Ce alegem… dreptatea sau o grămadă de aur?!

„ Era bănet nu glumă!  O adevărată comoară și mai multe nu. ”  Emilian Marcu - Tobele mute        

Dacă  dreptatea este  o artă a hoției, libertatea e în cătușe.   În aroganța   lor,  marile puteri nu  aleg  calea de  mijloc, ci doar   forța și amenințarea cu forța. Războiul, spune Freud, atâta  vreme cât există state, națiuni  și naționalități, nu poate fi eliminat.  Războiul,  afirma, paradoxal, Proudhon, face parte din morala  umanității. Care morală?!  Morala celui mai puternic?! Cel mai puternic  are totdeauna dreptate!                                                                    

 Dreptatea ca folos al celui mai tare a fost negată  de  Socrate în  Republica lui Platon.   Dreptatea, afirma Socrate  e  mai de preț decât o „grămadă de aur”. Dacă dreptatea este mai valoroasă decât o grămadă de aur,  atunci  cum se face că cei mai mulți  preferă  „o grămadă de aur”  dreptății?!                                   

 Împotriva acestui principiu  moral al lui Socrate s-a ridicat sofistul Thrasymachos care  susținea  că dreptatea „este  folosul celui mai tare”.  Afirmația   lui  Thrasymachos, contrazicându-l    pe Socrate  a rămas perfect valabilă  și în zilele noastre – „dreptatea este  folosul celui  mai tare”, iar cel  mai tare e „puterea constituită”, fie a unei țări mici, fie a unei mari puteri.                     

 Rușii, spre exemplu,  luând aminte  la   cugetarea  sofistului Trasymachos,  anume că „dreptatea este  folosul celui  mai tare”, refuză  să  mai dea înapoi  tezaurul românilor. Pentru ruși „o grămadă de aur”  este mai valoroasă  decât dreptatea. Așa au ajuns, după două mii de ani,  să fie mai „înțelepți” decât   Socrate.                                                                                                                       

 Noi cetățenii care nu facem parte din „puterea constituită”, ne îmbătăm cu apă  rece dacă credem în dreptatea socială imparțială și echitabilă. În orice regim  politic   abuzul „puterii constituite”  comite   nedreptăți.   O nedreptate comisă   înseamnă nefericirea celor asupra cărora s-a comis. Dacă  nedreptatea aduce  profit și folos celui puternic,  ce contează nefericirea celor  care au fost  nedreptății?!                                                                                                 

 Exemplele  pe plaiul mioritic, o Doamne, nici  o carte de   mii e pagini  nu ar ajunge să   enumere nedreptățile  comise de  „puterea constituită” sau   marile puteri.   Dar  noi,  românii, ce alegem?! Dreptatea  sau o grămadă de aur?                                                                    

 În Republica, spune Constantin Noica,  Platon  nu vorbeşte despre un tip de stat ideal, ci despre, un tip de om  ideal  - omul suveranității morale. Cu excepția lui, Socrate, Isus,  Gandhi  și Eminescu  nu cred în „omul suveranității  morale”.  Nu există  oameni sfinți.  Așa zișii sfinți  sunt niște farisei. Sf. Anton  s-a dus   în pustiu să  scape de ispite. Nu a scăpat. Fantasmele-ispite i-au bântuit imaginarul  și  l-au ispitit,  cu osebire, acolo  în pustiu.                                            

 Natura  umană  nu  poate  să stăpânească acest ideal moral. E doar o iluzionare, o amăgire și un fariseism monahal. Dostoievski a intuit   ființa umană mai bine decât Tolstoi.  El a  găsit la om,  îndeosebi la spița masculină, o natură   - „violentă,  lașă, răzbunătoare, instinctuală, fariseică, duplicitară,  irațională.” Să fie   vorba  oare numai de  omul rus?!...                                                       

 Și Nietzsche   a văzut,  în  supraom, pe omul suveranității  morale, dar azi, după  atâta amar de istorie tragică,   îmi este teamă  de  acest  om  supramoral. Omul  suveranității  morale e  un ideal, la fel ca Republica ideală  al lui Platon  la fel ca   și dreptate   și libertatea umană.                                                   
  

 Platon, spune Constantin Noica,   vorbește despre Republica interioară a omului  care este în consonanţă sau disonanţă cu Republica exterioară . Este  același lucru  cu  spusele sofistului atenian -  dreptatea   este folosul  celui mai  tare.                                                                                                                       

 Cum,  cel mai tare  este omul puterii constituitei, omul   de rând  trăiește  viața în societatea modernă  mult  mai constrâns  decât liber, căci   afirmă  Platon în  Republica – „fiecare stăpânire  legiuiește potrivit  cu folosul propriu : democrația  face legi democratice, tirania – tiranice”  și  „declară că acest folos propriu  este, pentru supuși, dreptatea.”                                                

 Experiența  noastră democratică ne   indică  o mică  diferență  între dictatura comunistă și  democrația coruptă. Dreptatea, în pofida argumentației  socratice,  rămâne  în continuare,  indiferent de  forma  politică, indiferent de idealurile clamate de Uniunea Europeană  - „folosul celui mai  tare ”.                       

 Chiar dacă  democrația   proclamă  libertatea  și demnitatea umană,  idealurile  susținute de  Petre Țuțea în  aserțiunea sa, anume că   „democrația este   singurul sistem politic  compatibil cu  libertatea și  demnitatea umană”, dacă nu am  observa cum, în așa zisă  democrație  românească,   omul de rând este umilit de  guvernările abuzive, supus capriciilor politicienilor corupți,  am putea  chiar  fi seduși  de  regimul  democratic.                                                     

 În pofida declarațiilor emfatice pe  toate canalele de televiziune, unde cei care  „ne fac legi  și ne pun biruri”, se erijează  în apărători ai   valorilor   fundamentale ale democrației, „ne vorbesc filosofie”, se  închină cabotini  la  „patrie, virtute” și   sărută   fariseic drapelul  țării,   nu mai   sunt pe deplin încredințat că democrația  este singurul sistem politic  compatibil  cu libertatea  și demnitatea umană.                                                                                            

Democrația suferă de cel mai  grav flagel  moral – corupția,  abuzul de putere și  nedreptatea. Nedreptatea  generează non-liberate  sau o libertate iluzorie. În aceste condiții libertatea devine „problema cea mai nebuloasă”, cum spune  Constantin Dram,                                                                         

 Fără dreptate nu există libertate!   Și atâta vreme cât dreptate în democrație, este dreptul  celui mai tare, adică a politicianului,   libertățile individuale, consfințite de  Constituție,  sunt simple  texte  teoretice, lipsite de  temeiuri practice pentru  cei mulți.                                                                          

 În  comunism, te mai plângeai,  împotriva abuzurilor și  nedreptăților, secretarului de  partid. Acum  cui să-i mai ceri apărarea? Avem libertatea cuvântului. Ei și ce? Poți să urli  la  toate televiziunele, despre nedreptățile  a căror  victime  ești. Urli ca  Moise în pustiu!  Nu te-aude nimeni. Cu atât mai puțin  „imparțiala” noastră justiție.                                                                          

 Corupția,  acest flagel  al Democrației, generează, ca o reacție  în lanț, abuzuri și nedreptăți  sociale  greu de  stăpânit  și mai ales greu de vindecat. O haită e hiene  flămânde,  de la   miniștri,  judecători, procurori, polițiști și ziariști lingă , experți  în acte de banditism, dirijați de    profesioniști în spălarea de bani și de creiere, se îmbogățesc,  furând  din buzunarele noastre tot mai  sărace.           Simte omul când i se fură  un leu, un euro…  sau chiar  mai mult  din buzunar?!  E ca și cum i-ai fi dat  unor cerșetori…Doamne,  mă îngrozesc  acești  hoți-cerșetori.                                                            

 Pe acest fond social,  profund  viciat și imoral, apar, spune Dostoievski „… trichine noi, niște vietăți microscopice, care  pătrund  în corpul omului”  și  „oamenii devin toți agitați  și nu se mai înțeleg între ei. Oamenii nu mai știu să judece ce este bine  și ce este  rău”.( Dostoievski – Crimă și pedeapsă).                 

 Așa se naște extremismul. Extremismul este o fiară,  este chiar  fiara apocaliptică care  îl face pe  individ să nu mai  discearnă  ce este bine și ce este rău.  Și    mai rău,  extremismul  îi  desființează odată cu  libertatea și demnitatea de om.                                                                                           

 A fi om liber   înseamnă a avea  conștiința demnității, a spune   fără  teamă - DA,  când e drept să spui DA și  a spune NU,când  e  nedrept  să spui DA.                                                                                                                   

 Politicienii democratici,  lacomi și perfizi,  hrănesc zi de zi Fiara. Oamenii, scârbiți de Democrație, de politicienii corupți care  îi mint, îi  umilesc și-i batjocoresc, le   înșeală încrederea  și speranțele, derutați de  incertitudinile existențiale,  îndoindu-se de  șansa de a-și  asigura  o anume bunăstare pentru ei și copii, vor  trece de partea Fiarei.                                                               

 Încet-încet,  în subterane, oamenii  vor  începe  să se închine  Fiare „salvatoare”.  Oamenii în general, tinerii  îndeosebi, nu au nici timp, nici  discernământul moral de a decela  binele de rău, nici cultura politică, nici persuasiunea de a  corecta   imediat  greșelile politicienilor.  Când le ajunge cuțitul la os, atunci trezesc Fiara. Atunci  o scot din subteran.  Sloganul  lui  Orwell    -   „IGNORANȚA ESTE FORȚA!”  -  rămâne  valabil  și în Democrație.                                                                                                       

Din  aceste   motive, tobele  care   par a fi  amuțit demult, este posibil să   reînceapă să   răsune din nou în Europa. Tobele,  pe care Emilian Marcu le-a vrut mute  pe vecie, au  început  deja să sune.  Starea de conflict militar de la malul Mării  Negre  confirmă temerile noastre.                                                         

 La  fel  dreptatea,  în cazul  marilor  puteri,  în relația  cu  statele   mici  și mijlocii  - este   o artă  a hoției. Sau cum spune, Rousseau „dreptul  celui mai tare; drept acceptat cu ironie în aparență, dar stabilit ca principiu.”               În spatele ușilor închise ale marilor cancelarii, dreptul celui mai tare  este  principiul  de drept internațional. Să  nu ne amăgim  cu sloganuri afirmate de conducătorii marilor democrații! Cum să se poată opune statele mici șantajului politic al marilor puteri?!  Afirmația lui  Rousseau rămâne etern valabilă - „cel mai puternic are totdeauna dreptate.”                                                              

 Dacă  dreptatea este o artă a hoției, atunci libertatea și demnitatea  umană, deși   garantate  de Constituție  rămân cum spune Eminescu  doar „un nume / ce-aievea s-a serbat.”                                                                                

 Un popor care prețuiește  dreptatea și libertatea mai    puțin decât  „o grămadă de aur”, va fi   ușor de  colonizat, iar  indivizii  care  compun acel   popor,  vor deveni slugi  la străini.                                                                          
   Clauzele secrete,  a  acordurilor de la Ialta,  au dovedit că, guvernele celor mai democratice  națiuni (englez și american) au înlesnit nu doar comunismul în celelalte state   abandonate influenței  sovietice, ci și  deportările masive de oameni,  implicit  cele  mai  groaznice sisteme concentraționare - lagărele staliniste.                                                                                                                         

 În  baza acordurilor marilor puteri democratice,   mâncătorul de oameni sovietic a devorat  milioane de oameni  în  lagărele din Siberia, dar și în închisorile politice  pentru  reeducarea  intelectualilor,  prin munca silnică,  în  Deltă  și la Canal.                                                                                          

 Romanul lui Emilian Marcu - Tobele mute  nu este  o  critică  adusă bucătăresei  sovietice mâncătoare de oameni, deși o demascare a   lagărelor  sovietice a fost inerentă  în roman,  ci  o  excepțională  viziune asupra  umanului (cum poate rămâne omul om în condiții  inumane?!), în   lagăre staliniste, în care  majoritatea  au fost  exterminată  prin muncă silnică și condiții de supraviețuire  aproape imposibile  în  gerurile  năprasnice  din Siberia. Suferința umanizează! Suferința dezumanizează! Dacă Dreptate nu e, nici  Libertate  nu e!

Vasile Anton Ieșeanu,  10 martie 2015, Iași                                                                            

Oglindă oglinjoară cine-i cea mai urâtă femeie din țară? Roberta sau Elena Udrea?!

      

Care este  secretul succesului... în politică? 
             Priviți la cele trei poze și spuneți care este fața adevărată a acestei femei!  Roberta ingenua sau Roberta care s-a urcat în copac?  Îți poți oare închipui că, văzând  o  fată  cu o  figură atât de drăguță și inocentă   să  afli o adevărată  mașteră?   
            Socrate ne avertiza despre   pericolul înșelătorului care permanent ne însoțește, căci înșelătorul   se prezintă   mereu ca mielul blând, dar își ascunde  coarnele  și coada de drac. Poate avea oare această femeie, ceea ce țăranii,spuneau despre unele mașteri de la țară  că ar crește și ar hrăni  la sân  mititei (drăcușori) - dar țăranii  îi  numeau ,,mititei” spre nu a nu le  pomeni numele adevărate  de teamă  de a  nu se întâlni cu ei). 
           Roberta s-a întâlnit  însă cu tartorul  pe care l-a susținut cu mintea ei perversă,  cu  faima de miss  Piggy și mai ales cu numărătoarea  inversă.  Priviți bine la Roberta! Oare nu seamănă cu miss Piggy?  
         Englezii au uneori un umor grosier , dar sunt ai naibii de pătrunzători. Atenție bărbați care de ea vă apropiați!  De departe e trandafir, dar de aproape e doar... știr. 
          N-aș fi crezut niciodată  că o ingenuă  se poate  metamorfoza atât  de repede într-o cotoroanță.  
            Roberta se mărită ... e nuntă-n cartier , dar cine e alesul... rămâne  un mister!  O fi un moroi?! Căci ce bărbat ar  putea să ia de nevastă  pe   miss Piggy?  
           E adevărat că Ion  Creangă a scris ,,Povestea porcului”, confirmând prin asta că există   oameni-porci,  dar  dacă interpretăm  povestea  prin prisma  modernității  am putea să  înțelegem că  porcul era un Făt-Frumos extraterestru, pe care oamenii  acelor vremuri, neavând cultura noastră cosmică,  l-au perceput ca fiind  îmbrăcat  în piele de porc, când de fapt era un echipament  hi-tech sofisticat  de cosmonaut. 
        Roberta nu este  extraterestră , este  pământeancă de-a noastră,  dar, cine știe, poate este urmașa  porcului din povestea lui Creangă...  

Oglindă , oglinjoară , cine-i cea mai urâtă femeie din țară?!...

                   

                                            

         N-aș  fi crezut  niciodată, absolut niciodată  că o  blondă, cum este  Elena Udrea  ar putea să fure  pe față un întreg popor.  Bravo ei, căci vorba populară  ,,de urâtă nu-i frumoasă, dar îi deșteaptă proasta dracului”.  Blonda  asta din  Pleșcoi sau de Buzău, spune ea,   ne-a   tras o țeapă de  milioane de euro,  în timp ce noi  stăteam cu gura căscată la televizor  și ne  holbam  la ...  formele-i de amazoană   și la gențile ei de vedetă.     
          Țeapa care ne-a tras-o UE  sau EU,   îmi amintește de doi  scriitori comici americani, Thomas Cathcart  și Daniel Klein, care   au scris o carte, intitulată  Platon și   ornitorincul intră  într-un bar - mic tratat de     filosdoctică.  Presărată  cu  multe bancuri, probabil în ideea  de a atrage cititorii și spre  filozofie,  fără  vreun  gând ascuns, Doamne  ferește,  de a-și bate  joc de marii gânditori ai lumii cartea spune în mod hazliu niște adevăruri.      
          Pentru cine nu știe!  Thomas Cathcart  și Daniel Klein sunt doi bătrânei  puși pe șotii  (dacă n-o fi murit între timp).  Oricum         glumele lor simpatice vor  rămâne  multă vreme  în această carte.    Cei doi s-au născut la puţin timp după sfârşitul celui de-al  Doilea Război Mondial,  au studiat cot la cot mai întâi la Liceul Needham din Massachusetts şi apoi la Harvard College, de unde au absolvit, în 1961, filosofia. 

            După terminarea studiilor, drumurile lor s-au despărţit pentru o vreme: Tom (cel înalt şi deştept) s-a dedicat muncii caritabile şi asistenţei sociale, în timp ce Daniel (cel scund şi glumeţ care stă pe teancul de cărţi) a lucrat ca scenarist pentru emisiuni umoristice şi concursuri televizate. 

            La pagina 167, cei doi autori vorbesc despre o blondă, care contrar mitului despre blonde,   s-a dovedit   a fi diabolic de   deșteaptă. 
       Într-un cazinou , povestesc cei doi scriitori americani,   doi crupieri, de la masa de zaruri,  se plictiseau de moarte  în așteptarea clienților când   intră  o blondă frumoasă  și  cu forme  apetisante, care le spune:  ,,Cocoșeilor vreau să joc  la o singură aruncare de zaruri, pe suma de 20.000 de dolari! Dar, continuă  ea,  norocul meu  cel mare e numai atunci când joc dezbrăcată. Mama are nevoie de  haine noi,cocoșei.  
          Blonda se dezbracă repede, aruncă zarurile  și strigă  tare: Am câștigat!...  Se îmbracă repede,  își  încasează suma câștigată și pleacă.  Cei doi  se uită unul la celălalt  și primul crupier îl întreabă pe al doilea: Tu te-ai uitat la zaruri? Nu! Credeam că te-ai uitat tu! Cam asta este   pentru noi  Elena Udrea !  O blondă, care a  dat cu zarurile  politice, a încasat potul  cel mare și ne-a lăsat cu buza umflată...  
   Oglindă, oglinjoară cine-i cea mai urâtă femeie din  țară?!...      
                                   
        Vasile Anton, Iași, 29 aprilie 2012                                                    
                                                            

Despre dumnezeul pământean şi dreptatea celui mai tare.

Moto: ,,Văd răul pe  Pământ’’ – Jean Jacques Rousseau

   

Care să   fie explicaţia  apariţiei   ideologiilor , utopiilor şi tiraniilor  în secolul al XX-lea ? Să fie cauza cele două mari conflagraţii mondiale autodistrugătoare? Să fi simţit omul acelor vremuri,într-atât o   nevoie acută   a unei imagini protectoare şi dătătoare de siguranţă, a  unui  Tătuc-zeu, în absenţa  fizică a Dumnezeului ceresc, încât să apeleze  la protecţia unui dictator? În vreme  ce democraţia  este regimul ce se fundamentează pe valorile raţiunii,  dictaturile şi a regimurile politice extremiste, la fel ca şi  religiile,  pe iubire necondiţionată   şi pe credinţă acceptată. Dacă, în democraţie, omul de rând  are posibilitatea opţiunii şi prin asta a libertăţii depline, în cazul regimurilor politice totalitare,  libertatea de alegere este draconic limitată.                     

          În veacul al XX-lea treptat, treptat, Dumnezeu din cer   a fost  înlocuit, în inconştientul colectiv, cu unul pământean. Credinţa în Dumnezeul  pământean, în ,,Tătucul cel bun’’   s-a păstrat încă  multă  vreme după  revoluţie. Pe mulţi  i-am auzit  afirmând: ,,Dacă Ceauşescu dădea de mâncare  poporului ar fi condus şi-acum ţara.’’  Îndoctrinarea  a  indus , în inconştientul colectiv,  asemenea confuzii  încât Ceauşescu  era, identificat  cu  însuşi Mântuitorul. Uciderea lui Ceauşescu a echivalat cu uciderea lui Dumnezeu.  El era cel care dădea poporului ,,pâinea noastră cea de toate zilele.’’ 

          Unii erau atât de îndoctrinaţi  cu ideea că Ceauşescu şi partidul  le dă de mâncare,  încât   au suferit efectiv de angoasa existenţială în momentul cînd Ceauşescu a fost împuşcat. La mulţi  le era  teamă că  n-o să mai aibă ,,cine’’ să le dea de mâncare după căderea  lui Ceauşescu şi desfiinţarea partidului - stat     Aceeaşi  stare psihică au trăit-o  simpatizanţii şi gardiştii, după asasinarea Căpitanului.  O stare absurdă, de care oamenii de rând,   şi chiar unii intelectuali,  multă vreme nu s-au putut  rupe.                                                                                                  

           Modelul de dreptate al lui Polemarchos din Republica lui Platon  e un mod de a defini o dreptate tiranică. Prin urmare, sistemul totalitar, ca sistem tiranic,  afirmă  o astfel de dreptate -  o facere de bine celor care se supun  ideologiei şi mai multă facere de bine   celor care s-au remarcat ca fanatici  susţinători ai regimului.  O facere de rău celor care nu se supun sau nu sunt  adepţii ideologii propagate de partidul revoluţionar. 

          Acest mod de a aplica dreptatea e o dreptate bunului plac. În perioada dictaturii proletare această dreptate, á la Polemarchos,     s-a aplicat cu osârdie, confiscându-se ,,bogătanilor’’ şi ,,chiaburilor’’ averile, casele, pământurile. Multe case  ale celor bogaţi  s-au constituit în cadouri ale partidului  -    o facere de ,,bine’’  pentru prietinii partidului  muncitoresc, în timp ce proprietarii  ,,duşmanii   poporului’’ au fost aruncaţi în închisori.            

             Tendinţele grupării oligarhice ale portocaliilor-verzilor  , patronate de cel de-al treilea …escu de a aplica dreptatea lui Polemarchos, îmi dă fiori de gheaţă. Astfel s-a aplicat acel principiu al dreptăţii tiranice prevăzut profetic de Platon – o facere de bine prietenilor  partidului comunist  şi  rău duşmanilor  acestuia, o facere de bine prietenilor partidului de portocaliu şi rău duşmanilor acestuia.  Omul de rând   va crede cu toată tăria, că Preşedintele face dreptate – dar este o dreptate utopică, fiindcă dreptatea unuia nu se poate afirma pe nedreptatea celuilalt.  

          Retorul Trasymachos, trepidând de enervare, după ce îl acuză pe Polemarchos de ,, colaboraţionism’’, preia ştafeta lampadophoriei şi,  cumulând afirmaţiile celor doi despre dreptate, i-o trânteşte verde, în faţă, lui Socrate, cu dispreţul  îngâmfatului cu frunte mică    – ,,dreptatea e folosul celui mai tare.’’

          Această dreptate este,  evident ,  ,,folosul personal al stăpânului, ori a clasei conducătoare în societate, instituţionalizată ca dreptate şi ca lege de stat şi impus ca normă supuşilor. Injustiţia stăpânului se metamorfozează, prin mecanismul coerciţiei, în <<dreptul>> slugii.’’ (Andrei Cornea, Interpretare la Republica,1986). Dreptate în România  lui Băsescu e dreptatea lui Polemarchos, ,, dreptatea e folosul celui mai tare.’’ Şi cel mai tare este cel de-al  treilea …escu  şi coaliţia -  antiromânească( a se vedea stema Inspectoratului de Poliţie Covasna) .         

          Ce drept avea sclavul comunist?  Dreptul la muncă neplătită sau prost plătită.  În vreme ce  dreptul celui mai tare era dreptul inalienabil al instructorului de partid, al secretarului  de partid, al miliţianului, al securistului, a membrilor  din comitetele de partid  şi birourile permanente, din comitetul central,   a  clicii  şi clanului secretarului general al partidului, a clasei conducătoare, comunistul de rând,  cu atât mai mult, omul apolitic ,  practic, nu avea alt drept decât acela de sclav.

          Până şi dreptul la viaţă era la cheremul tovarăşului sau tovarăşei, mult stimaţilor şi iubiţilor conducători. Dacă cineva se îmbolnăvea  grav, sau un copil avea probleme cauzate la naştere –  a pleca la o clinică din străinătate –  în aşa numita democraţie socialistă – marea problemă era aprobarea plecării de către cabinetul II ,,mult iubita şi stimata tovarăşa Elena Ceauşescu.’’  Îmi amintesc că o femeie a  născut un copil cu capul mare.  Din cauza capului mare copilul a rămas  blocat de oasele bazinului, rămânând de la naştere cu sechele. Mama, ca orice mamă  bătăioasă  a ajuns , după multe scrisori, rugăminţi şi intervenţii la Cabinetul II să obţină aprobare  pentru operaţie  în străinătate. Cabinetul II a refuzat categoric, deşi mama, cu lacrimi  în ochi,  s-a aşezat în genunchi  şi s-a rugat Elenei Ceauşescu,   ca la Sfânta Maria.                                                                                          

         În democraţia burgheză problema sunt banii şi ,,relaţiile’’ la Casa Naţională de asigurări. Sau cine mai ştie, dacă nu şi relaţiile la partidul de guvernământ.       

          Dreptul celui mai tare era evident a comuniştilor de frunte şi a slujitorilor devotaţi. Această putere poate căpăta nu doar aspecte discreţionare , dar,  uneori,  chiar sadice, când puterea   încape pe mâinile unei femei. Nu sunt misogin  şi nu vrea să nu acuz sexul frumos de mai mult sadism decât al masculilor, dar imitarea  Elenei din capul statului se făcea la toate instituţiile unde conduceau femeile, la fel cum, la toate eşaloanele partidului-stat, imitau   mici ceauşei, după chipul şi asemănarea Tatălui-zeu . Elena, din capul  ministerului  turismului şi ce alte ministere i-a mai dat Traian Băsescu ,  nu-i departe de  Elena  din capul  statului  în ceea ce priveşte risipirea banilor  publici. Dacă vrei să   rămâi  fără   bani,  dă-i  pe mâna unei femei!                        

          Comportamentul feminin în postura puterii şi în virtutea dreptului celui mai tare, capătă conotaţii la fel  de  abuzive, adeseori absurde în manifestarea lor.

          Omogenizarea socială în comunism nu permite existenţa claselor antagoniste. Şi totuşi, în contradicţie cu viziunea marxistă, clasele  au  reapărut în societatea socialistă multilateral dezvoltată.          

          Iată cum,  sofistul Trasymachos, în pofida dialecticii lui Socrate, a intuit genial că dreptatea este folosul celui mai tare, adică a celui mai puternic într-un regim totalitar.  Acest caz, al abuzului de putere,  al clanului  Ceauşescu e un mic incident în lungul şir de abuzuri săvârşit   de membrii clanului  de ,,ceauşeii’’  de la toate eşaloanele partidului-stat.              

         Dar  fii  baronilor pesedişti?  Dar a beizadelelor  pedeliste? Mătuşa Tamara, cu termopanele ei, e un mic hoţ  de buzunare pe lângă  marele pirat  … escu.            

          Se spune despre Nicuşor, că printre numeroasele lui abuzuri de putere, la care , în prim plan, au fost manifestările porno-sexuale,  unele ce ţin de ondinism (urinarea, la chefuri, în farfuria cu stridii ale unor generali), una le-a întrecut  pe toate.                                                                              Se spune că a fost odată ca niciodată, o fată frumoasă ajunsă cântăreaţă de care Prinţul s-a îndrăgostit. Spre disperarea lui, fata nu a răspuns avansurilor sexuale. Într-o seară, aflat  la Constanţa cu gaşca  lui,  ar fi zărit-o  într-un local  şi a năvălit imediat cu banda  care îl însoţea şi-ii   ridica osanale. După ce i-a dat  pe toţi afară din local, a reţinuţ-o pe fată şi a cerut gărzilor  de corp să-i aducă  un măgar. Gărzile s-au făcut luntre şi punte şi  i-au adus măgarul.

          Imediat i-a cerut fetei să-i facă măgarului sex oral.  Fata a refuzat categoric această umilinţă  şi ca urmare, orbit de furie şi alcool ,  Nicuşor i-ar fi înfipt furculiţa în falcă şi a desfigurat-o.

          Din acel moment, fata nu a mai apărut la postul de televiziune. E poate doar  un mit   public care-i incrimina  Prinţişorului notorietatea abrutizantă,  sau, cine ştie…, până nu faci foc nu iese fum. De ce Valentin Ceauşescu a fost perceput  de oameni, altfel, decât  Nicuşor?                      

            Scena aceasta, reală sau inventată,   îmi aminteşte de  romanul lui Maria Arsene,  Loess – trenul cu fete, în care un gestapovist zelos, vrând să  demonstreze că evreii nu sunt oameni, a legat în lesă un evreu tânăr, pe care l-a pus să meargă în patru  labe şi l-a obligat să latre.  Evreul s-a supus  o vreme, dar,  în faţa fetelor de companie, din  tren, n-a mai rezistat umilinţei şi s-a revoltat. Cum era de aşteptat,   omul-câine  a fost împuşcat              

Realitatea mirobolantă,   terifiantă în absurditatea ei, constă în faptul că astfel de  scene sunt posibile  în regimurile extremiste. Dovada  a  făcut-o alesul legal de portocaliu care  l-a obligat pe un marinar( pe când era căpitan comunist de vas), drept pedeapsă, să-l care  în spate din sala maşinilor până sus, pe punte.             Scena de-atunci, de pe când era căpitan de vas, e reiterată  azi,  când  s-a urcat în spatele   poporului mioritic,  el şi familia lui şi, alături de el,  oligarhii de portocaliu , verde sau mai ştiu ce culoare şi-or schimba până la alegeri. Astfel de scene sunt posibile  şi în democraţie, când o grupare politică tinde spre dictatură , ca cea de portocaliu-verde. Alunecarea spre extremism se face mimând  acte democratice.                                                                                                                                                                    

          ,,Văd răul pe pământ’’ , spune în Emil, Jean Jacques Rousseau prin glasul vicarului savoiard. Răul, după filosoful din Geneva constă în denaturarea omului – prin trecerea de la starea naturală la starea civilă, adică la constituirea în societate printr-un contract social, respectiv prin libera aderare la o comunitate.                                                                       

              În atare condiţii, răul constă în servitute,  arbitrariul politic, ipocrizie socială, artificiu şi calcule egoiste. Răul constă în pierderea inocenţei, în ascunderea intenţiilor, în absenţa comunicării sincere – omul fiind astfel  despărţit de sine şi de semeni.  Prin urmare, genealogia răului se regăseşte în trecerea omului de la starea naturală, la starea civilă.                                 

 Aceeaşi viziune o regăsim şi în mitul biblic, numai că răul aici e dezvăluit de cunoaştere; odată ce omul  mănâncă din pomul cunoaşterii binelui şi răului el  e predispus a comite răul. În fond, fiecare copil în procesul formării raţiunii, repetă comiterea păcatului originar, acela de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului, la fel ca Adam şi Eva, căci pe măsură ce el  îşi  formează raţiunea, în procesul cunoaşterii realităţii imediate, va începe să deceleze binele şi răul, imaginarul  şi realul.   

         Fiecare pas în cunoaştere îi aduce omului un bine mai mare, dar şi un rău pe măsură de mare.

          Ce pot face oamenii? Se pot întoarce la starea naturală – cea a inocenţei,  când erau egali şi liberi? Nu! Este imposibil! Dar omul, ca să ajungă la o stare similară, va trebui ca sinergic să parcurgă odată cu cunoaşterea  şi etapele binelui şi răului, până va ajunge la acel grad de cunoaştere şi  înţelegere morală a binelui şi răului ce îl va determina să  renunţe la manipularea binelui şi răului,  pentru a  preveni  auto-exterminarea.

          Erau oamenii liberi şi egali  în starea naturală? Conform viziunii sale privind dreptul celui mai puternic, oamenii nu erau egali şi liberi  şi aici Rousseau se contrazice. 

            El susţine că superioritatea fizică a determinat   dreptul unora în a-şi impune voinţa în faţa altora. Or , această superioritate exista şi se manifesta chiar  în perioada stării naturale a omului. Era superioritatea tatălui asupra fiilor şi fiicelor, aceea al lui Iacob asupra odraslelor provenite de la cele patru femei. Aşadar, superioritatea fizică a tatălui a generat, deja, dreptul celui mai tare şi servitutea şi obedienţa progeniturilor. E  similară , oarecum,  statutului   masculului dominant din lumea animală – recunoscut de ceilalţi masculi, ca atare.                                                                            Să fie aici genealogia răului? Da, dacă se aplică dreptul forţei. Nu , dacă se aplică forţa dreptului.  Dreptul forţei reclamă o stare psihică afectivă – în general de ură.  Forţa dreptului reclamă analiza raţională.                      

          Nu doar superioritatea fizică, cât  mai cu seamă, cea mintală şi tehnică de luptă  au determinat  dreptul  unora de a-şi impune voinţa asupra altora  şi a obţine servitutea şi obedienţa  acestora. Să amintim  doar povestea micuţului David, care l-a răpus  pe uriaşul filistin Goliat.                                                    

                                                               

          Cu toate acestea Polemarchos este silit, de dialectica socratică, să admită  că  dreptatea este superioară nedreptăţii. Dar unde-i Socrate, acel Socrate mioritic, care să ne scoată din cercul vicios? Petre Ţuţea a murit, iar majoritatea intelectualilor filosofi, care mai trăiesc, fac jocul  puterii portocalii-verde. Oare Noica nu s-a întors  în  mormânt, văzând trădarea zeloşilor săi discipoli?                                                          

Despre adevăr, iluzie, manipulare şi politicianul model

Iluzii - Desen  Ligia Maria Pascal   

Despre iluzie, adevăr, manipulare şi  politicianul model 

Libertatea omului este conjuncturală, dar într-o societate relativ  democratică, omul are cea mai mare libertate. Democraţia este regimul politic,   în concordanţă cu   mintea umană, am putea spune că  regimul politic este  croit după principul fundamental al    gândirii umane, a ceea ce Socrate numea  ca fiind raţiunea -  calea de mijloc,  nimic fără măsură. Democraţia este   un regim aflat într-un relativ echilibru, funcţionând la marginea haosului,  ,,un bazar de regimuri politice’’(Platon – Republica),    în  consonanţă cu mintea umană programată  să funcţioneze, la fel,  la marginea haosului. Deosebirea fundamentală între democraţie şi regimurile extremiste este că în vreme ce democraţia face  din fiinţa umană sau ar trebui să facă - un  om  liber, mândru, stăpân pe sine, lucid, mult aşteptat, regimurile  politice extremiste - fac din om    o fiinţă robotică, ajustat, în conformitate cu ideologia, pe un  pat al lui Procust.                                       

Omul este o fiinţă socială; el  poate fi  autonom, dar nu şi independent; în  orice societate el trăieşte într-un sistem de relaţii de interdependenţă,  de socializare, aşa cum este de pildă internetul şi Facebook-ul.

                                                                                                   Afirm că libertatea omului este conjuncturală şi  pentru asta voi argumenta  de ce. S-a dovedit că  în regimurile extremiste,   concentraţionare, omul  deşi este lipsit aproape complet de  libertate,  posedă o ultimă libertate  -  gândirea. Victor  Francl, şeful celei de-a treia şcoli vieneze de psihiatrie  după Freud şi Adler, a descoperit această libertate, pe când era închis în unul dintre lagărele de concentrare  naziste. Nimeni, absolut nimeni nu-i poate lua omului gândurile şi nici nu-l poate afecta ceva, dacă el refuză  să fie afectat de cele mai josnice umilinţe. Totuşi, omul trăieşte de când se naşte şi până moare într-o eternă închisoare: aceasta este închisoarea minţii sale. Care este marea libertate a omului? Noi credem că este cunoaşterea.   

Înţelepciunea populară spune că  peştele de la cap se impute şi de la coadă se curăţă. Ei bine, omul tiranic care este cel mai reprezentativ printre politicieni români, se crede, în  marea sa trufie pe care i-o conferă puterea,  de neatins. Orbit  şi surzit de propria sa  lăcomie, grăbit să acumuleze tot mai multă bogăţie, politicianul român   nu realizează  că fiecare act de corupţie înseamnă o lovitură de topor dată propriului copac în care s-a cocoţat.

Şi ceea ce este  mai grav, e faptul că guvernul  corupt nu are autoritate morală faţă de omul tiranic din diferitele eşaloane ale  instituţiilor statului. Pedepsele, destituirile nu stopează fenomenul, dimpotrivă îl amplifică. A pedepsi pe subordonat pentru o anumită faptă de corupţie,  când  tu eşti şi mai corupt  e un abuz de putere ce nu justifică ocuparea unei înalte funcţii politice. A justifica abuzul de a fi corupt, fără a fi pedepsit,  dar a-i pedepsi  pe corupţi, sub oblăduirea justificării că ai  fost ales de popor  e o josnicie   fariseică ce denotă mari deficienţe psio-mintale.

Numai un nevrotic, care nu-şi conştientizează nevroza, poate avea asemenea grave probleme imorale. La un asemenea om inteligenţa emoţională este nulă.  La şcoala de vară a PDL-ului, de la Constanţa, un lingău îl propunea pe Traian Băsescu  drept model de politician. Dar poate fi luat  …cel de-a treilea escu drept  model?  Da, dacă vedem într-un  panglicar , iluzionist  sau  manipulator - un model, atunci  putem admite după  aceste criterii ca fiind un model.  ,,Să trăiţi bine!’’ a fost cea mai cinică  lozincă,  care masca, pentru  Traian Băsescu  şi gaşca lui de mafioţi, în realitate, să  trăiască ei  bine.                             

Înţelepciunea e capacitatea omului de a decela binele şi răul. E  generată de luciditatea minţii  în relaţia cu lumea. Învăţătura şi  cunoaşterea  îl  fac pe omul tiranic  să se folosească de răul mai mare pe care îl află odată cu învăţătura.  Pentru omul de rând cunoaşterea e cel mai eficient mijloc de apărare  împotriva abuzurilor clasei politice  conducătore, devenită tot mai cinică şi mai înfumurată.                                         

  Numai iubirea de înţelepciune îl face pe omul drept cu  adevărat stăpân al binelui şi răului, îl face moral.  În   orice împrejurare, omul înţelept va încerca să facă binele, iar dacă nu va reuşi să facă binele, va  refuza să comită răul. Dar Callicles, singurul   personaj se pare,  inventat lui Platon, în Gorgias,  spune, de pe aceeaşi poziţie a politicianului, perfid şi lacom, că înţelepciunea est o imbecilitate. A fi drept şi bun  nu doar formal , ci în mod real, înseamnă a fi înţelept. A  părea în loc de a fi, asta te face să fii cu adevărat  imbecil, nu înţelept.                                                                                                         

Dacă am face un bilanţ al  guvernării democratice  pe perioada celor douăzeci de ani ce am afla? N-am  afla nici  o realizare de bine, ci numai rele  comise de politicieni, afaceri oneroase  şi scandaluri de corupţie.  Am afla că  bilanţul economic al României se încheie mereu în roşu,  că România întreagă se deplasează spre roşu. Cum să oprim deplasarea spre roşu a României?  Singurele forţe, care se fac vinovate de ,,deplasarea spre roşu’’ a  României sunt cele politice.             

Ce este de aşteptat în urma acestor guvernări corupte şi  iresponsabile? Ce este de aşteptat  când politicianul în genere, ocrotit de sacra imunitate,  ca o divinitate…, este imposibil de   judecat drept  de  tribunalele ţării? 

Este de aşteptat  resurecţia mişcărilor extremiste de dreapta şi de stânga,  pământul ţării se va umple din nou  cu muşuroaie de furnici roşii. Atenţie la pericolul muşuroiului cu furnici roşii! La apusul  democraţiei,  se arată, strălucitor  şi   ameninţător -  orizontului roşu.           

Pe acest fond de mizerie morală  s-au dezvoltat concomitent -  extrema stângă şi extrema dreaptă. Dacă cea stângă, subordonată în mod absolut Moscovei, a fost scoasă  în afara legii, cea dreaptă şi-a amplificat ascensiunea politică –  asasinatul politic de care s-a folosit a fost  justificabil chiar şi pentru unii intelectuali de vază,    mobilizator pentru masele oprimate de politicianul lacom  şi perfid  al acelor vremuri.  Să ne amintim  că cele mai  mari realizări ale politicienilor  din acele vremuri  erau faimoasele bătăi cu flori la şosea.

În cele din urmă, datorită armatei roşii, a câştigat extrema stângă. Nostalgia experienţei comuniste persistă încă la  multe generaţii şi  este tot mai contagioasă în condiţiile recesiunii economice provocate de criza economică mondială.                             

O democraţie puternică se sprijină pe o clasă de mijloc puternică, o clasă care ocupă în societate o proporţie semnificativă, de peste 70-85  %, în vreme ce extremele, bogaţii şi săracii reprezintă  procente de 15 -30 % . La noi, procentele  sunt inversate, 70-85 la sută  sunt  săraci, în vreme ce bogăţia şi sărăcia extremă  este concentrată  la  procent de  15-30 la sută.            

În general, într-o societate  sărăcită economic şi implicit moral      infracţionalitatea, criminalitatea şi delincvenţa juvenilă  creşte  în procentul cel mai mare , la cele două extreme sociale; la săraci din cauza nevrozei umilinţei  şi   a viciilor ( alcoolism,  droguri) ale părinţilor genitori şi ale progeniturilor, iar la cei bogaţi din marea lor infatuare şi marele lor plictis. Ambele extreme nasc pe omul tiranic. 

            Pentru  tema Republica, comportamentul lui Socrate este paradoxal. Te întrebi cum de l-a pus Platon, discipolul lui cel mai fidel,  pe Socrate în personajul  din Republica să comită erori, să se folosească de sofisme,  să fie gata-gata să abandoneze concurenţa ştafetei lampadophoria?                                                                                          

Socrate, care în Criton refuza categoric judecata celor mulţi şi pleda pentru capacitatea individului de a  merge pe calea raţiunii şi adevărului,  în Republica, după cum observă Glaucon, emite judecăţi comune, specifice mulţimii. Şi lucru cel mai ciudat e acela că nu Socrate se foloseşte de dialectică sa, ci Glaucon, ca şi cum rolurile s-ar fi schimbat. Îl bănuim pe Platon în personajele celor doi fraţi ai săi Glaucon şi Adeimantos.        

            În Republica, se pare că discipolul cel mai fidel, Platon, l-a trădat. Socrate este adeptul societăţii deschise, Platon este adeptul societăţii închisese. (Anton I. Adămuţ, Seducţia ca spaţiu al cenzurii, 2004). Se ştie  despre Platon că  admira dictatura  spartană. Prin urmare, cetatea imaginată de Socrate pare mai degrabă al lui Platon, decât al lui Socrate.              

            Ne putem dumiri, de ce Socrate nu mai e Socrate, din chiar deplasarea lui, de la Atena la Pireu (el care  refuza  să părăsească cetatea de data asta a plecat, s-a înstrăinat, nu mai era acel  Socrate din cetate,  care moşea adevărul prin negativitatea sa deconcertantă). 

                                                                                                            Tema politică este mai întâi  o înstrăinare de filosofia sa,  e o temă nouă în care Socrate se iniţiază. De aceea Republica începe cu propoziţia: ,,Am coborât ieri în Pireu…’’ Republica este o ,,coborâre’’, din logica raţionalităţii în cea a sofisticii. Discursul lui Socrate abordează un subiect nou, nediscutat  până atunci de Socrate. Odată coborât în Pireu, Socrate începe să se iniţieze în hăţişul de enigme sociale ale dreptăţii. Drept înseamnă ,,a face’’ sau ,,a fi’’? 

            Aici, Socrate abandonează treptat dialectica şi maieutica şi se lasă tot mai mult prins în mrejele imaginarului, a iluziei şi utopiei. Pentru Socrate, dar şi pentru ceilalţi convivi , construcţia politică e o nebuloasă, pe care înţeleptul grec   încearcă s-o pătrundă şi să-i dea arhitectura ideală.

            Părăsind cetatea el şi-a  abandonat daimonul – acel duh al raţiunii care îl oprea să comită hybris-ul. Eliberat de acest  veghetor, Socrate se transformă dintr-o maşină de înţelepciune – într-o maşină de imaginaţie, care odată pornită nu mai poate fi oprită până nu-şi termină programul. E  o  maşina de produs iluzii şi pseudofilozofii.    

                     Să fie oare imaginarul o raţiune mai înaltă decât  gândirea realităţii? Să fie Republica lui Platon  o gândire dincolo de realitate?  Aşa se pare,  de vreme ce Republica lui Platon e imaginară.  Dar, o gândire dincolo de raţional şi de real, nu este ea în sine  dăunătoare omului, nu semnifică ea răul? Numai dacă este iluzorie şi utopică!             

  Există, însă, un imaginar al realului , dincolo de realul cunoscut, un imaginar  care deschide noi  orizonturi cunoaşterii binelui şi răului. A imagina înseamnă a gândi un viitor ,,mai bun.’’ Or, aici e marea eroare a ideologiilor  în general, şi, în special, a celei marxiste – au confundat imaginarul ideal cu  imaginarul real. Se ştie că întreaga natură e programată să meargă  pe calea de mijloc şi nu pe cea extremistă a idealului - pe dogma darwinistă a  selecţiei naturale ce ar promova pe cei mai bine dotaţi.                   Realitatea a demonstrat că la orice specie e promovat individul de mijloc şi nu cel mai bine dotat. Extremele sunt totdeauna mai vulnerabile decât comunul,   în procesul selecţiei naturale şi  de adaptare la mediu. 

            Cu atât mai mult fiinţa  umană trebuie să meargă pe calea de mijloc a raţiunii.  Un adevăr  este util , o iluzie este complet  dăunătoare. Cu atât mai dăunătoare este o utopie. Iluzia vine de la latinescul ,,illudere’’ care semnifică ,,a păcăli’’, iluzia este înşelătorul, despre  care afirma Socrate că, mereu ne însoţeşte. Platon o numeşte în Republica 382 a,b, c ,  ,,minciuna autentică’’.

            Iluzia este o magie a cărei victime devenim  şi a cărei putere înşelătoare este imposibil de învins. Iluzia are ca fundament constitutiv imaginaţia, pornită din dorinţa erotică de înnoire creativă a fiinţei umane, este  creaţia ca funcţie a irealului şi a magiei.  Credinţă  într-un ideal mistic  generează o  preeminenţă a ideilor unui idealism mântuitor.

            Filosoful ocazionalismului, Nicolas  Malembrache numeşte imaginaţia ,,nebunia logicii.’’ Poate că  i9maginarul este o nebunie a logicii, dar fără această ,,nebunie a logicii’’ , omul  ar fi stagnat într-o stare de semi-animalitate. Oare din acest punct de vedere,  imaginaţia combinatorie şi creatoare nu este superioară gândirii raţionale?

            David Hume a subliniat că asocierea ideilor fiind o capacitate a minţii imaginative a omului  este o  sursă  a reperării legilor naturii şi a unor strălucite invenţii. Kant va sesiza  capacitatea de sinteză a imaginaţiei umane.             Imaginaţia creativă este o putere pozitivă. Prin simetrie antinomică, trebuie să acceptăm şi  inerenţa unei  imaginaţii rele  cu o putere negativă,  dăunătoare,  înşelătoare şi distrugătoare  ca o variabilă a răului, a satanicului.  Aceasta este iluzia ca ideologie  şi utopia,  ca societate,  a iluziei respective, transpusă în practică. Cel mai mare rău al democraţiei este   manipularea  prin iluzionare.                                                                                                                    A da   doi peşti şi-o  pungă de mălai  la alegeri pentru scaunul prezidenţial, pentru ca apoi ,  ajuns la  putere, să fure milioane de euro,  e o practică  care duce încet dar sigur la  reacţii extremiste.   

 Pentru omul sărac, punga portocalie, verde  sau cum şi-or mai schimba părul, dar năravul ba, aceşti  lupi  pedelişti  este echivalentul votului.  Schimbarea în verde  a PDL-ului  denotă cât de aservit este UDMR-ului( verdele e  una din  culorile  drapelului Ungariei) , într-atât de aserviţi,  încât  sunt gata să vopsească toată  ţara în verde. Începutul l-a  făcut Pinalty , primarul de la Piatra-Neamţ.                       

Am auzit  o ţărancă care nu a primit  punga  verde , afirmând  invidioasă: ,,Să  aştepte ei c-am să-i mai votez!’’  S-a instaurat deja o  practică absurdă, în care votarea  devine , la fel ca în epoca  tenebrelor,  o   formalitate:  ,,Te votez la guvernare  să stai,  dacă-mi dai mălai!’’           

 Mizeria morală, la care ne împinge această administraţie imbecilă se vede în  rezultatele dezastruoase de la bacalaureat. Tinerii sunt marcaţi  psihic de comportamentul imoral  al clasei noastre politice şi cred, tot mai mult că, într-o astfel de ţară, în care la rang de virtute este ridicată hoţia, înţelepciunea este o imbecilitate.                         

                                                           

            Prin puterea ei înşelătoare, iluzia compromite grav căutarea adevărului. Pe conceptul iluziei, acest  înşelător  care mereu ne însoţeşte şi-au construit scepticii doctrina. Religia, ideologia în general, dar mai cu seamă  ideologia  marxistă în special nu-şi bazează însă  iluzia pe înşelăciunea simţurilor, cum sunt văzute   în viziunea sceptică, ci pe înşelăciunea raţiunii  de către imaginar.  Iluzia nu se poate confunda cu eroarea, căci eroarea de judecată poate fi corectată , dar iluzia  persistă ca o vrajă –  e credinţa într-o idee şi credinţa nu poate fi supusă judecăţii tribunalului raţiunii.

            Kant va constata în Critica raţiunii pure că raţiunea e ea însăşi producătoare de iluzii, atunci când depăşeşte câmpul experienţei şi confundă principiile cunoaşterii relative cu principiile obiective ale lucrului în sine. Această iluzie o consideră naturală şi legitimă fiindcă răspunde nevoii necondiţionate teoretice şi practice de Dumnezeu , suflet şi lume. În iluzie este  încorporată un mare procent de  dorinţă.  Asta îl orbeşte pe om şi-l face să  confunde dorinţa cu adevărul  şi cu realitatea. Comiterea hybrisului e consecinţa experimentării dorinţei iluzorii.                                                                

            

 În încercările şi experienţele sale ştiinţifice, dar mai cu seamă în cele social-politice şi istorice, omul caută adevărul care oferă siguranţă şi fermitate. Or, într-o lume relativă nu se poate un preţ absolut pe adevărul sigur şi ferm.  Ceea ce astăzi  un adevăr sigur şi ferm, mâine poate fi o sfruntată minciună, şi inerent   o mare deziluzie.

            De regulă, adevărul prezentat ca sigur şi ferm este o iluzie. Adevărul , fie şi cel relativ   se află între cele două extreme – siguranţă şi fermitate şi nesiguranţă şi absenţa fermităţii. Conform unei expresii des uzitate de common sense  şi consacrate ,,adevărul este totdeauna la mijloc.’’ Adevărul e mereu calea de mijloc a raţiunii. Totul e să aflăm calea de mijloc şi să nu ne lăsăm atraşi de căile  extremelor, unde adevărul e doar aparenţă.  Trebuie, permanent, să avem în vedere înşelătorul, chiar  dacă procentul de siguranţă şi fermitate a adevărului este de 99,99 %.

            Pentru om e un continuu joc între imaginar şi real, o continuă tentaţie a idealului. El vrea mereu să construiască un Turn Babel. Asta a fost, în fondul ei ascuns,  construcţia socialistă – un Turn Babel, cetatea ideală ridicată pe nisipurile mişcătoare ale unui abis.  ,,Noi ardem de dorinţa de a găsi un sprijin ferm, spune Pascal, o ultimă bază constantă, pentru a construi aici un turn care să se înalţe la infinit, însă întreaga noastră economie crapă şi pământul se deschide până la abis. Să nu căutăm deci nici siguranţă  şi nici fermitate.’’ (Lev Şestov - Noaptea din grădina Ghetsimani, Ed. Polirom , Iaşi, 1995, p. 29, add. Blaise Pascal - Cugetări [72])

            Dar de ce vrea Pascal să nu căutăm siguranţa şi fermitatea? Fiindcă acolo nu este adevărul. Siguranţa şi fermitatea poate fi doar o aparenţă a adevărului –poate fi şi cel mai adesea  o iluzie.                                  

            Idealismul  nu ne oferă adevăr sigur şi ferm. E doar o dorinţă arzătoare când dominantă nu mai este gândirea raţională ci cea imaginară-ideală. Când dorinţa este confundată cu adevărul – crezul omului devine mistic, iar el se transformă  într-un fanatic. Idealismul, în sensul lui cel mai comun, confundă imaginarul cu realul şi, prin asta, acordă o importanţă şi  valoare mai mare imaginarului decât realului.                     

     Orice ideologie, având drept funcţie fundamentală – politica şi socialul,  cu viziunea ideală asupra societăţii, nu poate oferi oamenilor  adevărul sigur şi ferm, ci minciuna. ,,Un adevăr  nesigur şi lipsit de fermitate spune Şestov, este o contradictio in adjecto, ori acestea sunt chiar semnele  după care poate fi recunoscută minciuna.’’ (ibid. p. 29).

            Un adevăr  sigur şi ferm are nevoie de confirmarea experimentală pe cobai. Or, a experimenta o idee, cum a fost cea marxistă, pe oameni, n-a făcut decât  să-l  reducă pe om,  de la statul de fiinţă umană, la cel de cobai.  Marxismul a făcut  din religie prototipul ideologiei, dar, prin asta a recunoscut că  ideologia marxistă este  un prototip al religiei.                                                                    

             Înstrăinarea lui Socrate de sine, mi-a indus  o adevărată stare de perplexitate, aflând,  cum acest campion al raţiunii s-a  lăsat sedus de imaginar în detrimentul  raţionalului  şi a realizat  Republica  utopică şi iluzorie.

            Dar mai apoi mi-am zis: dacă Socrate, sau, mai degrabă, Platon s-a lăsat sedus de  asemenea  idealuri, e de înţeles  cum a fost  posibil ca atâţia  intelectuali de vază ai secolului al XX-lea  să fie   seduşi de aceeaşi Republică utopică imaginată de Platon cu peste două mii de ani în urmă.

            Ce magie exercită ideologia  şi utopia de i-a făcut pe atâţia intelectuali din secolul XX, să abandoneze raţionalul în favoarea imaginarului idealist?  Un posibil răspuns îl găsim în Viitorul unei iluzii – al lui Sigmund Freud  -  magia e generată de dorinţa  inconştientă de a regăsi imaginea protectoare şi dătătoare de siguranţă a unui tată atotputernic.  

                                                                                    Teza lui Freud pare a fi confirmată de cercetările  istorice întreprinse de Fustel de Coulanges,  în Cetatea antică.      Să fie nevoia aceasta de siguranţă cea care ne induce o asemenea credinţă în ideologie.  Pater familias,   după cum spune Fustel de Coulanges, era  cel care exercita ritualul  religios  şi prin asta el era perceput  drept  Tatăl-zeu. ,, Această religie casnică nu avea nici reguli nici şi nici uniforme şi nici un ritual comun.   Fiecare familie îşi avea, în această privinţă, o totală autonomie. Nici o putere exterioară nu avea dreptul să-i reglementeze cultul sau credinţa. Singurul preot era tatăl; ca preot el nu recunoştea nici o ierarhie. […] Numai tatăl, singurul interpret şi singurul pontif al religiei sale avea dreptul să o transmită şi singurul învăţăcel, nu putea fi decât fiul său. Riturile, cuvintele rugăciunii, cânturile, care făceau parte esenţial din această religie domestică, erau un patrimoniu, o proprietate sacră, pe care familia nu o împărţea cu nimeni şi care nu putea fi dezvăluită străinilor.’’(Fustel de Coulanges , Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984, p. 58)

            Aceeaşi poziţie analogă regelui, ne spune Dodds,  este descrisă de Aristotel unde capul familiei este regele ei. Dacă , încă pe timpul lui Aristotel, Tatăl este perceput ca un rege, înţelegem de ce el a fost identificat de omul arhaic cu divinul.                             Comportamentul tiranic,  discreţionar a multor zei masculini este asociat comportamentului Tatălui-rege.  Dodds spune că statutul şi conduita lui Zeus-pater,  descris de Homer,  sunt copiate după modelul tatălui omenesc din epoca sa. La fel ca tatăl omenesc, Zeus-pater  este protectorul economiei domestice, patronul familiei,  păzitorul locuinţei şi al proprietăţii. Aşa se explică , spune Dodds , gelozia lui Zeus faţă  copii săi.                        

            Ca într-o uriaşă şi vastă mişcare în spirală  Tatăl – zeu , după ce atinge apologia cerească de Tatăl – Dumnezeu, revine în secolul al  XX-lea, sub oblăduirea ideologiilor – credinţe  drept Tiranul - Dumnezeu. Nevoia de siguranţă este o reminiscenţă a inconştientului colectiv, un arhetip , cum spune Carl Gustav Jung, din acele vremuri imemoriale când s-a născut  fenomenul religios în sânul familiei. Fiecare familie  avea o  zeitatea a ei, la care se ruga,  şi, un singur pontif –  Pater familias, perceput de familie , de soţie,  fii şi fiice ca zeu.

                                                                                                                                 Iată cum, toată această   mascaradă pedelistă vrea să   ne inculce, încet şi sigur,   ideea  unui Traian Băsescu –  politician model.