea comunistă ori fascistă, care pe mulți i-a ademenit cu etica egalității, echității și dreptății sociale absolute, cu „viitorul de aur” dar s-a dovedit în practică o mare și gogonată minciună.
Englezii au numit iluzia delusion ceea ce ar însemna nu numai o falsă credință persistentă care presupune, fie o deformare a realității de către mintea umană, fie o percepție deformată ca urmare a unor probleme psihice. Imaginarul este un produs al softului stimulativ și/sau inhibitor al minții umane care transformă realul vizibil sau auditiv în iluzii sau fantasme și invers, iluziile sau fantasmele în real veridic. Un rol fundamental îl joacă anxietatea sau angoasă pe care nu le conștientizăm, care afectează luciditatea conștientului și deturnează mintea de la perceperea obiectivă a realului. Din acest motiv, aserțiunea lui Constantin Dram trebuie reformulată în sensul că „totul este informație pe acest pământ, totul poate fi perceput integral dacă mijloace tehnologice permit a decela realul de iluzoriu; problemă libertățiidepinde de dreptatea socială a puterii constituite.” Dacă, în romanul Suburbii municipale, pentru lectorii neinițiați, este mai greu de decriptat parabola comunismului, în Tobele mute alegoria este ușor accesibilă. Chiar și cititorul cu lecturi puține este hipnotizat de arta magică uzitată de Emilian Marcu în acest roman în care este demascat sistemul concentraționar stalinist.
A scrie un roman ca Tobele mute nu este la îndemâna oricui. Mulți cred, îndeosebi multe autoare, că, după un pospai de lecturi, scriitura e o recreere când nu ai ceva mai bun de făcut. Dovada au făcut-o mulți, foarte mulți autori,care, după revoluția anticomunistă și dispariția cenzurii s-au apucat de scris și s-au ratat ca scriitori, după cum ne spune Alex Ștefănescu, în celebra sa carte de critică - Cum te poți rata ca scriitor.
Scriitura e o artă complexă, după cum o demonstrează romanul Tobele mute. În acest roman, Emilian Marcu a reușit să fascineze lectorul, prin excepționala sugestie a unei realități plauzibile, pe care o transmite mesajul lecturii. Remarcabilă este viziunea autorului asupra eroticului uman. Îndeosebi asupra eroticului feminin, de un fascinat romantism, pe care doar un poet talentat o poate intui. Femeia, cu toate slăbiciunile ei carnale, se înalță prin forța iubirii - a iubirii pentru aproape, chiar dacă, în intimitatea ei, există și o dorință erotică ascunsă. Și mai înălțătoare este iubirea nobilă a femeii pentru misterul nașterii, pentru progenitura care s-a născut. Toate acestea îl fac pe lectorul Tobelor mute să privească femeia ca pe o sfântă, așa cum bine a văzut-o și Eminescu chiar de e demon, e „sântă prin iubire”. Invitarea, după negocierea cu comandantul lagărului, a câtorva prizonieri să petreacă Crăciunul în satul lor (sat de femei) , este dincolo de erotismul feminin pe care autorul îl scoate în relief ca mod de manifestare romantic sau animalic, un act de umanism, un act dominant al mentalului feminin, pentru că dominantă, la acestea, este iubirea, legătura, unirea. Pentru femei, iubirea este calea, adevărul și viața. Din acest motiv, proporția cea mai mare a enoriașilor creștini e formată din femei, nu din bărbați, și tot din același motiv, religia creștină este dominantă în lume. A petrece dincolo de poarta lagărului, noaptea de Crăciun, în compania femeilor din satul Ivanovca, echivala, pentru prizonierii aleși, cu o noapte de nesperată libertate și fericire. Libertatea este în multe privințe echivalentul fericirii. Și chiar al plăcerii senzoriale. În condițiile societății umane, libertatea este într-o permanentă relație de servitute față de Dreptate. Dacă Dreptate nu e, nici Libertate nu e!
Vasile Anton Ieșeanu, 7 martie 2015, Iași
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu