Iluzie sau informație?!...

                                                                                              

  „Păreau   un stol   imens   de vulturi care atacă  și tot  atacă tot ce prinde în cale, fără nici un fel de alegere, dar și fără niciun  fel de izbândă. Un   stol aducător de moarte fără sfârșit.” Emilian  Marcu   - Tobele mute  

            Teza lui Constantin Dram, anume că -  „totul  este iluzie  pe acest pământ”,  în opinia mea este  exagerată și lipsită de  temei filosofic. „Totul este   iluzie”  este o  teză   a  idealismului subiectiv, îmbrățișat de   filosoful  englez George Berkeley, anume că  lucrurile sensibile (adică  reale) „nu pot exista decât într-un intelect sau în spirit.”                         

              Nu  pământul  este plin de iluzii , ci mintea umană. Natura nu   este o iluzie ci o realitate  obiectivă.  Nu putem scăpa  însă  de iluzii  pentru că imaginarul uman se hrănește cu iluzii. Din   aceste motiv,  din  fericire sau nefericire pentru om,  iluzia  este mai puternică  decât  realitatea.                                                  

             În iluzie este  înmagazinat misterul,  himera, fantasma pe care,  din păcate,   mintea umană  nu o poate lesne decela  de  real. Cunoașterea e singura  șansă a omului în a distinge    iluzia  de real, adevărul de minciună, binele de rău.  Și tot cunoașterea ne  face,   conform  mitului   biblic,  egalii  lui Dumnezeu: „Iată  că  omul a  ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele și răul.”  Este  evident  că  acest verset  biblic  ne  comunică  mesaj  că acesta a fost momentul  când  mintea omului  biblic a   putut  separa imaginarul de real.                                                                              

              Schopenhauer susține că Universul rămâne un „fenomen cerebral” ca  reprezentare a inteligenţei omului și  aici se vede inspiraţia sa din idealismul subiectiv al lui Berkeley.    Berkeley își motiva teza sa idealist subiectivă , prin  ideea  că „a exista înseamnă a fi perceput”. Doctrina stoică  afirmă la fel, anume că realitatea obiectivă  există numai în prezentul fiecăruia; trecutul şi viitorul nu există decât  informaţional – în mintea noastră, respectiv ca amintire, respectiv  ca speranţă. Nu putem acţiona asupra lor decât informaţional, nu şi material.    Din punctul de vedere al  lui Berkeley   ceea ce nu mai există   și nu mai poate fi perceput,  nu  a   existat.                                                                                                              Schopenhauer nu neagă realitatea, la fel ca filosoful englez, afirmă,  însă, că  în absenţa inteligenţei omului, universul ar  dispare…  Împotriva viziune  schopenhaueriene, afirm  că şi în absenţa fiinţei care are capacitatea cerebrală să-l cunoască şi să-l înţeleagă, universul continuă să existe.  Informaţia programat  a  universului   nu sfârşeşte odată cu  dispariția  omului.                                                                                                                          Schopenhauer  se bazează pe ceea ce idealiştii susţineau cum că închizând ochii lumea dispare.   Concepţia sa este idealist-voluntaristă  uneşte, eclectic, teze ale idealismului subiectiv cu cele ale idealismului obiectiv. Această viziune are ca susținere dogma  budistă, anume că realitatea e   iluzie sau o aparenţă.                                                                        

            Împotriva   viziunii  solipsiste al lui Schopenhauer, afirm   că sistemele stelare, în care nu există viaţă   rațională, acestea funcţionează  în acelaşi mod inteligent, chiar dacă nu există un observator  dotat cu rațiune care se le perceapă.                                                                         

              Această viziune a lui Schopenhauer este, în cele din urmă, o viziune solipsistă – eu singur!  Este adevărat   că  noi nu putem percepe obiectul material   în integritatea lui reală.   Aşa ceva este imposibil. Dar percepem informaţii despre el.   Prin urmare, realitatea nu constă   în  senzaţii care s-ar forma în mintea noastră ci din senzaţii care ne parvin  sub formă de  informaţii din realitatea exterioară și care sunt procesate de mintea umană.                                    Senzaţiile, din punctul  meu  de vedere, se definesc ca informaţii  din lumea  exterioară, fie    vizuale, auditive, olfactive, gustative, tactile, etc., procesate de creier şi care ne redau o imagine a realităţii  şi nu realitatea însăşi.                                                                   În dicţionarele de filosofie senzaţia este definită ca o reflectare a unor însuşiri ale obiectelor din realitate care acţionează asupra organelor noastre de simţ. Noi, însă , nu percepem însuşirile reflectate, ci informaţii despre acele însuşiri pe care  mintea  le procesează  și le  reprezintă  în   gânduri, idei, imagini.                                                                                         

          Ochiul, spre exemplu,   are  o dublă funcționalitate;  este   asemenea  unei    camere de luat vederi dar și  monitor; imaginea captată de ochi  este procesată de   creier  și redată  pe monitorul –ochi  la fel cum o cameră de luat vederi captează imaginea și o redă, după ce e procesată  de calculator,  pe  un monitor.  Deși  imaginea este imaterială,   respectiv  informaţia  este  imaterială, ea nu poate exista,  nu poate fi pusă  în evidență  dacă nu are un suport  material, creierul, ochiul uman, aparatul vorbirii  și   auditiv, respectiv  - calculatorul,  camera de luat vederi,  monitorul,  tableta, cartea, etc.                                                         

        Mintea noastră cea de toate zilele  se poate întoarce în trecut  sau se poate deplasa în viitor dar îi este imposibil să acţioneze mai cu seamă asupra evenimentelor trecute din viaţă, poate, doar, asupra celor viitoare prin schimbare de paradigmă.                                                

      Atâta vreme cât prezentul fiecăruia este clipa, un moment  suspendat între trecut şi viitor, realitatea materială este doar clipa. Clipa  este „atopon”   cum o descrie Platon (Parmenide, 156 d), adică în traducere – „fără loc”,  o categorie de tranziţie  materiei, între repaus şi mişcare  fără spațiu. Ea nu se schimbă nici din repaus în mişcare, (decât în stadiul de sămânţă), nici din mişcare în repaus, (decât în stadiul final, al  morţii).                                          Or, dacă singura realitate materială este în prezentul fiecăruia şi, cum prezentul fiecăruia este clipa, ajungem ca şi Schopenhauer  la aceeaşi concluzie idealist subiectivă - lumea nu există decât în mintea noastră, deoarece informaţia ei curge permanent, nu stă pe loc, nici un eveniment material  nu se opreşte în prezent.                                                                 

               Noi  trăim doar clipa, un continuum prezent în tranziţie. Privită din acest  unghi, oricine ar  înclina să-i  fie de acord cu teza lui  Constantin Dram și cu idealiștii subiectivi, anume  că „totul este iluzie”, că realitate  există doar în mintea noastră. Dacă   totul este  iluzie, atunci  și  libertatea este   o iluzie  sau, cum spune  Dram   „cea mai nebuloasă  problemă.”                                                                                                                                

               Totuşi, aşa cum am mai arătat, prezentul material al  lumii exterioare se află în afara minţii noastre. Dar   lagărele sovietice nu mai există  de mult, iar   comunismul a fost  răsturnat  în 1989, deci dacă  nu  mai  există în  percepția actuală,  toate acestea nu au existat?!                                   

            hiar și-n contextul acestor viziuni,  nimeni  nu  poate  nega   existența istorică a    comunismului, a lagărelor sovietice siberiene sau naziste. Toate acestea au devenit  acum  istorie,  adică  informație   memorialistică.                                                                             Realitatea  lor  istorică  nu poate fi  iluzie  și astfel  negată  chiar dacă aceste  sisteme concentraționare și de exterminare  au dispărut  din  realitate omenirii.                                             

         Dacă   totul  ar   fi  iluzie   ar  însemna  să negăm   istoria, să negăm   existența   părinților noștri decedați, a  bunicilor și  străbunicilor care au trăit acele vremuri de restriște; ar însemna să-i  negăm pe cei  care ne-au  conceput și care, decedând,   au devenit amintiri.   Mintea este   un program informațional ce procesează informații, iar limba comunică informațiile.  Informațiile  comportă două importante componente majore:  nu pot exista fără un suport material și nici un bit  nu   poate fi transmis (comunicat) fără  o cuantă de energie.            

              Iluziile sunt, cum afirmă Bacon, „idolii minții” - păcăleli,   înșelăciuni, aparențe , adică  informații false.  Iluzia se deosebește de eroare.  O eroare săvârșește  Constantin Dram  care,   tributar   idealismului subiectiv,  confundă informația cu  iluzia…                           Iertată-mi fie   îndrăzneala de a-l corecta pe  profesor Constantin Dram.  De altfel, nu e  greu să te lași înșelat  de iluzie.  E  și mai greu, mai  cu seamă, în epoca noastră  virtuală, să deosebești    iluzia de  real, la fel cum e și mai greu a separa  minciuna  de adevăr. Dovada  este că   miliarde de oameni, aș spune cea mai pare parte a omenirii,  își duce  existența  sub  vălul Mayei.                                                                                                                                             

          Din acest motiv,  în această epoca a virtualității,  manipularea  minții  umane a devenit cea  mai înaltă artă  a  instituțiilor de inteligență ale marilor puteri.  „Minciuni și fraze-i  totul ce statele susține”,  avertiza Eminescu, cu mai bine de un veac.                                                         

          Și iluzia  este  informație. Numai că e  este  informație falsă, mincinoasă, himerică.          

           Iluzia   este  o credință   mistică, o  ficțiune, o vedenie, o superstiție de   gemul    mi-a tăiat  pisica calea sau  o  dogmă  ideologică  cum a fost  cea  comunistă  ori fascistă,  care pe mulți  i-a ademenit cu etica egalității, echității și dreptății sociale  absolute, cu „viitorul de aur”  dar s-a  dovedit   în practică  o  mare  și gogonată  minciună.                                        

          Englezii au numit  iluzia delusion  ceea ce  ar însemna   nu numai   o falsă credință  persistentă   care  presupune,   fie   o deformare a realității  de  către mintea umană, fie  o percepție deformată  ca urmare a unor  probleme psihice.                                            Imaginarul  este  un produs al softului stimulativ  și/sau  inhibitor  al minții  umane care transformă   realul vizibil sau auditiv  în  iluzii sau fantasme și invers,  iluziile sau fantasmele  în real   veridic.   Un rol fundamental  îl   joacă     anxietatea sau angoasă pe  care nu le conștientizăm,  care  afectează   luciditatea conștientului    și deturnează mintea   de  la   perceperea   obiectivă a   realului.  Din acest motiv, aserțiunea lui Constantin Dram trebuie  reformulată  în sensul că „totul este  informație   pe acest pământ,  totul  poate fi perceput integral  dacă    mijloace tehnologice   permit a    decela realul de  iluzoriu; problemă   libertățiidepinde de dreptatea socială a puterii constituite.”                       Dacă,  în romanul  Suburbii municipale, pentru lectorii neinițiați,  este   mai greu de decriptat   parabola  comunismului,  în  Tobele  mute alegoria  este   ușor  accesibilă. Chiar și cititorul  cu  lecturi puține este hipnotizat  de  arta magică  uzitată de   Emilian Marcu în acest  roman în care este demascat  sistemul concentraționar stalinist.                                                        

          A scrie un roman ca Tobele mute  nu este   la îndemâna oricui. Mulți  cred,  îndeosebi multe autoare,  că, după un pospai de lecturi,  scriitura e o recreere când nu ai ceva mai  bun de făcut.                                                                                                          Dovada au făcut-o   mulți, foarte mulți autori,care,    după revoluția anticomunistă  și dispariția  cenzurii  s-au apucat de scris  și s-au ratat ca scriitori, după cum  ne spune Alex Ștefănescu, în celebra sa carte de critică  -  Cum te poți rata ca scriitor.                                                         

          Scriitura e o artă complexă, după cum  o demonstrează   romanul  Tobele mute.  În acest roman,  Emilian  Marcu a reușit  să fascineze lectorul, prin excepționala sugestie a  unei realități plauzibile, pe care o transmite mesajul lecturii.                                           Remarcabilă este viziunea  autorului  asupra  eroticului  uman.    Îndeosebi asupra eroticului  feminin, de un fascinat romantism,  pe care  doar un poet  talentat  o poate  intui.              Femeia, cu   toate slăbiciunile ei carnale, se înalță prin forța  iubirii - a  iubirii  pentru  aproape,  chiar dacă,  în intimitatea ei, există  și o dorință  erotică  ascunsă. Și mai  înălțătoare este iubirea nobilă a  femeii pentru  misterul nașterii,  pentru progenitura care s-a născut.             Toate  acestea   îl  fac  pe lectorul  Tobelor mute   să    privească femeia  ca pe o sfântă, așa cum bine a văzut-o  și  Eminescu  chiar de e demon,  e „sântă  prin iubire”.                         Invitarea, după negocierea cu comandantul lagărului, a câtorva prizonieri să petreacă Crăciunul în satul lor (sat de femei) , este dincolo de erotismul  feminin pe care autorul îl scoate  în relief  ca mod de manifestare  romantic sau animalic, un act  de umanism,  un act  dominant al    mentalului feminin, pentru că dominantă, la acestea, este iubirea, legătura, unirea.                                                                                                                                             Pentru  femei,  iubirea este calea,  adevărul și viața.   Din acest motiv, proporția cea mai mare a  enoriașilor creștini e formată din  femei, nu   din bărbați,  și tot din același   motiv, religia creștină este  dominantă  în  lume.                                                                              A petrece dincolo de  poarta  lagărului, noaptea de Crăciun,  în compania femeilor din satul Ivanovca, echivala, pentru prizonierii aleși, cu o noapte de  nesperată libertate și fericire.    Libertatea  este  în multe   privințe echivalentul fericirii. Și chiar al plăcerii senzoriale.  În condițiile  societății  umane, libertatea  este  într-o  permanentă relație de servitute față de Dreptate. Dacă Dreptate nu e, nici Libertate nu e!      

Vasile Anton Ieșeanu, 7 martie  2015, Iași 

Despre dumnezeul pământean şi dreptatea celui mai tare.

Moto: ,,Văd răul pe  Pământ’’ – Jean Jacques Rousseau

   

Care să   fie explicaţia  apariţiei   ideologiilor , utopiilor şi tiraniilor  în secolul al XX-lea ? Să fie cauza cele două mari conflagraţii mondiale autodistrugătoare? Să fi simţit omul acelor vremuri,într-atât o   nevoie acută   a unei imagini protectoare şi dătătoare de siguranţă, a  unui  Tătuc-zeu, în absenţa  fizică a Dumnezeului ceresc, încât să apeleze  la protecţia unui dictator? În vreme  ce democraţia  este regimul ce se fundamentează pe valorile raţiunii,  dictaturile şi a regimurile politice extremiste, la fel ca şi  religiile,  pe iubire necondiţionată   şi pe credinţă acceptată. Dacă, în democraţie, omul de rând  are posibilitatea opţiunii şi prin asta a libertăţii depline, în cazul regimurilor politice totalitare,  libertatea de alegere este draconic limitată.                     

          În veacul al XX-lea treptat, treptat, Dumnezeu din cer   a fost  înlocuit, în inconştientul colectiv, cu unul pământean. Credinţa în Dumnezeul  pământean, în ,,Tătucul cel bun’’   s-a păstrat încă  multă  vreme după  revoluţie. Pe mulţi  i-am auzit  afirmând: ,,Dacă Ceauşescu dădea de mâncare  poporului ar fi condus şi-acum ţara.’’  Îndoctrinarea  a  indus , în inconştientul colectiv,  asemenea confuzii  încât Ceauşescu  era, identificat  cu  însuşi Mântuitorul. Uciderea lui Ceauşescu a echivalat cu uciderea lui Dumnezeu.  El era cel care dădea poporului ,,pâinea noastră cea de toate zilele.’’ 

          Unii erau atât de îndoctrinaţi  cu ideea că Ceauşescu şi partidul  le dă de mâncare,  încât   au suferit efectiv de angoasa existenţială în momentul cînd Ceauşescu a fost împuşcat. La mulţi  le era  teamă că  n-o să mai aibă ,,cine’’ să le dea de mâncare după căderea  lui Ceauşescu şi desfiinţarea partidului - stat     Aceeaşi  stare psihică au trăit-o  simpatizanţii şi gardiştii, după asasinarea Căpitanului.  O stare absurdă, de care oamenii de rând,   şi chiar unii intelectuali,  multă vreme nu s-au putut  rupe.                                                                                                  

           Modelul de dreptate al lui Polemarchos din Republica lui Platon  e un mod de a defini o dreptate tiranică. Prin urmare, sistemul totalitar, ca sistem tiranic,  afirmă  o astfel de dreptate -  o facere de bine celor care se supun  ideologiei şi mai multă facere de bine   celor care s-au remarcat ca fanatici  susţinători ai regimului.  O facere de rău celor care nu se supun sau nu sunt  adepţii ideologii propagate de partidul revoluţionar. 

          Acest mod de a aplica dreptatea e o dreptate bunului plac. În perioada dictaturii proletare această dreptate, á la Polemarchos,     s-a aplicat cu osârdie, confiscându-se ,,bogătanilor’’ şi ,,chiaburilor’’ averile, casele, pământurile. Multe case  ale celor bogaţi  s-au constituit în cadouri ale partidului  -    o facere de ,,bine’’  pentru prietinii partidului  muncitoresc, în timp ce proprietarii  ,,duşmanii   poporului’’ au fost aruncaţi în închisori.            

             Tendinţele grupării oligarhice ale portocaliilor-verzilor  , patronate de cel de-al treilea …escu de a aplica dreptatea lui Polemarchos, îmi dă fiori de gheaţă. Astfel s-a aplicat acel principiu al dreptăţii tiranice prevăzut profetic de Platon – o facere de bine prietenilor  partidului comunist  şi  rău duşmanilor  acestuia, o facere de bine prietenilor partidului de portocaliu şi rău duşmanilor acestuia.  Omul de rând   va crede cu toată tăria, că Preşedintele face dreptate – dar este o dreptate utopică, fiindcă dreptatea unuia nu se poate afirma pe nedreptatea celuilalt.  

          Retorul Trasymachos, trepidând de enervare, după ce îl acuză pe Polemarchos de ,, colaboraţionism’’, preia ştafeta lampadophoriei şi,  cumulând afirmaţiile celor doi despre dreptate, i-o trânteşte verde, în faţă, lui Socrate, cu dispreţul  îngâmfatului cu frunte mică    – ,,dreptatea e folosul celui mai tare.’’

          Această dreptate este,  evident ,  ,,folosul personal al stăpânului, ori a clasei conducătoare în societate, instituţionalizată ca dreptate şi ca lege de stat şi impus ca normă supuşilor. Injustiţia stăpânului se metamorfozează, prin mecanismul coerciţiei, în <<dreptul>> slugii.’’ (Andrei Cornea, Interpretare la Republica,1986). Dreptate în România  lui Băsescu e dreptatea lui Polemarchos, ,, dreptatea e folosul celui mai tare.’’ Şi cel mai tare este cel de-al  treilea …escu  şi coaliţia -  antiromânească( a se vedea stema Inspectoratului de Poliţie Covasna) .         

          Ce drept avea sclavul comunist?  Dreptul la muncă neplătită sau prost plătită.  În vreme ce  dreptul celui mai tare era dreptul inalienabil al instructorului de partid, al secretarului  de partid, al miliţianului, al securistului, a membrilor  din comitetele de partid  şi birourile permanente, din comitetul central,   a  clicii  şi clanului secretarului general al partidului, a clasei conducătoare, comunistul de rând,  cu atât mai mult, omul apolitic ,  practic, nu avea alt drept decât acela de sclav.

          Până şi dreptul la viaţă era la cheremul tovarăşului sau tovarăşei, mult stimaţilor şi iubiţilor conducători. Dacă cineva se îmbolnăvea  grav, sau un copil avea probleme cauzate la naştere –  a pleca la o clinică din străinătate –  în aşa numita democraţie socialistă – marea problemă era aprobarea plecării de către cabinetul II ,,mult iubita şi stimata tovarăşa Elena Ceauşescu.’’  Îmi amintesc că o femeie a  născut un copil cu capul mare.  Din cauza capului mare copilul a rămas  blocat de oasele bazinului, rămânând de la naştere cu sechele. Mama, ca orice mamă  bătăioasă  a ajuns , după multe scrisori, rugăminţi şi intervenţii la Cabinetul II să obţină aprobare  pentru operaţie  în străinătate. Cabinetul II a refuzat categoric, deşi mama, cu lacrimi  în ochi,  s-a aşezat în genunchi  şi s-a rugat Elenei Ceauşescu,   ca la Sfânta Maria.                                                                                          

         În democraţia burgheză problema sunt banii şi ,,relaţiile’’ la Casa Naţională de asigurări. Sau cine mai ştie, dacă nu şi relaţiile la partidul de guvernământ.       

          Dreptul celui mai tare era evident a comuniştilor de frunte şi a slujitorilor devotaţi. Această putere poate căpăta nu doar aspecte discreţionare , dar,  uneori,  chiar sadice, când puterea   încape pe mâinile unei femei. Nu sunt misogin  şi nu vrea să nu acuz sexul frumos de mai mult sadism decât al masculilor, dar imitarea  Elenei din capul statului se făcea la toate instituţiile unde conduceau femeile, la fel cum, la toate eşaloanele partidului-stat, imitau   mici ceauşei, după chipul şi asemănarea Tatălui-zeu . Elena, din capul  ministerului  turismului şi ce alte ministere i-a mai dat Traian Băsescu ,  nu-i departe de  Elena  din capul  statului  în ceea ce priveşte risipirea banilor  publici. Dacă vrei să   rămâi  fără   bani,  dă-i  pe mâna unei femei!                        

          Comportamentul feminin în postura puterii şi în virtutea dreptului celui mai tare, capătă conotaţii la fel  de  abuzive, adeseori absurde în manifestarea lor.

          Omogenizarea socială în comunism nu permite existenţa claselor antagoniste. Şi totuşi, în contradicţie cu viziunea marxistă, clasele  au  reapărut în societatea socialistă multilateral dezvoltată.          

          Iată cum,  sofistul Trasymachos, în pofida dialecticii lui Socrate, a intuit genial că dreptatea este folosul celui mai tare, adică a celui mai puternic într-un regim totalitar.  Acest caz, al abuzului de putere,  al clanului  Ceauşescu e un mic incident în lungul şir de abuzuri săvârşit   de membrii clanului  de ,,ceauşeii’’  de la toate eşaloanele partidului-stat.              

         Dar  fii  baronilor pesedişti?  Dar a beizadelelor  pedeliste? Mătuşa Tamara, cu termopanele ei, e un mic hoţ  de buzunare pe lângă  marele pirat  … escu.            

          Se spune despre Nicuşor, că printre numeroasele lui abuzuri de putere, la care , în prim plan, au fost manifestările porno-sexuale,  unele ce ţin de ondinism (urinarea, la chefuri, în farfuria cu stridii ale unor generali), una le-a întrecut  pe toate.                                                                              Se spune că a fost odată ca niciodată, o fată frumoasă ajunsă cântăreaţă de care Prinţul s-a îndrăgostit. Spre disperarea lui, fata nu a răspuns avansurilor sexuale. Într-o seară, aflat  la Constanţa cu gaşca  lui,  ar fi zărit-o  într-un local  şi a năvălit imediat cu banda  care îl însoţea şi-ii   ridica osanale. După ce i-a dat  pe toţi afară din local, a reţinuţ-o pe fată şi a cerut gărzilor  de corp să-i aducă  un măgar. Gărzile s-au făcut luntre şi punte şi  i-au adus măgarul.

          Imediat i-a cerut fetei să-i facă măgarului sex oral.  Fata a refuzat categoric această umilinţă  şi ca urmare, orbit de furie şi alcool ,  Nicuşor i-ar fi înfipt furculiţa în falcă şi a desfigurat-o.

          Din acel moment, fata nu a mai apărut la postul de televiziune. E poate doar  un mit   public care-i incrimina  Prinţişorului notorietatea abrutizantă,  sau, cine ştie…, până nu faci foc nu iese fum. De ce Valentin Ceauşescu a fost perceput  de oameni, altfel, decât  Nicuşor?                      

            Scena aceasta, reală sau inventată,   îmi aminteşte de  romanul lui Maria Arsene,  Loess – trenul cu fete, în care un gestapovist zelos, vrând să  demonstreze că evreii nu sunt oameni, a legat în lesă un evreu tânăr, pe care l-a pus să meargă în patru  labe şi l-a obligat să latre.  Evreul s-a supus  o vreme, dar,  în faţa fetelor de companie, din  tren, n-a mai rezistat umilinţei şi s-a revoltat. Cum era de aşteptat,   omul-câine  a fost împuşcat              

Realitatea mirobolantă,   terifiantă în absurditatea ei, constă în faptul că astfel de  scene sunt posibile  în regimurile extremiste. Dovada  a  făcut-o alesul legal de portocaliu care  l-a obligat pe un marinar( pe când era căpitan comunist de vas), drept pedeapsă, să-l care  în spate din sala maşinilor până sus, pe punte.             Scena de-atunci, de pe când era căpitan de vas, e reiterată  azi,  când  s-a urcat în spatele   poporului mioritic,  el şi familia lui şi, alături de el,  oligarhii de portocaliu , verde sau mai ştiu ce culoare şi-or schimba până la alegeri. Astfel de scene sunt posibile  şi în democraţie, când o grupare politică tinde spre dictatură , ca cea de portocaliu-verde. Alunecarea spre extremism se face mimând  acte democratice.                                                                                                                                                                    

          ,,Văd răul pe pământ’’ , spune în Emil, Jean Jacques Rousseau prin glasul vicarului savoiard. Răul, după filosoful din Geneva constă în denaturarea omului – prin trecerea de la starea naturală la starea civilă, adică la constituirea în societate printr-un contract social, respectiv prin libera aderare la o comunitate.                                                                       

              În atare condiţii, răul constă în servitute,  arbitrariul politic, ipocrizie socială, artificiu şi calcule egoiste. Răul constă în pierderea inocenţei, în ascunderea intenţiilor, în absenţa comunicării sincere – omul fiind astfel  despărţit de sine şi de semeni.  Prin urmare, genealogia răului se regăseşte în trecerea omului de la starea naturală, la starea civilă.                                 

 Aceeaşi viziune o regăsim şi în mitul biblic, numai că răul aici e dezvăluit de cunoaştere; odată ce omul  mănâncă din pomul cunoaşterii binelui şi răului el  e predispus a comite răul. În fond, fiecare copil în procesul formării raţiunii, repetă comiterea păcatului originar, acela de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului, la fel ca Adam şi Eva, căci pe măsură ce el  îşi  formează raţiunea, în procesul cunoaşterii realităţii imediate, va începe să deceleze binele şi răul, imaginarul  şi realul.   

         Fiecare pas în cunoaştere îi aduce omului un bine mai mare, dar şi un rău pe măsură de mare.

          Ce pot face oamenii? Se pot întoarce la starea naturală – cea a inocenţei,  când erau egali şi liberi? Nu! Este imposibil! Dar omul, ca să ajungă la o stare similară, va trebui ca sinergic să parcurgă odată cu cunoaşterea  şi etapele binelui şi răului, până va ajunge la acel grad de cunoaştere şi  înţelegere morală a binelui şi răului ce îl va determina să  renunţe la manipularea binelui şi răului,  pentru a  preveni  auto-exterminarea.

          Erau oamenii liberi şi egali  în starea naturală? Conform viziunii sale privind dreptul celui mai puternic, oamenii nu erau egali şi liberi  şi aici Rousseau se contrazice. 

            El susţine că superioritatea fizică a determinat   dreptul unora în a-şi impune voinţa în faţa altora. Or , această superioritate exista şi se manifesta chiar  în perioada stării naturale a omului. Era superioritatea tatălui asupra fiilor şi fiicelor, aceea al lui Iacob asupra odraslelor provenite de la cele patru femei. Aşadar, superioritatea fizică a tatălui a generat, deja, dreptul celui mai tare şi servitutea şi obedienţa progeniturilor. E  similară , oarecum,  statutului   masculului dominant din lumea animală – recunoscut de ceilalţi masculi, ca atare.                                                                            Să fie aici genealogia răului? Da, dacă se aplică dreptul forţei. Nu , dacă se aplică forţa dreptului.  Dreptul forţei reclamă o stare psihică afectivă – în general de ură.  Forţa dreptului reclamă analiza raţională.                      

          Nu doar superioritatea fizică, cât  mai cu seamă, cea mintală şi tehnică de luptă  au determinat  dreptul  unora de a-şi impune voinţa asupra altora  şi a obţine servitutea şi obedienţa  acestora. Să amintim  doar povestea micuţului David, care l-a răpus  pe uriaşul filistin Goliat.                                                    

                                                               

          Cu toate acestea Polemarchos este silit, de dialectica socratică, să admită  că  dreptatea este superioară nedreptăţii. Dar unde-i Socrate, acel Socrate mioritic, care să ne scoată din cercul vicios? Petre Ţuţea a murit, iar majoritatea intelectualilor filosofi, care mai trăiesc, fac jocul  puterii portocalii-verde. Oare Noica nu s-a întors  în  mormânt, văzând trădarea zeloşilor săi discipoli?